FUNDAMENTELE CONSTRUC IEI ECONOMIEI EUROPENE

1. Economia europeană este ramura economiei care se referă la construcţia

europeană şi la procesul de integrare impulsionat de tratatele de la Roma din 1957.

2. Construcţia economică europeană, care a demarat cu adevărat la sfârşitul anilor

1950, nu s-a desfăşurat conform unui proces regulat tinzând treptat spre integrarea

totală.

3. Istoria Europei Comunitare este marcată de salturi înainte – cum sunt cele care au

însoţit semnarea Tratatului de la Roma în 1957 şi a Actului Unic în 1986- 1987.

Unghiul de abordare nu este politic ci economic.

4. Istoria comunitară este abordată prin punere în perspectivă a diferitelor proiecte

economice:

- cel al Pieţei Comune din 1957

- cel al Sistemului Monetar European

- cel al Pieţei interne din 1993, şi

- cel al Uniunii Economice şi Monetare

pentru a arăta continuitatea şi inflexiunile demersului.

5. Se identifică 3 mari perioade, 3 mari programe:

1 – Piaţa Comună, iniţial şi exclusiv centrată pe piaţă, care nu a cunoscut decât

uşoare inflexiuni de-a lungul a trei decenii;

2 – Actul Unic - care combina un proiect economic ambiţios de creare a unei

veritabile pieţe interne cu inovaţii instituţionale decisive.

3 – Tratatul de la Maastricht – care, desăvârşind piaţa unică prin moneda unică,

constituie o veritabilă ruptură politică în construcţia europeană.

Piaţa Comună din 1957

Tratatul de la Roma semnat la 25 martie 1957 defineşte conţinutul Pieţei

Comune şi înfiinţează instituţii menite să definească regulile jocului pe această piaţă,

2

să lărgească competenţele europene în materie economică şi să vegheze la aplicarea

regulilor.

Din punct de vedere instituţional Tratatul de la Roma creează în esenţă două

instituţii:

- Consiliul de Miniştri - principalul organ legislativ, şi

- Comisia care joacă un rol executiv, un rol de iniţiativă în procesul legislativ şi

un rol de gardian al tratatelor.

Arhitectura construcţiei economice născută din Tratatul de la Roma se bazează

pe două idei:

- pe de o parte, voinţa politică de a construi o Comunitate Economică Europeană

se bazează pe un proiect de „piaţă comună” mult mai ambiţios decât o simplă

zonă de liber schimb

- pe de altă parte, acest program are o conotaţie net liberală politicile comune

fiind practic inexistente, cu o dublă excepţie:

- politica de concurenţă, complement natural al creării unei Pieşe comune şi

- politica agricolă comună, concesie făcută Franţei.

Pentru a identifica mizele implicate de noţiunea de „piaţă comună” tipologia

clasică a integrării regionale face următoarele distincţii:

10. Zona de liber schimb constă în simpla eliminare a obstacolelor vamale,

cantitative şi tarifare, între partenerii zonei, politica comercială, în particular stabilirea

unor taxe vamale pentru restul lumii, rămânând în competenţa naţională.

Uniunea vamală merge mai departe deoarece liberul schimb între statele

membre este însoţit de un tarif extern comun.

Nivelul de integrare superior este Piaţa Comună care extinde integrarea pieţelor

la piaţa muncii şi piaţa de capital.

11. În raport cu formele de integrare care nu se referă decât la mărfuri, Piaţa Comună

face un dublu salt calitativ:

3

- pe de o parte, libera circulaţie a muncii presupune ridicarea obstacolelor

politice şi sociale din calea circulaţiei persoanelor, deci a lucrătorilor

- pe de altă parte, libera circulaţie a capitalului atunci când aceasta este pe deplin

realizată, are implicaţii importante în materie de politică monetară şi politică de

schimb.

Alegând Piaţa Comună cei Şase (Franţa, Germania, Italia şi Benelux) şi-au fixat

un obiectiv ambiţios, chiar dacă realizarea a fost tardivă.

Tratatul de la Roma are drept obiective stabilirea unei uniuni vamale prin

suprimarea obstacolelor în calea schimburilor şi aplicarea unor taxe vamale, şi deci a

unei politici comerciale comune celor 6 ţări membre.

Tratatul precizează:

a) eliminarea între statele membre a taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative la

intrarea şi ieşirea mărfurilor precum şi toate celelalte mărfuri cu efect

echivalent

b) o politică comercială comună faţă de state terţe

Comunitatea se bazează pe o uniune vamală care se extinde la ansamblul

schimburilor de mărfuri şi care comportă interdicţie, între statele membre, de taxe

vamale la import şi export şi a tuturor taxelor cu efect echivalent, precum şi adoptarea

unui tarif vamal comun în relaţiile lor cu ţări terţe.

Piaţa comună se bazează în principal pe o uniune vamală care se referă la

produsele industriale.

În legătură cu raporturile dintre ţările membre ale Comunităţii, este vorba de

crearea unei zone de liber schimb prin desfiinţarea treptată a frontierelor comerciale.

Vechiul art.7 arăta că piaţa comună este stabilită treptat în cursul unei perioade

de tranziţie de 12 ani iar articolele 13 şi 14 prevedeau calendarul de desfiinţare

12. Taxele vamale au fost suprimate în zece etape.

Restricţiile cantitative cele mai evidente sunt eliminate.

4

Restricţiile cantitative la import precum şi toate mărfurile cu efect echivalent

sunt interzise între statele membre precum şi toate măsurile cu efect echivalent sunt

interzise între statele membre [...] »(art.28 , ex art.30); contingentările dispar din

1965. Una din ilustrările cele mai faimoase ale noţiunii de «măsuri cu efect

echivalent cu restricţiile cantitative» este dată de sentinţa Cassis de Dijon1:

administraţia germană, sesizată de o cerere de licenţă de import de lichior de

coacăze negre din Dijon, o refuză, pe motiv că această băutură are un grad de alcool

insuficient pentru a pretinde la titlul de lichior aşa cum este el definit de legea

germană. Sesizată de importator, Curtea europeană de Justiţie consideră că legea

germană este contrară articolului 30 (azi articolul 28) din Tratatul de la Roma prin

aceea că ea este cu efect echivalent unei taxe de import de nivel zero.

13. Liberul schimb cvasi general este deci realizat în iulie 19682. De altfel, în

ceea ce priveşte fiscalitatea, TVA, ca mod de impozitare indirectă, s-a generalizat

începând cu 1968: mecanismul de bază este identic, chiar dacă practicile naţionale

sunt disparate (clasificarea produselor, numărul şi nivelele diferitele...) Această

liberalizare a schimburilor comporta două limite importante: clauze de salvgardare

permit anumitor ţări sa suspende obligaţiile lor legate de apartenenţa la Piaia

Comună (vechiul art. 15 ). Mai ales, suprimarea contingentărilor nu împiedica

menţinerea, şi chiar progresul, în perioadele de dificultăţi comerciale, a unui

protecţionism non tarifar, pe calea normelor tehnice, în mod deosebit.

Dar uniunea vamală este mai largă decât zona de liber_schimb, şi comportă

mecanisme referitoare la raporturile dintre comunitate şi restul lumii, prin tariful

extern comun. Ţările membre ale CEE adoptă o taxă vamală unică vizavi de ţările

din afară. Din acel moment se pune problema nivelului ei faţă de eterogenitatea

nivelelor în vigoare, ţările europene au acu un compromis între soluţia «fortăreţei»

1 Se va arăta ceva mai departe cum această sentinţă este considerată ca fiind la originea principiului „recunoaşterii reciproce”. 2 La intrarea lor în Comunitatea europeană, ţările au beneficiat de o perioadă de cinci ani pentru a desfiinţa formele lor de protecţie (Marea Britanie, Danemarca, Irlanda, Grecia) sau de şase ani (Spania, Portugalia).

5

şi soluţia «pieţei strecurătoare» şi au adoptat un nivel mediu: «taxele vamale comune

se stabilesc la nivelul mediei aritmetice a taxelor aplicate în cele patru teritorii

vamale cuprinse în Comunitate» (vechiul art.19). Dar nivelul tarifului extern comun

a fost mult atenuat prin participarea Europei comunitare la diferite negocieri GATT,

care au avut drept rezultat reducerea tarifului extern comun, în particular Dillon

Round (1960-1961) cu 71a 8% , Kennedy Round (1964-1967) , cu 351a 40% , şi

Tokyo Round, cu circa 33%.

Piaţa comună nu se referă doar la mărfuri, ci şi la «factorii de producţie», şi

deci la piaţa forţei de muncă şi pieţele de capitaluri. Obiectivul liberei circulaţii a

oamenilor s-a pus, dar el nu s-a tradus decât foarte încet în texte la fel, libertatea de

circulaţie a capitalurilor nu cunoaşte un avânt deosebit decât la sfârşitul anilor

1980.

Politica agricolă comună (PAC) constituie cea de-a doua pârghie a Pieţei

Comune. Cei doi actori cei mai convinşi şi cei mai eficace ai politicii agricole

comune sunt Franţa, urmărind obţinerea de debuşee şi preţuri satisfăcătoare pentru

producţia sa agricolă, şi Comisia, care vede în elaborarea politicii agricole comune

un teren privilegiat de intervenţie a instituţiilor europene, şi deci şi al ei. Principiile

PAC, puse începând cu 1960 sunt: libera circulaţie a produselor, organizarea

comună a pieţelor de produs, preferinţa comunitară şi solidaritatea financiară.

Integrarea printr-o logică de piaţă

Comunitatea economică se construieşte, astfel, la începutul anilor 1960, în jurul

noţiunii de piaţă şi are, din acest motiv o conotaţie foarte liberală. Această

prioritate acordată elaborării regulilor destinare creării unui climat concurenţial,

într-o perioadă în care celelalte forme de intervenţie publică rămân marginale,

reflectă o încredere în virtuţile regulatoare ale jocului spontan al pieţei. Europa

Tratatului de la Roma din 1957 părea deosebit de coerentă. Proiectul de «Piaţă

Comună» se bazează integral pe integrarea prin piaţă: libertatea circulaţiei

6

mărfurilor, capitalurilor şi persoanelor care se aşteaptă în acelaşi timp cu progresul

economic, progresul social şi apropierea politică. Această opţiune a unei Europe

liberale prezintă un avantaj politic considerabil. O politică europeană necesită

transferuri de suveranitate care suscitau, în 1960 deja, răzmeriţe, mai ales în Franţa.

Alegerea unei integrări prin piaţă permite să se concilieze opţiunile economice

liberale şi opţiuni politice care respectă suveranităţi naţionale.

În proiectul iniţial, politicile comune sunt deci practic inexistente cu

excepţia unei politici care întăreşte dimensiunea liberală a construcţiei europene,

politica de concurenţă , şi a unei alteia ce, dimpotrivă, creează într-un domeniu

aparte, agricultura, un tip de intervenţie extrem de puternică. Politica concurenţei

constituie complementul natural al pieţei comune: efectele benefice ale liberei

circulaţii a mărfurilor nu pot fi atinse decât dacă nici o practică a actorilor privaţi

sau publici nu vine să împiedice jocul pieţelor prin frânarea accesului la piaţă,

impunerea de preţuri sau cantităţi, avantajând în mod nejustificat un actor în raport

de un altul; reglementarea concurenţei se compune dintr-o interdicţie a înţelegerilor

şi a abuzurilor de poziţie dominantă şi un control al ajutoarelor statelor acordate

întreprinderilor. Dacă politica de concurenţă se înscrie în proiectul liberal de creare

a unei mari pieţe, politica agricolă comună (PAC) ţine de o concepţie

intervenţionistă a statului. Diferitele principii ale PAC (libera circulaţie a

produselor, unicitatea pieţei, preferinţa comunitară şi solidaritatea financiară)

maschează de fapt mecanisme care lasă puţin spaţiu pentru jocul spontan al pieţei: o

intervenţie riguroasă asupra formării preţurilor agricole prin stabilirea, pentru marea

majoritate a produselor, a unui preţ minim şi a unui preţ maxim; crearea unui sistem

care înseamnă subvenţionarea exploatărilor cele mai mari şi mai productive, prin

punerea în practică a unui sistem de «sas» între piaţa europeană şi piaţa mondială,

şi, în sfârşit, integrarea totală a bugetului agricol în bugetul comunitar, ceea ce are

drept rezultat mutualizarea costurilor acestei politici., creându-se resurse potenţiale

importante pentru PAC.

7

DE LA TRATATUL DE LA ROMA LA ACTUL UNIC

Europa este confruntată nu numai cu mari dificultăţi politice interne, dintre care

compromisul de la Luxemburg este exemplul cel mai flagrant, dar şi cu o mare

instabilitate a sistemului economic mondial: criza sistemului de la Bretton Woods,

de la sfârşitul anilor 1960, apoi criza economică, începând cu 1974, repun în discuţie

stabilitatea monetară internă a Europei şi suscită diverse entorse ale principiilor de

liberă circulaţie a produselor şi capitalurilor. Legat de această lungă perioadă, vom

pune accentul, pe plan politic, pe împotrivirile la transferurile de suveranitate, chiar

modeste, pe plan economic, pe construcţia înceată a unei Pieţe comune care se

extinde şi comportă tot mai mult politici comune, şi, pe plan monetar, pe apariţia,

prin intermediul SME, a unei noi forme de integrare europeană.

De la împotrivire politică la abandonarea suveranităţii naţionale

Integrarea europeană este confruntată, în 1965, cu o criză profundă rezultată

din combinarea unei probleme de finanţare a politici agricole comune cu o problemă

instituţională şi politică gravă.

Franţa apără caracterul automat al resurselor europene ale unei politici

agricole generatoare de transferuri de care ea beneficiază, şi menţinerea

suveranităţilor naţionale. Comisia apără, de asemenea, principiul automaticităţii

resurselor agricole, dar îl asociază cu autonomia de decizie a instituţiilor europene în

raport cu guvernele naţionale.

Crisparea Franţei pe această problemă de suveranitate naţională se

cristalizează în regula unanimităţii: tratatul prevede că după o perioadă de tranziţie

(până în 1966) anumite decizii trebuie luate cu majoritate calificată. Conflictul

izbucneşte, deci, la sfârşitul acestei perioade tranzitorii, în momentul în care ţările

pierd dreptul lor de veto general. Conform tezei Franţei, atunci când un interes

naţional foarte important este în jos, unanimitatea trebuie să fie obţinută, chiar dacă

aceasta nu corespunde literei tratatului, în timp ce alte ţări europene doreau o

aplicare strictă a dispoziţiilor tratatului.

8

Această criză conduce la un compromis, numit «compromisul de la

Luxemburg», în care dispoziţiile indică clar blocajul funcţionării instituţiilor

europene. Primul paragraf face un pas în direcţia poziţiei franceze. «Atunci când, în

cazul unor decizii susceptibile de a fi luate de majoritate urmare propunerii

Comisiei, interese foarte importante ale unuia sau mai multor parteneri sunt în jos,

membrii Consiliului se vor strădui ca într-un interval rezonabil de timp să ajungă la

soluţii care vor putea fi adoptate de către toţi membrii Consiliului cu respectarea

intereselor lor naţionale reciproce şi ale celor ale Comunităţii [...]» .În ciuda acestei

concesii fă,cute tezelor franceze, cel deal doilea paragraf subliniază că poziţia

Franţei este mult mai radicală :«Delegaţia franceză subliniază că atunci când este

vorba de interese foarte importante, discuţia va trebui să se continue până când se va

fi ajuns la un acord unanim». Cele două paragrafe următoare arată caracterul de

compromis al acestor decizii: după ce a constatat «că persistă o divergenţă cu privire

la ceea ce ar trebui făcut în cazul în care concilierea nu reuşeşte deplin», cele şase

delegaţii « apreciază totuşi că această divergenţă nu împiedică reluarea lucrărilor

[...] Comunităţii» . În sensul acestei compromis, funcţionarea instituţiilor se

desfăşoară într-o manieră sensibil diferită a dispozitivului prevăzut de texte, cu atât

mai mult cu cât Franţa, chiar dacă aceasta nu este în interesul său imediat, se aliază

cu ţările care riscă să fie puse în minoritate astfel încât să formeze minorităţi de

blocare şi să menţină astfel un sistem de veto naţional. Partenerii săi nu ezită, de

asemenea, să pună Franţa în minoritate. Construcţia europană este deci frânată cu

atât mai mult cu cât extinderea la noi membri face şi mai paralizant un sistem de

decizie în unanimitate.

Aplicare, inflexiune şi extindere a proiectului iniţial

Proiectul de «Piaţă comună» se caracterizează printr-o realizare lentă şi

incompletă, o inflexiune a inspiraţiei iniţiale urmare multiplicării politicilor comune

şi unei extindere.

9

Piaţa comună nu se construieşte decât parţial, cu atât mai mult cu cât crizele

monetare, care se înmulţesc de la începutul anilor 1970, favorizează instaurarea unui

control al schimburilor şi cum criza comercială, care apare la mijlocul anilor 1970,

incită la recurgerea la orice formă voalată de protecţionism. Dacă obstacolele

tarifare la libera circulaţie a mărfurilor dispare, în schimb, persistă cele care

împiedică schimburile, mai ales normele tehnice şi exclusivităţile naţionale pentru

pieţele publice. În plus, celelalte compartimente ale Pieţei comune nu se dezvoltă

decât foarte încet. Libera circulaţie a oamenilor progresează mult mai lent decât

libera circulaţie a mărfurilor, din cauza mai ales a dificultăţilor foarte mari în

armonizarea condiţiilor de acces la slujbe ( peste cincisprezece ani de negociere

pentru unele profesiuni). Libera circulaţie a capitalurilor nu progresează decât pe la

mijlocul anilor 1980 şi nu este realizată decât în 1990.

Politicile comune se înmulţesc. Dacă problematica iniţială se referea, de o

manieră mai mult sau mai puţin explicită, la o integrare bazată mult mai mult pe

pieţe decât pe politicile comune, istoria Europei a văzut apariţia a numeroase politici

comune: politici sectoriale (siderurgie, textile,..), politică regională, politică

energetică, politica mediului ambiant, politica de cooperare cu ţările «ACP» (Africa,

Caraibe, Pacific), politica de cercetare...

Extinderea modifică natura Europei. Ea se face în două trepte. În 1973, intră

în Comunitate: Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda, ţări care, cu excepţia celei de-

a treia - mult mai sărace, au structuri economice comparabile cu cele ale celor Şase.

Dificultăţile apar, în esenţă, din relaţiile privilegiate dintre Marea Britanie şi

ţările din Commonwealth, care pun problema relaţiilor comerciale cu restul lumii şi

aceea a contribuţiei britanice la bugetul comunitar: într-adevăr, aceasta, prin jocul de

«prelevări» ,este cu atât mai mare cu cât importurile provenite din ţările

Commonwealth-ului sunt ridicate. Cea de-a doua şi a treia lărgire au lor în 1981

( Grecia) şi în 1986 Spania şi Portugalia). Ele au condus la o deplasare a centrului de

gravitate spre «sud» atât din punct de vedere geografic - spre Mediterana - cât şi din

10

punct de vedere economic - cei trei nou veniţi având o producţie pe cap de locuitor

net inferioară celei aparţinând celorlalţi.

Apariţia tardivă a SME

SME este, în acelaşi timp, un proiect tardiv dar real, un nou program de

integrare regională şi o formă de Europă cu două viteze. Europa comunitară s-a

născut în cadrul monetar internaţional de la Bretton Woods, sistem dominat de

dolarul american, dar dotat cu o incontestabilă stabilitate: cursurile de schimb nu

cunosc decât variaţii de mică amploare, de 1% în jurul parităţii oficiale. Acest sistem

cunoaşte tensiuni serioase : de la sfârşitul anilor 1960, cu puseuri puternice

speculative, inconvertibilitatea de fapt a dolarului în aur în 1968, devalorizarea lirei

sterline în 1969. Este momentul pe care europenii îl vor alege pentru as face un pas

spre uniunea monetară: întâlnirea la nivel înalt de la Haga din 1969 adoptă principiu,

iar raportul Werner, care prevede uniunea monetară înainte de sfârşitul deceniului

(«uniunea economică şi monetară este un obiectiv realizabil în cadrul acestui

deceniu» adică înainte de anii 1980!), este adoptat în 1971. Acest proiect nu începe

din motive de coerenţă internă - el a subestimat necesitatea apropierii politicilor

macroeconomice ale statelor membre - dar mai ales deoarece contextul internaţional

este marcat de o gravă instabilitate, la care economiile europene reacţionează într-o

manieră extrem de variată: inconvertibilitatea dolarului cu aerului, în 1971, lărgirea

marjelor de fluctuaţie şi flotarea monedelor, în 1973, care anunţă un sistem monetar

internaţional stabil. În locul unui proiect ambiţios de uniune monetară, europenii

trebuie să se mulţumească să pună la punct, în 1972 , un « şarpe monetar european»,

zonă de parităţi stabile, în care monedele sunt fixate două câte două, privit ca o

insulă de stabilitate monetară în contextul flotării şi incertitudinii monedelor. Ieşirea

şi flotarea monedelor a două din cele patru mari ţări (Marea Britanie şi Italia) încă

de la început, urmate de Franţa în 1974 marchează eşecul şarpelui care se reduce la o

zonă marcă. În 1978 o axă franco-germană, animată de Helmut Schmidt şi Valery

Giscard d'Estaing, creează SME, progres incontestabil.

11

SME deviază natura integrării europene fixând ca obiectiv pe termen lung, o

monedă europeană şi , creând , pe termen scurt, o zonă de parităţi stabile. O zonă de

parităţi fixe creează constrângeri de politică economică puternice: politicile de

schimb trebuie să fie coordonate, politicile de stabilire a nivelului de dobândă

încetează de a mai fi strict naţionale, nivelele de inflaţie nu pot fi, pe termen lung,

foarte diferite. Din acel moment, politicile conjuncturale tind să se europenizeze;

construcţia europeană nu mai este doar de domeniul microeconomic al pieţelor, ea

debordează asupra macroeconomiei, politicilor monetare şi bugetare.

Dar SME este construit în paralel cu Piaţa comună şi nu integrat tratatului:

acestea sund dispoziţii deosebite, în marja tratatului, care definesc regulile în

materie monetară. Mai ales, apartenenţa la Comunităţi nu implică neapărat

apartenenţa la zona de parităţi fixe a SME cum ţările sunt libere să adere sau nu la

SME, unele ţări rămân în afară, în mod deosebit Grecia pe tot parcursul istoriei

SME, Marea Britanie într-o manieră permanentă, cu excepţia a doi ani ( de la

siarşitul anului 1990 până la sfârşitul lui 1992) şi Italia din 1992 în 1996. SME

întăreşte integrarea europeană creând totodată o formă de Europă «ă la carte», dacă

nu « cu două viteze».

PIAŢA UNICĂ – COMPONENTĂ ESENŢIALĂ A UNIUNII ECONOMICE

Importanţa, avantajele şi principiile creării pieţei interne unice

Dezvoltarea istorică a omenirii demonstrează că schimbul de activităţi

constituie un principiu unificator al societăţilor umane, un factor de coeziune dintre

popoare şi de progres al acestora. Evoluţia vieţii economice ne arată că activitatea

economică este mâi eficientă atunci când societăţile sunt unice decât atunci când

sunt divizate, iar elementul unificator, de progres, se consideră a fi piaţa unică

Constituirea pieţei unice a reprezentat un obiectiv înscris în prevederile

Tratatului de l a Roma în care se specifică „uniunea economică ,si monetară implică

fuziunea pieţelor naţionale ale acestora, care să asigure nu numai libera circulaţie

a mărfurilor în cadrul comunităţii, ci ,si a serviciilor, a capitalurilor ,şi a forţei de

muncă... ", obiectiv ce urma a se realiza treptat şi în forme extrem de diferite.

Totodată, în Tratat se specifică: „Comunitatea are ca misiune, prin realizarea

unei pieţe comune ,si prin apropierea treptată a politicilor economice ale statelor

Membre, să promoveze o dezvoltare armonioasă a activităţilor economice în

ansamblul Comunităţii, o expansiune continuă şi echilibrată, o stabilitate crescută,

ridicarea accelerată a nivelului de viaţă ,si stabilirea unor relaţii mult mai

apropiate întrebările care o formează."

Înfăptuirea pieţei unice a fost programata pe parcursul unei perioade

tranzitorii de 12 ani (până ia 31 decembrie 1969).

Chiar dacă libera circulaţie a mărfurilor între primele 6 ţări s-a realizat încă

din anul 1968, libera circulaţie a serviciilor cunoştea încă piedici importante, în timp

ce libera circulaţie a capitalurilor oferea imaginea unui recul în raport cu situaţia

înregistrată în anii '60. Obstacole se regăseau şi în ceea ce priveşte libera circulaţie a

forţei de muncă, pe fondul. creşterii şomajului datorită recesiunii economice”.

2

În aceste condiţii dificile privind stadiul înfăptuirii pieţei unice a fost adoptat

Actul Unic European (AUE), care aduce un nou calendar, mai precis şi mobilizator

în procesul de integrare. În articolul 8 al acestui document se stipulează:

„Comunitatea va lua măsurile necesare realizării progresive a pielei unice interne

(P.U.I) în cursul unei perioade ce va expira la 31 decembrie 1992”, arătând ,şi

faptul că „piaţa unică internă presupune existenţa unui spaţiu fără frontiere

interioare în care libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor ,si

capitalurilor este asigurată conform dispoziţiilor prezentului tratat.”

Dacă în ceea ce priveşte asigurarea libertăţii persoanelor, capitalului ,si

serviciilor, AUE aducea elemente de noutate, deoarece domeniile respective au fost

abordate sumar de către Tratat, în ceea ce priveşte libertatea de circulaţie a bunurilor

se poate vorbi de o adevărată restaurare.

Chiar dacă taxele vamale fuseseră desfiinţate, frontierele materiale erau

menţinute din mai multe raţiuni:

- politice - controlul frontierelor reprezenta pentru perioada respectivă o prerogativă

majoră a statului, un atribut al suveranităţii;

- fiscale - menţinerea frontierelor permiţând fiecărui stat prelevarea, la intrarea

mărfurilor străine în teritoriul naţional, a taxelor vamale;

- tehnice şi sanitare - controlul la frontieră interzicând accesul mărfurilor care nu erau

conforme cu regulamentele tehnice sau sanitare naţionale. Constituirea pieţei unice

pentru mai multe ţări ale Europei se justifică prin următoarele avantaje:

1. Deoarece piaţa unică suprimă obstacolele în calea schimburilor economice, ţările

comunitare care în decursul timpului au ajuns la o anumită specializare, vor produce

ceea ce este mai producţie din punctul lor de vedere. Aceasta va conduce la o sporire

a productivitatea muncii sociale, în consecinţă, la creşterea nivelului general de viaţă. .Dispărând constrângerile schimburilor internaţionale (taxele vamale, restricţii

netarifare) agenţii economice vor avea un comportament economic generat e interesul

de a produce ieftin şi de calitate superioară.

3

2. O piaţă mai largă, unificată, lărgeşte concurenţa, atrage în acest proces un numai

mare de producători şi consumatori şi drept consecinţă, populaţia va beneficia de o

mai mare varietate de bunuri şi la preţuri mai scăzute.

Pe pieţele naţionale înguste, concurenţa este mai restrânsă, se practică preţuri

mai ridicate şi pot apare condiţii pentru practicarea de preţuri administrate sau de

monopol cu consecinţe negative asupra nivelului de trai.

3. Piaţa unică avantajează atât producătorii cât şi consumatorii, deoarece permite

realizarea unor producţii de serie mare care va determina reducerea costurilor de

producţie şi a preţurilor.

4. Se apreciază că o piaţă unică va determina o nouă redistribuire a capitalului

investit şi, ceea ce este mai important, o optimizare a investiţiilor de capital în

interiorul comunităţii.

Progresul tehnico-ştiinţific contemporan generat de revoluţia ştiinţifico-tehnică

impune investiţii însemnate în echipamente de producţie, existând garanţia folosirii

depline a capacităţilor de producţie, dimensionate la nevoile întregii comunităţi,

eliberate de pericolul constrângerilor naţionale la export şi import.

5. Piaţa unică generând o mişcare liberă a capitalurilor va determina o folosire

raţională şi eficientă a forţei de muncă, deoarece mişcarea capitalurilor este însoţită

de o mişcare liberă a forţei de muncă. Aceasta va genera o ocupare a forţei de muncă

de o asemenea manieră încât să elimine decalajele dintre ţările uniunii cât şi o mai

bună salarizare, salariile putând fi menţinute în mare măsură în limite rezonabile.

În esenţă, crearea pieţei unice se consideră a fi binefăcătoare deoarece lărgeşte

concurenţa, liberalizează piaţa, circulaţia capitalurilor şi a forţei de muncă, generează

presiuni asupra reducerii costurilor şi a preţurilor şi, în ultimă instanţă., menţinerea

unui nivel de trai ridicat.

Economiştii şi oamenii politici abordând problema creării pieţei unice ca o

componentă esenţială a procesului de integrare economică, reliefează două principii

4

pe care ţările participante la acest proces, precum şi cele r c la Uniunea Europeană,

este necesar să le cunoască şi însuşească:

- procesul de integrare nu trebuie să fie înţeles şi însuşit, deocamdată, în termenii

restrictivi ai regionalismului, deoarece nu se poate concepe, la momentul actual, o

politică regională de sine stătătoare.

Aceasta deoarece este încă necesar, pentru actuala etapă să se facă apel la

puterea de organizare naţională, la pârghiile naţionale de dezvoltare economică. Ca

urmare, se apreciază că va continua favorizarea zonelor şi ţărilor dezvoltate în

detrimentul celor rămase în urmă sau subdezvoltate, nefiind întrunite condiţiile

materiale pentru egalizarea nivelului de dezvoltare a tuturor economiilor naţionale

cuprinse în zona integrată.

- oricât de adâncit ar fi procesul integrării şi realizate obiectivele propuse, integrarea

şi realizarea pieţei unice nu trebuie deocamdată înţeleasă în sensul abolirii totale a

frontierelor naţionale ale statelor ci al lărgirii comunităţii de interese în teritoriul

integrat”.

Toate mişcările referitoare la integrarea internaţională trebuie să fie susţinute

în termenii pozitivi ai lărgirii comunităţii, intereselor şi aspiraţiilor, şi nu în termenii

negativi ai ruperii liniilor de apărare a integrităţii naţionale;

Militându-se pentru menţinerea într-o formă sau alta a graniţelor sau a

promovării interesului naţional s-a pus problema găsirii acelor funcţii ale vieţii

economice naţionale care pot fi centralizate la nivel comunitar şi care ar permite

realizarea obiectivelor integrării în mod treptat, şi care în totalitatea lor constituie aşa

numitele politici cooperatoare.

Asigurarea celor patru libertăţi de circulaţie

a) Libera circulaţie a mărfurilor. Printre urmările concrete ale înfăptuirii PIU se

numara suprimare ontrolului la frontieră, libertatea totală a transferului de capital,

apropierea taxelor pe valoarea adăugată, liberalizarea activităţilor bancare, echivalarea

diplomelor, etc. în acelaşi timp a fost extinsă aria deciziilor ce pot fi luate cu

5

majoritate calificată şi nu cu unanimitate, iar puterea Parlamentului European a sporit

prin procedura numită „cooperare”.

Constituirea pieţei unice, potrivit prevederilor Tratatului de la Roma şi a altor

dispoziţii adoptate ulterior de către diferitele instituţii ale Uniunii Europene, urma să

se realizeze în mod treptat, mai întâi sub forma unei uniuni vamale şi apoi a unei

uniuni economice şi monetare, implicând, în prima etapă, asigurarea liberei

circulaţii a mărfurilor, iar în etapa a doua, libera circulaţie a capitalurilor,

serviciilor, forţei de muncă ajungându-se în final la adoptarea unei monede unice

în cadrul comunităţilor.

Uniunea vamală care trebuie înţeleasă ca un teritoriu vamal unic al ţărilor

membre şi o politică comercială comună faţă de terţi s-a realizat treptat prin

înfăptuirea obiectivelor cuprinse în Tratatul de la Roma:

a) înlăturarea completă, dar treptată a taxelor vamale de export şi import, în

relaţiile comerciale dintre ţările semnatare a tratatului, atât pentru produsele

industriale, cât şi pentru produsele agricole;

b) înlăturarea completă, dar treptată, a restricţiilor cantitative şi a altor bariere

netarifare în calea comerţului reciproc al ţărilor membre pentru a asigura o liberă

circulaţie a mărfurilor în interiorul comunităţii;

c) instituirea unui regim fiscal comun în ţările membre pentru a nu discriminate

produsele importate din ţările membre faţă de cele autohtone şi elaborarea şi

adoptarea unor reguli comune privind desfăşurarea concurenţei în cadrul

comunităţii;

d) instituirea unei politici comerciale comune faţă de terţi, în decursul perioadei de

tranziţie, prevăzută pentru dezarmarea vamală şi înlăturarea barierelor netarifare

din calea schimburilor comerciale reciproce acestea implică, în primul rând,

instituirea unui tarif vamal comun faţă de terţi, conceput ca o medie aritmetică a

tarifelor vamale naţionale a ţărilor membre, în vigoare la 1 ianuarie 1957. Tratatul

de la Rorna a mai prevăzut ca, odată cu instituirea tarifului vamal comun, să se

6

armonizeze şi legislaţiile vamale ale ţărilor membre pentru a se aplica uniform de

către toate acestea.

Scopul creării uniunii vamale l-a reprezentat realizarea liberei circulaţii a

mărfurilor, în sensul de a asigura condiţii identice de circulaţie a produselor în

ţările comunitare, indiferent de unde provin. Acest deziderat a fost realizat de abia

în anul 1993, de când mărfurile pot traversa liber frontierele intercomunitare.

Conceptele de import şi export nu mai există în relaţiile dintre ţările membre, ci

sunt folosite numai în relaţiile cu terţii.

Liberalizarea circulaţiei mărfurilor nu înseamnă o liberalizare şi a controlului

asupra calităţii lor. Acest control rămâne încă o necesitate pentru respectarea

standardelor privind: normele de securitate, specificităţile tehnice, normele de mediu

înconjurător şi de sănătate a produselor etc. În acelaşi timp se specifică necesitatea

respectării unor reguli obligatorii de concurenţă, ce interzic orice acord între firme

care ar putea limita libera circulaţie a mărfurilor. De asemenea, în cazul firmelor

foarte mari, sunt prevăzute o serie de interdicţii privind poziţia de monopol.

Desfiinţarea barierelor vamale a necesitat elaborarea Tarifului Vamal Comun

(T.V.C.), care trebuia să se conformeze prevederilor GATT, conform cărora, tariful

vamal al unei uniuni vamale nu poate crea incidenţe protectoare suplimentare faţă de

cele generate de tarifele precedente ale ţărilor membre. Taxele vamale ale tarifului

vamal comun se stabileau la nivelul mediei aritmetice a taxelor vamale aplicate de

ţările comunitare. Totodată, au fost eliminate atât restricţiile cantitative la import şi

export, cât şi toate măsurile cu caracter echivalent.

Deoarece există pericolul ca acelaşi tarif vamal să fie aplicat şi interpretat în

mod diferit, în funcţie de regimul vamal din fiecare ţară, a fost necesară armonizarea

legislaţiilor vamale naţionale, fapt realizat în mod treptat, pe parcursul mai multor ani,

şi finalizat la 1 ianuarie 1993, moment din care toate formalităţile vamale au fost

suprimate în relaţiile dintre ţările membre.

7

b) Libera circulaţie a serviciilor. O altă coordonată a pieţei unice strâns legată de

circulaţia liberă a mărfurilor o reprezintă libera circulaţie a serviciilor, care a fost

realizată din anul 1986. Se apreciază că serviciile deţin circa 60% din totalul locurilor

de muncă disponibile, reprezentând sectorul comunitar cu cel mai mare potenţial al

utilizării forţei de muncă; generează 62% din produsul intern brut comunitar, faţă de

35% cât reprezintă ponderea industriei şi agriculturii.

Liberalizarea serviciilor s-a făcut ceva mai lent în comparaţie cu alte sectoare,

fiind necesare măsuri treptate importante în vederea liberalizării transporturilor,

serviciilor bancare şi financiare, a asigurărilor, serviciilor de investiţii,

telecomunicaţiilor şi turismului.

Tratatul de la Roma afirmă egalitatea de tratament a prestatorilor externi şi interni

de servicii, „...prestatorul poate pentru executarea prestaţiei sale, să îşi execute cu

titlu temporar activitatea în care este furnizată prestaţia, în aceleaşi condilii pe care

această ţară le impune propriilor resortisanţi.”

În ceea priveşte libera circulaţie a serviciilor, ea vizează prestaţiile furnizate în

mod normal contra unei remuneraţii, în măsura în care ele nu sunt influenţate de

râsurile privind libera circulaţie a mărfurilor, capitalurilor sau persoanelor. Este vorba

de activităţi cu caracter industrial, comercial, artizanal sau profesiuni literale.

Trebuie făcută distincţia între libertatea de stabilire şi prestare de servicii:

libertatea de stabilire reprezintă posibilitatea, pentru toate întreprinderile unui stat

membru, de a se instala în altul, prin intermediul unei agenţii, sucursale sau filiale;

reprezintă, în acelaşi timp, şi posibilitatea pe care o are un lucrător independent de a

se stabili într-un alt stat membru. În timp ce libertatea de stabilire are caracter durabil,

libertatea de prestare de servicii are caracter temporar.

Un domeniu dificil s-a dovedit cel al recunoaşterii diplomelor, ceea ce

presupune o armonizare a sistemelor de învăţământ. Începând cu anul 1991 toate

diplomele obţinute în învăţământul superior sunt recunoscute, cu specificarea,

8

prevăzută de a urma efectuarea unor stagii de pregătire suplimentară, cu o durată de

maximum trei ani, fie susţinerea , unui examen de aptitudini.

Procesul de înfăptuire a libertăţii serviciilor financiare (mai ales din domeniul

bancar şi cel al asigurărilor) a întâmpinat numeroase dificultăţi. Începând cu anul

1993 se asigură tuturor instituţiilor de credit, care au primit recunoaşterea oficială

pentru a se instala într-o altă ţară, posibilitatea de a-şi deschide, fără autorizaţii

suplimentare, sucursale în alte ţări şi de a desfăşura activităţi bancare.

În ceea ce priveşte sectorul asigurărilor, acesta prezintă unele caracteristici

care-1 particularizează: produsele oferite sunt foarte diferite, se adresează unor

consumatori diferiţi, piaţa asigurărilor este organizată într-un mod foarte diferit de la

o ţară la alta, cu numeroase reglementări naţionale, ceea ce demonstrează încă

dificultatea constituirii unei veritabile pieţe europene a asigurărilor.

c) Libera circulaţie a capitalurilor. Realizarea uniunii vamale, a liberei circulaţii a

mărfurilor şi serviciilor, obiective ale primei etape de înfăptuire a pieţei unice au fost

urmate de liberalizarea circulaţiei capitalurilor şi forţei de muncă.

Pentru realizarea liberei circulaţii a capitalului s-au adoptat mai multe directive

şi reglementări potrivit prevederilor capitolului patru al Tratatului de la Roma

"Capitalurile şi plăţile".

O circulaţie liberă a capitalurilor este considerată numai acea deplasare a lor ca

operaţiuni financiare care au în mod esenţial legături cu investirea de fonduri, faţă de

remunerarea pentru un serviciu prestat. Transferul fizic de bancnote nu poate fi

considerat ca o deplasare de capital, mai ales în situaţia când se stinge obligaţia de

plată rezultată dintr-o tranzacţie ce a implicat circulaţia mărfurilor şi serviciilor, după

cum transferul de bancnote în legătură cu turismul ori cu călătoriile în scop de

comerţ, educaţie, tratament medical constituie plăţi şi nu o deplasare de capital.

Libera circulaţie a capitalurilor trebuie să fie motivată de necesitatea efectuării

de investiţii pe piaţa comunitară fără restricţii, astfel încât să contribuie la înfăptuirea

obiectivului promovării armonioase şi echilibrate a activităţilor economice în Uniunea

9

Europeană, o creştere durabilă şi neinflaţionistă, un înalt grad de convergenţă a

performanţelor economice, un nivel ridicat de folosire a forţei de muncă. Nu sunt însă

suficiente doar investiţiile directe, neîngrădite, ci este necesar să se recurgă şi la alte

modalităţi importante sau favorizante precum eliminarea îngrădirilor la emiterea de

acţiuni şi obligaţiuni, favorizarea creditului, eliminarea sistemului de taxe şi impozite

asupra profitului adus de capitalul investit, tranzacţiilor cu capitalul etc.

În capitolul Tratatului de constituire a Comunităţii Economice Europene sunt

cuprinse prevederi care interzic orice restricţii la circulaţia capitalurilor între stalele

membre, între state membre şi ţările terţe. În privinţa liberei circulaţii a capitalurilor

între ţările membre există prevăzute o serie de categorii ce pot face obiectul liberei

circulaţii: investiţiile directe, investiţii de proprietăţi mobiliare, transferurile de

capitaluri, de interes personal, chirii, transferuri bazate pe contracte de asigurare,

credite pe termen lung, tranzacţii privind hârtiile de valoare. Libera circulaţie a

capitalurilor nu se poate aplica acelor capitaluri cu destinaţie sau provenind din ţările

terţe implicând investiţiile directe, inclusiv investiţiilor imobiliare, autorizarea,

prestarea de servicii financiare sau admiterea de titluri pe pieţele de capitaluri.

În privinţa asigurării liberei circulaţiei capitalurilor, Tratatul prevede că:

"ţările membre se străduiesc să nu introducă nici o restricţie valutară în interiorul

Comunităţii, de natură să afecteze mişcările de capitaluri, plăţile curente aferente

acestor mişcări, şi să nu facă să devină şi mai restrictive reglementările

existente”.Cu alte cuvinte, singura obligaţie a ţărilor membre era de a desfiinţa

treptat, şi numai în măsura în care era necesar pentru buna funcţionare a pieţei,

restricţiile puse mişcării de capitaluri aparţinând persoanelor rezidente în ţările

membre.

La începutul anilor '60 ţările membre adoptaseră o strategie minimală în

domeniul liberalizării capitalurilor, ceea ce înseamnă că nu s-a trecut la constituirea

unei pieţe comune în domeniul serviciilor bancare şi financiare, deoarece sectorul

bancar este direct controlat de către stat, fapt ce impune, din dorinţa de a proteja

10

consumatorii şi depunătorii, respectarea anumitor reguli prudenţiale, reguli care

distorsionează condiţiile în care se desfăşoară concurenţa. Pe de altă parte, ţările

membre nu erau dispuse să-şi piardă autonomia în domeniul politicii monetare. Se

poate aprecia, în prezent, că prin măsurile întreprinse începând cu 1 ianuarie 1993

(mai puţin Grecia şi Portugalia) libera circulaţie a capitalurilor era asigurată în

interiorul Comunităţii.

Tratatul prevede, totodată, măsuri de eliminare a restricţiilor privind plăţile

între statele membre şi între statele membre şi ţările terţe. În categoria de plăţi sunt

incluse pe de o parte plăţile aferente schimbului de mărfuri, servicii şi capitaluri, cum

ar fi cele privind repartizarea profitului ori plata de dobânzi şi care se cuvin

creditorului sau beneficiarului; pe de altă parte transferurile de capitaluri în cadrul

liberei circulaţii a acestora şi transferurile de salarii pentru activitatea desfâşurată de

beneficiar într-un stat membru ca persoane care s-au deplasat în acel stat în virtutea

liberei circulaţii a persoanelor.

d) Libera circulaţie a persoanelor. Libera circulaţie a forţei de muncă, un alt

obiectiv prevăzut în Tratatul de la Roma, menit să conducă la înfăptuirea pieţei

unice, creează posibilitatea migrării forţei de muncă în interiorul Uniunii Europene şi

resorbirea în anumite perioade a excesului de mână de lucru. Libera circulaţie implică

înlăturarea oricărei discriminări bazate pe naţionalitate între lucrătorii statelor

membre în ceea ce priveşte remunerarea, angajarea şi alte condiţii de muncă ,si

angajare. Interzicerea discriminării priveşte orice formă sub care aceasta s-ar

prezenta, indiferent de importanţa şi sfera ei, ea incluzând şi domeniul educaţional.

Dreptul de liberă circulaţie îl au persoanele care au naţionalitatea unuia din

statele membre, dar în absenţa definiţiei comunitare a naţionalităţii, fiecare stat

membru fiind suveran în stabilirea condiţiilor în care el acordă naţionalitatea, inclusiv

dubla naţionalitate.

11

Libera circulaţie a forţei de muncă implică, sub rezerva anumitor limitări pe

motive de o dine publică, securitate publică, ori sănătate publică următoarele

coordonate:

a) acceptarea ofertelor reale de angajare, deplasarea în mod liber pe teritoriul

statelor membre în acest scop;

b) şederea într-un stat membru în scopul angajării, potrivit prevederilor ce stabilesc

angajarea naţionalilor acelui stat, stabilite prin lege, regulament sau acţiune

administrativă;

c) rămânerea pe teritoriul unui stat membru a persoanei după ce a fost angajată în acel

stat.

Libertatea de circulaţie o au lucrătorii salariaţi şi chiar membrii de familie. Noţiunea

de lucrător în accepţiunea Uniunii Europene are în vedere exercitarea unei activităţi reale şi

efective, cu excluderea activităţilor care sunt atât de reduse, încât se prezintă ca activităţi

marginale sau accesorii. Este necesar ca şederea într-un alt stat să aibă ca finalitate cerinţa

unei activităţi economice, neexistând încă dreptul de şedere în orice stat membru

independent de activitatea profesională.

Libera circulaţie a lucrătorilor este îngrădită în următoarele două situaţii:

a) când se consideră că angajarea persoanelor care nu au naţionalitatea statului respectiv,

deşi aparţin unui stat membru al Uniunii, contravine interesului legitim al statului respectiv;

b) pentru motive de ordine publică, de securitate publică ori de sănătate publică.

Libera circulaţie a persoanelor trebuie însoţită de măsuri de securitate socială,

stabilite prin diferite regulamente, care au ca obiectiv coordonarea regimurilor de

securitate socială, astfel încât să se poată aplica tratamentul naţional lucrătorilor străini,

aparţinând altor state membre, ceea ce face ca lucrătorii respectivi să poată obţine beneficii

sociale indiferent de teritoriul unde îşi au domiciliul. Prin aceasta, statul membru este obligat

să-i aplice legislaţia sa celui încadrat pe teritoriul său. Scopul acestui principiu este acela de a

se evita orice suprapunere a contribuţiilor lor sociale dacă s-ar aplica simultan mai multe

12

sisteme legislative, sau să se ajungă la situaţia în care lucrătorii să rămână fără protecţie în

materie socială.

Libera circulaţie a forţei de muncă şi reglementările adoptate de fiecare ţară nu au

putut duce decât parţial la ocuparea populaţiei şi ameliorarea salariilor. Şomajul se menţine

la cote relativ ridicate fapt ce a impus elaborarea de programe comune de formare rapidă şi

reciclare a forţei de muncă susţinută prin fonduri special constituite.

Stadiul realizării şi impactul creării pieţei interne unice

Realizarea pieţei interne unice, aşa cum a fost stipulată în Tratatul de la Roma, a

întâmpinat numeroase dificultăţi şi greutăţi, fapt ce a necesitat adoptarea unor măsuri

ulterioare pentru urgentarea acestui proces.

Actul Unic European, adoptat în iunie 1985 şi ratificat de parlamentele statelor

membre ale C.E.E. a avut ca obiectiv realizarea unei pieţe unice europene, până la sfârşitul

anului 1992, când trebuiau asigurate cele patru libertăţi fundamentale, respectiv circulaţie

mărfurilor, a forţei de muncă, capitalului şi serviciilor. După 13 ani de la intrarea oficială în

funcţiune a pieţei interne unice (P. I. U.) în cadrul Uniunii Europene, cele 4 libertăţi

prevăzute ale acesteia sunt în mare parte asigurate în interiorul frontierelor comunitare. În

prezent, oficialităţile Comisiei Uniunii Europene constată că toate reglementările din P.

I. U. preconizate în Carta Albă aprobată în 1985 sunt introduse şi aplicate în

legislaţiile naţionale, însă unele sunt încălcate frecvent de cei 25.

La reuniunea la nivel înalt din 16 - 18 iunie 1997, de la Amsterdam, Consiliul

European a adoptat în linii mari, Planul de acţiune, de aplicare corectă ,si coerentă a

reglementărilor comune adoptate de ţările comunitare privind P. I. U., elaborat de

Comisia Executivă. în sfera problemelor abordate nu au putut lipsit cele referitoare la

piaţa internă unică a U.E., cea mai mare piaţă a lumii. Această piaţă a contribuit la

accelerarea creşterii economice, la creşterea competitivităţii întreprinderilor

comunitare şi la crearea de noi locuri de muncă în statele membre ale U.E. Potrivit

experţilor comunitari, funcţionarea Pieţei Interne Unice a adus cu sine o creştere a

13

produsului intern brut al U.E. de 1,1 - 1,5% şi în acelaşi timp a contribuit la crearea de

circa 800.000 - 900.000 de noi locuri de muncă.

Totodată, se apreciază că Uniunea Europeană are nevoie de o politică dinamică,

care să contribuie în toate regiunile U. E. şi ale Spaţiului European la o dezvoltare

echilibrată a economiei, care să ţină cont de aspectele sociale ale fiecărei zone. O

bună funcţionare a P.I.U. va ajuta la trecerea la moneda unică în cele mai bune

condiţii şi va contribui la reuşita viitoarelor extinderi ale U.E. Voinţa puternică de a

acţiona în această direcţie există, dar trebuie tradusă în practică: Astfel Consiliul

European reunit la Amsterdam a primit favorabil Planul de acţiune în favoarea Pieţei

Interne Unice, prezentat de Comisia Uniunii Europene Consiliului ministerial.

Acest plan expunea într-o manieră detaliată acţiunile Prioritare care trebuiau

puse în aplicare pentru ameliorarea Acţionării Pieţei Interne Unice până la 1 ianuarie

1999.

Statele membre ale U.E. şi-au reînnoit astfel angajamentul politic de a face să

progreseze Piaţa Internă Unică cu introducerea EURO. Acest Plan de Acţiune

urmărea patru obiective strategice:

1. Întărirea eficacităţii reglementărilor. În acest context se apreciază că Piaţa

Internă Unică este un mecanism a cărui funcţionare se bazează pe încredere reciprocă.

Această încredere nu poate exista decât cu condiţia ca reglementările comune să fie

aplicate în mod corespunzător. Este, de asemenea necesară simplificarea

reglementărilor la nivel comunitar şi naţional pentru a reduce dificultăţile întâmpinate

de întreprinderi în acest domeniu şi pentru a stimula crearea de noi locuri de muncă.

2. Suprimarea principalelor distorsiuni care afectează piaţa. Există un acord

general asupra faptului că barierele fiscale şi comportamentale anticoncurenţiale

constituie defecte care trebuie eliminate.

3. Suprimarea obstacolelor sectoriale care împiedică dezvoltarea pieţelor.

Piaţa Unică nu va putea funcţiona la întreaga capacitate dacă barierele care există încă

- şi bineînţeles toate cele care ar putea să apară - nu sunt suprimate. Noi acţiuni

14

legislative vor fi poate necesare pentru a completa locurile cadrului legislativ al Pieţei

Interne Unice, dar va trebui să existe şi o schimbare de atitudine a Administraţiilor

naţionale faţă de această piaţă.

4. Crearea unei pieţe unice care să fie in serviciul tuturor cetăţenilor. Uniunea

Europeană are nevoie de o Piaţă Internă Unică, mai eficace în stimularea creşterii

economice, a inovaţiei ,ţi creării de noi locuri de muncă Şi care să răspundă mai bine

intereselor fiecăruia (cetăţeni, consumatori şi întreprinderi). Acţiunile vor fi puse în

aplicare potrivit unui calendar în trei faze. Aceasta preve pe termen scurt aplicarea unor

măsuri.

Printre măsurile incluse în prima fază se enumera:

- eliminarea tuturor întârzierilor în transpunerea în practică a directivelor relative la

piaţa internă;

Crearea în interiorul statelor a unor structuri destinate să centralizeze plângerile

persoanelor fizice sau juridice, referitoare la problemele legate de Piaţa Internă Unică să

rezolve rapid aceste probleme şi să supravegheze respectarea regulilor privind Piaţa Internă

Unică la nivel naţional (până la 1 octombrie 1997);

- punerea efectivă în aplicare a măsurilor de liberalizare în sectoarele

telecomunicaţiilor şi energiei electrice (cel mai târziu în ianuarie 1998 şi respectiv, în

februarie 1999);

- ameliorarea şi extinderea bazei de date EURES pentru ofertele de locuri de

muncă la nivel paneuropean;

- instaurarea unui dialog cu cetăţenii (la începutul anului 1998) şi cu agenţii

economici (pe 1 iulie 1998) pentru a permite oricui să deţină cu uşurinţă informaţii asupra

drepturilor pe care i le oferă Piaţa Unică şi asupra modului de rezolvare a problemelor care

ar putea apărea.

Crearea pieţei interne unice are multiple efecte micro şi macroeconomice.

Impactul microeconomic ai creării pieţei unice interne este axat pe efectele pozitive

ce derivă din liberalizarea schimburilor intracomunitare:

15

- reducerea iniţială a costurilor, ca urmare a desfiinţării formalităţilor vamale şi

obstacolelor în calea schimburilor;

- reducerea costurilor, ca urmare a extinderii a economiilor de scară;

- reducerea preţurilor, ca urmare a intensificării concurenţei;

- câştiguri generate şi de alte efecte decât cele legate de preţ, cum ar fi

intensificarea procesului de inovare, lărgirea gamei de produse, modificări în planul

organizării producţiei.

Impactul microeconomic al creării pieţei unice interne este realizat de:

- mutaţiile înregistrate de fluxurile de forţă de muncă dintr-o ţară în alta;

- mişcarea capitalurilor a crescut considerabil, cu efecte favorabile asupra

relansării investiţiilor, fiind favorizate întreprinderile mici şi mijlocii;

- în paralel cu creşterea mişcărilor de capital, şi în principal a investiţiilor

străine directe, au crescut considerabil ,si fuziunile ,si achiziţiile;

- integrarea pieţelor financiare a cunoscut creşteri sensibile, chiar dacă în calea

dezvoltării acestor pieţe au apărut o serie de obstacole.

POLITICA UNIUNII EUROPENE ÎN DOMENIUL CONCUREN EI

Dezvoltarea economică a fiecărei ţări comunitare, a Uniunii Europene în

ansamblul său este de neconceput fără menţinerea unui mediu concurenţial funcţional,

cerinţă fundamentală în condiţiile economiei de piaţă. De altfel, concurenţa este

considerată ca fiind cea mai importantă cauză a progresului economic şi tehnico-

ştiinţific.

Concurenţa desemnează relaţiile dintre toţi cei care acţionează pe aceeaşi piaţă

pentru realizarea propriilor interese în condiţiile de libertate economică; ea este o

realitate, o luptă dusă cu mijloace economice (cantitate, calitate, preţ) şi

extraeconomice (spionaj industrial, acţiuni de sabotaj, politici de dumping), o

confruntare dintre agenţii economici în vederea realizării unor condiţii mai bune de

producţie, desfacere, de efectuare a operaţiunilor băneşti sau a altor activităţi

economice, pentru obţinerea de cât mai multe avantaje.

Teoria economică a concurenţei identifică următoarele tipuri de concurenţă:

perfectă şi imperfectă (monopolul, oligopolul, concurenţa monopolistică); directă,

atunci când actorii pieţei aflaţi în competiţie se adresează aceleiaşi nevoi, cu produse

similare sau identice, indirectă atunci când se oferă bunuri diferite pentru satisfacerea

aceloraşi nevoi, loială (corectă), când sunt utilizate corect instrumentele luptei de

concurenţă, neloială, atunci când sunt utilizate mijloace incorecte pentru acapararea

pieţei.

Cu timpul, concurenţa a căpătat statutul de cel mai important principiu organizaţional

al economiei de piaţă. Acest rol îl poate îndeplini doar concurenţa perfectă, care se

defineşte ca fiind acel mediu în care mai multe firme mai mici se concurează oferind

un singur produs şi nici o firmă nu poate influenţa preţurile şi condiţiile de

comercializate. Concurenţa imperfectă (monopolul, oligopolul) apare, în această

concepţie, ca o barieră în calea accesului pe piaţă. Concurenţa perfectă ordonează

folosirea optimă a resurselor, pe când monopolul este generatorul ineficientei.

2

Chiar şi Adam Smith, susţinător al pieţei libere cu rolul de "mână invizibilă", a

recunoscut că o concurenţă perfectă nu este decât un concept abstract care nu poate fi

întâlnit în forma sa pură în economia reală. Adesea concurenţa creează mai multe

probleme decât soluţionează. Concurenţa fiind un lucru bun» impune totuşi adoptarea

de reguli de funcţionare a pieţei.

Politicile în domeniul concurenţei permit dezvoltarea unui cadru

regulamentar în care guvernele pot menţine şi stimula concurenţa mărind

performanţele economice.

O politică în domeniul concurenţei devine absolut necesară pentru că agenţii

economici privaţi şi autorităţile publice pot avea comportamente care să deterioreze

mediul concurenţial din mai multe motive utilizând variate mecanisme şi măsuri.

Politica de concurenţă se referă la anumite legi şi acţiuni întreprinse şi impuse de

guverne sau de către comunitate, în ansamblul său, pentru eliminarea sau descurajarea

practicilor comerciale restrictive practicate de anumiţi participanţi pe piaţă: carteluri,

monopoluri, bariere non-tarifare etc., care ar avea ca efect prevenirea, restrângerea

sau distorsionarea concurenţei. Politica de concurenţă are ca scop punerea în practică a

unui sistem ce permite o concurenţă fără distorsiuni în interiorul unui spaţiu

economic. în cadrul teoriei economice liberale, politica de concurenţă urmăreşte să

realizeze pieţe cu o concurenţă perfectă şi să prevină formarea monopolurilor şi

oligopolurilor care îşi impun preţurile în detrimentul consumatorilor.

Mijloacele cu care operează politica în domeniul concurenţei pot avea, la prima

vedere, un rol negativ deoarece sunt concepute să îngrădească şi să stopeze anumite

acţiuni, să limiteze folosirea unor practici care ar avea consecinţe negative asupra

consumului.

Politica de concurenţă urmăreşte asigurarea cadrului necesar manifestării unei

concurenţe loiale, adică a unei concurenţe care are loc în condiţiile respectării de

către agenţii economici a normelor şi mijloacelor considerate corecte şi recunoscute

ca atare prin reglementările în vigoare din fiecare stat şi la nivel comunitar. Când

concurenţa este neloială (utilizează mijloace şi practici interzise de reglementările

3

în vigoare) se ajunge ia o distorsionare şi o abatere a acesteia de la scopul său prin

favorizarea unor agenţi economici în defavoarea altora.

Politica în domeniul concurenţei urmăreşte înfăptuirea următoarelor obiective:

a) creşterea bunăstării consumatorilor prin îmbunătăţirea performanţelor

economice;

b) protecţia consumatorilor, adică apărarea acestora de tendinţele marilor companii de

a acapara pieţele şi a stabili preţuri de monopol;

c) stoparea redistribuirii veniturilor în favoarea monopolurilor şi cartelurilor:

d) protejarea firmelor mici şi mijlocii;

e) integrarea pieţelor naţionale ale statelor într-o piaţă unică a comunităţii europene.

Procesul de integrare economică europeană a fost însoţit în permanenţă de

promovarea unei politici comune în domeniul concurenţei. După aproape 5

decenii de funcţionare a Uniunii Europene această politică se constituie într-o

condiţie necesară pentru existent pieţei interne unice care asigură libera circulaţie a

bunurilor, serviciilor, capitalurilor şi forţei de muncă.

De altfel, se apreciază că în cadrul Uniunii Europene, principalul beneficiar ăl

unei politici a liberei concurenţe este cetăţeanul în calitatea sa de: consumator,

participant pe piaţa muncii şi de acţionar (agent economic).

Politica de concurenţă promovată de Uniunea Europeană porneşte de la

concepţia că piaţa cu concurenţă perfectă şi pură este cea mai în măsură să asigure

bunăstarea generală. De aceea, politica de concurenţa vizează limitarea,

controlarea chiar interzicerea comportamentelor întreprinderilor care aduc atingere

concurenţei perfecte.

Proiectul de integrare economică şi politica în domeniul concurenţei au

devenit procese interdependente în complicatul proces de integrare europeană.

Politica în domeniul concurenţei este un însoţitor esenţial al pieţei interne unice care

se bazează pe mecanisme noi impuse de necesitatea armonizării politicilor economice

ale ţărilor comunitare şi de înlăturare a barierelor impuse de practicile restrictive,

4

monopoluri, achiziţii şi fuziuni, ajutoare de stat în calea liberalizării fluxurilor

economice.

De aceea, politica în domeniul concurenţei interzice practici cum ar fi:

1. acordarea de ajutoare publice care creează distorsiuni în relaţiile de

concurenţă între agenţii economici;

2. stabilirea preţurilor prin înţelegeri prealabile între producători şi furnizori;

3. crearea de carteluri care să-şi împartă piaţa;

4. abuzul de poziţie dominantă pe piaţă;

5. realizarea de fuziuni care distorsionează libera concurenţă.

Etapele dezvoltării şi evoluţiei politicii concurenţiale în Uniunea Europeană

Istoria integrării economice europene este, în acelaşi timp, şi istoria dezvoltării

politicii concurenţiale în Uniunea Europeană, cele două procese fiind

interdependente.

Politica europeană în domeniul concurenţei se bazează pe articolul 3(f) al

Tratatului de la Roma, în prezent articolul 3(g) al Tratatului de la Maastricht, care

stabileşte că la nivelul comunităţii trebuie luate măsuri pentru ca în viitor

„concurenţa la nivelul Pieţei Comune să nu fie distorsionată” în acest Tratat este

prevăzută şi modalitatea de realizare a acestei cerinţe, prin aplicarea „regulilor cu

privire la concurenţă” care se regăsesc în Tratatul de la Roma în articolele 85-94, iar

în Tratatul de la Maastricht în articolele 81-89. în aceste articole este reglementat

controlul ce poate fi exercitat de Comisie asupra aranjamentelor anticoncurenţiale,

comportamentului anticoncurenţial al monopolurilor şi firmelor de stat, asupra

ajutoarelor de stat etc. Aceste comportamente, obiect al controlului Comisiei constituie

şi azi, după aproape 50 de ani conţinutul politicii concurenţiale a Uniunii Europene.

Când a fost concepută politica concurenţială a Comunităţii Europene situaţia în

acest domeniu era următoarea în cele şase ţări comunitare:

- Germania era singura ţară membră cu o legislaţie articulată în domeniul

concurenţei;

- Belgia şi Luxemburg nu aveau legislaţii în acest domeniu;

5

- Olanda se ghida după prevederile cuprinse în Competition Act;

- în Italia, monopolurile şi practicile restrictive erau reglementate de Codul Civil;

- Franţa dispunea de o legislaţie care reglementează diferit practicile restrictive ale

companiilor.

Această eterogenitate a prevederilor legislative a impus necesitatea adoptării de

reguli procedurale care să facă posibilă punerea în aplicare a prevederilor tratatelor

într-o perioadă de 3 ani. în anul 1962 regulile procedurale au fost adoptate într-o

asemenea manieră încât controlul să rămână la nivel supranaţional şi să fie exercitat

de către Comisie. Comisia Europeană a reuşit să creeze o politică concurenţială

comună, şi în acelaşi timp, coordonată, fapt ce a făcut ca politica în domeniul

concurenţei să devină o politică sectorială cu caracter supranaţional Competenţele

Comisiei cu privire la politica concurenţială sunt cuprinse în „Reglementarea 17”

care prin aplicarea sa centralizată a diminuat rolul autorităţilor naţionale.

Reglementarea 17 cu privire la politica de concurenţă a oferit afaceriştilor

siguranţa că respectarea legalităţii este o prioritate iar controlul este centralizat. în

cadrul său sunt detaliate drepturile ce se acordă participanţilor la actul

concurenţial: obligativitatea notificării; limitele superioare ale amenzilor şi

penalizărilor; condiţiile în care se pot acorda excepţii; drepturile statelor membre în

cazul unor investigaţii realizate de Comisie; dreptul Comisiei de a realiza investigaţii

şi cercetări; mecanismul de consultare pentru statele naţionale.

În primii 15 ani de funcţionare a comunităţilor europene şi de implementare a

politicii concurenţiale s-au făcut paşi importanţi în direcţia: constituirii reţelei

instituţionale aferente: desemnarea comisarului responsabil pentru concurenţă;

aplicarea de practici restrictive; creşterea rolului Curţii Europene de Justiţie etc.

Prioritare având practicile restrictive, politica concurenţială a neglijat aproape în

totalitate ajutoarele de stat şi monopolurile. Mai mult, marile companii europene erau

încurajate în dezvoltarea lor pentru a promova competitivitatea acestora pe plan

internaţional. Prin urmare, caracteristica principală a politicii concurenţiale a fost

atitudinea sa reactivă (defensivă).

6

Recesiunea economică din anii 1973-1974 a generat nevoia redefinirii politicii

concurenţiale într-o asemenea manieră încât să favorizeze restructurarea sectoarelor

economice în declin. Politica concurenţială a Comisiei s-a axat pe două coordonate:

controlul ajutoarelor publice acordate de guvernele ţărilor membre şi folosirea

contingentelor de import pentru a apăra industria europeană de concurenţa, străină.

Centrul de greutate al activităţii comisiei 1-a reprezentat monitorizarea fuziunilor şi

a altor forme de concentrare economică. în consecinţă, caracteristica principală a

politicii concurenţiale între anii 1973-1981 a fost atitudinea ofensivă (proactivă) pe

fondul creşterii rigurozităţii în aplicarea principiilor politicii concurenţiale.

Deceniile 9 şi 10 ale secolului XX aduc noi componente politicii concurenţiale

şi îi conferă noi valenţe. S-a căzut de acord ca „concurenţa să joace rolul de forţă

regeneratoare a industriei europene”. În situaţia în care procesul de creare a Pieţei

Interne Unice ş-a încheiat (1992), a fost necesar să se adopte măsuri care să ofere

siguranţa că practicile anticoncurenţiale nu vor lua forme noi care să ducă la o nouă

împărţire a pieţelor.

În centrul preocupărilor politicii concurenţiale s-a aflat în această perioadă

problema fuziunilor şi a ajutoarelor de stat. Pentru gestionarea fuziunilor de către

Comisie a fost adoptat „Regulamentul privind controlul fuziunilor”. în ceea ce

priveşte ajutoarele de stat nu a fost necesară adoptarea de noi reglementări ci punerea

în aplicare a prevederilor Tratatului care să conducă la o nouă politică în domeniul

ajutoarelor de stat.

Comisia a reuşit să facă faţă presiunilor care susţineau măsurile

protecţioniste şi care plasa competitivitatea deasupra concurenţei în ierarhia

obiectivelor Comisiei. A fost promovată ideea că o puternică concurenţă internă este

cheia competitivităţii externe.

Instituţiile Uniunii Europene care reglementează şi gestionează politica de

concurenţă

Administrarea curentă a politicii concurenţiale şi evoluţia acesteia la nivelul

Uniunii Europene este realizată de Comisia Europeană şi Curtea Europeană de Justiţie.

7

Intervenţia Parlamentului şi a Consiliului Ministerial în anumite faze ale evoluţiei

procesului concurenţial a avut menirea de a influenţa şi direcţiona anumite măsuri

luate de Comisie.

a. Rolul Parlamentului şi al Consiliului Ministerial în politica concurenţială. Multă

vreme, cele două instituţii au avut un rol marginal în cerat ce priveşte politica de

concurenţă şi aceasta deoarece instrumentele de decizie în aplicarea politicii erau

gestionate de Comisie. Modalitatea concretă de intervenţie în politica concurenţială o

reprezenta influenţarea acţiunilor Comisiei printr-un raportor special pe

problematica concurenţei.

În prezent, Parlamentul are posibilitatea să influenţeze activitatea Comisiei

pe două căi:

- anual, Comisia trebuie să prezinte un raport pe probleme de concurenţă care

trebuie validat de Parlament; comisarul pentru concurenţă este obligat să susţină

acest raport în faţa Parlamentului;.

- Parlamentul adresează întrebări şi solicită răspunsuri cu privire la

problematica concurenţei, cu deosebire la diferitele efecte pe care politica

concurenţială le are asupra grupurilor de interese sau de agenţi economici.

În problematica concurenţei rolul Consiliului Ministerial s-a rezumat la anumite

reglementări ocazionale şi la acordarea de excepţii cadru. Se apreciază că implicarea

mai slabă a Consiliului poate fi justificată prin faptul că în stadiile iniţiale procesul de

centralizare a deciziilor nu era statuat. Procesul de lărgire şi adâncire a integrării a pus

noi sarcini în faţa politicii concurenţiale, sporind atribuţiile Consiliului în domeniul

concurenţei. Mai mult, chiar Comisia a solicitat Parlamentului şi Consiliului să se

implice mai mult, mai ales sub aspect legislativ, pentru a conferi politicii

concurenţiale mai mare transparenţă.

b. Rolul Comisiei. Puterea de a preveni eventualele abuzuri în planul

concurenţei o are Comisia, care poate acţiona independent de Consiliul de

Miniştri, chiar dacă anumite decizii pot fi atacate la Curtea de Justiţie. Comisia

8

acţionează fie din propria iniţiativă, fie dând curs reclamaţiilor statelor

membre, ale companiilor sau ale cetăţenilor.

Tratatele de la Roma şi Maastricht conferă Comisiei Europene sarcina

controlului concurenţei, aceasta având o serie de puteri ce derivă din regulile înscrise

în tratate.

Comisia este organismul carie stabileşte principalele reguli, efectuează

investigaţiile şi dă soluţia ce trebuie adoptată (dă aprobări, stabileşte întreruperea

comportamentului anticoncurenţial, aplică penalizări). Comisia se compune din 24

Directorate Generale, fiecare fiind responsabil cu o anumită politică sectorială,

politica de concurenţă revenind Directoratului General IV, deşi politica

concurenţială se află în responsabilitatea şi a altor directorate.

Se apreciază că în prezent procesul decizional în cadrul Comisiei este prea mult

politizat, confruntându-se interese diferite de natură naţională, ideologică, funcţională

şi sectorială cu privire la resursele instituţionale, soluţiile fezabile, substanţa politică şi

decizie. Majoritatea deciziilor sunt adoptate de comisarul pentru concurenţă în baza

mandatului acordat, însă cele mai importante sau controversate sunt aduse în faţa

Comisiei. Practica adoptării deciziilor demonstrează că şansa de reuşită depinde de

abilitatea comisarului de a aduce argumente şi de a crea condiţii care să sprijine

iniţiativa.

Comisia are largi atribuţii de investigare. Personalul său poate vizita

companiile fără să solicite în prealabil accesul la documente. Ea poate analiza

personalul firmelor implicate pentru a discuta cazul respectiv înainte de a da verdictul.

Firmele dovedite vinovate pot face apel la Curtea de Justiţie atât împotriva sentinţei, cât

şi a mărimii amenzii. Trebuie apreciat faptul că legislaţia privind concurenţa în UE

primează în faţa celei naţionale şi este direct aplicabilă în statele membre.

Acordurile încheiate între firme care pot veni în conflict cu clauzele

Tratatului de la Roma şi Tratatului de la Maastricht trebuie anunţate dinainte Comisiei.

Companiile pot depune cereri de „derogare negativă”, ceea ce înseamnă , că libera

concurenţă nu este ameninţată, sau de „scutire” care scuteşte un acord restrictiv de

9

interzicere totală dacă se poate demonstra că acesta aduce beneficii publice. Comisia

are împuterniciri să declare ilegal şi să ceară încetarea unui acord în orice moment,

precum şi a altor practici inacceptabile.

Comisia poate interzice următoarele tipuri de acorduri:

a. acordurile de împărţire a pieţei;

b. acordurile de control al preţurilor;

c. acordurile de achiziţii exclusive;

d. acordurile privind drepturile de proprietate, industrială şi comercială;

e. acordurile de distribuţie exclusivă sau selectivă. Comisia nu se ocupă, însă,

de toate practicile anticoncurenţiale, ci preferă să analizeze şi să soluţioneze doar

cazurile care au relevanţă şi importanţă pentru întreaga comunitate. Publicitatea

activităţii Comisiei se realizează prin "Jurnalul Oficial", "Buletinul", care apar lunar,

şi "Raportul anual" care tratează politica concurenţială.

Comisia lucrează cu un sistem de notificări în cadrul căruia firmele care

realizează achiziţii, preluări sau alte aranjamente trebuie să prezinte detalii despre

afacere. Comisia examinează detaliat acordul sau înţelegerea şi concluzionează dacă

este sau nu o încălcare a prevederilor Tratatului şi normelor liberei concurenţe.

Întreprinderile găsite vinovate de către Comisie de practici concurenţiale ilegale

pot fi amendate cu până la 10% din cifra de afaceri din anul anterior. Dacă se

descoperă înţelegeri între firme, suspectate de încălcarea liberei concurenţe, comisia

are următoarele posibilităţi de acţiune:

a) să o declare legală printr-o decizie formală, dacă în urma investigaţiilor rezultă că

înţelegerea nu distorsionează libera concurenţă;

b) să dea o "scrisoare de confort" care să permită operarea pe piaţa concurenţială

deoarece sunt operaţii fără un impact semnificativ;

c) să accepte operaţiunea numai cu îndeplinirea anumitor condiţii suplimentare;

d) să o declare ilegală.

Punerea în practică a măsurilor adoptate de către Comisia Europeană pentru

respectarea liberei concurenţe depinde, într-o mare măsură, de stadiul în care se află;

10

integrarea economică, de voinţa politică a instituţiilor comunitare şi de

transparenţa necesară din partea autorităţilor naţionale.

c. Rolul Curţii Europene de Justiţie şi Curţii de Primă Instanţă. Aceste instituţii

sunt responsabile pentru supervizarea legală a regulilor în domeniul concurenţei şi

aplicarea reglementărilor concurenţei. Cele două instituţii creează mediul în care se

conturează reglementările comisiei, întrucât deciziile acestora sunt obligatorii pentru

toate statele membre, pe fondul prevalentei dreptului comunitar asupra celui

naţional. Acţiunile directe ale companiilor nemulţumite de tratamentul Comisiei

implică apelul la cele două instituţii. în procesul de analiză al diferitelor cazuri

supuse atenţiei sale, CEJ elaborează decizii ce cu greu pot fi invalidate.

Deoarece integrarea economică europeană presupune, între altele, şi

integrarea pieţelor naţionale şi realizarea Pieţei Interne Unice, CEJ a identificat politica

în domeniul concurenţei cu politica de realizare a pieţei interne, acordând prin aceasta

responsabilităţi sporite Comisiei.

Pentru că CEJ a fost uneori depăşită de numărul mare de apeluri ce trebuiau

soluţionate a fost creată Curtea de Primă Instanţă (CPI) al cărei scop este să

analizeze, în primă instanţă, anumite tipuri de acţiuni procedurale a căror soluţionare

ar ocupa mult timp la nivelul CEJ.

CPI a fost constituită în 1988 şi funcţionează efectiv din 1989, ocupându-se de

3 categorii de probleme: probleme de personal, probleme ale Tratatului CECO şi

acţiuni din domeniul concurenţei. CPI are 15 judecători care lucrează în complete de

câte 5, deciziile fiind luate prin vot secret. CPI are şi rolul de a verifica riguros şi neutru

acţiunile Comisiei ceea ce denotă că abordarea CPI diferă semnificativ de cea a CEJ.

Totodată, un obiectiv fundamental la nivelul CPI este reducerea blocajului la nivelul

CEJ şi a timpului de aşteptare pentru soluţionarea diferitelor cazuri.

Obiective ale politicii de concurenţă în Uniunea Europeană

Dispoziţiile privind politicile comunitare din domeniul concurenţei s-au

concretizat în anumite obiective cuprinse în Tratatul de la Roma (articolele 85-94) şi

Tratatul de la Maastricht (articolele 81-89) şi anume: practicile comerciale restrictive;

11

abuzul de putere (poziţie) dominantă; achiziţiile şi fuziunile; ajutoarele de stat; politica

cu privire la sectorul de stat.

a) Practicile comerciale restrictive. în art.85 din tratatul de la Roma se găsesc

prevederi care interzic practicile restrictive care sunt considerate incompatibile cu

principiile pieţei unice şi anume: fixarea preţurilor de vânzare sau de

cumpărare sau a unor condiţii de comercializare; înţelegeri care au ca scop

limitarea sau controlul producţiei, al pieţelor de desfacere sau surselor de

aprovizionare; încheierea de contracte condiţionate de acceptarea de către

parteneri a unor obligaţii suplimentare care nu au legătură cu tranzacţiile respective.

Tratatul de la Roma prevede, tot în Art.85, situaţiile în care se pot accepta

anumite aranjamente între firme atunci când acordul, înţelegerea, „are un efect

nesemnificativ asupra pieţei, având în vedere poziţia slabă pe care firma o are pe

piaţa produsului respectiv”. Principalele cazuri de exceptare sunt: acorduri de

importanţă minoră (cifra de afaceri mai mică de 200 mil.euro) şi cota de piaţă mai

mică de 5%; acorduri de cercetare dezvoltare; înţelegeri de distribuţie selectivă;

înţelegeri pentru transfer de tehnologie. Exceptarea poate fi individuală şi se practică

atunci când comisia autorizează în mod expres o înţelegere verificată în prealabil, sau

colectivă situaţie în care este necesar un regulament al Consiliului care să precizeze

anumite condiţii minime.

b) Abuzul de putere dominantă este soluţionat pe baza prevederilor Art.86 din

Tratatul de la Roma. Poziţia dominantă sau puterea de piaţă, este puterea

unei întreprinderi utilizată pentru a constitui un obstacol în menţinerea unei

concurenţe efective.

Se apreciază că nu locul ocupat într-un sector de activitate este pus în discuţie,

ci doar faptul de a obţine un avantaj excesiv din această poziţie este criticat. Pentru a

determina dacă o întreprindere este sau nu într-o poziţie dominantă, se judecă în primul

rând cota de piaţă deţinută (care trebuia să fie mai mare de 50%). Când întreprinderea

ocupă 70-80% calificarea de poziţie dominantă este făcută automat.

12

Noţiunea de „abuz” trebuie înţeles în sensul că nu poziţia dominantă a unei

firme este interzisă, ci numai practicile interzise ale unei firme cu poziţie dominantă:

practicarea unor preţuri excesive sau a unor preţuri de ruinare; refuzul de a trata cu

anumiţi beneficiari, impunerea unor contracte inechitabile; limitarea producţiei, a

distribuţiei sau dezvoltării tehnologice etc. Dificultatea constă în stabilirea abuzului,

dacă există, luându-se în discuţie doar efectele comportamentului firmei. în asemenea

speţe nu sunt prevăzute derogări, ca în cazul înţelegerilor, sancţiunea este pronunţată

de Comisie care poate aplica şi amenzi sau penalităţi.

c. Mecanismul achiziţiilor şi fuziunilor. Finalizarea procesului de realizare a Pieţei

Unice a produs mutaţii importante în planul concurenţei, fapt ce a impus realizarea

unui control strict al achiziţiilor şi fuziunilor, care nu a fost prevăzut în Tratatul de la

Roma, din două motive:

a) Tratatul, de la Roma reprezintă un document cadru care necesită o

legislaţie suplimentară (complementară) pentru punerea în aplicare a

principiilor conţinute;

b) Tratatul, de la Roma se baza pe ideea de expansiune economică a

CEE, fapt ce necesită o largă concentrare a forţei economice.

Pe măsură ce devenea evident riscul dominării pieţelor de către marile

concerne, atitudinea instituţiilor europene s-a modificat, Consiliul însărcinând

Comisia Europeană să pregătească proiectul Regulamentului în materie de

achiziţii şi fuziuni, aprobat în anul 1989 şi operabil din 1990. Comisia are

jurisdicţia asupra fuziunilor şi preluării de companii la scară mare care afectează cel

puţin un stat membru şi care depăşesc anumite limite. Principalele limite avute

în vedere au fost firmele care participă la o fuziune cu o cifră de afaceri globală de

peste 5 miliarde ECU; 250 milioane ECU pentru cifra de afaceri realizată separat în

CEE de cel puţin două dintre companiile implicate, nu mai mult de două treimi din

această cifră de afaceri fiind realizată într-un singur stat membru.

Fuziunile planificate care îndeplinesc aceste criterii trebuie anunţate dinainte

Comisiei, care va decide în termen de o lună dacă există posibilitatea ca acestea să

13

încalce concurenţa în CEE. Dacă nu se constată o astfel de posibilitate, fuziunea poate

avea loc; altfel, se va începe o anchetă care trebuie încheiată în următoarele patru

luni. Dacă operaţiunea de fuziune este interzisă şi firmele implicate nu respectă

Decizia, Comisia poate aplica penalizări de la 25 la 100.000 EURO/zi, respectiv până

la 10% din cifra de afaceri totală pe anul anterior. împotriva Deciziei Comisiei se poate

face recurs la Curtea Europeană de Justiţie.

d. Politica în domeniul ajutoarelor de stat. Pe măsură ce barierele fizice,

reglementare şi fiscale din calea comerţului internaţional au fost înlăturate,

subvenţionarea anumitor sectoare a rămas unul din puţinele instrumente care duc la

imperfectarea liberei concurenţe şi la fragmentarea pieţelor.

Subvenţiile guvernamentale acordate fie companiilor de stat, fie celor

private sunt de regulă interzise dacă afectează sau ameninţă să afecteze concurenţa.

Unele categorii de ajutoare sunt scutite de control: ajutoarele speciale acordate în

cazul dezastrelor naturale, ajutoarele pentru regiunile afectate de criza economică şi

cele pentru promovarea unor activităţi economice noi.

Politica comunitară în domeniul ajutoarelor de stat este o componentă deosebită

a politicii comunitare în domeniul concurenţei, fiind de natură pur supranaţională.

întrucât Tratatul de la Roma are puţine referiri la ajutorul de stat, Comisia şi CEJ au

căutat să clarifice în timp asemenea probleme. Problema principală ce trebuia să fie

clarificată era natura raporturilor dintre statul modern şi principiile pieţei.

Politica referitoare la ajutoarele de stat este complexă/ajutoarele de stat având

şi efecte pozitive în anumite condiţii pentru că ele pot conduce la adâncirea integrării

şi la reducerea disparităţilor economice şi regionale în cadrul UE. Interzicerea

acordării de ajutoare de stat este reglementată de Art.92, iar regulile procedurale care

guvernează aplicarea ajutoarelor de stat sunt prevăzute în Art.93 şi 94 ale Tratatului.

Statele membre trebuie să înştiinţeze Comisia despre ajutoarele planificate, iar

aceasta hotărăşte dacă ajutorul poate fi exceptat de la prevederile Tratatului. Ea are

autoritatea de a cere rambursarea ajutoarelor neautorizate şi poate amenda statele

membre care încalcă legile. între timp, Comisia a reuşit să aprobe criteriile pe care

14

trebuiau să le îndeplinească ajutoarele de stat acordate ramurilor grav afectate de

recesiune. Un asemenea ajutor trebuie să constituie o excepţie, să aibă o durată

limitată şi să fie orientat în mod direct spre rentabilizarea pe termen lung a

sectoarelor cu probleme prin reducerea capacităţii de producţie.

în principiu, Comisia consideră că toate categoriile de ajutor de stat ar trebui să fie tot

mai limitate şi, deoarece Comisia încearcă să aplice şi mai riguros reglementările,

acestea intră tot mai mult în conflict cu guvernele naţionale presate să asigure locuri de

muncă pentru proprii cetăţeni.

e. Politica cu privire la sectorul de stat. O altă modalitate prin care Comisia

Europeană şi-a propus să creeze un mediu concurenţial la nivel european o reprezintă

introducerea principiilor concurenţei corecte în domeniul proprietăţii de stat.

Mult timp, activităţi precum telecomunicaţiile, energia, serviciile poştale şi de

transport, de furnizare a gazelor şi apei au fost exceptate de la reglementările în

domeniul concurenţei. Izolarea proprietăţii de stat (a utilităţilor publice) de

presiunile concurenţei a condus la servicii de slabă calitate, ineficientă, preţuri

diferite la nivel comunitar, întârzierea inovaţiei tehnologice ş.a.

Pentru eliminarea sprijinului statului sub aspectele subvenţiilor publice, Comisia a

trebuit să găsească argumente care să legitimeze aplicarea regulilor în domeniul

concurenţei potrivit celorlalte obiective ale integrării europene.

Un succes notabil în acest domeniu 1-a reprezentat adoptarea Directivei cu

privire la Raporturile Financiare între guverne şi firmele de stat, fiind clarificate în

acest fel raporturile financiare dintre stat şi întreprinderile publice.

În acest sector concurenţa poate fi denaturată prin următoarele modalităţi:

- prin privilegiile de care s-ar putea bucura întreprinderile publice producătoare

de bunuri şi servicii comerciale, pe calea tratamentelor preferenţiale în raport cu alte

întreprinderi similare din sectorul privat;

- prin existenţa unor monopoluri naţionale cu caracter comercial în domeniul

transporturilor, energiei şi telecomunicaţiilor, care erau subvenţionate de stat în

tendinţa acestora de a câştiga supremaţia în economia europeană;

15

- prin ajutoarele de stat sub forma subvenţiilor, creditelor cu dobânzi preferenţiale,

reducerilor de datorii, reduceri de impozite.

Aceste noi reglementări cu privire la intervenţia statelor în distorsionarea

concurenţei constituie conţinutul Art.92 din Tratat. Tot acest articol cuprinde şi excepţii

şi anume: ajutorul cu caracter social acordat consumatorilor individuali; al subvenţiilor

acordate regiunilor cu nivel de trai foarte scăzut sau cu grave probleme de şomaj; al

subvenţiilor destinate promovării culturii şi conservării patrimoniului cultural; al

subvenţiilor acordate pentru dezvoltarea unor regiuni sau desfăşurarea unor activităţi, al

subvenţiilor ce urmăresc realizarea unui important proiect comun; remedierea unor

perturbări grave în economia unui stat membru.

Reforma politicii concurenţiale a Uniunii Europene. Adoptarea de către

România a prevederilor din acquis-ul comunitar privind concurenţa, în

perspectiva aderării la Uniunea Europeană.

Realizarea Pieţei Interne Unice şi a Uniunii Economice şi Monetare a condus

la o extindere a pieţelor şi la numeroase provocări pe linia adaptării economiilor

ţărilor candidate la exigenţele comunitare. Aceste schimbări vor afecte

comportamentul firmelor şi autorităţilor şi va necesita aşezarea pe baze noi a politicii

concurenţiale.

Reforma politicii concurenţiale în spaţiul comunitar urmăreşte înfăptuirea

următoarelor obiective (art.85 şi 86 din Tratatul de la Amsterdam).

a. întărirea reglementărilor anticoncurenţiale şi aplicarea riguroasă a legii

concurenţei;

b. descentralizarea deciziilor şi implicarea mai accentuată a autorităţilor şi

instanţelor din statele comunitare;

c. simplificarea procedurilor de aplicare a prevederilor anticoncurenţiale şi

reducerea birocraţiei.

16

Procesul de reformare a politicii concurenţiale în Uniunea Europeană pune în

faţa autorităţilor şi instituţiilor comunitare, cu deosebire a Comisiei Europene

numeroase sarcini (provocări):

a. aplicarea consecventă a reglementărilor;

b. uniformizarea legislaturii;

c. clarificarea regulilor procedurale;

d. adâncirea procesului de integrare;

e. liberalizarea continuă a pieţei;

f. atragerea în comunitatea monetară şi a altor ţări.

Realizarea cadrului organizatoric, legislativ şi procedural privind

concurenţa în România.

România a luat măsuri pentru îndeplinirea angajamentelor asumate în negocieri

pentru capitolul de concurenţă: toate companiile din sectorul siderurgic şi-au dat

acordul privind planurile de viabilitate şi strategia siderurgică revizuită. Consiliul

Concurenţei lucrează la analizarea ajutoarelor de stat acordate în zonele

defavorizate si sunt în curs de pregătire raportările către Comisia Europeană, în

procesul monitorizare a implementării legislaţiei comunitare.

Capitolul de Concurenţă este unul dintre cele mai sensibile atât pentru

România, dar şi pentru funcţionarea eficienţi a pieţei interne a Uniunii Europene,

România a început deja aplicarea acquis-ului comunitar în acest domeniu. Au fost

înfiinţate departamente de ajutor de stat la toate instituţiile implicate în acest proces,

iar Consiliul Concurenţei funcţionează deja eficient Toate ajutoarele de stat ilegale

acordate după septembrie 2004 şi până la aderare, vor trebui returnate de către

companii după 2007, la cererea Comisiei Europene. Pentru a fi legale, toate

ajutoarele de stat trebuie autorizate de către Consiliul Concurenţei, conform acquis-

ului comunitar.

România acceptă în întregime acquis-ul comunitar în vigoare la data de 31

decembrie 1999, nu solicită nici o perioadă de tranziţie sau derogare şi va fi în

măsură să aplice în întregime, la data aderării, acest acquis.

17

Legislaţia română în domeniul concurenţei Şi ajutorului de stat acoperă aproape

în totalitate prevederile acquis-ului şi nu se prevăd dificultăţi în adoptarea lui în

continuare. Unităţile publice care înglobează şi activităţi cu caracter de monopol

natural precum şi activităţile supuse prin lege unui regim special sunt în proces de

ajustare prin restructurare, stabilindu-se strategia de privatizare a întreprinderilor din

domeniile respective.

Ca urmare a întârzierii reformelor economice, mecanismele pieţei sunt încă

insuficient consolidate şi nu reuşesc, prin libera funcţionare, să producă efectele

scontate asupra alocării eficiente a resurselor. De aceea, Programul de guvernare

prevede, printre altele, măsuri de continuare a procesului de creare a ambianţei

concurenţiale prin restructurare, descentralizare şi asigurare a independenţei

funcţionale şi autonomiei de decizie a agenţilor economici, în paralel cu accelerarea

procesului de privatizare.

În ceea ce priveşte regulile de ajutor de stat acceptând principiile art.87 şi 88

din Tratatul de la Amsterdam - datorită dificultăţilor cu care se confruntă economia

românească în tranziţie către un sistem bazat pe libera concurenţă, se impune

acordarea de ajutoare de stat în sectoarele sensibile ale economiei şi în regiunile

defavorizate.

De asemenea, este evident ca şi după aderare nivelul de dezvoltare al României va fi

sub media UE, şi în consecinţă întregul teritoriu al României va îndeplini condiţiile

art.87(3) din Tratatul de la Amsterdam.

CONCURENŢA. în domeniul concurenţei, legislaţia din România este

armonizată cu legislaţia europeană similară, existând un grad avansat de

compatibilitate referitor la modul de tratare şi reglementare a înţelegerilor, practicilor

concertate, abuzului de poziţie dominantă şi controlului concentrărilor economice.

a. întreprinderi publice, monopoluri şi preţuri administrate. Legea concurenţei

prevede la art.4 ca „preţurile şi tarifele serviciilor şi lucrărilor se determină în mod

liber prin concurenţă, pe baza cererii şi ofertei”.

18

Sfera preţurilor administrate a fost succesiv şi substanţial restrânsă,

rămânând sub control doar preţurile şi tarifele unor utilităţi publice; este în curs un

proces de transferare gradată a atribuţiilor de reglementare spre autorităţi

specializate.

Utilităţile publice care înglobează şi activităţi cu caracter de monopol natural

şi activităţile supuse prin lege unui regim special sunt în proces de ajustare,

prin restructurarea şi stabilirea privatizării întreprinderilor din domeniile

respective. în principalele sectoare au fost externalizate şi supuse liberei

concurenţe activităţile auxiliare: au fost separate întreprinderile însărcinate cu

administrarea facilităţilor esenţiale şi a fost consacrată obligaţia de a permite

accesul nediscriminatoriu la acestea.

b. Energie electrică şi termică. Măsuri de liberalizare au fost adoptate şi sunt în

curs de implementare în multe sectoare reglementate, cum ar fi telecomunicaţiile,

energia electrică şi termică, serviciile poştale, transportul pe cale ferată, serviciile

locale.

În conformitate cu art.86 din Tratatul de la Amsterdam, regiile autonome

sunt în curs de transformare în societăţi sau companii naţionale.

În domeniul energiei electrice şi termice a fost creată posibilitatea apariţiei

producătorilor şi distribuitorilor independenţi de energie şi a fost înfiinţată Autoritatea

Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, cu atribuţii de supraveghere a

mecanismelor de piaţă în sectorul energetic, şi ide emitere de norme obligatorii cu

privire la funcţionarea sistemului energetic.

Pentru activităţile cu caracter de monopol natural (transportul energiei electrice

şi alimentarea consumatorilor captivi), tarifele se stabilesc de către autoritatea de

reglementare competentă, la propunerea operatorilor şi cu avizul Oficiului

Concurenţei.

În cazul celorlalte activităţi, respectiv pentru energia electrică şi termică

achiziţionată de la producători şi pentru energia electrică ce se contractează de

consumatori eligibili, se practică preţuri rezultate din mecanismele concurenţiale.

19

c. Transportul pe calea ferată. Gestionarea infrastructurii feroviare se asigură de

Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" - S.A. Fosta SNCFR a fost reorganizată prin

divizare într-o companie naţională care gestionează infrastructura şi mai multe societăţi

comerciale şi societăţi naţionale prestatoare de servicii de transport şi management.

Transportul feroviar public de călători are caracter de serviciu public social.

Raporturile dintre compania naţională care gestionează infrastructura feroviară,

societăţile naţionale şi/sau instituţiile publice, pe de altă parte, se reglementează prin

contracte de activitate încheiate cu Ministerul Transporturilor în numele statului*,

tarifele pentru aceste servicii se stabilesc cu avizul Oficiului Concurenţei.

d. Servicii locale. Pentru anumite servicii publice de interes local (cum ar fi

transportul urban de călători) sunt create condiţiile apariţiei concurenţei pe piaţă.

Autorităţile publice locale au atribuţii de reglementare iar subvenţiile se acordă din

bugetele locale. Tarifele sunt avizate de Oficiul Concurenţei la propunerea

prestatorilor de servicii locale.

În România nu există monopoluri de stat cu caracter comercial şi nici

întreprinderi cu drepturi speciale sau exclusive în domeniul comerţului intern.

AJUTORUL DE STAT. Adoptarea Legii privind ajutorul de stat asigură, pe

de o parte, punerea în aplicare a prevederilor referitoare la ajutorul de stat conţinute în

art.64 din Acordul de Asociere România - Uniunea Europeană, iar pe de altă parte,

acoperă criteriile de transparenţă şi evaluare a compatibilităţii acordării ajutoarelor de

stat conţinute de art.87 şi 88 din Tratatul de la Amsterdam.

Legea defineşte ajutorul de stat în concordanţă cu reglementările comunitare.

în sensul armonizării cu legislaţia comunitară, respectiv art.88 al Tratatului de la

Amsterdam, legea stipulează că orice ajutor de stat, indiferent de formă şi de

beneficiar, trebuie notificat şi autorizat, din punct de vedere al efectelor asupra

concurenţei, respectiv asupra mecanismelor concurenţiale de pe piaţa internă sau

asupra aplicării corespunzătoare a acordurilor internaţionale la care România este

parte. în cazul în care se constată că măsura notificată prezintă îndoieli cu privire la

compatibilitatea ei cu legea, se va deschide o procedură de investigaţie.

20

Dacă în urma investigaţiei se constată că ajutorul denaturează semnificativ

mediul concurenţial normal şi afectează aplicarea corespunzătoare a acordurilor

internaţionale la care România este parte, legea prevede, în concordanţă cu art.88 al

tratatului de la Amsterdam, ca acest ajutor să fie interzis, sau să fie autorizat prin

impunerea unor condiţii sau obligaţii menite să elimine această incompatibilitate.

În cazul ajutorului acordat fără autorizare, sau în cazul ajutorului interzis,

sumele acordate vor fi recuperate de furnizori sau rambursate de beneficiari. într-un

capitol distinct al legii sunt definite ajutoarele ilegale şi modalităţile de recuperare a

acestora.

Tipurile de ajutor care pot fi autorizate sunt supuse unor reglementări similare

celor din legislaţia europeană.

Referitor la ajutoarele existente, dacă se consideră că un ajutor existent

denaturează semnificativ mediul concurenţial normal şi afectează aplicarea

corespunzătoare a acordurilor internaţionale la care România este parte.

Consiliul Concurenţei va solicita furnizorului de ajutor să ia măsurile corespunzătoare

pentru eliminarea acestuia.

Legea prevede de asemenea, că acordarea ajutoarelor de stat să fie

monitorizată, în sensul respectării modului de acordare a ajutoarelor de stat, a

respectării aplicării măsurilor care constituie ajutor de stat; a evaluării dimensiunilor

ajutorului; a evaluării sumei totale a ajutorului primit de către agenţii economici prin

intermediul diferitelor scheme; a evaluării impactului acordării ajutoarelor.

Activitatea de monitorizare se finalizează într-un raport cu periodicitate anuală.

Prevederile Legii privind ajutorul de stat sunt armonizate cu prevederile legislaţiei

comunitare şi în ceea ce priveşte asigurarea transparenţei fluxurilor financiare dintre

autorităţile publice sau organismele care administrează fonduri în numele statului şi

agenţii economici cărora li s-a încredinţat executarea unor servicii publice de interes

general, prin obligativitatea informării autorităţii responsabile asupra derulării unor

astfel de fluxuri.

21

Regiuni defavorizate. Ca urmare a recomandărilor Comisiei Europene şi a

asistenţei tehnice Phare, precum şi în conformitate cu prevederile din legislaţia

românească, s-au constituit 8 regiuni de dezvoltare. La acest nivel se finanţează

programe şi proiecte de dezvoltare regională, prin intermediul Fondului Naţional

pentru Dezvoltare Regională. Agenţia Naţională pentru Dezvoltare Regională

gestionează, conform legii, Fondul Naţional pentru dezvoltare Regională efectuând

alocaţii anuale către cele opt Fonduri pentru Dezvoltare Regională. Fondurile astfel

distribuite se acordă beneficiarilor pe baze concurenţiale, în urma organizării de

licitaţii deschise pentru proiecte de dezvoltare regională.

Pentru a asigura compatibilitatea acordării ajutoarelor de stat sub forma

facilităţilor cu un mediu concurenţial normal şi pentru eliminarea oricăror suspiciuni

privind acordarea discreţionară a acestora, Consiliul Concurenţei a făcut

Ministerului de Finanţe recomandări în sensul completării legislaţiei în vigoare. Aceste

recomandări vizează stabilirea unor criterii clare, obiective şi verificabile de alocare

a înlesnirilor la plata impozitelor, taxelor şi altor venituri bugetare; stabilirea unui

plafon maxim până la care secretarul de stat poate acorda ajutoare de stat sub forma

înlesnirilor la plata taxelor, impozitelor şi a altor venituri bugetare, ceea ce depăşeşte

acest plafon considerându-se ajutor de stat individual care trebuie notificat Consiliului

Concurenţei.

UNIVERSITATEA CRE TINĂ “DIMITRIE CANTEMIR” BUCURE TI FACULTATEA DE FINAN E, BĂNCI I CONTABILITATE DICIPLINA: ECONOMIE EUROPEANĂ

BILET DE EXAMEN NR. 1

1. Când a fost semnat, ce defineşte şi ce creează Tratatul de la Roma ? 2. Care sunt instituţiile create de Tratatul de la Roma sub aspect instituţional? 3. Care sunt ideile pe care se sprijină arhitectura construcţiei europene? 4. Ce este Consiliul de Miniştri? Ce este Comisia? 5. Care sunt aspectele defavorabile ale aparatului productiv european şi la ce a

condus situaţia economică europeană defavorabilă? 6. Care a fost obiectivul esenţial al Actului Unic şi care sunt avantajele constituirii

Pieţei Unice? 7. Constituirea Pieţei Unice pentru mai multe ţări ale Europei s-a justificat prin unele

avantaje. Care sunt acestea? 8. Libera circulaţie a forţei de muncă implică sub reforma anumitor limitări pe

motive de ordine publică, securitate publică ori sănătate publică unele coordonate. Care sunt acestea?

9. Care sunt principiile pe care ţările participante la procesul integrării, precum şi cele care doresc să adere la Uniunea Europeană, este necesar să le cunoască şi însuşească ?

UNIVERSITATEA CRE TINĂ “DIMITRIE CANTEMIR” BUCURE TI FACULTATEA DE FINAN E, BĂNCI I CONTABILITATE DICIPLINA: ECONOMIE EUROPEANĂ

BILET DE EXAMEN NR. 2 1. De ce este necesară o politică în domeniul concurenţei ? 2. Ce este concurenţa şi ce desemnează ea? 3. Care sunt obiectivele pe care le urmăreşte politica concurenţială? 4. Ce vizează politica de concurenţă? 5. Care sunt practicile interzise de politica în domeniul concurenţei? 6. Care sunt instituţiile Uniunii Europene care reglează şi gestionează politica de

concurenţă? 7. Care sunt căile prin care Parlamentul are posibilitatea să influenţeze activitatea

Comisiei? 8. Care este rolul Parlamentului, al Comisiei şi al Consiliului Ministerial în politica

concurenţială? 9. Care sunt tipurile de acorduri interzise de Comisie în domeniul concurenţei ?