Universitatea „Dunărea de Jos” Galați

Facultatea de Arte

Specializare: Teatru și Artele Spectacolului

-Apariția actorului profesionist în Commedia dell'Arte-

Coordonator științific:

Profesor universitar: Mihaela Dumitriu

Student: Solon Iosefina

Galați, 2016

Crearea omului pe scenă, implicând cu necesitate realitatea actorului, simultaneitatea faptei artistice și a priceperii ei capătă, prin însuși felul cum se săvârșește, un caracter structural de contemporaneitate. Actorul acționează totdeauna la timpul prezent, impunând ca prezente evenimentele trecute, actualizând toate datele pe care le încorporează în actul său de creație.

Comedia dell’arte a apărut pe la mijlocul secolului al XVI-lea la Florența, Ferrara, Montoba, ca o reacție împotriva teatrului erudit, lipsit de vigoarea inspirației realiste și practicat în cercuri restrânse de spectatori. Trupele de actori ambulanți trebuiau să satisfacă gusturile unui public larg, dispus să se amuze copios, dar și să vadă pe scenă oameni și situații din viața adevarată. Actorii ambulanți aveau, în această privință, școala farsei populare. Erau excelenți profesionști, fapt subliniat de însăși denumirea de commedia dell’arte dată noului gen de teatru. Cuvântul commedia înseamnă teatru în general, iar prin arte se ințelege „meștesugul propriu-zis,, astfel că în traducere modernă corectă commedia dell’arte înseamnă în fond teatru profesionist”.

Textul commediei dell’arte judecat aparte, rupt de spectacol nu prezintă în sine o valoare artistică literară. Așa cum au susținut istorici de teatru Toschi, Pandolfi, Sanesi este sigur că schema generala a textului mergea pe linia unei popularizări a textului erudit, intrând aici recurgerea la vulgaritate, urzeala, intrigile, situațiile comice sau tragice fiind luate în mare parte din comedia erudită. Important este ceea ce face actorul. Textul își cucerește astfel originalitatea, orice cunoscător putând semnala asemănări între importantele piese ale lui Gio Battista della Porta, Placido Adriani sau Silvio Fiorillo. Schema generala a scenariului - canovaccio - este simplă: doi tineri îndrăgostiți, un bătrân dat în mintea copiilor, îndrăgostit la rându-i de iubita fiului, un bătrân cumsecade si cu capul pe umeri, perechea de slugi istețe si viclene, cinstite sau mai puțin cinstite, îndrăgostiți și ei, sprijinindu-i pe cei doi tineri, peripeții, neînțelegeri, ciomăgeli, travestiuri, si totul se termină cu bine, conform legilor firești ale naturii: tinerii se căsătoresc, bătrânii rămân singuri cu treburile lor, slugile își slujesc mai departe stăpânii, căsătorindu-se și ele. Pe aceasta temă generală se brodează la nesfârșit, variațiunile nici nu se pot socoti, fiecare personaj apare cu identitatea lui aducând noutatea si neprevăzutul în spectacol. Fiecare personaj era creat pe o singură idee de unde si denumirea de personaj masca pornindu-se desigur și de la faptul că actorii jucau mascați. Personajele urmează trăsături anumite, fixate prin tradiția comică. Portul de măști ca și linia vestimentară, vin să confirme, să perpetueze această tradiție. Găsim la majoritatea personajelor ,,note caricaturale, cu alunecări înspre grotesc și în același timp cu observații din realitatea vieții, toate în spirit de satiră și de vervă comică”.

Dar dincolo de existența reală a măștii, există construcția psihologică, cu o singură direcție de dezvoltare: Pulcinella - trândav, pungaș, mâncău; Brighella - intrigant, deștept, viclean, răutăcios; Arlecchino - pierde-vară, naiv, vesel etc. Actorii și improvizațiile scenariile commediei dell’arte aduceau întâmplări și personaje din viața de toate zilele, cu implicațiile sociale și politice ale zilei. Dar în ciuda schematismului lor, ele ofereau reprezentații spectaculoase, nu atât prin dinamismul intrigii – uneori de domeniul absurdului – ci în special prin formația intelectuală și tehnică a jocului actoricesc. Astfel se explică succesul ei de-a lungul a aproape două veacuri în întreaga Europa, însemnând un moment deosebit de important pentru școala actoricească. Căci actorii commediei

dell’arte în ciuda unor scenarii lipsite de logica strictă, știau întotdeauna cum să improvizeze, cum să se adreseze tuturor, și nu numai intelectului cât și auzului și văzului, adică perceperii imediate, ca divertisment. Jongleuri și mimi extraordinari, cântăreți virtuoși din gură sau foarte diferite instrumente, dansatori și acrobați de excepție, actorii își stăpâneau sufletul și trupul, vocea, scoțând la iveală minunile din spectacole, însemnele lor alături de mișcare, muzică și voce, costumele alcătuind simbolurile atât de grăitoare ale artei lor Canoane trecând cu ușurință peste canoanele clasice, peste unitățile riguros stabilite, Commedia dell’Arte păstrează în mare schema: trei acte (nu cinci ca în comedia clasică), prologul, epilogul, liniile generale ale desfășurării subiectului. Unitatea de acțiune este "spartă" : apar acțiuni paralele, intrigi amoroase, nu una, ci două, trei și chiar șase. Devenit tipic odată cu Euripide și Terențiu, pentru teatrul antic, prezent în orice producție teatrală din Renaștere cu funcția de a lămuri subiectul, intențiile și motivațiile artistice ale autorului, având uneori formă dialogată, în Commedia dell’arte prologul - numit și complimento - este o adresare directă către public rostită de actorul principal pentru a mulțumi acestuia și pentru a anunța subiectul comediei, povestind câteodată pentru înlesnirea înțelegerii, cele ce se petrecuseră înainte. Anticipând funcția raisonneur-ului de mai târziu, preluând parte din funcția corului clasic grec, prologul - uneori chiar personaj cu acest nume - puncta în timpul desfășurării spectacolului, gradarea dramatică. Epilogul - element tehnic literar, rareori întâlnit în Commedia dell’arte, uneori cu simpla funcție de a mulțumi publicului, se schimbă treptat într-o scenă de pantomimă, cu muzică, dans și cânt la care participă toți actorii, accentuând sfârșitul vesel al comediei. În ceea ce privește masca , cunoscută încă din paleolitic cu funcție rituală, apoi de-a lungul vremurilor cu tot felul de alte funcții sociale și politice, păstrată în carnavale, ea trece în teatrul antic, în tragedie și comedie la început cu aceeași funcție socială, apoi ca simplu însemn actoricesc – albă pentru personaje feminine, întunecată pentru personaje masculine – cu rolul de a înlesni înțelegerea piesei, scoțând la iveală convențional, o anume stare sufletească, o anume vârstă și condiție socială, amplificând prin forma ei ciudată, de pâlnie, vocea actorului.

Reprezentațiile erau bazate în jurul unui repertoriu de situații convenționale, cum ar fi adulterul, gelozia, senilitatea sau dragostea. Dialogurile și acțiunea puteau fi ușor ajustate să satirizeze scandale locale, evenimente curente sau năravuri regionale. Personajele erau identificate de costumele și măștile specifice. Acestea sunt împărțite în categorii: zanni erau personajele de clasă socială joasă, iar vecchi- opușii lor și innamorati sunt indrăgostiții. O conjurație clasică și tradițională este că innamorati sunt îndrăgostiți și au de gând să se căsătorească, dar un bătrân (înțelept în cele mai multe cazuri) vecchio sau mai mulți vor să împiedice acest lucru, făcându-i pe îndrăgostiți să ceară ajutorul unuia sau mai multor (servitori excentrici, de obicei). Deseori povestea are un final fericit, cu innamorati căsătorindu-se înconjurați de remușcări și regrete ale oricui pentru orice fel de fărădelege. Desigur, există nenumărate alte variațiuni ale acestei povești, de asemenea multe altele care se abat complet de la structură.

Arlecchino cunoscut de asemenea ca Arlechin sau Harlequin este un zanni.Este acrobatic, pus pe șotii și ușor recogniscibil datorită costumului său înțesat de petice în formă de romb, iar masca lui are o frunte joasă cu un neg. Deseori, Arlecchino este servitorul lui Pantalone, uneori lui Il Dottore. Este îndrăgostit de Colombina, dar ea doar iși bate joc de el. În schimb, poate avea frecvent o relație cu publicul, implicându-l în acțiune sau gesticulând spre el.

Colombina - inspirată din personajul lui Arlecchino, ea este partenera acestuia și este portretizată de obicei ca fiind inteligentă, vicleană și nesupusă nimănui. Asemenea lui Arlecchino, este o zanni și poate purta o costumație similară cu a acestuia.

Il Capitano - iute de mână și curajos, dar nu neapărat eroic. În general, personajul este îmbrăcat în straiele de război ale vremii în care este interpretat, țipător și atent la cel mai mic detaliu. Personajul este de obicei un om cu bune maniere, un cavaler care este respectuos față de doamne.

Dottore - Doctorul. Prima impresie despre el (ca este deștept) este una greșită. Este bătrân și bogat, astfel un membru veritabil al vecchi, chiar dacă este interpretat ca fiind pedant, nefericit și respins de femei, lipsit de speranța în acest sens.

Innamorati sunt îndrăgostiții. Innamorato și Innamorata au avut felurite nume de-a lungul timpului, însă cele mai populare erau Flavio si Isabella. Sunt tineri, virtuoși și deosebit de îndrăgostiți unul de altul. De obicei, poartă hainele mai la modă în perioada respectivă în care joacă și niciodată nu sunt mascați. De cele mai multe ori au fost portretizați ca fiind copii lui Dottore și Pantalone. În ciuda faptului că sunt îndrăgostiți nebunește, nu prea reușesc să rămână singuri și nederanjați.

Pantalone este un membru al vecchi. De obicei înstărit, însă foarte lacom. Este un exemplu tipic al zgârcitului. Nimic nu îl preocupă la fel de mult ca banii, pentru care ar face orice. Costumul lui constă întotdeauna în pantaloni roșii și o manta neagră. Uneori are și barbă.

Pedrolino este servitorul loial, umil, cunoscut și ca Pierrot sau Pedro. Este de încredere, sincer și devotat stăpânului său în orice circumstanță. Este de asemenea șarmant și plăcut. Din punct de vedere al vestimentației, este întotdeauna îmbrăcat într-un costum albastru, învechit, cu guler înalt care sporește senzația de neîngrijire.

Pulcinella, uneori numit Punch, este ciudatul: demn de milă și lipsit de ajutor. Este cocoșat, șchioapătă puternic, iar uneori nici măcar nu poate vorbi, exprimându-se prin gesturi și schelăituri sau alte sunete ciudate. Personalitatea sa variază de la înapoiat la viclean sau înșelător.

Scaramuccia - cunoscut și ca Scaramouche, este personajul "hoțoman", adesea portretizat ca un bufon și un fricos plin de el. Este mereu îmbrăcat în negru din cap până în picioare.

Tartaglia - miop și bâlbâit, cu status social variat: fie notar, fie avocat, fie chimist, însă de când dramaturgul Carlo Gozzi l-a făcut politician, a rămas așa de atunci. De obicei, poartă o pălărie mare, cizme prea mari pentru picioarele lui, o sabie (sau un baston) mare.

Bibliografie:

1. Commedia dell‘arte, Editura Univers, București, 1984

2. Drimba, Ovidiu, Istoria teatrului universal, Editura Vestala, București, 2008

3. Pandolfi, Vito, Istoria teatrului universal, Vol. II, Editura Meridiane, 1971

4. Silvestru, Valentin, Personajul in teatru, Editura Meridiane, București, 1966

5. Zamfirescu, Ion, Istoria universala a teatrului, Vol. II, Editura pentru literatura universala, București, 1966