competitivitatea economiei europene
TRANSCRIPT
COMPETITIVITATEA ECONOMIEI EUROPENE
Structura cursului
1. Competitivitatea internaţională – semnificaţie şi determinanţi
2. Locul UE în competiţia globală
3. Strategia UE de creştere a competitivităţii
4. Perspectivele competitivităţii europene
1. Competitivitatea internaţională – semnificaţie şi determinanţi
Competitivitatea a devenit una dintre preocupările centrale ale guvernelor şi firmelor din
aproape orice ţară. Motivele pentru care unele state sau regiuni se poziţionează mai favorabil decât
altele în competiţia internaţională sunt subiecte importante de studiu şi analiză pentru economişti.
În literatura de specialitate, competitivitatea este privită fie la nivel de firmă, fie la nivel de
economie naţională. Ne vom ocupa în continuare doar de competitivitatea internaţională a unei
economii naţionale, perspectivă ce concordă cu intenţia studiului nostru – analiza poziţiei Uniunii
Europene în competiţia economică globală.
Deşi conceptul de competitivitate nu are în vedere strict poziţionarea unei ţări în comerţul
internaţional, el s-a dezvoltat în special în legătură cu această activitate. Fenomenul nu este dificil
de înţeles dacă avem în vedere faptul că pentru unii autori competitivitatea se reduce la capacitatea
unei ţări de a-şi impune propriile produse pe piaţa mondială. Astfel, R. Carbaugh definea
competitivitatea internaţională drept “capacitatea unei ţări, în condiţiile pieţei libere şi ale unei
concurenţe corecte, de a concepe, produce şi comercializa bunuri şi servicii fie de o calitate
superioară, fie la un preţ inferior faţă de produsele şi serviciile oferite de alte ţări.” Dacă în ceea ce
priveşte calitatea bunurilor comercializate suntem de acord cu rolul acesteia în competitivitatea
unei economii, în ceea ce priveşte preţul, trebuie făcută precizarea că acesta nu mai reprezintă
întotdeauna un factor important al competitivităţii unei ţări. Dimpotrivă, în prezent, economiile
cele mai competitive sunt cele ale căror produse se situează în sectorul tehnologiilor de vârf, unde
predomină inovaţia şi preţurile ridicate. Capacitatea unei ţări de a obţine preţuri mari la produsele
comercializate pe piaţa externă reprezintă un obiectiv mai important şi o dovadă mai puternică a
competitivităţii sale, decât vânzarea la preţuri scăzute. Pentru ţările cele mai dezvoltate, avantajul
competitiv se situează în ramurile de vârf, în care tehnologia avansată impune şi preţuri pe măsură.
În plus, competitivitatea bazată pe costul factorilor de producţie a devenit extrem de fragilă.
Oricând, într-o altă ţară pot apărea factori mai ieftini sau subvenţionaţi de guvern, iar activităţile
bazate pe costuri reduse cu factorii de producţie sunt, de obicei, cele care aduc şi profiturile cele
mai scăzute.
Piaţa mondială reprezintă, într-adevăr, un test al competitivităţii unei ramuri, dar nu unicul
factor de influenţă. Principalul scop al unei naţiuni este un nivel de trai ridicat şi în creştere pentru
cetăţenii săi. Capacitatea de a face acest lucru depinde de productivitatea cu care resursele
naţionale (muncă şi capital) sunt folosite. În opinia lui Michael Porter, productivitatea este
determinantul principal, pe termen lung, al nivelului de trai, întrucât este baza venitului naţional pe
locuitor, iar competitivitatea la nivel naţional îşi găseşte expresia cea mai potrivită, în opinia
aceluiaşi autor, în productivitatea naţională. Analiza competitivităţii prin prisma productivităţii
arată clar faptul că balanţa comercială excedentară nu înseamnă automat economie competitivă.
Creşterea exporturilor ca urmare a salariilor scăzute şi a monedei depreciate, în condiţiile
importurilor de produse din ramurile de vârf, poate determina o balanţă comercială excedentară,
dar nivelul de trai al populaţiei se deteriorează. Capacitatea de a exporta bunuri produse la un nivel
ridicat al productivităţii este mult mai benefică economiei, exemplul Japoniei fiind elocvent în
acest sens – exporturile de produse industriale provin din ramurile cu productivitate ridicată, în
timp ce importurile sunt reprezentate de materii prime şi produse inferior prelucrate, care necesită
forţă de muncă mai puţin calificată şi un nivel scăzut de tehnologie. Componenţa exporturilor unei
ţări este mai importantă decât ponderea lor pe piaţa mondială.
OECD defineşte competitivitatea drept “capacitatea firmelor, sectoarelor, regiunilor,
statelor sau organismelor supranaţionale, aflate în competiţie internaţională, de a asigura în mod
susţinut un venit relativ ridicat din valorificarea factorilor de producţie, precum şi un venit
superior din valorificarea forţei de muncă”. Această definiţie surprinde nu doar aspectele de
ordin strict economic, ci şi finalitatea socială a competitivităţii, aceea de creştere a veniturilor
forţei de muncă şi, implicit, a nivelului de trai, idee susţinută şi de Michael Porter şi de
International Institute for Management Development. Într-adevăr, competiţia globală între ţări este,
în ultimă instanţă, o competiţie pentru cerşterea nivelului de trai.
Competitiveness Advisory Group, grupul de experţi desemnaţi de Comisia Europeană
pentru a studia căile de creştere a competitivităţii europene, apreciau că noţiunea de competitivitate
implică elemente de productivitate, eficienţă şi profitabilitate şi reprezintă un mijloc important de
creştere a nivelului de trai, a bunăstării sociale şi a nivelului veniturilor indivizilor într-o manieră
neinflaţionistă. Competitivitatea trebuie privită ca o cale de creştere a numărului de locuri de
muncă şi de eradicare a sărăciei.
Este clar că nu putem vorbi despre o definiţie unanim acceptată a competitivităţii. Nu
putem vorbi despre o teorie general acceptată a competitivităţii, în ciuda importanţei în creştere a
acestui subiect, şi nici despre existenţa unui set de factori clar delimitaţi, care să permită aprecierea
obiectivă a competitivităţii unei ţări sau firme
Michael Porter afirmă, pe baza datelor analizate pe o perioadă mai mare de timp şi pentru
mai multe ţări, că putem totuşi vorbi despre stabilitatea determinanţilor competitivităţii. Michael
Porter este unul dintre cei care au studiat competitivitatea unei naţiuni din perspectivă
multicauzală, încercând să delimiteze factorii determinanţi ai acesteia, în urma unui studiu de 4
ani, asupra a 10 economii majore ale lumii.
Porter consideră că determinaţii ai avantajului competitiv naţional sunt reprezentaţi de
situaţia factorilor de producţie, situaţia cererii, sectoarele din amonte şi aval şi strategia şu
structura firmelor, precum şi competiţia dintre acestea. Toţi aceşti factori sunt în interdependenţă,
formând un sistem cunoscut în literatura de specialitate ca diamantul competitivităţii. Alături de
aceşti determinanţi, competitivitatea este influenţată, în anumite condiţii, şi de acţiunea guvernului
si de factorii aleatori.
Strategia firmei, structura si concurentaStrategia firmei,
structura si concurenta
Situatia factorilor
de productie
Situatia factorilor
de productie
Situatia cereriiSituatia cererii
Sectoarele din amonte si din
aval
Sectoarele din amonte si din
aval
FactoriialeatoriFactorii
aleatori
Actiunea guvernuluiActiunea guvernului
Factorii de producţie au un rol important în competitivitatea unei naţiuni, dar stocul de
factori este mai puţin important decât capaciatea de creare şi îmbunătăţire continuă a lor. În
categoria factorilor de producţie, Michael Porter include:
- resursele umane, analizate prin prisma cantităţii, calificărilor, costului, eticii muncii
- resursele fizice – cantitate, calitate, accesibilitate, cost. Resursele fizice includ reţeaua
hidraografică, clima, localizarea geografică, mărimea teritoriului.
- resursele informaţionale – cunoştinţele ştiinţifice, tehnice, legate de piaţă existente în
plan naţional, în reţeaua de universităţi, institute de cercetare private sau guvernamentale, birouri
statistice, baze de date etc.
- resursele de capital – volumul şi costul capitalului disponibil pentru finanţarea
activităţii economice
- infrastructura – tipul, calitatea, costul utilizării. Infrastructura include sistemul de
transport, de comunicaţie, dar şi sistemul sanitar şi instituţiile de cultură, care influenţează calitatea
vieţii şi atractivitatea ţării respective.
Avantajul competitiv nu depinde doar de existenţa acestor factori, ci mai ales de cât de bine
sunt ei utilizaţi
Cererea internă este un alt determinant al competitivităţii, care îşi păstrează importanţa,
în ciuda globalizării, întrucât orientează firmele cu privire la preferinţele consumatorilor. Cu cât
consumatorii interni sunt mai sofisticaţi si mai pretenţioşi, cu atât efectul asupra
producătorilor este mai favorabil. Cererea internă poate anticipa, în acst caz, nevoile
consumatorilor externi.
Importanţa dimensiunii pieţei interne a fost un subiect îndelung dezbătut. O piaţă de mari
dimensiuni aduce cu sine avantajul economiilor de scară, dar o piaţă de dimensiuni mai reduse
forţează agenţii economici să se orienteze către export, aşa cum s-a întâmplat în cazul Elveţiei,
Suediei, Coreei sau Japoniei.
Sectoarele înrudite (din amonte şi din aval) – avantajul competitiv într-un sector oferă un
avantaj potenţial firmelor care folosesc în procesul productiv inputuri din sectorul respectiv.
Strategia, structura firmei şi concurenţa au în vedere contextul în care firmele sunt
create, organizate şi conduse, precum şi situaţia concurenţei interne. În ceea ce priveşte sistemul de
management, trebuie precizat că nu există un sistem universal valabil, ci acesta trebuie adaptat în
funcţie de mediul naţional şi de sectorul în discuţie. În ceea ce priveşte concurenţa internă,
dovezile empirice demonstrează o legătură strânsă între aceasta şi avantajul competitiv în plan
internaţional. Competiţia internă stimulează inovarea şi progresul, costuri scăzute, calitate
crescută şi apariţia unor noi produse. întărite cu ajutorul competiţiei interne, firmele sunt
mult mai capabile să facă faţă celei externe.
Guvernul nu este considerat de către Porter un al cincilea determinat al competitivităţii, ci
doar un factor important de influenţă a celoralţi determinanţi. Astfel, spre exemplu, guvernul
poate influenţa situaţia factorilor de producţie prin subvenţii, politici care influenţează piaţa
de capital, educaţia etc. La rândul său, cererea poate fi influenţată prin standarde şi reguli
sau prin însăşi calitatea guvernului de consumator.
Factorii aleatori (şocuri petroliere, războaie, decizii politice ale guvernelor străine,
evoluţii neaşteptate ale pieţelor financiare, modificări tehnologice majore etc.) sunt
importanţi, întrucât determină discontinuităţi care pot modifica poziţia competitivă, fie prin
anularea unor unor avantaje anterioare, fie prin crearea de oportunităţi suplimentare.
Determinanţii competitivităţii în viziunea World Economic Forum:
- instituţiile
- infrastructura
- mediul macroeconomic
- sănătatea, educaţia şi formarea profesională
- eficienţa pieţei
- adaptabilitatea tehnologică
- complexitatea activităţii economice a întreprinderilor
- inovaţia
2. LOCUL UE ÎN COMPETIŢIA GLOBALĂ
Prosperitatea economică a unei ţări sau regiuni este privită în prezent în mod diferit decât era
în urmă cu câteva decenii. Anterior manifestării tendinţelor de globalizare economică, fiecare ţară
îşi aprecia prosperitatea prin prisma propriei evoluţiii faţă de situaţia anterioară. Creşterea
economică sau a standardului de viaţă a populaţiei însemna prosperitate, iar comparaţiile cu alte
ţări erau mai puţin semnificative. Globalizarea a facilitat accesul la informaţiile legate de situaţia
celorlalte ţări şi a modificat maniera de a aprecia prosperitatea. În prezent, populaţia nu mai este
satisfăcută de faptul că trăieşte mai bine decât în urmă cu 30 de ani, ci doreşte să beneficieze de
cele mai înalte standarde de viaţă existente la nivel mondial. Comparaţiile internaţionale au
devenit, prin urmare, mult mai importante şi mai uzitate, iar benchmarkingul – comparaţia cu
liderul – nu mai este o strategie folosită pe scară largă doar în lumea afacerilor, ci şi la nivel
macroeconomic, pentru a scoate în evidenţă diferenţele şi pentru a determina cauzele lor.
Un prim criteriu de comparaţie poate fi reprezentat de produsul intern brut, care măsoară
totalitatea producţiei anuale finale a unei ţări, fiind, din acest motiv, folosit pe scară largă în
comparaţiile internaţionale, pentru a surprinde capacitatea productivă a unei economii.
Tabelul nr. PIB şi PIB/loc în principalele regiuni economice
PIB (mld. USD) PIB/loc (USD)Total mondial 70.806,59 -UE 27 14.518,5 29800Zona Euro (13 state) 10.070,9 31.910,26SUA 13.675,129 45.175,59Japonia 4.346 34.011Noile ţări industrializate din Asia
2.402,05 n.a.
China 11.206,8 8.485,7India 4.555,3 4.031,3
Sursa: Fondul Monetar Internaţional, estimări pentru anul 2007.Noile state industrializate din Asia sunt Hong Kong, Coreea, Singapore, Taiwann.a. – date nedisponbile pentru grupul respectiv de ţăriPIB şi PIB/loc sunt calculaţi la paritatea puterii de cumpărare
Situaţia UE în ceea ce priveşte PIB s-a modificat în urma aderării celor 10 noi membri, Uniunea
reuşind să obţină un uşor avantaj faţă de SUA în această privinţă. PIB/loc reprezintă însă o
reflectare mult mai fidelă a performanţelor unei economii, întrucât ia în calcul şi potenţialul
acesteia, sub raportul numărului de locuitori. Din acest punct de vedere, avansul SUA este
considerabil, iar poziţia acesteia de lider este incontestabilă. PIB/loc pentru UE a scăzut în urma
aderării celor 10 state cu un nivel de dezvoltare mai scăzut
Statisticile arată că doar un singur stat european, şi anume Luxemburgul, poate rivaliza cu orice
stat din componenţa SUA, în ceea ce priveşte nivelul PIB/loc. Performanţa acestei ţări poate fi
pusă, în mare măsură, pe seama intrărilor masive de capital străin, toate celelalte ţări fiind depăşite
de cel puţin jumătate din statele americane în ceea ce priveşte acest indicator.
Decalajele în ceea ce priveşte PIB şi PIB/loc între UE şi SUA apar cu atât mai importante cu ratele
de creştere a economiei americane sunt constant mai ridicate decât cele europene.
Rata de creştere a PIB
2004 2005 2006
UE 25 2,3% 2,0% 2,3%
SUA 4,4% 3,5% 3,3%
Japonia 2,7% 1,1% 1,7%
estimări
Sursa: Statistici FMI, Eurostat
Un alt criteriu important de comparaţie îl reprezintă resursele de care dispun în prezent polii
de putere, categorie în care poti fi incluse o mare varietate de elemente. Sub aspectul suprafeţei,
SUA, cu peste 9,6 milioane km², dispută poziţia a treia mondială cu China, după Rusia şi Canada.
Uniunea Europeană, deşi şi-a extins suprafaţa prin aderarea celor 10 state în 2004, se situează în
continuare la mare distanţă de SUA, cu aproximativ 4 milioane km², iar Japonia oupă o suprafaţă
de doar 377.800 km². Cu siguranţă că nici suprafaţa şi nici populaţia nu constituie, în sine, criterii
esenţiale în dezvoltarea economică a unei ţări (Japonia este un exemplu elocvent în acest sens), dar
alături de alte criterii, pot reprezenta un factor important de influenţă, prin potenţialul economic pe
care îl conferă (bază de resurse naturale, piaţă de desfacere, forţă de muncă etc).
În ceea ce priveşte populaţia, UE27, cu 494 milioane de locuitori, se află pe locul 3 mondial,
după China şi India, devansând SUA, care are numără aproximativ 300 miloane locuitori şi
Japonia, cu aproximativ 128 milioane.
Populaţia însă comportă o discuţie mai amplă, atât în ceea ce priveşte rolul ei în dimensiunea
cererii interne, cât şi ca forţă de muncă. Diagrama 1 ilustrează situaţia consumului privat,
comparativ pentru SUA şi ţările cele mai dezvoltate din Europa, la nivelul anului 2003.
Diagrama 1 Consumul privat (USD), în SUA şi ţările europene, ajustat la paritatea puterii de cumpărare
Sursa: F. Bergstrom, R. Gidehag, Europe versus USA, Timbro, Stockholm, iunie 2004, www.timbro.com
Consumul privat este strâns legat de valoarea PIB/locuitor. În ţările cu un PIB/loc ridicat,
veniturile sunt ridicate şi aceasta determină creşterea consumului privat. PIB/loc nu este, însă,
singurul factor de influenţă şi de diferenţiere între ţări. Un rol important îl are politica fiscală şi
cheltuielile publice.
Aşa cum se observă şi din graficul anterior, consumul privat în SUA este mult mai ridicat
decât în ţările europene. În SUA o persoană cheltuie în medie cu peste 9700 USD mai mult decât
media UE 15, ceea ce înseamnă o diferenţă de 77%. Această diferenţă este detrminată atât de
nivelul mai ridicat al PIB/loc, cât şi de nivelul mai redus al impunerii şi dezavantajează
companiile europene printr-un nivel al cererii mai mic decât cel potenţial.
Problemele UE în ceea ce priveşte populaţia nu se opresc la dimensiunea consumului privat.
Cel puţin două merită, de asemenea atenţie: şomajul şi îmbătrânirea populaţiei.
În ceea ce priveşte şomajul, acesta reprezintă o problemă cronică a economiei UE, situându-
se la nivele ridicate de peste 30 de ani. Cu toate acestea, până în anii 1960, şomajul în Europa era
foarte redus şi se vorbea ciar despre „miracolul ocupării europene”. Acest miracol a luat sfârşit în
anii 1970, când şomajul a început să crească, urmând aceeaşi tendinţă şi în anii 1980 şi, cu unele
întrruperi, 1990. În prezent, rata şomajului la nivelul UE se situează în jurul valorii de 8%, un
procent mult mai ridicat decât cel întregistrat de SUA, 5,1%, Japonia, 4,4% sau noile ţări
industrializate din Asia, 3,7% . Acest procent ascunde diferenţe destul de importante între ţări.
Ţările mari – Franţa, Germania, Spania, Italia – se confruntă cu rate constant ridicate, de
apoximativ 10%, în timp ce Irlanda şi Olanda înregistrează rate mai scăzute, de aproximativ 5%.
De asemenea, în ţări precum Suedia şi Danemarca, şomajul s-a menţinut constant la niveluri
scăzute, de sub 5%.
Pe lângă diferenţele în ceea ce priveşte nivelul ratei şomajului între UE şi SUA, trebuie
făcută precizarea că durata şomajului este mai lungă în UE, în Germania şi Italia, spre exemplu,
peste jumătate din populaţia şomeră se află în această situaţie de peste un.
Cauze:
- problemele structurale
- flexibilitatea pieţei muncii
- socurile externe
- protectia sociala
O altă problemă de ordin demografic ce preocupă UE este îmbătrânirea populaţiei, care va
afecta în viitor puternic cheltuielile publice pentru pensii şi asistenţă medicală. Din acest motiv,
statele membre pregătesc sau implementează deja măsuri de reformă a sistemului de pensii, în
scopul creşterii sustenabilităţii finanţelor publice, prin creşterea treptată a vârstei de pensionare (în
Estonia, Austria, Ungaria, Letonia, Lituania, Germania) sau prin stimularea persoanelor în vârstă
pentru a rămâne active pe piaţa muncii (Franţa, Marea Britanie). Chiar şi în aceste condiţii însă,
problemele de pe piaţa muncii afectează competitivitatea europeană în plan global.
În ceea ce priveşte nivelul înzestrării cu resurse naturale, situaţia comparativă dintre cele
trei puteri economice pentru patru materii prime de bază (cărbune, minereu de fier, gaze naturale şi
ţiţei) este prezentată în tabelul urmator.
Dotarea cu resurse a centrelor de putere
UE SUA Japonia
Cărbune (kg/loc) 1341 3317 80
Minereu de fier (kg/loc) 7,6 213 -
Gaze naturale (GJ/loc) 19 78 0,7
Ţiţei (kg/loc) 252 1336 -
Sursa: V. Nechita, Integrarea europeană, Ed. Deşteptarea, Bacău, 1996, p. 325
Şi în ceea ce priveşte acest criteriu, UE este depăşită de SUA, diferenţele fiind, în majoritatea
cazurilor, considerabile. În economia contemporană, înzestrarea cu resurse naturale nu mai
reprezintă un factor la fel de important pentru dezvoltare, ca în trecut. Accentul pus pe producţia
din sectoarele de vârf, pentru care consumul de resurse este mic şi preţul de vânzare este mare face
ca deficitul UE să nu fie considerat un handicap hotărâtor în dezvoltarea sa. Exemplu Japoniei este
iarăşi elocvent – cu o dotare în resurse naturale mult inferioară UE, ea a reuşit performanţe
economice remarcabile. Lipsa unor resurse poate chiar stimula inovarea pentru depăşirea acestui
handicap, aşa cum remarca Michael Porter. Totuşi, economia americană, dezvoltată, modernă şi
inovatoare are un atu în plus prin resursele naturale de care dispune, în timp ce economia
europeană trebuie să facă faţă creşterii preţurilor reusrselor, în special în domeniul energetic, şi al
instabilităţii aprovizionării.
Mai important pentru dezvoltarea economică decât înzestrarea cu resurse naturale este
capacitatea economiei respective de a inova, de a se menţine în trendul curent al dezvoltării
tehnologice. La nivel global, cheltuielule cu activităţile de cercetare-dezvoltare (C&D) au crescut
rapid în ţările industrializate, de la aproximativ 1,5% din PIB în 1980, la peste 2,2% în prezent.
SUA continuă să deţină supremaţia în termenii investiţiilor totale în C&D, cu aproximativ
265 miliarde USD în 2005. Ca procent din PIB (2,6%), este însă depăşită de Japonia, cu 3,2%.
Pentru SUA, investiţiile guvernamentale în acest sector joacă un rol important, cifrându-se la 127
miliarde USD, din care 74 miliarde sunt cercetări în domeniul militar. UE se află la acest capitol în
urma celor doi competitori, cu doar 1,86 din PIB, chletuieli de C&D, iar obiecticul Agendei
Lisabona, de a ridica acest procent la 3% din PIB până în 2010, pare greu de realizat.
Cheltuielile de cercetare dezvoltare ca procent din PIB (2005)
Şi China are unul dintre cele mai dinamice bugete pentru cercetare, propunându-şi ca
obiectiv creşterea procentului de investiţii în C&D la 2,5% din PIB până în anul 2020. În 2005,
duvernul chinez a investit 29,4 miliarde USD în C&D, aproximativ 1,3% din PIB, procent care nu
include cheltuielile similare realizate de companiile străine
Diferenţele în ceea ce priveşte cheltuielie pentru C&D între UE şi principalii competitori nu
sunt de dată recentă, ceea ce reprezintă una din explicaţiile decalajelor de competitivitate.
În ceea ce priveşte activitatea comercială, UE este liderul mondial, cu un procent de 18,1%
din exporturile mondiale, urmată de SUA, cu 12,3%, China cu 8,9%, Japonia cu 8,5% şi Canada cu
4,8%.1 Procentul UE nu include însă schimburile intra-comunitare, care i-ar asigura un avans mai
important.
18,1
12,3
8,9
8,54,84
3,8
2,8
2,8
2,7
31,3
EU25
SUA
China
Japonia
Canada
Hong Kong
Coreea
Mexic
Fed. Rusa
Singapore
Restul lumii
1 conform Organizaţiei Mondiale a Comerţului, date la nivelul anului 2004 (ultimile date disponibile).
Per ansamblu, însă, diferenţele între UE şi liderul mondial, SUA, sunt incontestabile,
deşi UE are rezultate importante în anumite domenii. O lungă perioadă de creştere
economică a făcut din SUA cea mai bogată regiune a lumii. Deşi pentru câteva secole,
Europa a fost liderul lumii în ceea ce priveşte progresul şi prosperitatea, ea a fost în prezent
depăşită din punct de vedere economic la aproape toate capitolele. Menţinerea nivelelor
tradiţionale ale prosperităţii, coeziunii sociale şi nivelului de trai necesită reforme
importante. În prezent, UE este o regiune a contrastelor – pe de o parte deschidere şi
inovare, pe de altă parte şomaj masiv, stagnarea creşterii economice, sărăcie şi excludere
socială. Dacă politicile şi cadrul general de funcţionare al Uniunii au fost suficiente şi
adecvate timp de câteva decenii, în prezent situaţia nu mai este aceeaşi. Creşterea economică
este încetinită, şomajul structural rămâne ridicat, iar inegalităţile sociale sunt în creştere. În
aceste condiţii, status quo-ul nu este o opţiune. În lipsa unor reforme ferme, forţele
competiţiei globale, impactul noilor tehnologii şi populaţia îmbătânită vor accentua
decalajele din interiorul UE şi dintre aceasta şi restul lumii.
Nevoia de schimbare este recunoscută la scară largă şi la nivelul Uniunii. Expresie a acestei
recunoaşteri sunt încercările ultimilor ani de găsire a unor soluţii viabile la problema
competitivităţii şi a creşterii, precum şi la celelalte probleme cu care se confruntă în prezent
Uniunea.
3. STRATEGIA UE DE CREŞTERE A COMPETITIVITĂŢII
În ciuda progreselor tehnologice şi industriale postbelice care au contribuit la recâştigarea
poziţiei economiei europene în plan mondial, anii ’80 au fost marcaţi de o lipsă de dinamism
generalizată, cunoscută şi sub numele de euroscleroză. Modificările produse în mediul
economic global nu au făcut decât să accentueze problemele europene, aşa cum am văzut în
capitolul anterior. SUA şi-au extins dominaţia asupra sectorului high-tech şi asupra multor pieţe
internaţionale, poziţia Japoniei pe piaţa mondială s-a consolidat, iar în sectoarele cu un nivel
tehnologic mai scăzut, noile ţări industrializate şi-au consolidat avantajele competitive. Pierderea
din ce în ce mai vizibilă a competitivităţii Uniunii a determinat reacţii şi elaborarea unor strategii
de contracarare a acestei situaţii.
Revitalizarea proiectului pieţei unice europene a constituit o soluţie pentru problemele cu care se
confrunta Comunitatea Europeană în competiţia globală.
Începuturile unei abordări mai coerente în direcţia îmbunătăţirii competitivităţii europene datează
din anul 1990, îmbrăcând forma unui studiu al Comisiei Europene, intitulat Politica
industrială într-un mediu deschis şi competitii. Scopul principal al acestui document a fost acela
de a stabili o împărţire clară a responsabilităţilor între sectorul public şi cel privat în ceea ce
priveşte crearea unui mediu dinamic, favorabil dezvoltării industriale. În plus, documentul a atras
atenţia asupra necesităţii renunţării la abordările defensive şi protecţioniste îmbrăţişate anterior de
Comunitate.
A urmat, în 1993, la cererea Consiliului European, întocmirea de către Comisie a unei strategii pe
termen mediu, pentru competitivitate, creştere economică şi ocupare. Strategia a reuşit să surprindă
problemele structurale cu care se confrunta economia europeană şi să ofere un cadru de măsuri
pentru rezolvarea lor. Documentul a pus un accent special pe problema ocupării, văzută ca o
componentă cheie a strategiei de creştere a competitivităţii. Performanţele europene în acest
domeniu au fost şi au continuat să rămână modeste, comparativ cu principalii săi competitori. În
aceste condiţii, rata înaltă a şomajului la nivel european nu reprezintă doar o risipă considerabilă a
potenţialului de creştere, ci o presiune importantă asupra costurilor sociale la nivel european., iar
soluţiile oferite de Comisie prin acest document au vizat:
- modificări în managementul resurselor umane printr-o organizare mai flexibilă a
muncii;
- proiecte de infrastructură la scară mare care să contribuie la o mai bună exploatare a
beneficiilor integrării regionale şi la creşterea coeziunii economice şi sociale, cu scopul principal
de a accelera crearea reţelelor transeuropene în domeniile transportului, energiei şi comunicaţiilor;
- politici macroeconomice coordonate la nivel european, vizând recâştigarea încrederii
în stabilitatea economiei europene. Criteriile de convergenţă stabilite în cadrul proiectului Uniunii
Economice şi Monetare urmau să contribuie la realizarea acestui obiectiv.
Obiectivele ambiţioase ale acestei strategii s-au regăsit într-o măsură insuficientă în plan practic,
iar persistenţa decalajelor de competitivitate dintre UE şi principalii competitori a continuat să
stârnească îngrijorări.
Un moment important în cadrul preocupărilor UE pentru creşterea competitivităţii l-a
reprezentat Consiliul European de la Lisabona, din martie 2000. Recunoscând provocările cu care
Uniunea Europeană se confruntă ca urmare a globalizării şi a noii economii bazate pe cunoaştere,
Consiliul European de la Lisabona, din 23-24 martie 2000, a convenit fixarea unui nou obiectiv
strategic pentru Uniune, acela de a deveni „cea mai competitivă şi dinamică economie bazată pe
cunoaştere din lume, capabilă de creştere economică susţinută, cu locuri de muncă mai multe
şi mai bune, în condiţiile unei mai mari coeziuni sociale”
Agenda Lisabona stabileşte următoarele direcţii principale de acţiune:
- dezvoltarea societăţii informaţionale, în scopul îmbunătăţirii nivelului de trai, cu
aplicaţii în domeniile educaţiei, serviciilor publice, comerţului electronic, sănătăţii şi
managementului urban, pentru stimularea difuzării tehnologiilor informaţionale la nivelul
companiilor, dezvoltarea reţelelor avansate de telecomunicaţii şi facilitarea accesului la Internet.
Economiile care integrează aceste noi tehnologii în procesele productive (aşa cum e cazul SUA)
obţin productivităţi mai ridicate;
- dezvoltarea unui Spaţiu European al Cercetării şi Inovării. Acest spaţiu vizează
reunirea programelor comunitare şi naţionale în domeniul cercetării-dezvoltării şi acordarea unei
priorităţi speciale politicii în domeniul inovării, având în vedere impactul activităţilor de cercetare-
dezvoltare asupra creşterii economice, ocupării şi coeziunii sociale. Pe lângă folosirea la maximum
a tehnologiilor existente, o economie competitivă trebuie să fie lider în procesul de inovare, ceea
ce presupune investiţii în C&D, institute de cercetare de nivel înalt, colaborare între universităţi şi
sectorul productiv, protecţia drepturilor de proprietate intelectuală;
- crearea unui mediu atractiv pentru iniţierea şi dezvoltarea afacerilor, în special
pentru întreprinderile mici şi mijlocii, întrucât competitivitatea şi dinamismul afacerilor depinde în
mod direct de reglementările cu privire la investiţii, inovare şi antreprenoriat. Agenda îşi propune
reducerea obstacolelor din calea iniţierii afacerilor şi creşterea calităţii cadrului legislativ;
- definitivarea pieţei interne, în scopul obţinerii beneficiilor maxime de pe urma
liberalizării, precum şi îmbunătăţirii climatului competitiv. Deşi definitivarea pieţei unice a
înregistrat progrese importante, rămân în continuare sectoare unde piaţa este încă fragmentată, ca
de exemplu în cazul serviciilor sau a unor industrii protejate. În condiţiile în care sectorul
serviciilor reprezintă aproximativ 70% din economia europeană, liberalizarea în acest domeniu
determină importante câştiguri de productivitate;
- pieţe financiare eficiente şi integrate, care să stimuleze creşterea şi ocuparea prin
alocarea eficientă a capitalului şi reducerea costului acestuia;
- coordonarea politicilor macroeconomice, urmărindu-se consolidarea fiscală,
calitatea şi sustenabilitatea finanţelor publice. Politicile macroeconomice trebuie să asigure
strabilitatea macroeconomică, să stimuleze creşterea, dar şi să încurajeze tranziţia către economia
bazataă pe cunoaştere;
- modernizarea modelului social european, prin investiţia în capitalul uman şi
construirea unui sistem al bunăstării bazat pe politici active. În domeniul social, Agenda pune
accent pe educaţie şi fomare profesională, politici active ale ocupării, promovarea incluziunii
sociale, modernizarea protecţiei sociale.
Aceste direcţii de acţiune reflectă, de fapt, patru domenii majore în care UE a dorit să elimine
deficienţele existente şi decalajele cu principalii competitori, până în 2010: nivelul de trai,
productivitatea, ocuparea forţei de muncă şi mediul.
Obiectivul fixat prin Agenda Lisabona a fost din start unul nerealist, nu doar pentru îşi
propunea eliminarea, în doar zece ani, a decalajelor ce separă economia europeană de cea a SUA,
ci şi pentru că alătură obiectivul de a deveni cea mai competitivă economie a lumii de cea de a crea
locuri de muncă mai multe şi mai bune şi de a spori coeziunea socială, creând iluzia că nu va fi
nevoie, la un moment dat, de o decizie între aceste obiective.
Agenda Lisabona conţinea, iniţial, 24 de obiective principale, 128 de obiective secundare
(majoritatea necuantificabile) şi 117 indicatori, ceea ce nu era de natură să faciliteze nici
înţelegerea, nici implementarea sa. În 2004, Comisia Europeană a recunoscut, în cele din urmă,
această problemă, restrângând lista la doar 14 de indicatori structurali care să fie folosiţi pentru
monitorizarea progreselor.
O altă critică ce poate fi adusă Strategiei este aceea că s-a inspirat, într-o măsură prea
mare, din optimismul exagerat al anilor 1990, legat de potenţialul economiei bazată pe
cunoştere, neglijând importanţa industriilor tradiţionale care reprezentau puncte tari ale
economiei europene. Pentru Uniunea Europeană, menţinerea unei baze industriale puternice
reprezintă un factor esenţial al unei creşteri economice echilibrate. Strategia Lisabona,
subestimează însă rolul acestui sector în atingerea obiectivului prioritar.
Limitele Strategiei Lisabona şi relansarea acesteia
Dificultăţile în atingerea obiectivelor Strategiei Lisabona şi progresele lente în această
direcţie au fost vizibile la scurt timp după lansarea sa. Această situaţie a fost recunoscută şi la nivel
oficial, prin aşa-numitul Raport Kok, întocmit în 2004, în scopul evaluării progreselor Agendei la
jumătatea perioadei. Raportul a consfinţit ceea ce devenise de mult evident, iar criticii susţinuseră
încă de la început, şi anume că UE nu va putea atinge, până în 2010, obiectivul central al Agendei,
acela de a deveni cea mai competitivă economie a lumii.
Perioada 2000-2004 a adus o creştere economică reală de 1,4% pentru UE 15 şi 1,5% pentru
UE 25. PIB/loc a crescut, în aceeaşi perioadă, cu 1,11%, respectiv 1,14%. În condiţiile în care,
pentru SUA, creşterea economică în aceeaşi perioadă a fost de aproximativ 2,7%, aceste cifre arată
că decalajele economice nu sunt nici pe departe resorbite, ci dimpotrivă.
Pentru decalajul de productivitate, unde obiectivul era şi cel mai ambiţios – de a deveni cea
mai competitivă economie a lumii – rezultatele au fost şi mai slabe şi ele sunt prezentate grafic,
comparativ cu SUA, în fig. următoare
Rata de creştere anuală a productivităţii pe salariat
Realizări modeste s-au înregistrat în ceea ce priveşte creşterea gradului de ocupare de la
62,5% în 1999, la 64,3% în 2003, departe însă de obiectivul iniţial de 70%. În plus, aceste creşteri
nu au vizat doar ocuparea full-time. La aceste rezultate se face cel mai mult apel de către oficialii
europeni, în dorinţa de a prezenta şi o faţă mai luminoasă a Agendei. Singurele obiective reale
atinse în acest domeniu, au fost, însă, cele legate de ocupare femeilor şi persoanelor în vârstă şi
aici cu decalaje mari între UE 15 şi UE 25. Întrebarea care se pune este în ce măsură aceste
rezultate sunt durabile, având în vedere că ele s-au înregistrat, în mare parte, pe seama celorlalte
categorii de forţă de muncă, a căror ocupare a rămas, în cel mai bun caz, constantă, în perioada
analizată.
Nici în problemele de mediu performanţele UE la jumătatea perioadei nu erau mai
încurajatoare, progresele în direcţia dezvoltării sustenabile şi în atingerea obiectivelor stabilite la
Kyoto fiind lente şi instabile.
Trebuie spus de la început că nici mediul extern nu a fost favorabil implementării unei
strategii de asemenea anvergură. La scurt timp după lansarea Agendei, piaţa financiară mondială
a suferit un şoc, în urma colapsului acţiunilor supravaluate ale firmelor americane Dot.com şi
Telecom, pe fondul unor suspiciuni de fraudă financiară şi managerială. Încrederea în potenţialul
economiei bazată pe cunoaştere a fost clătinat. Recesiunea care a afectat economia americană
timp de doi ani, şi-a pus amprenta şi asupra economiei europene, cu efecte negative asupra
obiectivului de creştere a cheltuielilor de cercetare-dezvoltare. Atacurile teroriste din septembrie
2001 şi evenimentele care au urmat au afectat şi mai mult climatul internaţional. Eşecul
negocierilor comercilale multilaterale de la Doha, creşterea îngrijorătoare a acordurilor
bilaterale în detrimentul celor multilaterale, tensiunile comerciale dintre SUA şi UE au afectat
schimburile internaţionale. Efectul tuturor acestor evenimente a fost negativ nu numai direct
asupra creşterii economice, ci şi în ceea ce priveşte comportamentul consumatorilor şi
întreprinzătorilor.
Nici în plan intern, situaţia economică nu a fost mai favorabilă atingerii obiectivelor
Agendei Lisabona. Uniunea şi-a revenit din şocul extern mai greu decât SUA şi Asia, îndeosebi
din cauza problemelor structurale şi a cererii publice şi private reduse. Pactul de Stabilitate şi
Creştere nu a avut o acţiune foarte eficientă, întrucât o parte a ţărilor membre înregistrau deja o
situaţie bugetară precară, ce făcea imposibilă utilizarea instrumentelor politice de acest tip.
Performanţele economice slabe au creat dificultăţi suplimentare în implementarea Strategiei
Lisabona.
Dincolo de aceşti factori perturbatori interni şi externi, Raportul Kok acuză în primul rând
statele membre că nu au luat în serios implementare măsurilor convenite, ceea ce a împiedicat
atingerea obiectivelor Agendei. Raportul nu oferă, însă, propuneri concrete pentru îmbunătăţirea
funcţionării Strategiei. Importanţa Raportului şi publicitatea de care el s-a bucurat provine
mai degrabă din recunoaşterea slăbiciunilor Strategiei, decât din soluţiile oferite.
Rezultatele modeste ale implementării obiectivelor Strategiei Lisabona au pus problema
revizuirii acesteia, dintr-o perspectivă mai realistă.
Strategia revizuită, prezentată de preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Baroso,
afirma continuarea angajamentului Uniunii în direcţia dezvoltării economice durabile, „bazată pe
creştere economică echilibrată şi stabilitate a preţurilor, economie socială de piaţă competitivă,
orientată către ocupare deplină şi progres social, cu un nivel ridicat al protecţiei şi îmbunătăţirii
calităţii mediului
Strategia revizuită lansează ideea creării unui Parteneriat pentru Creştere şi Ocupare, susţinut
de Programul de Acţiune al Uniunii şi de Programele Naţionale de Acţiune, care să conţină
angajamente ferme. Acest parteneriat are la bază trei direcţii principale:
- necesitatea unor acţiuni mai concentrate, care să vizeze obiectivele cu cel mai mare
impact. În locul unui mare număr de obiective, care nu pot fi urmărite şi realizate practic şi care
disipează eforturile Uniunii şi ale statelor membre, se doreşte stabilirea unei ordini de prioritate şi
urmărirea unui număr restrîns de obiective prioritare. Ca urmare, numărul de obiective al Strategiei
Lisabona s-a redus la două – creştere economică şi crearea de locuri de muncă.
- mobilizarea sprijinului în direcţia schimbării, prin stabilirea clară a responsabilităţii
pentru obiectivele stabilite şi implicarea cât mai largă în susţinerea lor, atât la nivel naţional, cât şi
la nivel supranaţional.
- simplificarea Strategiei Lisabona, prin stabilirea clară a celor implicaţi în realizarea
acţiunilor stabilite şi simplificarea raportării.
Strategia Lisabona Revizuită şi-a propus următoarele acţiuni pentru atingerea celor două
obiective:2
1. Crearea unui Program de Acţiune pentru Uniune şi pentru statele membre
2. Măsuri de creştere a atractivităţii pieţei europene pentru investitori şi forţa de muncă
3. Dezvoltarea activităţilor de cercetare şi inovare
4. Crearea de locuri de muncă
Realizarea unui Program de Acţiune cu obiective clare pentru Uniune şi pentru statele
membre se include în efortul de a refocaliza şi simplifica Agenda iniţială. Acest program
vizează distribuirea clară a responsabilităţilor, termene limită şi modalităţi de măsurare a
progreselor, precum şi o distincţie netă între acţiunile ce trebuie întreprinse la nivel naţional
şi cele care urmează a fi abordate la nivel comunitar.
În ceea ce priveşte a doua direcţie de acţiune, creşterea atractivităţii pieţei europene pentru
investitori şi forţa de muncă, Agenda îşi propune încurajarea întreprinderilor mici şi mijlocii,
care reprezintă 99% din totalul întreprinderilor europene şi asigură două treimi din locurile
de muncă, prin reducerea obstacolelor din calea demarării unei afaceri, promovarea unei atitudini
antreprenoriale şi creşterea capitalului disponibil pentru investiţii.
De asemenea, extinderea şi adâncirea Pieţei Unice în domeniile serviciilor, energiei,
transportului, serviciilor financiare, achiziţiilor publice poate reprezenta un stimulent deosebit
pentru economia europeană. Sectorul serviciilor, în mod special, are un rol foarte important în
2 Commission of the European Communities, Working together for growth and jobs. A new start for the Lisbon Strategy, Communication to the Spring European Council, Brussels, 2.2.2005
economia UE, el fiind responsabil pentru cea mai mare parte a locurilor de muncă noi, create în
perioada 1997-2002 şi reprezentând, în prezent, aproximativ 70% din valoarea adăugată. Oficialii
europeni se aşteaptă la crearea de 600.000 de locuri de muncă o dată cu liberalizarea acestui sector.
Agenda revizuită reafirmă importanţa competiţiei pentru realizarea obiectivelor propuse. Pieţele
competitive în interior şi deschise în exterior reprezintă o cale importantă de dezvoltare a firmelor
europene, de sporire a competitivităţii şi de creştere economică.
În plan legislativ, Agenda îşi propune simplificarea şi adaptarea legislaţiei pentru
stimularea întreprinzătorilor şi creşterea încrederii consumatorilor. Deşi afirmă importanţa
impactului cadrului legislativ asupra creşterii economice, a ocupării şi productivităţii, obiectivul
îmbunătăţirii acestuia rămâne vag în Strategia revizuită, în lipsa precizării concrete a domeniilor şi
măsurilor vizate.
Modernizarea infrastructurii este o altă acţiune vizată în scopul stimulării comerţului şi
mobilităţii. Progresele înregistrate în acest domeniu au fost sub aşteptări, iar Strategia revizuită
acordă o responsabilitate sporită în această privinţă statelor membre. Infrastructura modernă este
un factor general recunoscut al competitivităţii unui economii şi care determină creşterea
atractivităţii pentru investitori.
Cea de a treia direcţie de acţiune a Strategiei revizuite o reprezintă stimularea activităţilor
de cercetare şi inovare. Activităţile de cercetare-dezvoltare, inovarea şi educaţia sunt, pentru
economiile dezvoltate, factori cheie ai competitivităţii, iar oficialii europeni speră ca aceste
activităţi să asigure succesul Europei într-o competiţie globală în care ceilalţi se bazează pe forţa
de muncă ieftină sau pe resursele primare. La acest capitol, însă, situaţia UE nu este, cel puţin
deocamdată, una favorabilă. În ciuda obiectivelor Strategiei iniţiale, UE încă investeşte în
activităţile de cercetare-dezvoltare cu o treime mai puţin decât SUA. 80% din acest decalaj este
cauzat de investiţiile insuficiente ale sectorului privat. Investiţiile curente ale UE în acest domeniu
se ridică la doar 2% din PIB, sub nivelul de 3% stabilit prin Strategia Lisabona. Este de la sine
înţeles că Strategia revizuită menţine această ţintă, care reprezintă unul dintre factorii foarte
importanţi ce ar putea asigura succesul Uniunii în competiţia globală. Pentru atingerea acestui
nivel, se propune creşterea cheltuielilor publice, crearea unor condiţii mai favorabile pentru
implicarea sectorului privat şi atragerea unui număr mai mare de cercetători bine pregătiţi şi
motivaţi.
Şi în acest domeniu, responsabilitatea principală revine statelor membre care trebuie să
găsească modalităţi de implicare mai puternică a sectorului privat. La nivel comunitar se urmăreşte
îmbunătăţirea cadrului fiscal pentru C&D, cu acelaşi scop, de a încuraja sectorul privat să
sporească cheltuielile pentru aceste activităţi.
Comisia Europeană îşi propune, de asemenea, să găsească modalităţi de creştere a
potenţialului şi calitaţii cercetării în universităţi şi dezvoltarea unor legături mai puternice între
universităţi şi sectorul productiv. Strategia revizuită recunoaşte faptul că, în contextul situaţiei
actuale privind finanţarea, guvernarea şi calitatea, universităţile europene nu fac faţă competiţiei
academice internaţionale, atrăgând atenţia asupra necesităţii unei reforme în acest domeniu.
Strategia revizuită propune, de asemenea, crearea unui Institut European al Tehnologiei, care
să funcţioneze ca un pol de atracţie a celor mai luminate minţi, idei şi companii din toată lumea.
- Cea de-a patra direcţie de acţiune, crearea de noi locuri de muncă, reprezintă o
necesitate în condiţiile problemelor demografice cu care UE se confruntă.
Previziunile statistice cu privire la rezultatul implementării acestor măsuri sunt extrem de
încurajatoare, chiar dacă trebuie privite cu o anumită rezervă, având în vedere că ele aparţin
instituţiilor oficiale ale UE Spre exemplu, definitivarea pieţei unice în domeniul serviciilor poate
determina o creştere a PIB cu 0,6% şi a gradului de ocupare cu 0,5%. Integrarea pieţelor
financiare, pe de altă parte, ar determina o scădere a costului capitalului cu 0,5%, ceea ce ar
antrena o sporire a PIB cu 1,1% şi o creştere a gradului de ocupare cu 0,5% pe termen lung.
Sporirea cheltuielilor pentru C&D până la nivelul de 3% din PIB va avea ca rezultat o sporire a
PIB cu 1,7%. În plus, activitatea de C&D şi rezultatul ei necesită investiţii importante în capitalul
uman, întrucât persoanele cu un grad ridicat de calificare sunt cele mai pregătite pentru a face faţă
implementării noilor tehnologii. Sporirea cu un an a duratei medii de pregătire a forţei de muncă
poate spori rata de creştere economică a UE cu 0,3-0,5%3. Aceste efecte pozitive au în vedere doar
măsurile individuale incluse în Strategia Lisabona revizuită, însă este de aşteptat ca reformele
respective să se stimuleze reciproc şi să determine rezultate şi mai importante, apropiate de
aşteptările oficialilor europeni, de a spori rata de creştere economică cu 3%. Rămâne de discutat
termenul limită (anul 2010) şi capacitatea de implementare efectivă a acestor măsuri, care a
reprezentat, până în prezent, problema principală a Strategiei.
Sintetizând, multe din aspectele cuprinse în strategia reviziută fuseseră prevăzute şi în
Agenda iniţială. Reformele cele mai importante aduse Strategiei iniţiale au în vedere o mai
clară distribuire a responsabilităţilor, cu accent pe responsabilitatea statelor membre,
precum şi un mod mai simplu de raportare a stadiului reformelor.
3
4. PERSPECTIVELE COMPETITITVITĂŢII EUROPENE
Îmbunătăţirea performanţelor în ceea ce priveşte productivitatea se poate realiza, în primul
rând, prin creşterea concurenţei. Aceasta presupune, pe de o parte, o mai mare deschidere spre
competiţia externă, iar, pe de altă parte, reforme interne şi definitivarea proceselor de privatizare şi
liberalizare. Reglementările şi politicile industriale trebuie să fie revizuite pentru a creşte
intensitatea concurenţei şi a înlătura, astfel, barierele din calea creşterii productivităţii. Deşi
reglementările sunt necesare în orice economie, asigurând de la protecţia consumatorilor şi
lucrătorilor până şa protecţia sistemului financiar, în UE ele au devenit contraproductive, servind
mai curând diverselor interese, decât economiei în ansamblu.
În plus, guvernele europene trebuie să renunţe în totalitate la practica subvenţiilor pentru
menţinerea pe piaţă a întreprinderilor cu o productivitate redusă. Deşi reglementările UE par a
pune capăt acestor subvenţii, ele se practică în continuare în ţări precum Marea Britanie, Germania
sau Franţa, reprezentând una din cauzele productivităţii relativ mai scăzute.
Pe lângă aceste măsuri de creştere a productivităţii, sunt necesare şi reforme ale pieţei
muncii. Deşi oficialii europeni recunosc faptul că trebuie adoptate măsuri pentru stimularea
ocupării4, unele state membre sunt foarte reticente la implementarea unor asemenea măsuri, care
nu se bucură de sprijin popular. Se încearcă armonizarea acestor reforme cu „valorile europene”,
care includ, printre altele, stabilirea salariilor la un nivel care să permită întreţinerea unei familii.
Diminuarea salariilor se loveşte de acest principiu, fiind, din acest motiv, foarte dificil de realizat.
Cu toate acestea, stimularea ocupării nu se poate realiza fără diminuarea asistenţei acordate
şomerilor, chiar dacă acest lucru vine în contradicţie cu principiul coeziunii sociale. De asemenea,
sistemul de pensii şi de asigurări medicale încurajează pensionarea după împlinirea vârstei de 50
de ani, ceea ce reprezintă o altă problemă a pieţei muncii, în legătură cu care, însă, au început să fie
vizibile anumite reforme. Forţa de muncă europeană este caracterizată şi de o mobilitate redusă,
ceea ce contribuie la rigiditatea pieţei muncii. Indivizii nu acceptă un nou loc de muncă dacă acesta
presupune schimbarea domiciliului, navetă sau un salariu mai redus.
Protecţia valorilor europene trebuie, totuşi, privită dintr-o perspectivă mai largă. Atunci
când vorbim despre coeziunea socială, trebuie să avem în vedere presiunea pe care politicile
actuale o impun generaţiilor viitoare de salariaţi, în condiţiile creşterii speranţei de viaţă, reducerii
vârstei de pensionare şi a declinului demografic. Sistemele de pensii actuale nu sunt sustenabile,
4 Presidency Conclusions, European Council, Brussels, 12-13 dec. 2003, p. 5, http://www.consilium.europa.eu/ueDocs/cms_Data/docs/pressData/en/ec/78364.pdf
iar coeziunea socială ar trebui pusă în legătură şi cu generaţiile viitoare, impunân reforma în acest
domeniu.
În plus, coeziunea socială trebuie să îi aibă în vedere şi pe cei neîncadraţi pe piaţa muncii,
care, deşi beneficiază de susţinere materială, sunt practic excluşi din viaţa socială activă.
Fenomenul este cu atât mai îngrijorător, cu cât ponderea creşte ponderea pesoanelor neocupate de
peste un an.
Fără îndoială că reformele în acest domeniu sunt foarte dificile, dar trebuie conştientizat
faptul că meţinerea protecţiei sociale la nivelul ultimelor două decenii, nu mai este posibilă sub
nici o formă. Reforma nu trebuie însă să însemne renunţarea la programele sociale, ci doar
modificarea lor, în aşa fel încât să asigure protecţie pe termen scurt şi să stimuleze ocuparea.
Creşterea ocupării, pe de altă parte, poate declanşa un cerc virtuos, prin reducerea impozitelor care
finanţează programele sociale şi crearea de noi locuri de muncă.