Școala de Varăpentru Arte și MeșteșuguriDeltaice

Tehnici de construcție a locuinței tradiționaleîn Delta Dunării

s

Letea în UNESCO este o asociație înființată în anul 2012, membrii săi alcătuind o rețea informală de spriin încomunitate încă din anul 2007. Ne-am propus dezvoltarea activităților specifice pentru promovarea patrimoniului cultural și natural al localității Letea și al Deltei Dunării.

Din 2018, suntem partenerii asociației Centrul pentru Politici Durabile Ecopolis în vederea înființării primului Centru Comunitar Integrat din Delta Dunării, în satul Letea.

Obiectivele asumate pentru Centrul Comunitar Letea sunt:

Protejarea și promovarea patrimoniului cultural local, a tradițiilor deltaice, a meșteșugurilor și a peisajului rural tradițional

Dezvoltarea Durabilă și Protecția Mediului

Dezvoltarea Comunitară

sDespre noi

3

Este un program multianual dedocumentare, conservare și învățareteoretică și practică asupra patrimoniului cultural imaterial deltaic.

În 2018, tema școlii a fost studierea tehnicilor meșteșugărești folosite în construcțiile deltaice. După documentarea realizată de Iuliana Titov, expert în cadrul Muzeului de Etnografie Tulcea, trei dintre tehnicileidentificate au fost puse în practică, alături de 15 voluntari, coordonați de AndreeaMachidon, de la asociația ProPatrimonio și meșterii locali. Tehnicile folosite au fost: lipitura cu pământ, realizarea acoperișului cu stuf, placarea fațadei exterioare cu lemn.

Școala de vară a avut loc în perioada 18 – 23septembrie 2018, iar intervenția practică a avut loc asupra clădirii Centrului Comunitar Letea. Proiectul este co-finanțat deAdministrația Fondului Cultural Național.

sȘcoala de Varăpentru Arteși Meșteșuguri Deltaice

4

Ne-am propus ca Centrul Comunitar Letea să fie un exemplu de bună practică, atât pentru localnici, cât și la nivelnațional. Clădirea nu respectă arhitectura tradițională și prin intervenții concrete, pornind de la tehnicile tradiționale, ne-am propus să o renovăm.

Vrem să inventariem tehnicile meșteșugărești și să le transmitem mai departe prin documentarea lor, atât tinerilor din sat, cât și studenților de la universitățile de profil, care ar putea să le preia mai departe în activitatea lor profesională.

Considerăm că Letea este un muzeu viu cultural cu valoare inestimabilă pentru patrimonial național cultural și dorim să-l păstrăm în continuare așa!

sMisiunea programului

5

sTEHNICI DE CONSTRUCȚIEA LOCUINȚEI TRADIȚIONALEÎN DELTA DUNĂRII

6

7

La început omul și-a construit o casă și a pornit acest demers cu gândul de a trăi toată viața în ea, să-i fie adăpost, să-i ordoneze viața. A transformat ceea ce părea fragil în natură - pământul, lemnul, stuful, papura, nuielele, paiele - pentru a-şi asigura trecerea prin labirintul vieţii, cu ajutorul uneltelor simple și cu tehnici pe care și le-a dezvoltat în timp.

În lumea arhaică, arhitectura vernaculară a depins de mediulînconjurător și de aceea modelele s-au transmis secole de-a rândul cu o statornicie dată de loc și nu de locuitor. Din această perspectivă ea constituie prezenţa simbolică cea mai puternică şi cea maidurabilă în peisajul unei comunităţi. Pe lângă faptul că arhitectura reprezintă elementul de utilitate cotidiană elementară, asigurând funcţiuni precum locuirea, odihna, munca, etc., efectele arhitecturale sunt omniprezente, pentru că ea influenţează direct, facilitând prin masa eiconstruită anumite acţiuni ale oamenilor şi împiedicându-le sau limitându-le pe altele; ea este factor moderator pentrumobilitatea persoanelor şi contactul lor social în mod direct. Indirect arhitectura defineşte un spaţiu social în cadrul căruia inter-relaţiile umane şi raportarea indivizilor la mediu dobândesc o semnificaţie.

Zona Dobrogei și implicit cea a Deltei Dunării a cunoscut o istorie deosebit de frământată care a contribuit la formarea unei culturi materiale populare specifice. Istoria aşezărilor, a locuinţei şiinteriorului a urmat aceeaşi cale sinuoasă. Şi cum lemnul, paiele, stuful, papura, sunt materiale pieritoare prin foc, iar pământul prin apă, numărul clădirilor vechi este restrâns.

Introducere

8

Perspectiva din care ne propunem să abordăm tematica, porneşte de la premisa că ne aflăm în faţa unui fenomen activ, un proces cu odinamică determinată de contexte diverse, istoric, social, politic etc., în care acţionează două forţe - cea tradiţională şi cea inovatoare.Cea tradițională este legată de existenţa, de-a lungul istoriei, a acelor structuri şi forme de expresie din etape anterioare care sunt păstrate atunci când condiţiile concrete o cer, la care se adaugă elementenoi – înnoiri. În timp, inovația devine tradiție, stabilindu-se astfel o dinamică a fenomenului etno-cultural, tehnica de construcție a evolu-at, s-a îmbogăţit şi s-a perfecţionat. Cultura aceasta profundă este organizată sistemic şi în cadrul dinami-cilor interne schimbările nu au loc haotic sau întâmplător. De aceea, acea parte care aparţine tradiţiei şi este supusă statornic şocurilor inovatoare, se cade a fi conservată, ea reprezentând o sinteză culturală pentru una sau mai multe etape istorice determinante din existenţa unei comunități. Identitatea unei societăţi se defineşte, între altele, spunea Sabina Ispas – Președinta Comisiei Naționale pentruSalvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial, prin simbolurileprincipale recunoscute şi acceptate de către membrii ei, credinţe, tradiţii, norme care dau un sens existenţei lor laolaltă, îi ajută să serecunoască într-o masă de indivizi şi să împărtăşească un destin comun.Având în vedere cele de mai sus, ne vom opri asupra acelor aspecte de esenţă genuină care au rezistat modernității, vom analiza tehnicile de construcție pornind de la elementul băștinaș românesc comun șiprezent în arealul studiat, dar vom insera denumirea unor elemente (acolo unde se cunosc) și în graiul folosit de ucrainenii și lipovenii de aici, cât și unele diferențe de construcție sau de decor.

Sabina Ispas, Introducere, în vol. Comisia Națională pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial, Patrimoniul Cultural imaterial din România – Repertoriu.I, CIMEC – Institutul de Memorie Culturală, București, 2009, p. 3

9

Cel mai frecvent tip de locuință din acest areal îl reprezintă casa cu tindă, două încăperi și prispă la fațada principală. Acest tip de locuință poate fi văzut și astăzi în toate localitățile deltei. Există și planuri mai dezvoltate, dar acest fapt nu influențează major tehnica de construcție.

Pentru construirea caselor tradiționale s-au folosit materiale locale: lemn, nuiele, stuf, papură, pământ, balegă de cal. Pe parcursul secolului al XX-lea au pătruns și alte materiale naturale (piatra adusă din carierele aflate în Munții Măcin și Podișul Casimcei) sau de factură industrială: ciment, plăci de azbociment, placaj etc. Pădurile Caraorman, Letea, dar și cele din luncile din apropierealocalităților Sf. Gheorghe, Chilia furnizau lemnul. Stuful, papura era gratuit, și-l tăia fiecare după nevoie, iar lutul pentru ceamur se aducea de la Dunăre cu bărcile. Nuielele se plantau de localnici în locuri prielnice și se foloseau la comun.

Locuința

10

În trecut, caselor din Delta Dunării nu li se făcea temelie. După trasarea suprafeței casei se elibera terenul, se curăța de vegetație, se îndrepta și ”se bătea bine” cu maiul (un buștean tăiat foarte drept și cu mânere), apoi se turna un strat de nisip peste care se așeza pământ urcat (uneori adus cu barca din zonele cu lutării) și iar se bătea bine. De obicei aceste operațiuni le făcea stăpânul casei, ”se făcea în familie”, spun localnicii. Treptat, aceste case deveneau igrasioase din cauza umezelii.

Aproximativ din secolul al XX-lea casele s-au construit pe temelie/“pomesteală”, o platformă înălțată din straturi de piatră bine bătută având drept liant pământul sau mai nou cimentul, adâncă de 1 m sau mai puțin (în funcție de câtă piatră își permitea proprietarul) și ieșită la suprafață 30-40 sau 50 de cm. Chiar dacă se folosește termenul de casă fără temelie, înainte de îngroparea furcilor , la unele case se pregătea o platformă de nisip și piatră, iar peste această platformă se puneau aprox. 200 căruțe de pământ, până la înălțimea de1m – 1.20 m.De curând se folosește și beton. În ultimele două decenii, pentru a-și consolida casele mai vechi, proprietarii au tencuit prispele.

În această etapă de lucru se fixează planul casei. Simplitatea locuinței din acest areal este lizibilă în planimetrie. Nucleul de bază este cel al casei cu prispă (“zavalenca”) pe fațada principală, sală mediană și două încăperi (“spalnea” – camera de dormit, camera de zi și “comnata dlea hastei” – camera pentru oaspeți, odaia de la stradă). De multe ori, la acest plan se adaugă 1 - 2 încăperi, cu rol de magazie sau bucătărie, în care se află și cuptorul. Aceste spații auxiliare au accese separate.Variantele se formează pe baza juxtapunerii pe o singură direcție – cea longitudinală – sau în ”L” și pot fi realizate ulterior corpului principal de casă.

Tehnici de construcție a temeliei

11

Una din tehnicile vechi de construcție a fost aceea a pereților din furci și stuf, lipiți cu pământ. Se foloseau furci din stejar, ce se îngropau în pământ la jumătate de metru, la distanță de 1,50 – 2 m și fixate între ele prin trei rânduri de lețuri.

Spațiu dintre furci era acoperit cu maldăre de stuf legați în picioare cu sârmă prin interiorul casei de lețurile montate pe partea exterioară. După acoperirea tuturor spațiilor se bat lețuri și pe partea interioară ca să strângă bine stuful.

Peste această structură se lipește cu mai multe straturi de lut din care ultimul amestecat cu balegă de cal este subțire și se netezește cu o scândurică.Până la ultimul finisaj se tăia ferestruica, de dimensiuni cât să fie acoperită de bășica porcului care urma să țină loc de geam. Alte finisaje se făceau după ce primul pământ se usca foarte bine și astfel se acopereau toate crăpăturile.Operațiunile se repetau până ce pereții ”se așezau” (nu mai apăreau crăpături). De obicei acest tip de perete era construit cu oameni la clacă, cu ajutorulfamiliei, al rudelor, al vecinilor.

Pereții din furci și stuf

12

Se obțineau prin construirea unei structuri din lemn care apoi se umplea cu lut. Structura de lemn se făcea de regulă din șipci și bile (care constituie elementele susţinătoare șipcilor).

Pe cadrul format din bile cu diametrul de 10-15 cm, se prind oblic șipcile de o parte și de alta iar apoi se umple spațiul din interior cu ”boțuri” din ciamur (lut amestecat cu paie netocate, rupte mai mare). Surplusul se întinde uniform și reprezintă ”prima mână” a finisării. Sau, o altă structură se construia astfel: de stâlpii verticali așezați în cele patru colțuri ale casei și încă doi în interiorul peretelui mare se prindeau bârne scurteorizontale și apoi porneau șipcile pe diagonală, de o parte și de alta, iar în interior se așezaustraturi succesive de lut bătut și amestecat cu paie netocate. La sfârșit, după ce se uscapământul bine, se finisau.

Pereţii în paiantă

13

Din prima jumătate a secolului al XX-lea se folosește și tehnica construirii caselor cu chirpici / “țehla” (lut cu paie și apă). Lutul se curăța de impurități, și în general se căuta să fie cleios și cât mai curat (mai fin), paiele se tocau și amestecul după ce să călca bine, se turna în tipare (chirpicar), și se lăsa la soare pentru a se usca.

Chirpicii au forma unei cărămizi mai mari ce era obținută cu ajutorul chirpicarului. După ce amestecul de lut și paie era călcat bine în picioare, se luau boțuri și se așezau în tipar, se presa pentru a umple colțurile și se îndrepta cu scândurica. Când amestecul lua forma tiparului, chirpicarul era scos și folosit pentru un alt chirpici.

Chirpicarul era confecționat din scânduri, iar dimensiunile variau în funcție de dorințele proprietarului sau în funcție de peretele ce urma a fi construit (perete interior mai îngust, perete exterior – mai gros). În general chirpiciul avea următoarele dimensiuni: lungimea de 35-40 cm; lățimea de 20-25 cm și înălțimea de 12-15 cm.

Pentru confecționarea chirpicilor se scotea lut de la Dunăre, din locuri cunoscute ca fiind curate și cu lut bun.

Apoi se căra cu barca pe mal și cu roaba până acasă, ori se făceau chirpicii pe celălalt mal și se aduceau gata uscați. Pentru amestec s-au folosit în trecut paie de secară dar în prezent se întrebuințează paie de grâu.

Pereți din chirpici

14

Munca pentru realizarea chirpicilor esteanevoioasă și se face în grup, cu ajutorul prietenilor și rudelor care veneau la clacă, mai rar cu plată. După frământarea lutului cu ajutorul cailor, ceamurul se toarnă în cofraje, apoi calupurile se lasă o lună să se usuce la soare.

Înălțimea pereților este variabilă, în funcție de numărul rândurilor și dimensiunile chirpicilor. În general pereții sunt formați din 14, 16 rânduri de chirpici și se finisează cu mortar de lut și cu var în care se amestecă puțină sineală (vopsea albastră). Pe măsură ce pereții erau ridicați, la 3-4 rânduri se aștepta timp de minim o zi să se usuce după care se așezau următoarele 3-4 rânduri. Aranjarea începea din colțul casei pentru a îmbina cei doi pereți.

Pentru a obține o grosime mai mare a peretelui, se așezau chirpici pe lat laexteriorul casei, iar cei din interior pe lung.

Era o metodă ieftină de a construi pentru că se folosea lemn doar la prispă, pod și șarpantă.

15

Placarea pereților expuși la vânturi cu scândură, este o tehnică apărută aproximativ din 1970.

Protejarea pereților se face cu scânduri dispuse vertical sau orizontal, cu sau fără baghete la fațada îngustă orientată spre Dunăre sau mai recent cu foi din plăci aglomerate, tăiate fâșii, dispuse orizontal imitând scândurile.

Indiferent de tehnica utilizată, pereții au cel mai mult de 2,30 m înălțime. Prispa este de regulă foarte joasă și poate fi liberă sau înfundată cuscânduri, dar în orice formă, mărginită de stâlpi de lemn de bard, tăiați în patru fețe.

Spre deosebire de casele românilor și ucrainenilor, la casele lipovenești fereastra de la camera unde urmează a fi montat altarul de familie/iconostasul (odaia de la stradă sau din față - “comnata dlea hastei”) nu se montează pe mijloc ci puțin spre lateral.

Alte Finisaje: după care se lipește cu lut și pleavă și lut cu balegă de cal, mai nou se tencuiește cu nisip și var; apoi toți pereții se văruiesc cu var stins și sineală. Pardoselile caselor mai vechi se făceau din pământ bătut și lut, astăzi au pardoseli din scândură.

Placarea pereților cu scândură

16

17

Șarpanta în două ape este formată din cosoroabe/grinzi (bârne late și groase de care se prind căpriorii /“crocvî” casei, de regulă erau 8 și alcătuiau streașina casei.) așezate direct pe pereți, peste care se pune grinda longitudinală numită grinda meșter/mare (“matița”, “mate”), iar peste aceasta grinzile transversale (grinduțele); așezate perechi legați la parteasuperioară de grindă de coamă. Pe grinduțe se bate un rând de șipci, apoi un strat gros de 0,40 cm din stuf care se acoperă cu ceamur formând podul. În interiorul casei tavanul este zidit și văruit rămânând aparentă numai grindalongitudinală. Era preferat lemnul de plop și mai rar lemnul de brad.

Tehnici de construcție a podului

18

Șarpanta, sprijinită pe grinzi este formată din căpriori de brad și lețuri, peste care se așează învelitoarea.

În interior, aparentă sau nu, este grinda meșter din brad de 10 – 15 m, care se lăsa în forma rotundă a trunchiului cojit, astăzi se vopsește.

De cele mai multe ori familia care construia își lua echipă de meșteri pentru pod și învelitoare.

19

Pentru învelitorile din zona Deltei Dunării s-au folosit stuful și papură. Stuful numit și aurul verde al deltei, se găsea din abundență, iar procurarea lui era facilă. Se recolta uscat, în lunile ce conțin consoana ”r” (cel mai ușor era recoltat când înghețau apele și se putea căra cu săniile), spre deosebire de papură care se recoltează verde în lunile fără ”r” (în general în perioada iunie-septembrie, în funcție de scăderea nivelului apei care să permită recoltarea și uscarea ei). Zonele cele mai bogate cu papură din Delta Dunării sunt: Canalul Sulina (Partizani - Crișan), Canalul Sf. Gheorghe(Mahmudia - Dunăvăț).

Papura și stuful se recoltau manual, cu unelte simple: tarpan, cabâlăsau iapă pentru tăiat. După recoltare urmeazăuscarea prin întindere pe sol sau prin legarea în snopi (în picioare). Astfel, papura capătă culoarea brun-roșcată, la fel ca a stufului. Uscarea, depozitarea sunt etape importante deoarece există riscul infestării cu mucegaiuri urmând pierderea flexibilității, pătarea și ruperea.Cele mai cunoscute tehnici de realizare a învelitorii de stuf sunt: bătut ruseşte sau “prosto”, bătut în solzi de pește sau nemţeşte sau “pet naboicu”.

Tehnici de construcție a învelitorii

20

Acest tip de învelitoare constă în acoperirea casei cu stuf de lungime și grosime maximă dispus uniform pe toată suprafaţa acoperişului, în două sau mai multe ape, cu vârful către creastă într-un strat sau două, unul caastereală la bază şi al doilea ca grosime, însumând 25 – 30 cm şi sprijinit la streaşină de un cofrag de scândură care asigură uniformizarea pe lungime, în grosimea şi densitatea stratului.

Stuful aplicat astfel pe o şarpantă cu căpriori şi leţuri transversali se coase cu sârmă de această structură fără să fie pieptănat sau bătut cum se face la învelitoarea în solzi. La partea de sus a acoperişului se leagă creasta.

Peste o inimă realizată dintru-un mănunchi de stuf gros, legat ca o funie, cât lungimea crestei, sau din leţuri de lemn fixate pe îmbinarea de sus a căpriorilor se împletesc mănunchiuri înnodate de stuf înmuiat în apă, pentru a fi flexibil, cu capetele răsfrânte la un metru pe cele două pante.

Creasta astfel împletită este fixată de şarpantă cu mănunchiuri de stuf rezistent sau cu leţuri cusute cu sârmă de o parte şi de alta a crestei, pentru a nu fi luată de vânt.

Acest tip de învelitoare se realizează și din papură și uneori fără coamă împletită ci doar cu o inimă mai groasă. În unele variante coama se împletea din miez de papură (foaia din mijloc) pentru că umezită foarte bine seîmpletea mai ușor și era mai rezistentă ca stuful.

Iuliana TITOV, Alexandru CHISELEV, Meșteșuguri tradiționale înDelta Dunării.Raport de cercetare, București, 2015, p. 23

Învelitul ruseşte(ucrainenii numesc tehnica “prosto” - simplu)

21

Este o tehnică mai elaborată care constă în aşezarea a două straturi de stuf pe şarpantă: un strat de stuf lung ca astereală (stuf de astar), peste care se aplică un al doilea strat, cu stuf de mărime mijlocie (colorică), stuf de bătaie. Acesta se uniformizează prin lovire de la bază în sus cu o unealtă specială numită pieptene (batcă, bătaci) pentru că seamănă cu ţesala, realizându-se un strat de 25 – 30 cm grosime prin adăugarea continuă de mănunchiuri în 4 – 5 rânduri succesive pe lungimea unei ape şi se obţine o suprafaţă cu aspectul solzilor de peşte.Un astfel de acoperiş poate fi realizat într-o apă (aplecătoare), în două ape pe lungime şi cu frontoane laterale, în trei ape sau patru ape, cu crestele estom-pate (muchii rotunjite), încât la bază poate lua forma unui cerc sau a unei elipse. Întregul acoperiş are aspectul unei împletituri care se încheie sus la capetele crestei cu două mănunchiuri legate, păpuşile care sporesc aspectul estetic.Creasta, ca şi la învelitul tip ruseşte, se leagă cu mănunchiuri de stuf. Peste o inimă realizată din stuf lung legat în mănunchi ca o funie groasă şiuniformizată prin adăugare de material sau din leţuri de lemn, fixată peîmbinarea de sus a căpriorilor se împletesc mănunchiurile de stuf înmuiate în apă (pentru a fi mai flexibile) şi înnodate, cu capetele răsfrânte pe cele două pante şi retezate la aceeaşi lungime, uniform. Creasta astfel obţinută se fixează de şarpanta din lemn cu un rând sau două de leţuri sau mănunchiuri de stuf rezistent şi lung, cusute cu sârmă de o parte şi de alta a crestei pentru a nu fi luat de vânt.

Iuliana TITOV, Alexandru CHISELEV, Meșteșuguri tradiționale în Delta Dunării.Raport de cercetare, București, 2015, p. 24

Învelitul în solzi de pește / nemţeşte ”pet naboicu” - cu naboica

22

Acest tip de acoperiş poate rezista aproximativ 20 de ani, în funcţie de zonă, de calitatea execuţiei, de grosimea stratului şi de îngrijire. Crengile pomilor sau arborilor din apropiere trebuie înlăturate pentru a nu se distruge acoperişul când sunt bătute de vânt și ploaie, pentru a nu favoriza menţinerea umidităţii. La interval de câţiva ani trebuie curăţat acoperişul de impurităţi, frunze, praf şi muşchi, prin pieptănare. La nevoie se poate înnoi creasta sau se poate adăuga un strat nou peste cel vechi, după ce a fost curăţat dacă stratul s-a subţiat datorită trecerii timpului sau a operaţiunilor de întreţinere.Acoperişul de stuf s-a dovedit a fi un bun izolator împotriva umidităţii, a frigului sau a arşiţei, în funcţie de grosime şi de calitatea execuţiei.

De-o parte și de alta, coama se fixează cu două scânduri traforate pe margini numite “hribicioc”.Cele două frontoane ale acoperișurilor în două ape sunt închise fie cu stuf fie cu scânduri sau mai recent cu placaj.

23

24

Părțile cele mai decorate ale casei sunt frontoanele, cu scânduri, mărginite de pazii traforate.La casele românești frontonul este decorat cu motive geometrice, florale, zoomorfe dintre acestea amintim: rombul, cai aflontați, laleaua, pomul vieții, sturioni, roza vânturilor, cocoșu, ș.a.Cele mai frecvente decoruri tipic slave, întâlnite lafrontoanele caselor lipovenilor, dar și ucrainenilor, sunt: razele soarelui, coadă de sirenă (o reprezentare plastică a duhurilor apelor întâlnite în mitologia slavă), sturioni. În vârful triunghiului, la îmbinarea paziilor laterale este montat totdeauna un element decorativ traforat care constituie o terminație.

Ca și în alte sate din Dobrogea, prispa și în general fațadele sunt decorate prin tehnica traforului: pesuprafața scândurilor ce formează timpanul, cât și la vârf sunt amplasate forme decorative geometrice, florale, zoomorfe, tăiate în lemn, după șablon; pazii traforate la streșini, geamuri și uși lucrate cu îngrijire, stâlpii de la prispă au uneori capitel, alteori decor traforat prins de o parte și de alta a părții superioare.Stâlpii prispei sunt de regulă crestați în treimea inferioară și superioară, având și muchiile teșite. Uneori la decorul frontonului se adaugă data construcției (realizată prin traforare).

Decorul

25

Dintre credințele legate de construcție amintim faptul că înainte de începerea casei, se punea seara grâu încolțit; dacă până dimineața “se crăpa în două sau trei frunze”, era semn că va merge bine casei și stăpânilor.Primul stâlp pus era cel dinspre răsărit. Sub acesta se punea un bănuț, pe care îl lua meșterul. Stăpânul și meșterul spuneau “Tatăl nostru”, rostind apoi “Doamne ajută”. La colțul dinspre răsărit, la amândoi stăpânii casei puneau bani și boabe pentru belșugul casei.

La grindă se fixa o cruce cu șervet și un ban, cu flori; meșterul lua șervetul, iar crucea rămânea în pod.Când începea lipitul pereților, întâi se lipea peretele dinspre răsărit (unde se așezau icoanele).După terminarea casei, aceasta se sfințea de către preot. Acesta bătea în formă de cruce țintișoare din lemn (numite “osecena”), în fiecare perete al casei. Cu ocazia sfințitului se dădea o masă, pentru rude, vecini și prieteni.

Pregătirea terenului și a materialului, în special pentru casă,necesita o cantitate mare de muncă, pentru care se obișnuia a se face clacă cu rudele și vecinii. Aceiași oameni erau invitați și la sfințirea casei, la o masă anume pregătită, după terminarea construcției. Familia care se muta în casa nouă, primea daruri, care însemnau și un ajutor material, dar și o urare de noroc.

Obiceiuri la construcție

26

27

28

29

Această publicație este coordonată de Asociația Letea în UNESCO,în parteneriat cu Centrul pentru Politici Durabile Ecopolis

Echipa redacțională: Iuliana Titov, Loredana Pană, Oana NeneciuGrafică și DTP: Șerban ChițuCredit Foto: Andrei Dudea, Iuliana Titov, Alexandru Chiselev, Alexandru Negoiță

30

Mulțumiri

Mulțumim comunității locale pentru ajutorul oferit în organizarea Școlii de Vară.

Mulțumim Rotaract Club București Cișmigiu, Primăriei Comunei C.A Rosetti si Institutului de Cercetari Eco-Muzeale Tulcea pentru suport.

Mulțumim Asociație Pro Patrimonio pentru expertiză.

Mulțumim IKEA România pentru sprijinul oferit în dotarea Centrului Comunitar.

Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național.

AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele pot fi folosite.

Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.