UNIVERSITATEA BABEŞ BOLYAI CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE ISTORIE ŞI FILOSOFIE

Specializarea Istorie

COMERŢ ŞI SOCIETATE ÎN DACIA PREROMANĂ

Profesor Student

LILIANA SUCIU SĂCĂREA DIANA-ALEXANDRA (grupa 2)

Cluj- Napoca

2010

1

Comerţ şi societate în Dacia preromană

Prin expresia ''civilizaţia geto-dacilor'', respectiv societatea acestora, desemnăm ansamblul

manifestărilor de civilizaţie ale geto-dacilor.Vorbim despre un ansamblu datorită faptului că în teritoriul

geto-dacilor existau manifestari de civilizaţie apartinând şi altor etnii (greceşti, celtice, scitice etc) şi,

astfel, civilizaţia geto-dacilor cuprinde elemente de împrumut, preluate de la etniile cu care a intrat în

contact mai ales prin intermediul schimburilor comerciale efectuate, iar pe de altă parte civilizaţia lor

cuprinde elemente originale, rod al unor sinteze sau inovări .

Înainte de a deschide propriu-zis subiectul, putem menţiona că dezvoltarea acestei civilizaţii pe

perioada celei de-a doua epoci a fierului este împărţită în două etape: de cristalizare a civilizaţiei daco-gete

de tip La Tène (perioadă caracterizată prin pătrunderea mărfurilor şi implicit a influenţelor greceşti şi sud-

tracice în zona extracarpatică a Daciei, prin pătrunderea celţilor în zona intracarpatică a Daciei, dar şi

cristalizarea formaţiunilor politice şi a uniunilor de triburi) şi, pe de altă parte, o a doua perioadă, de

uniformizare şi răspândire a acestei civilizaţii pe întreg teritoriul Daciei (o perioadă de dezvoltare maximă

a civilizaţiei dacice, progres curmat brusc de cucerirea romană de la 106 p.Chr.).1

În primul rand, vorbind despre societatea daco-getă , putem afirma datorită relatării scriitorului

antic Trogus Justinus în legătură cu expediţia lui Alexandru cel Mare din anul 335 a.Chr., că triburile

getice începuseră să se afirme pe plan politic şi că din ce în ce mai mult ele vor fi atrase în sfera

evenimentelor din lumea elenistică. Totodată aflăm că aceste triburi geto-dace ajunseseră la acea stare de

dezvoltare economică care să le permită cultivarea terenurilor pe suprafeţe mari, iar calitatea recoltelor de

grâne ne arată exisenţa unor unelte noi, superioare care le va fi permis o mai bună exploatare a terenurilor.

Aşadar, începând cu a doua jumătate a secolului al IV-lea şi prima jumătate a secolului al III-lea a.Chr. se

petrec o serie de transformari care îngăduie societăţii geto-dace să treacă la cea de-a doua vârstă a

fierului.2

Revenind la crearea societăţii geto-dacice, e necesar să amintim momentul de mare importanţă

pentru istoria Daciei şi dezvoltării acesteia pe toate planurile, şi anume unificarea daco-geţilor sub regele

Burebista, unificare efectuată mai ales din pricina presiunii celtice si a pericolului reprezentat de înaintarea

romană în Peninsula Balcanică. Totuşi, felul în care s-a realizat această unificare ne rămâne necunoscut. 3

Cât despre starea regalităţii dacice din vremea lui Burebista, antichitatea ne transmite informaţii foarte

1 *** coord. Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler, Istoria Transilvaniei, editura Institutul Cultural Român, Cluj-Napoca, 2003, pg. 762 Constantin Preda, Monedele geto-dacilor, editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1973, pg. 19 sq3***coord. Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler, op.cit. Istoria Transilvaniei, pg. 79 sq

2

sumare: Strabon, geograful din Amasia din Pont, ne informează în VII,3,11 că “Burebista, de neam get,

ajungând să domnească peste neamul său, a luat în stăpânire nişte oameni ticăloşiţi de desele războaie şi în

aşa măsură îi ridică prin muncă, cumpătare şi ascultare de porunci, încât în câţiva ani întemeie o mare

stăpânire şi pe cei mai mulţi dintre vecini îi supuse geţilor […] ca dovadă de ascultarea ce i-o dădeau geţii

este şi faptul că ei s-au lăsat înduplecaţi să-şi stârpească viile şi să trăiască fără vin”.4Iar cât despre

moartea şi urmările morţii unificatorului, Strabon spunea “acesta a pierit din pricina unei răscoale, mai

înainte ca romanii să apuce a trimite o armată împotriva lui. Urmaşii acestuia la domnie s-au dezbinat,

fărâmiţând puterea în mai multe părţi. De curând, când împăratul August a trimis o armată împotriva lor,

puterea era împărţită în cinci state [...]".Când şi în ce împrejurări s-a realizat reunificarea Daciei nu ştim,

dar dupa un secol de la moartea lui Burebista, după datele desprinse din inscripţia lui Aelianus, o bună

parte din ţara dacică este din nou unită din punct de vedere politic.5

Perioada civilizaţiei dacice, în adevăratul sens al cuvântului, începe pe la mijlocul secolului al II-

lea a.Chr. şi se încheie în primii ani ai secolului al II-lea p.Chr., perioadă când se constată un progres mult

mai alert decât în veacurile precedente, ce implică existenţa particularităţilor izvorâte din contactul cu alte

populaţii, din influenţele venite din direcţii variate. Caracteristicile principale ale civilizaţiei dacice din

această perioadă constau în avântul ramurilor economiei, intensificarea circulaţiei monetare şi

generalizarea schimburilor pe bază de monedă, sporirea continuă a relaţiilor comerciale cu statele

elenistice, apoi mai ales cu lumea romană, realizându-se schimbări în viaţa cotidiana, în domeniul

arhitecturii şi totodată în viaţa spirituală.

Pentru a demonstra şi exemplifica acestă dezvoltare a societăţii, trebuie susţinută ideea ca ea s-a

realizat pe toate planurile: progresele realizate in metalurgia fierului au susţinut şi favorizat evoluţia

cultivării pamântului şi a altor meşteşuguri – din fier se produceau: cuţite, frigări, furculiţe cu doi dinţi,

vase, cremaliere, trepiede, piesele metalice ale carelor şi ale căruţelor, piese de harnaşament, dar şi

materiale de construcţii precum scoabe, cuie, piroane, balamale, drugi etc. Totodată, din fier se

confecţionau armele: săbii drepte, cuţite de lovit, maşinile de război etc. Totuşi, ocupaţia de căpetenie a

rămas cultivarea pământului şi creşterea vitelor-uneltele de lucru [fig.1] erau acum mult mai variate şi se

ajunsese astfel la producţii mult mai mari, astfel explicându-se numărul impresionant de mare al gropilor

de provizii descoperite.

O mare dezvoltare a cunoscut şi meşteşugul olăriei. Compoziţia pastei este tot mai bună, arderea la

fel, iar roata olarului era răspândită pretutindeni, dar încă se poate vorbi de o pondere destul de însemnată

şi în rândul ceramicii produse cu mâna până în ajunul cuceririi romane.6 În această perioadă se

4 Nicolae Gostar, Vasile Lica, Societatea geto-dacică de la Burebista la Decebal, editura Junimea, 1984, pg. 38 sq5 Ibidem, pg. 486 ***coord. Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler, op.cit. Istoria Transilvaniei, pg. 92 sqq

3

perpetuează influenţele elenistice în acest domeniu, multe obiecte de import, jefuite sau oferite în dar erau

ornamentate, iar, odată pătrunse, modelele ornamentale, piesele artistice produc fenomene de „ecou” într-

o primă instanţă prin imitare, ulterior generând variante locale,ce treptat evoluează în parametri proprii

până se desprind cu totul de originale. Vorbind despre ceramică, în cea de-a doua vârstă a fierului, primele

vase pictate pătrund în Dacia pe calea schimburilor comerciale. Acest contact al băştinaşilor cu produsele

suprafinisate ale olarilor elenistici a constituit punctul de plecare al fenomenului ceramicii pictate locale.

La baza tehnologiei de producere a vaselor locale este foarte posibilă prezenţa unor meşteri străini, greci

sau romani, în unele centre dacice importante, sau vehicularea informaţiilor tehnologice de către elemente

greco-romane în Dacia. Cât despre ornamentica produselor autohtone este similara până la un punct celei

elenistico-romane, însă improvizaţiile tehnologice tind să contureze mai degrabă un gust barbar.7

Totodată, metalurgia bronzului continuă să fie practicată, dar sfera de utilizare a acestui metal

rămâne mai restrânsă, doar la anumite categorii de piese: accesorii vestimentare, piese de podoabă, piese

de harnaşament şi de car, mai rar vase.

Referitor la „viaţa cotidiană” şi habitatul geto-dacilor, deci arhitectura civilă, o bună parte din

locuinţele dacilor continuă să fie mai mult sau mai puţin adâncite în pământ, desigur, mai ales în zonele de

deal şi câmpie. Planurile sunt patrulatere cu colţurile rotunjite, mai rar ovale sau circulare [fig.2],

acoperişurile erau din paie, trestie şi stuf, iar în interior mobilierul aproape că nu exista, şi, se pare ca

lipsea masa, după cum sugerează frecvenţa mare a vaselor de tip fructieră- vase din care se pare că se

mânca de obicei- piciorul înalt exclude folosirea lor pe masă. Pe de altă parte, arhitectura militară,

cunoaşte o dezvoltare fără precedent, astfel întâlnindu-se: aşezările fortificate( aglomerări umane cu

construcţii civile şi religioase apărate integral sau parţial), cetăţile( care au aşezări civile la poalele

înălţimii pe care au fost ridicate, şi altele ce nu astfel de aşezări), şi fortificaţiile liniare, de baraj( la Porţile

de Fier ale Transilvaniei- Tapae, alta la Cioclovina-Ponorici).8

Stadiul de dezvoltare atins de societatea dacică implică stratificarea ei- din izvoarele provenite de

la scriitori antici precum Herodot, Strabo, Iordanes, Cassius Dio rezultă existenţa în societatea dacică a

două pături: tarabostes-pileati( “domnii nobili”) şi capillati-comati( “nenobilii”, “masa poporului”). Primii,

reprezintă clasa nobiliară geto-dacă, pe care îi aflăm din scrierile unor autori antici precum: Dion

Chrysostomos care relatează in “Discursuri” LXXIII,3 “…aici, uneori, se pot vedea oameni având pe cap

un fel de căciuli, aşa cum poartă azi unii traci, numiţi geţi…” sau Cassius Dio, LXVIII,9,1 “Decebal a

trimis soli chiar înainte de înfrângere, nu dintre comati- ca mai înainte- ci pe cei mai de frunte dintre

pileati”. Aceştia, aveau un rol de seamă în organizarea militară, fiind o clasă ce furniza atat conducătorii

7 Gelu Florea, Ceramica pictată dacică.Artă, meşteşug şi societate în Dacia preromană, editura Presa Universitară Clujeană, 1998, pg. 9, 80 sqq 8 ***coord. Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler, op.cit. Istoria Transilvaniei, pg.104 sqq

4

militari cât şi excelente trupe, si asa cum arată relatarea lui Criton “unii erau puşi peste cei care munceau

«pământul» cu boii, alţii, dintre cei din jurul regelui, erau rânduiţi «să se îngrijească» de fortificaţii”.

Ceilalţi, poporul de rând, care, după ordinul lui Deceneu, după cum povesteşte Iordanes, au fost numiţi

“capillati”, adică, aşa cum ne-o arată si Columna lui Traian, “cei care poartă părul în plete” acopereau

toate activităţile cunoscute: cultivau pământul, făceau unelte, produceau ceramică, concepeau podoabe de

aur şi argint, erau păsori, pescari, neguţători, participau la ridicarea cetăţilor etc.

Desigur că structura socială dacică nu excludea sclavii, atestaţi în izvoarele istorice precum cele

provenite de la Xenofon, Cassius Dio, Pliniu cel Tânăr, Iordanes sau Zonaras. În cadrul clasei sclavilor,

captivii de razboi erau o categorie aparte: erau siliţi la munci grele, iar viaţa le era mereu în primejdie.

Totuşi, putem afirma că raportul dintre munca servilă şi cea liberă în societatea geto-dacă este,

incontestabil, în favoarea celei din urmă.9 Rămânând la acelaşi subiect, structura societăţii getice,

ierarhizarea elitei aristocratice şi apariţia unei constelaţii de basilei au impus crearea unei ideologii care să

le justifice şi să le legitimizeze puterea, fenomen exprimat printr-o serie de piese de prestigiu prin care işi

afirmau originea ilustră, îşi etalau bogăţia. Aceste podoabe sunt în secolele I a.Chr –I p.Chr din argint şi

bronz, iar aurul pare să se contureze la vârful piramidei sociale, din moment ce nu îl găsim în compoziţia

tezaurelor de obiecte.10

Din punctul de vedere al preocupărilor ştiinţifice, de exmplu calculul curgerii timpului, pe lângă

necesităţile practice( arat, semănat, cules), era în egală măsură important pentru stabilirea datelor marilor

sărbători religioase, iar astfel de calcule nu puteau fi făcute fără cunoştinţe corespunzătoare de

matematică, iar construirea altarului şi a sanctuarelor implică, pe lângă cunoştinţe matematice, altele

tehnic-inginereşti. Totodată, erau cunoscute şi utilizate plantele medicinale, botanica farmaceutică şi

medicina empirică.

Arta geto-dacă se caracterizează prin funcţionalitate şi sobrietate. Din domeniul artei, sculptura în

piatră e reprezentată de ancadramente profilate şi de piesele semicalotice cu caneluri adânci şi cu câte un

cap de pasăre. Pe de altă parte, pentru coroplastică sunt representative protomele de berbec, cele de taur

sau de cal, iar toreutica în fier prezintă forme geometrice şi fitomorfe adesea combinate şi inspirate din

motive elenistice pe când toreutica în bronz e deseori inspirată din opera celtice. Cea mai bine ilustrată

prin descoperiri este însă toreutica în argint: podoabe corporale[fig. 3] - fibule cu protome de păsări sau de

lup şi brăţările-spirale sau simple cu capete de şarpe, însă sunt şi reprezentări umane precum fibulele cu

mască umana [fig. 4].

9 Nicolae Gostar, Vasile Lica, op.cit. Societatea geto-dacică de la Burebista la Decebal, pg. 60 sq, 64 sq, 103 sq, 109, 116 sqq, 12110 Valeriu Sîrbu, Gelu Florea, Imaginar şi imagine în Dacia preromană, editura Istros, Brăila, 1997, pg. 107, 115

5

Trecând pragul spre viaţa spirituală a geto-dacilor, care s-a susţinut a fi fie monoteistă,fie dualistă,

henoteistă ori politeistă11, regăsim câteva izvoare literare antice care fac referire la spiritualitatea din

Dacia, iar Zalmoxis, zeul supreme al geţilor apare ilustrat în trei ipostaze: de personaj real, sclav al lui

Pythagoras, devenind la daci tămăduitor după cum Hellanicos din Mitilene susţinea- “Scitul (Zalmoxis),

fiind robul lui Pitagora, cum ne povesteşte Herodot in cartea a IV-a, înapoindu-se el în ţară, a dat

învăţături oamenilor cu privire la nemurirea sufletului[…] Zalmoxis a fost un grec care a arătat geţilor din

Tracia ritul iniţierii religioase. El spunea că nici el şi nici cei din tovăraşia lui nu vor muri, ci vor avea

parte de toate bunurile”. Pe de altă parte e ilustrat ca daimon numai la Herodot IV, 94 “Iată cum se cred

nemuritori geţii: ei cred că nu mor şi că acel care dispare din lumea noastră se duce la zeul Zalmoxis[…]

Aceiaşi traci, când tună şi fulgeră, trag cu săgeţile în sus,spre cer şi ameninţă divinitatea deoarece ei cred

că nu există un alt zeu în afară de al lor” sau ca zeu, începând încă de la Herodot. În afară de Zalmoxis mai

e menţionat Gebeleizis la Herodot IV, 94 “[…] cel care dispare din lumea noastră se duce la zeul

Zalmoxis. Unii din ei îi mai spun şi Gebeleizis.” Cât despre zeul războiului, informaţii ample regăsim la

Iordanes (Getica, 40) “Şi într-atît au fost de lăudaţi goţii «geţii», încît să se spună că la ei s-a născut Marte,

pe care înţelepciunea poeţilor, l-a făcut zeu al războiului.” Şi tot de la el aflăm şi despre sacrificiile

umane aduse zeului războiului “Pe acest Marte, goţii totdeauna 1-au înduplecat printr-un cult sălbatec,

socotind că şeful războaielor trebuie împăcat prin vărsare de sînge omenesc”. Rămânând în sfera religiei,

trebuie menţionate sanctuarele, care pe teritoriul Daciei sunt fie patrulatere, fie circulare. Primele au fost

construite numai din lemn(Căpâlna), sau din lemn şi piatră mai îngrijită ori sumar

fasonată( Sarmizegetusa) [fig.5], iar cele circulare, mai puţin numeroase erau construite şi ele doar din

lemn sau şi din piatră.[fig.6]. Tot aici e de menţionat că ritul de înmormântare era în principiu incineraţia,

însă se constată un fenomen particular, respectiv scăderea vertiginoasă a numărului de morminte, pană

aproape de dispariţie.12

O astfel de dezvoltare a tuturor ramurilor economiei nu putea să ducă decât la o amplificare

comparabilă a schimburilor comerciale care impune treptat nevoia folosirii monedei ca mijlocitor în

relaţiile de schimb. Mai întâi, pătrund monede elenistice, cunoscutele drahme de argint ale oraşului Histria

ce se răspândesc mai ales în zona extracarpatică. Mai apoi încep a circula monede macedonene din rândul

cărora se disting în mod special emisiunile lui Filip al II-lea şi Alexandru cel Mare. Nevoi de ordin

economic vor determina apariţia unei monede locale inspirate din cele care circulaseră pană atunci în

teritoriu. Materialul folosit pentru monedele geto-dace a fost în principiu argintul iar mai apoi pe la

mijlocul secolului ai II-lea a.Chr. proportia de cupru va creşte simţitor. Se poate afirma că întreaga

numismatică geto-dacă are la bază tehnica grecească, împrumutată din lumea elenistică, iar ca simboluri

11 Nicolae Gostar, Vasile Lica, op.cit. Societatea geto-dacică de la Burebista la Decebal, pg. 7012 ***coord. Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler, op.cit. Istoria Transilvaniei, pg. 144 sqq

6

repetitive de pe tetradrahmele geto-dace putem enumera calul, pasărea, porcul mistreţ, fulgerul, roata,

cercul, cununa etc.13

Dezvoltarea comeţului antic, dincolo de condiţiile economico-politice, a depins în mare măsură de

situaţia drumurilor comerciale, fie ele maritime, fie terestre care au determinat pe teritoriul Daciei crearea

de staţiuni comerciale de desfacere a mărfurilor importate. Ca principale drumuri terestre în Dacia pot fi

amintite: drumuri ce urcau pe valea Prutului, pe valea Ialomiţei, pe valea Dâmboviţei, pe valea Oltului

spre Transilvania, un drum ce urca pe Jiu în sus etc.

În ceea ce priveşte comerţul cu produse elenistice şi romane în Dacia, putem vorbi de un comerţ

cu vinuri şi uleiuri sudice, cu produse ceramice totdeauna de tehnică superioară celei autohtone, produse

de toreutică în bronz (cazane, casserole,strecurătoare, opaiţe), produse din argint, vase şi obiecte din sticlă,

piese de podoabă şi toaletă, produse de lux etc. Pe când, pe de altă parte, produsele dacice destinate

schimburilor sunt: vite, piei, blănuri, lână, miere, ceară, sclavi, dar nu în ultimul rând grânele şi sarea care

era cu siguranţă cunoscută încă din epoca hallstattiană.

Mai mult,în teritoriile nord-dunărene condiţiile economice au fost favorabile pătrunderii

negustorilor străini şi desfăşurarii schimburilor comerciale însă activitatea negustorilor străini, fie ei greci,

fie romani nu putea suplini şi înlătura necesitatea intermediarilor autohtoni. Întreaga dezvoltare economică

a Daciei şi cu deosebire relaţiile de schimb pe baza monedei indică un comerţ intern dezvoltat ce

presupune apariţia negustorilor indigeni ca o pătură distinctă încă din secolul I a.Chr.

Într-adevăr unele progrese remarcabile în anumite ramuri ale producţiei materiale, anumite inovaţii

de ordin etnic reprezintă urmarea firească a condiţiilor propice apariţiei lor create de dezvoltarea societăţii

geto-dace, dar, altele sunt rezultatul contactelor permanente cu civilizaţia greco-romană, rezultatul

influenţelor exercitate de aceste civilizaţii, însă interpretate în manieră proprie de către autohtoni.

În încercarea de a concluziona, putem afirma că intensele relaţii comerciale şi legăturile de tot felul

ale Daciei cu lumea greco-romană au avut drept rezultat, în perioada secolelor al II-lea a.Chr.- I p.Chr.,

crearea unei societăti dezvoltate daco-getice, într-adevar de multe ori prin imitaţii de unelte, ceramică,

monede, care nu sunt decât dorinţa de a produce şi utiliza asemenea obiecte , iar influenţele venite din

sudul greco-roman odată cu mărfurile, negustorii, meşterii de acolo aveau să dea un nou şi important

impuls dezvoltării şi progresului societăţii daco-gete în toate domeniile , o societate ce va sta la baza

culturii daco-romane din provincia traiană.14

13 Constantin Preda, op. cit. Monedele geto-dacilor, pg. 23 sqq, 367, 371, 383 sqq14 Ioan Glodariu, Relaţii comerciale ale Daciei cu lumea elenistică şi romană, editura Dacia, Cluj, 1974, pg.17, 27 sqq, 52 sqq, 105 sqq, 112 sqq, 128 sqq, 157, 176 sqq

7

8