ȘCOALA PENTRU TOȚI - O NECESITATE EDUCAȚIONALĂ

Sunt de părere că trebuie să oferim tuturor o educaţie de calitate şi, în mod deosebit, celor cu cerinţe educative speciale: o educaţie de calitate pentru toţi într-o şcoală pentru toţi.

Numai într-o școală care promovează egalitatea șanselor e posibilă integrarea copiilor cu cerințe speciale.Cred că pentru cunoașterea și dezvoltarea trăsăturilor de caracter este importantă nu atât enumerarea și inventarierea calităților personale, cât integrarea trăsăturilor de caracter în fapte,relații și interacțiuni cu ceilalți, în raport cu scopurile și idealurile care te conduc.Astfel, orice secvență de viață în interacțiune cu ceilalți se orientează după anumite valori dominante, în timp ce alte valori sunt subordonate și estompate. Atunci când calitatea personală dominantă devine inițiativa,sistemul de integrare a celorlalte valori atrage orice alte calități prin care inițiativa trebuie să se afirme. Dacă o calitate dominantă devine afiliere la grup, cristalizarea altor calități integrează multe alte valori subordonate afilierii la grup, precum ar fi:cooperare, respect, reciprocitate, solidaritate, fidelitate, devotament, loialitate, mândrie, identitate.

În procesul de instituţionalizare a copilului sînt implicaţi numeroşi factori (părinţii, consiliile profesorale, rudele ), însă în nici unul din cazuri copilul n-a participat la luarea deciziei respective.

Astfel, succesul se învață în interacțiune cu familia,cu școala,cu instituțiile și cu propriile aspirații.Succesul integrării izvorăște din educație și experiență, din eforturile sistematice perseverențapentru reușită.

Această stare de lucruri are un impact negativ asupra educaţiei şi procesului de socializare a copilului, nerespectîndu-se dreptul lui la dezvoltare, joc, participare, exprimare .

Dată fiind multitudinea factorilor ce condiţionează instituţionalizarea copiilor cu cerinţe educative speciale, prevenirea fenomenului respectiv ar fi eficientă prin intervenţia activă asupra cauzelor la nivelurile familiar, şcolar, comunitar, naţional.

În urma dialogului pe care l-am avut cu ceilalți profesorii am ajuns la concluzia că sînt dispuşi să susţină şi să stimuleze dezvoltarea copilului cu necesităţi educative speciale mai bine, dacă ar beneficia de o pregătire calificată în domeniul asistenţei pedagogice şi psihologice a diverselor categorii de cerinţe educative speciale.

Cerinţele educaţionale cuprind un registru larg de probleme speciale în educaţie, de la copiii cu deficienţe în dezvoltare pînă la cei dotaţi, fiecare dintre ei avînd cerinţe speciale individuale. Abordarea adecvată a acestor cerinţe ar asigura accesul egal la o educaţie de calitate, participarea şi includerea şcolară şi socială reală a tuturor copiilor.

Copilul cu cerinţe educative speciale are probleme similare cu cele ale unui copil obişnuit, suprapuse de altele specifice. Rezolvarea problemelor în discuţie necesită tratare individualizată timpurie prin activităţi de corecţie şi de recuperare speciale pentru facilitarea

1

includerii copilului în sistemul educaţional obişnuit.Predispoziţia biologică nu este o sentinţă, iar mediul social este o şansă. Sentinţa produsă

de societate e mai periculoasă pentru un copil în dezvoltare decît predispoziţia biologică. Pornind de aici, trebuie să înţelegem faptul că trăim într-o lume a diversităţii umane, că şcoala nu se poate eschiva de la rolul de promotor al progresului uman şi că doar ea poate facilita schimbarea, întrevăzută ca posibilă, a mentalităţii şi atitudinii faţă de cerinţele educative ale tuturor copiilor. Şcoala va reuşi să răspundă cerinţelor speciale de educaţie ale copiilor aflaţi în dificultate şi nevoilor de educaţie ale familiilor acestora doar prin eforturile ei interne şi cu sprijinul tuturor.

Copii cu retard mintal au dreptul la respect şi şanse educative egale, pentru a avea o viaţă deplină în comunitatea în care trăiesc.

Consider că promovând ideea egalității de șanse putem să oferim asistenţă şi consiliere centrată pe diferite tipuri de deficiențe.

Prin consiliere adecvată cred că se poate preveni totodată şi abandonul părinţilor, mai ales a celor de la sate sau din familiile foarte sărace care-şi internează copiii într-o instituţie, lipsindu-i de suportul afectiv părintesc, atât de important.

Obiectivele consilierii educaţionale în aceste situaţii sunt, aşadar: facilitarea devoltării sociale şi a comunicării, diminuarea problemelor comportamentale şi dezvoltarea unor aptitudini individuale, precum şi susţinerea familiilor pentru a face faţă situației.

După o perioadă de culegere a informaţiilor privind cazurile respective, trebuie realizat un program individual, în funcţie de particularităţile subiectului vizat.

Trebuie sa ne respectam unii pe altii asa cum suntem, mai ales atunci cand interactionam. Acceptarea si recunoasterea diversitatii insemna de fapt incluziune. Cel mai important rol in acest caz este al educatiei care dezvolta constiinta individului pentru ca de mic sa fie pregatit sa accepte drepturile si valoarea individului cu diferite nevoi, indiferent de ce natura sunt acestea.

Pentru realizarea cu succes a acestui ideal, cadrele didactice trebuie să pornescă de la realităţi

concrete, să cunoască nevoile, aptitudinile, înclinaţiile fiecărui elev, să le asigure medierea de

care aceştia au nevoie şi să vegheze ca fiecare să fie recunoscut în cadrul grupului.

Elevii născuţi în medii defavorizate vor fi ajutaţi să-şi valorifice aptitudinile, chiar

dacă ele nu se exprimă în termenii acceptaţi de şcoală.

Politicile educaţionale trebuie să aibă la bază principiul educaţiei realiste şi practice şi

logica adaptării învăţământului la realităţile şi nevoile locale, naţionale şi europene.

Se urmăreşte stimularea informării părinţilor şi elevilor asupra profesiilor, meseriilor şi

pieţei muncii. Acţiunea educatorului va avea rezultate dacă şi familia îi dă copilului posibilitatea

experimentării precoce a mai multor roluri şi dacă se bazează în relaţiile cu el pe respect

reciproc, egalitate, solidaritate, aşteptări pozitive.

Problema care se pune este deci, cat de bine sunt pregatiti copiii, parintii acestora dar si

2

educatoarea pentru diversitatea existenta si identificata in fiecare grup prescolar si cat de bine

sunt pregatiti sa o accepte. Ma refer aici la incluziunea copiilor care provin din medii sociale

diferite, copii cu diferite dizabilitati, sau de alte etnii si pregatirea celorlalti in vederea acceptarii

acestora alaturi de ei, fara diferente de manifestare comportamentala sau verbala.

Mai intai trebuie insa ca parintii sa cunoasca aceasta diversitate la care ma refer. In acest sens, personal, inlesnesc comunicarea intre parinti

Noua metoda a proiectelor ii ajuta sa se cunoasca mai bine, sa coopereze, sa-si dezvolte competente: creativitatea, capacitatea de comunicare,munca in echipa, fara insa a neglija atragerea si implicarea parintilor, ocazie pentru acestia din urma de a cunoaste mai bine intregul colectiv, de a valoriza copii pe care poate i-a considerat exemple nu tocmai potrivite pentru copilul lor.

În pedagogia contemporană există o preocupare intensă pentru găsirea căilor și mijloacelor optime de intervenție educativă, încă de la vârstele mici, asupra unei categorii cât mai largi de populație infantilă. Astfel, conștiința copiilor, de la cea mai fragedă vârstă, trebuie formată și dezvoltată , învățându-i pe aceștia că primirea copiilor ,,diferiți”, alături de toți ceilalți, trebuie făcută nu de dragul lor, în primul rând, și nu din milă pentru ei, ci pentru dreptul fiecărui individ de a participa la acțiuni comune pentru dezvoltarea lui ulterioară , pentru a contribui și el la dezvoltarea comunității în care trăiește.

Argumentul acestui referat este tocmai ideea că incluziunea poate și este mai mult decât un discurs demagogic, declarativ; ea poate fi pusă în practică prin tehnici concrete de predare și adaptare curriculară individualizată, prin formarea și dezvoltarea conștiinței tuturor copiilor

În concluzie, pentru abordarea unei educaţii incluzive în grădiniţă, educatoarea trebuie să respecte următorii paşi:

-să elaboreze un plan de dezvoltare a grădiniţei în care să se precizeze concret parteneriatul cu familia şi comunitatea;

-să fie pregătit întregul personal al grădiniţei pentru a primi toţi copiii, fără discriminări;-să asigure un climat primitor şi deschis prin organizarea mediului educaţional cât mai

eficient şi stimulator;-să aibă discuţii, în prealabil, cu copiii pentru a se accepta unii pe alţii, pentru a negocia,

a colabora şi a lucra împreună;-să asigure un curriculum flexibil şi deschis la care să aibă acces şi părinţii;-să evalueze fiecare copil prin observaţie directă şi indirectă pentru a asigura participarea

lui adecvată la activităţile curriculare;-să asigure accesul tuturor copiilor la programul grădiniţei, dar şi la modificările şi

adaptările acestuia;-să asigure participarea tuturor familiilor la decizii şi acţiuni în favoarea tuturor copiilor;-să evalueze permanent şi periodic progresele pe care le fac toţi copiii, nu numai di

punctul de vedere al achiziţiilor intelectuale, dar şi al relaţiilor sociale, al cooperării şi colaborării, al dezvoltării imaginii de sine şi încrederii în forţele proprii;

-să elaboreze planuri individualizate, personalizate pentru copiii care au nevoie de sprijin în anumite componente ale dezvoltării şi la anumite momente;

-să ajusteze permanent curriculumul pentru a-l adapta la nevoile educative ale copiilor;

3

-să realizeze un permanent schimb de idei, experienţe şi soluţii cu celelalte colege, din grădiniţă sau din alte instituţii, precum şi cu familiile copiilor.

Un alt element important este participarea tuturor copiilor la programul educativ.

Copiii sunt diferiţi, capacităţile lor sunt diferite, dar fiecare poate avea un loc, un rol şi o

valoare. Acest lucru trebuie făcut de la vârstele mici, în prima experienţă a vieţii „de grup” la

care participă copiii, prin modificarea modalităţilor de lucru şi prin schimbarea normelor, a

regulilor, printr-o nouă strategie, prin lipsă de prejudecăţi sau stereotipuri, pentru a facilita

participarea deplină la activităţi a tuturor copiilor.

Noţiunea de CES desemnează necesităţile educaţionale complementare obiectivelor

generale ale educaţiei şcolare, necesităţi care solicită o şcolarizare adaptată particularităţilor

individuale şi/sau caracteristice unei deficienţe (ori tulburări de învăţare), precum şi o

intervenţie specifică, prin reabilitare/recuperare corespunzătoare. CES exprimă o necesitate evidentă de a se acorda anumitor copii o atenţie şi o asistenţă

educaţională suplimentară (un anumit fel de discriminare pozitivă), fără de care nu se poate

vorbi efectiv de egalizarea şanselor, de acces şi participare şcolară şi socială. Educaţia cerinţelor

speciale se referă la adaptarea, completarea şi flexibilizarea educaţiei pentru anumiţi copii, în

vederea egalizării şanselor de participare şi integrare.

-Ecaterina Vrăşmaş-,, Educaţia copilului preşcolar”, Editura ProHumanitas, Bucureşti, 1999;

-Ecaterina Vrăşmaş-,,Introducere în educaţia cerinţelor speciale”, Editura Credis, Bucureşti, 2004.

Prof. Baltă Sabina

4