complexe

COMPLEXE teoria lui Freud

1. Definire si caracterizare a complexuluiIn sens curent, complexul este echivalentul sentimentelor de inferioritate sau al

sentimentelor de vinovatie. Din perspectiva psihanalitica, complexul desemneaza un

conflict afectiv marcant legat de situatia oedipiana. Din punct de vedere psihanalitic

non-freudian, complexul reprezinta un segment de conduita compus din tendinte,

reprezentari, afecte, segment decupat de la Eul constient reflexiv si fara semnificatie

unitara prin raportare la existenta actuala a subiectului (R. Mucchielli, 1998).

Fiecare om traieste mai multe niveluri de semnificatii in raport cu diferitele roluri sociale

pe care le are, cu nivelul de abordare a informatiei rational, socio-rational, afectiv.

Persoana trece de la un nivel de semnificatie la altul, in functie de gradul de implicare

afectiva, de tipul situatiei, de starea de vigilenta sau de tonusul mental. Este important

de stiut ca pentru Eul normal trecerea de la un nivel de semnificatie la altul este posibil

sa se realizeze in mod firesc, unele persoane reusind chiar inhibarea unor niveluri in

mod voluntar, pentru a se situa la altele.

Complexul este o piedica in calea acestei libertati, este un corp strain in Eu, un

fragment de personalitate detasat de ansamblul normal coerent. Complexele nu sunt

lucruri straine depuse in adancul fiintei umane, susceptibile de a reveni la suprafata.

Ele constituie sisteme de conduita constant prezente (de exemplu o limba straina pe

care o stim, dar nu o folosim) sau segmente de conduita care nu au fost niciodata

complet integrate. Aceste conduite izolate sau fragmentare exista asa cum au aparut,

ca un bloc, fiind oricand gata de a fi declansate.

In decursul vietii individuale, cu ocazia unei experiente traumatizante, subiectul a trait o

experienta pe care nu a putut sa o depaseasca sau a facut un efort extraordinar pentru

aceasta; situatia respectiva va deveni factor declansator pentru un complex (un

segment de comportament non-integrat).

In fiecare dintre noi, intr-un mod mai mult sau mai putin grav, mai mult sau mai putin

paralizant pentru functia normala a Eului si a libertatii sale, s-au constituit in decursul

vietii personale reactii individuale la evenimente si conditii de viata ale trecutului nostru,

moduri de a fi (de a percepe si de a reactiona) care s-au organizat, fiind structurate si

PPT Tehnici psihanalitice 1

stabilizate. Exista astfel un fel de scenarii pe care le rejucam fara incetare, actiuni si

reactiuni automatizate la anumite feluri de situatii, exista anumite sentimente cronice

mai mult sau mai putin navalnice, principii de conduita pe care nu le-am examinat

niciodata serios si care se perpetueaza impotriva oricarei experiente, laitmotive

irationale care injunghie existenta noastra. Acestea sunt complexele noastre. (R.

Mucchielli, 1998)

Un subiect are constiinta complexului sau, sau isi da seama ca are unul sau mai multe

complexe, numai atunci cand incearca o stare de jena, o inhibitie in anumite situatii sau

in general, ceea ce il impiedica practic sa reactioneze intr-o maniera adaptata, eficienta,

dupa cum ar dori sa faca si in conditii firesti pentru altii.

Raportandu-se rational la situatia-problema, indiferent de tipul acesteia (profesionala,

umana, interpersonala), o persoana se percepe ca fiind capabila sa o rezolve sau sa o

depaseasca, dar este impiedicat sa realizeze acest lucru de o reactie stereotipa,

automatizata, izvorata din ea fara acordul voluntar al persoanei.

Ceea ce subiectul traieste constient sunt sentimente si reactii fizice cum ar fi: rusine,

dezgust, indispozitie (jena), o dorinta puternica de a fugi, imposibilitatea de a vorbi, etc.

Persoana nu are cunostinta de complex ca atare, ci numai de simptomele lui. Deseori,

aceste sentimente si reactii sunt traite fara ca tonalitatea lor afectiva sa poata fi definita

intr-un mod exact, constient. Este posibil ca, in cadrul autoobservarii, un individ sa

poata stabili tipul de situatie care ii provoaca sentimentele respective. Complexul nu

este reperat constient de subiect, ceea ce nu impiedica cu nimic manifestarile sale.

Inconstientul se exprima prin comportament si atitudini, chiar daca Eul constient le

ignora.

Inconstientul nu este inaccesibil, secret, el se afla mereu prezent in semnificatiile

percepute, in diferitele forme de comportament. Freud l-a constatat in transfer (bolnavul

rejoaca in fata clinicianului sau a psihiatrului situatii din trecutul sau, fara sa stie ca le

rejoaca). De exemplu, Adler consemna daca un bolnav imi povesteste tot felul de

lucruri despre curajul sau, dar observ ca in acest timp se agata spasmodic de bratele

fotoliului, inchid urechile pentru a deschide numai ochii. In toate cazurile in care

reactiile subiectului apar in ochii celorlalti ca inadaptate, excesive, stereotipe si

repetitive, subiectul respectiv nu are constiinta unei indispozitii sau a unei nereguli, a


ceva anormal. El atribuie comportamentul sau caracterului, firii sale sau principiilor

personale si, considerand ca a reactionat obiectiv la situatie, ofera foarte multe

explicatii. Motivarea si justificarile sunt inutile.

Necunoasterea complexului personal este totala atunci cand persoana isi construieste

un sistem propriu de aparare. Ea raporteaza in mod frecvent reactiile sale datorate

complexului la ierarhia personala a valorilor, a ideilor, aspiratiilor, a conceptiilor despre

lume si viata, la ceea ce ar fi mai personal, original sau caracteristic personalitatii sale.

Orbirea in acest sens este totala, aflandu-ne la granitele asa-numitei nevroze de

caracter, adica un caracacter complexat total care a fost integrat in Eu.

Conventional, se numeste complex non-compensat sistemul de reactii-perceptii care

apare fara vointa Eului in anumite situatii-tip si care reprezinta sursa unor indispozitii ale

Eului. In acest caz Eul cauta sprijin, spre exemplu in psihoterapie, pentru a se debarasa

de acest comportament non-integrat.

Este denumit complex compensat un complex pe care Eul l-a integrat in echilibrul sau

precar (nesigur, provizoriu) si nu il considera drept sursa a indispozitiei. Dimpotriva, Eul

protejeaza prin aparare echilibrul sau si nu pune in discutie comportamentele bizare. In

acesta situatie Eul nu simte nevoia de a fi ajutat.

Din cele aratate mai inainte s-a vazut ca Eul conditioneaza sau nu complexul sau in

functie de gradul de sistematizare a apararilor sale. In starea de decompensare, Eul

incearca sentimente si reactii fizice a caror natura (cauza) reala nu o cunoaste, dar isi

da seama ca scapa controlului sau voluntar si ii diminueaza capacitatea de a rezolva

situatiile prezente.

Atunci cand complexele sunt integrate prin mecanisme de aparare, nici simptomele

complexului nu mai sunt cunoscute Eului, acesta fiind convins ca isi determina in mod

voluntar conduitele, raportandu-se la idealuri si valori autentice. Aceste doua stari ale

complexelor necesita definitii diferite. In ambele cazuri Eul este bolnav, atins in procesul

dezvoltarii proprii, incapabil intr-un sector specific sa-si corecteze semnificatia situatiilor

corespondente si constrans sa reactioneze in acelasi fel monoton, dar nestapanit

(impulsiv).

Complexul non-compensat sau non-integrat, insotit de starea de indispozitie la nivelul

Eului, impiedica spontaneitatea Eului, libertatea sa de actiune, tensiunea sa normala

orientata spre dezvoltare si capacitatea de dezvoltare creativa.


Complexul compensat, metamorfozat cu constructiile defensive ale Eului, devine plan

de viata, motivatie majora a persoanei. El suscita si mentine in permanenta

intentionalitati pe care Eul le accepta ca fiind ale sale si care inlocuiesc definitiv vointa

sa originala.

Daca in cadrul complexului decompensat (non-compensat) exista o sciziune (separare)

intre Eu si schemele complexuale de perceptie si actiune (separare care slabeste Eul si

permite sesizarea starii de indispozitie), in situatia complexului compensat, in care Eul

este in intregime orientat intr-o anumita directie catre un scop fantasmatic, sciziunea

dispare.

Datorita celor doua stari de mai sus ale complexului, definitiile date acestuia sunt

nesatisfacatoare. Ele pun accentul pe sciziunea Eului, deci privesc doar complexul in

care Eul incearca simptomele complexului ca un contra-eu care il enerveaza. Definitiile

nu iau in considerare situatia in care complexul a invadat intreaga personalitate, Eul

organizand apararile sale impotriva starilor care il streseaza, ii provoaca teama,

integrand aceste aparari intr-un echilibru global care nu este pus in discutie.

Ambele tipuri de complexe apar ca un fel de personalitate secunda, a doua

personalitate, un sistem de perceptie-reactie care da sens situatiilor traite si

organizeaza comportamentele-raspunsurile dupa un nivel arhaic, inadaptativ si repetitiv.

In continuare ne vom referi la sase complexe personale: abandon, rivalitate fraterna, insecuritate, afirmare de sine in plan sexual, vinovatie, inferioritate. (R. Mucchielli).

Pentru fiecare dintre ele vom arata sentimentele direct exprimate in comportament si

resimtite de persoana, niveluri si forme (non-compensate si compensate), varsta

cronologica la care se pot instala, precum si complexele asociate cu cel in cauza.

2. Complexul de abandon (parasire)Sub acest nume sunt reunite complexe diferentiate in: complexe de frustrare afectiva,

de excludere, de respingere.

Sentimentele direct exprimate ale acestui complex sunt certitudinea de a fi respins,

lasat deoparte, nesimpatizat sau antipatizat. Orice distantare, excludere, respingere

este traita dramatic, punand sub semnul intrebarii nu numai Eul ci si existenta

individului. Sentimentul de a fi marginalizat, de a nu interesa pe nimeni, de a nu avea

niciodata sansa de a fi inconjurat cu afectiune, mangaiat, iubit, recunoscut, se indreapta

cu usurinta spre o stare depresiva de gol existential, de pierdere a gustului de a trai. In


cazul polarizarii atentiei, abandonatul (cel cu complex de abandon) nu este niciodata

sigur de calitatea afectiunii pe care o primeste, o pune sub semnul intrebarii, se

indoieste de sinceritatea tuturor prietenilor. Este inclinat nu numai sa puna la indoiala

semnele de iubire ale celorlalti fata de sine, dar cauta sa-i puna pe acestia la incercare.

Se dovedeste astfel exigent, revendicativ, plicticos, rautacios, manifesta excese de

agresivitate, ajungand la concluzia insingurarii sale definitive. Aceasta izolare voluntara,

faptul de a se exclude singur ii intareste complexul. Ceea ce asteapta si cere cu

insistenta, in cazul in care altcineva manifesta interes sau dragoste fata de el, este

dovada absoluta ca este iubit neconditionat.

Forme ale complexului de abandon: In forma sa cea mai putin severa, complexul se exprima direct prin cererea

neintrerupta de dragoste, interogare continua pentru a se asigura de afectiunea

aratata, resimtirea dramatica a oricarui semn de enervare la cel intrebat. Acest

tip de persoana simte nevoia sa-i intrebe mereu pe cei din jurul lui daca il iubesc

cu adevarat, banuindu-i de nesinceritate sau infidelitate. Schitarea celui mai mic

gest de enervare sau suparare din partea celui intrebat este interpretata ca

dovada incontestabila a tradarii afective. Abandonatul simte nevoia unor mame

ideale, indiferent de sex sau varsta, care sa se modeleze fidel si atent la

dorintele lui.

Intr-o forma mai complicata prin negarea defensiva, abandonatul face sa

inceteze in el orice afectivitate pentru ca aceasta este sursa frustrarii

permanente. El neaga dragostea, prietenia, afectiunea, in general orice emotie

tandra. Se blindeaza, se caleste, ajungand sa aiba o viziune intelectualista la

maximum despre lume si despre ceea ce il priveste. Se pune definitiv la distanta

avand ochiul unui observator insensibil, care ridiculizeaza orice exprimare

emotionala sau afectiva.

In forma sublimata si intelectualizata, complexul de abandon ajunge la o

conceptie filozofica despre conditia omului aruncat si abandonat in lume, prada

singuratatii. Acestor sentimente le urmeaza fie angoasa, anxietatea fiintei

condamnate la singuratate si moarte prin abandon, fie o agresivitate nebuneasca

impotriva destinului, a lui Dumnezeu sau a umanitatii.

In forma supracompensata complexul de abandon se exprima prin atitudini de

participare intensa, de cautare exagerata si permanenta a afectiunii, printr-o

activitate debordanta care sa provoace dragoste. Subiectul se percepe pe sine


ca fiind mama ideala, se daruieste, se sacrifica pentru altii in speranta obtinerii

in schimb a dragostei acestora, devenind acaparator pentru orice alta fiinta sau

grup care se afla in relatie cu el.

Sub raport istoric (cronologic) privatiunea de dragoste apare in perioada cand aceasta

este (in general dragostea materna) este indispensabila dezvoltarii fizice si psihice a

copilului, constituind cel mai adesea germenul dezvoltarii ulterioare a complexului.

Indepartarea de mama sau lipsa ei de afectivitate, respingerile ei, intarcarea, nasterea

altor copii, sunt de asemenea momente sensibile care agraveaza orice forma a lipsei de

dragoste.

Se pare ca nevoia de dragoste nesatisfacuta in primul an de viata constituie momentul

critic pentru aparitia acestui complex.

Se inregistreaza asocieri frecvente cu alte complexe: cel de rivalitate fraterna, de

vinovatie, de esec afectiv.

3. Complexul de rivalitate fraternaCunoscut sub denumirea de complexul lui Cain sau de intruziune, patrundere

nedreapta, el se refera la gelozia copilului, care este foarte precoce si naturala, fiind

intalnita si la animale. Gelozia fata de nou-nascuti poate duce chiar la parasirea

domiciliului. La fel, daca un sugar vede ca un alt copil suge la sanul mamei devine

foarte violent, furios, fratele sau surioara fiind perceputi ca rivali. De fapt, o serie de

comportamente si atitudini ale parintilor reprezinta cauza acestei gelozii: mangaielile,

laudele inegale, grija si tandretea inegale, care dovedesc preferinta pentru unul dintre

copii.

Sentimentele direct exprimate (manifestate) la varsta adulta ale acestui complex sunt:

gelozia agresiva fata de tot ceea ce este susceptibil de a intra in competitie sau in

rivalitate pentru a obtine un beneficiu, o promovare, o lauda sau orice alta prioritate

sociala sau afectiva. Agresivitatea poate lua forma directa de revendicare fata de

persoana de la care asteapta sa fie preferata, mergand pana la ostilitate, ironie, dispret

afisat fata de rivalul social. Individul poate generaliza sau extinde aceste sentimente de

la rivalul ipotetic la persoana care il prefera sau il protejeaza pe acesta in viziunea celui

complexat, gasind-ul astfel vinovat pe protectorul rivalului.

Gelozia este in general un sentiment caracteristic, o reactie normala in deceptiile din

dragoste. Ea mai poate aparea totusi in situatii precum dorinta de a obtine un avantaj


de la o persoana, esecul personal sau o nedreptate avuta. Aceste situatii pot fi traite

dramatic de catre cel in cauza (complexat). El da un ultimatum - el sau eu - persoanei

considerate protectoare. Acesta atitudine este exagerata, impulsiva.

Forme: Forma benigna a complexului se exprima in perceperea situatiilor sociale,

afective, familiare in termeni de rivalitate. Se dezvolta pregnant spiritul de

competitie, fara a afecta spiritul de echipa si corectitudinea. In general este

preferata munca de unul singur celei de grup. Persoana doreste oriunde si

mereu sa fie pe primul loc si multiplica situatiile care ii ofera posibilitatea de a se

afla mereu in fruntea celorlalti.

In forma sa supra-compensata, defensiva, complexul de rivalitate se exprima

printr-o protectie activa a celui care ar putea sa-i fie rival, protectie paradoxala,

supradeterminata, marcata prin generozitate si sacrificiu de sine pentru binele

altuia.

Complexul apare in fata primelor atitudini ale parintilor (de obicei ale celor in varsta) de

protejare, de acordare a unei atentii sporite nou-nascutului (sau celui mai mic, sau celui

preferat) si a unor relative respingeri, pedepsiri, indepartari a celui mai putin preferat.

Acest complex este usor de evitat printr-un comportament adecvat al parintilor, mai ales

al celor mai in varsta.

Complexele asociate celui de rivalitate fraterna sunt cele de abandon sau frustrare, de

vinovatie, inferioritate sau esec, precum si complexul spectacular.

4. Complexul de nesiguranta (insecuritate)Freud a considerat anxietatea ca fiind factorul comun al tuturor perturbarilor patologice.

In aceasi perioada psihologii care s-au ocupat de copilarie au subliniat importanta

sentimentului de securitate ca baza pentru o dezvoltare normala. Sentimentul de

insecuritate a fost apreciat de Karen Horney ca fiind complexul complexelor atunci

cand a definit nevrozele.

Sentimentele direct manifestate (exprimate): impresia de pericol personal iminent si

care nu poate fi depasit, lipsa de incredere in viata si in altii si, in primul rand,

hiperemotovitatea anxioasa.


Forme La nivelul benign si cel mai curent hoperemotivitatea anxioasa pune subiectul in

stare de teama si tremur permanent, stare pe fondul careia izbucneste pentru

lucruri de nimic, dramatizate insa, accese de anxietate mai mult sau mai putin

durabile. Aspiratia la securitate absoluta este mereu destramata si renaste

continuu. Constiinta anxioasa traieste intr-un univers magic unde totul este

posibil in acelasi timp. Notiunea de probabilitate este necunoscuta si de neinteles

pentru individ.

La un nivel superior anxietatea se cronicizeaza si apar fobiile, iar conduitele de

evitare se organizeaza. Pot sa apara tulburari psihosomatice (spasme, dureri)

care persista, antrenand cercul vicios clasic, in sensul ca ele insele devin surse

de neliniste (frica de boli, de cancer, de leucemie, etc.).

Intelectualizata si sublimata, anxietatea duce la o conceptie particulara asupra

existentei: viata este pentru moarte.

Negata si supracompensata, insecuritatea se metamorfozeaza in sfidarea

permanenta a mortii si intr-o temeritate excesiva ca si cum subiectul ar trebui sa

faca mereu dovada ca frica nu exista. Ridiculizarea mortii este specifica

individului in acest moment al evolutiei complexului.

Din punct de vedere cronologic, al varstei la care se poate constitui acest complex, s-au

evidentiat doua etape principale: primii trei a ni de existenta si perioada 5-8 ani.

Sentimentele de securitate se bazeaza pe stabilitatea universului trait in primii ani de

viata, pe asigurarea intuitiva a dragostei materne, factor de baza al securitatii, pe un

climat normal care sa ofere siguranta.

Instabilitatea reperelor, instabilitatea locului de munca, anxietatea parintilor, sunt surse

de nesiguranta. In acelasi timp, nu trebuie subestimat efectul traumatizant al anumitor

evenimente asupra constiintei (catastrofe naturale si catastrofe organizate de oameni)

mai ales la varsta la care copilul isi indreapta curiozitatea spre descoperirea lumii (5-8

ani in special). Ziarele, emisiunile TV, ofera suficiente informatii traumatizante

generatoare de exemple, fiind surse bogate pentru anxietate.


5. Complexul castrarii sau al afirmarii in plan sexualNu are nimic in comun cu complexul castrarii la care se refera Freud. Aici este inteles

ca dificultatea individului de a se afirma personal, in mod autonom si responsabil in plan

sexual, din cauza mediului castrator, care este cel mai adesea reprezentat de parinti.

Parintele castrator este cel care nu-si lasa copii sa se manifeste ca adulti din punct de

vedere sexual la varsta maturitatii, le refuza copiilor bucuria de a trai, considerand ca o

fata trebuie sa-si faca un ideal din puritate si blandete feminina, iar un baiat sa-si

infranga si sa-si stapaneasca manifestarile de virilitate. Astfel, este impiedicata

manifestarea naturala, fireasca a dezvoltarii sexuale.

Sentimentele direct manifestate ale acestui complex sunt: stingerea spontaneitatii si

initiativei personale in scopuri egoiste, presupunand o supunere si o dependenta totale.

Afirmarea de sine este dificila, anxioasa, si se realizeaza cu sentimentul vinovatiei.

Securitatea afectiva supravalorizata se transforma in supunere. Infantilizarea

permanenta operata de parintii castratori ajunge rapid la reducerea treptata a

dinamismului Eului, trecendu-se prin faze furtunoase.

Forme: In forma benigna, complexul se manifesta prin dificultati ale afirmarii de sine in

viata afectiva, sociala, profesionala, care sunt in general normale. Se dezvolta o

timiditate de un anumit tip care se exprima prin atitudini de timorare (frica), teama

de a displacea adultilor prin ceea ce face, cautarea securitatii in preajma

persoanelor capabile, ele fiind acelea care ar trebui sa aiba conducerea.

Dependenta in mare masura de parinti sau alte persoane adulte duce la

abdicarea de la orice vointa personala.

In formele mai grave ale complexului, afirmarea de sine ca fiinta senzuala este

mai dificila. Negarea sexualitatii este asociata cu ascetismul ca ideal si folosirea

energiei sexuale in alte scopuri care sa inlocuiasca afirmarea de sine. Atunci

cand nevoile sexuale sunt imposibil de realizat in mod normal, viata sexuala

devine anormala ducand la aparitia frigiditatii, a impotentei,a tendintelor

homosexuale.

In formele compensate, afirmarea de sine este cautata in in realizarea valorilor

sociale care ii permit manifestarea autoritatii si chiar a abuzurilor. In zona medie

a acestui nivel se intalnesc personalitatile hiperautoritare, rigide, care prin

supracompensarea slabiciunii Eului cauta un statut social in masura sa le


permita sa-si justifice aceasta aparenta hipervointa. Anumite forme de obsesie

sexuala, asociate cu cautarea de cuceriri si dominari sexuale avand aparentele

unei hipervirilitati, sunt de fapt compensari ale complexului castrarii. Afirmarea de

sine devine veleitara si imposibila.

In formele supracompensate agresivitatea se asociaza cu comportamentele

sadice. Persoana se afirma prin producerea de suferinte, multiplicand

distrugerile, si nu cunoaste un alt mod de afirmare. Violenta se dezlantuie

impotriva oricarei imagini a autoritatii sau a structurilor sociale care in esenta

constrang libera realizare a dorintelor egoiste.

Cronologic acest complex se poate instala la varsta adolescentei tarzii.

Complexele asociate sunt cele de inferioritate si cele de vinovatie

Complexul OedipFreud a descris aceast noiune din Psihanaliz, referindu-se la o legend a Greciei

antice, n care Oedip, fiul regelui din Theba, fr s tie, isi ucide propriul tat, Laios, i

se cstorete cu mama lui, Iocasta.

n psihanaliz, complexul Oedip simbolizeaz legtura erotic incontient cu printele

de sex opus i rivalitatea fa de printele de acelai sex, rivalitate care se dezvolt

nc din copilrie i provoac sentimente de vinovie i team n cadrul unei stri

nevrotice.


complexe

Documents