Părintele CLEOPA

DESPRE RUGĂCIUNE

Şi TREPTELE EI

TRINITAS

IAŞI, 2003

Textul broşurii reproduce articolul cu acelaşi titlu, semnat de Părintele Cleopa, apărut în revista „Teologie şi Viată" nr. 7-12/1997. Editura Trinitas, laşi, 2003

Virtutea de obşte, cea mai generală, e ru-găciunea. Vorbind însă despre aceasta, să nu gândim că toată rugăciunea e rugăciune, sau că toată rugăciunea e de un singur fel.

Rugăciunea are şapte trepte, trei sunt ge-nerale, iar patru integrale, după cum arată Sfinţii Părinţi şi mai ales Sfântul Simeon Noul Teolog.

Rugăciunea buzelor şi a limbii

Ce este cuvântul acesta pe care-l auziţi de la Apostol: „aduceţi Domnului roadele buzelor voastre"? Sau când auziţi pe proorocul care zice: „L-am înălţat pe El cu limba mea", sau „Doamne, auzi rugăciunea mea şi strigarea mea la Tine să ajungă", sau „cu glasul meu către Domnul am strigat, cu glasul meu către Domnul m-am rugat"? Sau auzi în

3

Psalmul 33: „Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea"? Când auzi aceste temelii scripturistice ale rugăciunii să ştii că ele se referă la rugăciunea buzelor şi a limbii, a gurii şi a glasului. Dar Sfântul Grigorie de Nyssa zice: „Să nu rămâi la rugăciunea glasului şi a limbii, că aceasta e graniţa cea mai depărtată a rugăciunii!" -adică vederea cea mai de departe a înălţimilor duhovniceşti.

Acesta e cuiul cel mai de jos în scara rugăciunii, a te ruga cu gura şi cu limba, iar mintea să umble pe dealuri. Dacă rămâi la aceasta, ai rămas în învăţarea rugăciunii înce-pător toată viaţa, ca un prunc. Deci aceasta se cheamă rugăciunea buzelor şi limbii, a gurii şi a glasului. Şi atunci să nu creadă cineva în cantitatea rugăciunii... Să socotească adică în sine că multe catisme din Psaltire a citit sau acatiste ori paraclise a făcut! Rugăciunea de cantitate îl hrăneşte pe fariseul cel dinlăuntrul nostru, ca să zicem: „Daa! multă rugăciune am făcut!".

Să vă spun eu, din practica mea, măcar că sunt cel mai de jos cu practica decât toată lumea: uneori ţine pravila ore în şir şi eu nu m-am rugat o secundă. Eu cunosc că nu m-am rugat. N-am cu ce mă lăuda, decât cu nepu-tinţa mea, cu păcatele mele. Cel care simte rugăciunea îşi dă seama dacă s-a rugat sau nu. Nu trebuie să rămânem la rugăciunea limbii, dar toată rugăciunea de aici începe. întâi cu limba, cu gura, cu glasul...

Nimeni nu poate decât începând cu trep-tele acestea. Când vrei să urci pe o scară nu pui pasul pe cuiul al doilea sau al treilea, îl pui pe cel de jos.

Toţi începem rugăciunea de la manuale de rugăciune, de la cărţi de rugăciune, de la PSALTIRE şi CEASLOV. De aici începem toţi. Dacă eşti nou începător, sârguieşte-te să împlineşti rugăciunea gurii. Nu trebuie însă să rămânem aici. în virtute, pe treptele cele du-hovniceşti, trebuie să sporeşti cu rugăciunea. Şi nu poţi spori la treptele duhovniciei, dacă n-ai sporit în rugăciune.

4 5

Trei sunt treptele urcuşului duhovnicesc: făptuirea morală; contemplaţia naturală în duh; îndumnezeirea după dar.

In măsura în care sporeşti rugăciunea, poţi să sporeşti şi în treptele urcuşului duhovnicesc.

Rugăciunea minţii

A doua stare a rugăciunii este cea a minţii. Rugăciunea minţii o numesc Părinţii omul cu un picior sau pasărea cu o aripă. Dacă credem că rugăciunea minţii e o rugăciune de-săvârşită, ne înşelăm foarte mult. E jumătate de rugăciune. Când eu zic: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul (sau păcătoasa)" - o zic cu limba şi o înţeleg cu mintea - deja am trecut în faza a doua, rugăciunea minţii. Dar nici aceasta nu-i rugăciune întreagă. Poate pasărea să zboare cu o singură aripă sau omul să meargă cu un singur picior? E jumătate de rugăciune.

6

De ce? Pentru că nu participă la dânsa inima. Ai văzut corespondenţa dintre Teofan Zăvorâtul şi Agapie cel orb? Citeam prin pădure. Mai sporit era Agapie ieroschi-monahul, stareţul de la Valaam, decât episcopul care stătea de 43 de ani în peşteră. Mai înalt era! Auzi cum îl întreabă episcopul: „Părinte, de când ai orbit, nu-ţi pare rău?" Stareţul (care orbise la bătrâneţe) îi răspunde: „Nu-mi pare rău deloc. Că ochii aceştia mult au supărat pe Dumnezeu. Multe deşertăciuni am văzut cu dânşii. Dar îi mulţumesc induratului Dumnezeu, că de când au orbit ochii aceştia s-au deschis ceilalţi ochi", iar aceasta n-a fost decât prin rugăciune.

Şi atunci, întreabă Sfântul Teofan pe Sfân-tul Agapie: „Părinte sfinte, ce faci cu ima-ginaţiile sfinte în vremea rugăciunii, când n-ai voie să-ţi închipui nimic?".

Imaginaţiile sunt de trei feluri: bune, rele şi mijlocii. Cele bune sunt sfinte. îţi închipui cum plângea Maica Domnului lângă Crucea Mântuitorului, răstignirea Mântuitorului sau

7

Schimbarea la Faţă. Ai voie. Imaginaţiile sfinte sunt afară de inimă.

Dar mintea lui Hristos n-a avut imagi-naţie. Şi dacă rămâi la imaginaţiile astea, cum te închini la icoane, înseamnă că rămâi la închipuire! Şi Dumnezeu nu cade sub imagi-naţia nici unei minţi; nici heruvimii, nici serafimii. Tu trebuie să te topeşti în dragostea lui Dumnezeu din inimă, să părăseşti orice imaginaţie. Auzi ce spune Sfântul Nil ascetul în Filocalie: „fericită e mintea care a ajuns să se roage fără imaginaţie lui Dumnezeu". Pen-tru că mintea, când trece să se unească cu inima, întâlneşte două vămi.

Care sunt? Ne spune Sfanţul Teofan: „Nu rămâne la rugăciunea minţii, că acolo-i iarmaroc mare". Aşa-i spunea Sfântul Agapie Sfanţului Teofan. „N-ai pace cu rugăciunea minţii". Câtă vreme te rogi cu rugăciunea minţii eşti într-un iarmaroc, auzi mereu un zumzăit ca de viespi care-ţi cântă. Acum la Dumnezeu, acum la materie, în toate părţile. Dă-te jos în inimă!

Coborârea minţii în inimă

Sfanţul Simeon Noul Filosof (Teolog) spune: „în nimic nu poţi ascunde mintea, în nici o zidire, nici în cer, nici pe pământ; numai în inimă o poţi ascunde". Acolo e cămara lăsată de Mântuitorul. Ascultaţi ce spune Evanghelia: „când te rogi, intră în că-mara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie" (Matei 6, 6). Acolo trebuie ascunsă mintea, căci cămara minţii e inima.

Iar Sfântul Ioan Scărarul spune: „ia seama, când intri în cămara inimii cu mintea trei uşi ai de încuiat şi două vămi ai până la dânsa". Vămile sunt: prima a imaginaţiei, a doua a raţiunii.

Stai într-o poziţie. Nu caută Dumnezeu la poziţie. Poţi să stai culcat. Sfantul Grigo-rie Sinaitul zice: dacă eşti bolnav, roagă-te stând pe scaun, sau culcat, cum poţi sta, că Dumnezeu ştie neputinţa trupului. El caută

8 9

poziţia inimii şi a minţii, nu că stau aşa sau aşa. Când poţi, e păcat să stai în altă poziţie decât în genunchi; atunci stai drept la rugăciune, dar când eşti bătrân sau bolnav poţi sta şi altfel, pentru că Dumnezeu pri-meşte rugăciunea din inimă, nu din felul cum stăm noi la rugăciune.

Vama imaginaţiei

Ş-atunci zici: stau la rugăciune şi vreau să concentrez atenţia spre inimă. Prima vamă, prima „staţie" unde dracii întâmpină mintea este imaginaţia, închipuirea, sau fantezia, cum se mai zice. Ori ţi-ai închipuit un lucru bun, ori mijlociu, ori rău, toată imaginaţia n-are ce căuta în vremea rugăciunii.

Legea cea mai scurtă a rugăciunii a-ceasta este: „să nu-ţi închipui nimic în vre-mea rugăciunii, pentru că mintea lui Hristos n-a avut imaginaţie". Când vine Hristos, noul Adam, să-l restaureze pe cel vechi, vine exact cum a fost Adam înainte de cădere. Adam n-a

avut imaginaţie înainte de cădere. Sau cum spune dumnezeiescul Maxim Mărturisitorul: „Ia seama, când Adam a căzut în imaginaţie, a căzut şi în închipuire, tocmai cu dumne-zeirea". I-a zis satana: „Ce-a spus Dumnezeu: «Să nu mănânci de acolo!». Nu-i adevărat. N-asculta de Dumnezeu, ascultă de mine. Când ai să mănânci de acolo, se vor deschide ochii tăi şi vei cunoaşte, vei fi ca Dumnezeu, vei cunoaşte binele şi răul" (cf. Facerea 3,1-5). Iar când omul şi-a zis: „Ei, oare de aceea m-a oprit?", atunci şi-a închipuit c-o să fie Dumnezeu. Şi gata! A mâncat şi-a căzut nea-mul omenesc. Prin ce? Prin imaginaţie.

Cine sunt însă cei care au pus început ima-ginaţiei? Diavolii! Arată Sfantul Grigorie de Nyssa, tâlcuind cuvintele profetului Isaia: „Tu care ziceai în cugetul tău: «Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu! în muntele cel sfânt voi pune sălaşul meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte. Sui-mă-voi dea-supra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt

10 11

voi fi»" (Isaia 14, 13-14). A fost gândul lui Lucifer.

Imaginaţia... „Şi cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fecior al dimineţii!" (Isaia 14, 12), cum te-ai făcut locaş a toată urâciunea, a tot duhul necurat, cel ce sălăşluieşti în tot locul necurat.

Iată prin ce a căzut diavolul. Apoi şi-a zis: „A făcut pe om în locul meu?". Şi atunci tot prin aceasta 1-a dărâmat pe acest „înger ames-tecat", închinător lui Dumnezeu, omul cel din două firi - după cum spune Sfantul Ioan Damaschin.

Centrul tuturor zidirilor, omul, era dum-nezeu după har. Şi a vrut să se suie prin imagi-naţie. Când şi-a închipuit dumnezeirea, gata, a căzut. Asta a fost patima care a intrat în sufletul lui Adam. Şi atunci nu cu imaginaţia vine noul Adam, Hristos. Dumnezeu fiind din fire, El nu avea - ca om - imaginaţie, era ca pruncii cei nevinovaţi. Imaginaţia a intrat în firea omenească prin închipuirea de a fi întoc-mai cu Dumnezeirea; dar de îndată ce şi-a

închipuit, omul a şi căzut. Noul Adam vrea să-l restaureze pe om exact în firea de la început a lui Adam celui vechi, aşa cum a fost făcut de mâna lui Dumnezeu.

S-o luăm mai practic: stai la rugăciune; îţi aduci aminte de ceva. Ba îţi aduci aminte faţa aceluia care te-a supărat, ba te sfădeşti cu ea, ba faţa aceea pe care ai privit-o cu patimă, ba gânduri de slavă deşartă te supără, sau că vrei să te uiţi la film, sau că ai de cumpărat, sau că ai să faci cutare lucru... Aceea e rugăciune? Dracii râd cu gura până la urechi de rugăciu-nea aceea. Că noi stăm la rugăciune ca nişte chipuri cioplite de creştini. Şi în noi nu e rugăciune, e împrăştiere; şi e atât de multă că dracii râd. Când ne rugăm aşa, niciodată mintea noastră nu e în inimă.

Locul unde se ascunde mintea e deci inima; acolo îl ai pe Hristos de la Botez. Acolo se întâlneşte Mirele cu mireasa, sufletul nostru cu Hristos. Ce spune Apostolul? „V-am logodit unui singur bărbat, ca să vă înfăţişez lui Hristos fecioară neprihănită. Dar

12 13

mă tem ca nu cumva, precum şarpele a amăgit pe Eva în viclenia lui, tot aşa să se abată şi gândurile voastre de la curăţia şi nevinovăţia cea în Hristos" (II Corinteni 11, 2-3). Deci, în cuvintele „intră în cămara ta", cămara minţii e inima, iar aceasta după toţi Sfinţii Părinţi.

Dar dracii ştiu că dacă a ajuns mintea să se pogoare în inimă aceasta îi arde.

De aceea, în vremea rugăciunii, ima-ginaţia îţi dă război. Nu vedeţi ce păţim? Să nu crezi însă că lepădarea de imaginaţie du-rează săptămâni sau ceasuri! Nu! într-o clipă ţi-ai pus în gând, şi nu-ţi mai închipui nimic, domnule!

Ai văzut stareţul Vasile de la Poiana Mărului, cât de frumos spune căderea celui ce n-a ajuns să coboare mintea în inimă? La fel şi Cuviosul Paisie de la Neamţ.

Să ai în minte prezenţa lui Dumnezeu, că e de faţă, în inimă setea după El, şi pe limbă „Doamne Iisuse". Dar să nu-ţi închipui nimic. Dumnezeu nu cade sub puterea închipuirii; dacă ar cădea sub închipuire n-ar mai fi

Dumnezeu. Nu poate imagina vreo minte pe Dumnezeu.

Deci vama întâi este imaginaţia şi ea se trece aşa: nu-ţi închipui nimic; asta-i legea cea mai scurtă. Nici bune, nici rele, nimic. Dracii, văzând că mintea a trecut ca fulgerul prin asta, că nu-ţi închipui nimic, o aşteaptă la poarta inimii, după cum arată Calist Ignatie Xantopoulos. La poarta inimii dracii aşteaptă mintea cu vama raţiunii.

Vama raţiunii

Asta e mai greu de trecut. Vama raţiunii se află exact în poarta inimii. Iar noi, ca să putem trece de ea, n-avem voie să ne pogorâm cu raţiunea, ci numai cu gândul la Iisus. Şi atunci dracii teologi - cum îi numeşte Sfântul Maca-rie - dracii arhiconi, care ştiu Scripturile, teologii iadului şi filosofii întunericului, o-presc mintea cu raţiuni dumnezeieşti.

De pildă eu stau la rugăciune, în genunchi sau în picioare, sau sunt obosit şi atunci stau

14 15

pe scaun. Arată Sfinţii Părinţi: poţi folosi un scaun mic, o palmă de înalt, două palme de lung şi una de lat. Stai în poziţia şezătorului. Stau la rugăciune şi deodată văd că apar în mintea mea aceste cuvinte: „Ridicat-ai la mare caii tăi, tulburând ape multe" - Cântarea a doua a lui Moise.

Cum a apărut? îţi pui întrebări: Cine sunt caii? Ce sunt apele multe şi care este marea? Aici tâlcuieşte marele Vasile. Caii sunt Apos-tolii, care au tulburat lumea cu predicarea Evangheliei, cu dărâmarea capiştilor, apele cele multe sunt popoarele, marea e toată lumea.

E o raţiune tâlcuită foarte frumos. Şi dacă vede că-ţi place, îţi aduce altă raţiune, cum ar fi aceasta: „lipsit-a de la mâncare oile, că nu vor fi boii lângă iesle". Cine sunt boii? Care-s oile, cine-i ieslea?

La Sfântul Maxim, întrebarea 89: boii raţionali sunt mai mari ca oile, sunt Biserica povăţuitoare: mitropoliţii, dascălii, preoţii; oile cuvântătoare sunt poporul de jos, Biserica ascultătoare. De câte ori n-a numit Dumnezeu

pe poporul Său: „oile mele, ascultaţi glasul Meu"? Oile cuvântătoare sunt poporul de jos. Biserica povăţuitoare sunt boii raţionali, cuvântători. Ieslea care-i? E Biserica. Că din Biserică se hrăneşte Biserica povăţuitoare, din Preacuratele Taine, din învăţăturile, din dog-mele Bisericii, cu cântările, cu făgăduinţele şi ameninţările, cu tot ce are Biserica, iar din Biserică se hrănesc şi oile cele cuvântătoare, tot poporul. Iată, ieslea e Biserica, boii -Biserica raţională sau povăţuitoare, iar oile -Biserica ascultătoare sau cea supusă.

Auzi ce zice Duhul Sfânt! „lipsit-a de la mâncare oile". Dar pentru ce? „Că nu vor fi boii lângă iesle." Cum adică? Atunci n-o să aibă ce mânca oile în Biserică, când n-o să fie povăţuitori lângă Biserică - adică lângă iesle. Când n-or predica preoţii şi arhiereii, iar poporul e flămând. El caută hrană acolo, la iesle. Nu-i dai mâncare, se duce flămând. Sau o să lipsească oile de la iesle pentru că nu vor fi povăţuitori lângă ele, adică învăţători în Biserică. Vezi că şi aceasta e minunată?

16 17

Altă raţiune: „Munţii au săltat ca berbecii şi dealurile ca mieii oilor" (Psalmul 113, 4). Se pot aduce şi altele...

Sfantul Grigorie Palama spune: unde sunt oameni desăvârşiţi în rugăciune şi în lucrările Duhului Sfânt, ei au săltarea în inimile lor. înţelegi? Extazul şi uimirea şi oftările lor, acestea sunt săltările. Că uneori pot să se despartă de trup, cum zice Apostolul: „voim mai bine să plecăm din trup şi să petrecem la Domnul" (II Corinteni 5, 8). Aceştia, care au săltările inimii şi suspinurile către Dumnezeu, înalţă rugăciunea tare.

Aceştia sunt cei mai desăvârşiţi oameni, iar temeliile lor sunt munţii cei sfinţi. In altă parte, Sfântul loan Gură de Aur spune că „munţii cei sfinţi" sunt oamenii cei de-săvârşiţi, care poartă sfinţenia lui Dumnezeu în ei, şi „dealurile ca mieii oilor" sunt cei de pe treapta a doua în urcuşul duhovnicesc: ei nu au atâta putere ca acei desăvârşiţi, ci se înalţă cât le dă Dumnezeu. Săltarea lor către Dumnezeu e mai mică; dealurile, fiind adică

mai jos, saltă ca mieii, iar munţii au săltări ca ale berbecilor. Iată, aşa tâlcuiesc Sfinţii Părinţi.

Şi stai şi te gândeşti! Dacă vede că-ţi place raţiunea, îţi aduce alta, bunăoară din Psaltire: „şi văile vor înmulţi grâul; vor striga şi vor cânta." (Psalmul 64, 14). Dacă ne-am lua nu-mai după literă, ar însemna să înţelegem că grâul care se seamănă în văi se face mult. Să vedem însă ce spun Sfinţii Părinţi. Sfântul Efrem Sirul arată că dacă sufletul se pogoară în văile smereniei, atunci se înmulţeşte grâul faptelor bune. Că nu rodeşti în sufletul tău până nu ajungi la smerenie. Vezi! Aşa tâlcuiesc Sfinţii Părinţi.

Iar noi stăm la rugăciune cu aceste raţiuni în minte, şi dracii râd cu gura până la urechi. De ce? Pentru că acestea nu intră în rugăciunea minţii sau a inimii, nici în lucrările ei. Acestea sunt bune, fiindcă sunt raţiuni duhovniceşti, dar nu în vremea rugăciunii.

Aceste cugetări şi raţiuni dumnezeieşti sunt bune ca lucrări ale minţii. Dar când ar fi să te rogi şi să vorbeşti cu Iisus, dracii -teologi, arhiconi - te leagă cu aceste raţiuni.

18 19

Dar Sfântul Ioan Gură de Aur spune că atunci când te rogi, să nu te rogi raţional; când te rogi nu teologhisi, că eşti batjocorit de draci. De ce să filosofezi, dacă stai înaintea Minţii celei dintâi? Pentru cine filosofez eu dacă stau îna-intea Minţii celei negrăite, Care e izvorul tuturor minţilor raţionale din cer şi pe pământ. Trebuie să bag mintea în inimă. Şi la această vamă a raţiunii, care-i la poarta inimii, trebuie să nu primim în minte nici o raţiune duhovnicească din Scripturi. Nici tâl-cuirile lor, ca cele pe care le-am arătat mai înainte. Să ne pogorâm în inimă c-o singură raţiune: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!". C-o singură raţiune, ca să poţi să treci şi să ajungi în inimă.

Unirea minţii cu inima

Poate însă întreba cineva: „Dar e vreun semn sfinţit că s-a unit mintea cu inima?"

Este! Arată Sfântul Partenie, Sfântul Se-rafim de Sarov... Când s-a unit mintea cu inima, sau, mai bine zis, când s-a pogorât mintea în inimă, primul semn e acesta: apare un cui de foc în mijlocul inimii. Iar cuiul ăsta de foc, şi la bărbaţi şi la femei, apare drept în centrul inimii. Pentru că partea raţională a sufletului e deasupra inimii.

Acesta e primul semn că s-a pogorât min-tea în inimă. Pe urmă se încălzeşte inima, apoi se încălzesc umerii, coloana vertebrală, începe a se încălzi tot corpul omului cu mare putere.

M-am întâlnit oarecând, undeva prin pă-duri - ca să dăm o pildă despre cele spuse mai sus - c-un oarecare om sărac, care se chinuia cu foametea, cu frigul şi cu singurătatea în pădure. Şi el mi-a spus mie ceea ce i s-a întâmplat.

Săracul acesta avea o Biblie; şi a plecat de la bordeiul lui din pădure, ducându-se în sat s-o ieie.

S-a nimerit într-o duminică. Ajuns în sat, la rugat omul 1-a care era cartea: „stai părinte

20 21

până mâine dimineaţă", că el avea bordeiul la vreo 20 de kilometri mai sus de-acolo.

Şi - spunea el - stând acolo, ca duminica să n-o pierd pe drumuri, mi-am făcut pravila 4-5 ore dimineaţa. Oamenii tocmai plecau la biserică.

După Sfânta Liturghie s-a întâmplat că s-au cununat la biserică nişte tineri. Ai văzut cum e la ţară. Până la cununie îi duce Hristos, apoi îi ia Dracul în primire, cu lăutari. Şi nunta era cu clarinete şi instrumente cu coarde care cântă frumos. Dar s-a întâmplat că treceau pe aproape de casa unde călugărul, stând la ru-găciune, avea în faţă o icoană a Maicii Dom-nului; aceea de Iosif Gheorghiu, cu cei 24 de prooroci cu engolpioane, cu îngeri care stau în genunchi, având braţele pline de florile pe care le dăruiesc Mântuitorului.

Şi el, săracul călugăr, se silea la rugăciune şi mereu se gândea; a auzit însă muzica ce cânta. Sfântul Ioan Scărarul zice aici foarte bine: cântările mireneşti, pe cei ce au sporit în calea duhovnicească, îi pot ridica în cele mai

înalte şi dumnezeieşti contemplaţii. Şi ce s-a întâmplat? Când a auzit el muzica, deodată s-a gândit: dacă oamenii ştiu să cânte aşa frumos, dar aceştia care dăruiesc flori Mântuitorului? îngerii fără de trup. Cum cântă aceştia în ce-ruri? Din această gândire s-a pogorât mintea în inimă. Două ore a stat cu mintea în inimă. Şi auzi din ceruri îngerii şi cântările. Insă câtă transpiraţie a fost! Atâta dulceaţă în inimă şi atâta căldură, că n-a avut săracul de el batiste din destul pentru atâtea lacrimi care îi ve-neau. Şi, ca să nu piardă atenţia din partea Mântuitorului în inimă, într-una se ştergea, că lacrimile curgeau pârău. Corpul s-a înfier-bântat, iar ochii au început să deie în lacrimi. Şi a dat inima în clocot! Şi clocotea! Şi vedea pe Mântuitorul cum vorbea cu sufletul lui! Şi atâta mireasmă a Duhului Sfânt era în jur şi atâta căldură şi dulceaţă, încât se ruga Dom-nului ca să moară! Şi ar fi vrut să moară atunci. Aşa doreşte sufletul, în dulceaţa aceea, să se ducă, să se lepede de trup.

22 23

Ce se întâmplă când s-a pogorât mintea în inimă

Ce se întâmplă însă când s-a pogorât mintea în inimă? Inima se deschide des, cum arată Sfinţii Părinţi, şi iar se închide. Inima înghite pe Iisus şi Iisus inima. Aici s-a întâlnit Mirele cu mireasa. Sufletul nostru, prin partea cuvântătoare, cu Mirele Hristos, pe care-L avem de la Botez. „Câţi în Hristos v-aţi bo-tezat" îl aveţi.

Sfanţul Maxim zice: „mormântul Dom-nului este sau toată lumea aceasta, sau inima din noi".

Din toată lumea aceasta, din raţiunile lucrurilor, chiar şi într-un fir de iarbă, prin contemplaţia naturală în duh, vedem minunile lui Dumnezeu. Aceasta prin inimă, prin rugă-ciunea cea gândită. Acesta este mormântul. Iar raţiunile sunt giulgiul în care a fost în-făşurat Mântuitorul.

Omului acesta după două ore i-a ieşit mintea din inimă. A rămas aşa, c-o mâhnire

24

dulce. Şi dorea mai bine să moară, numai să vină lucrarea de mai înainte. N-a mai venit. Spun Sfinţii Părinţi că harul nu se duce de-parte atunci. E aproape, dar pentru smerenie, ca să nu te mândreşti, stă deoparte. Ei, mai roagă-te! Cum te rugai înainte? Aceasta numesc Sfinţii Părinţi părăsire sau răceală. Adică s-a îndepărtat puţin harul, dar se dă ajutor din ascuns. Te lasă să vezi întâi ce poţi tu faţă de rugăciunea harică, în care sufletul vorbeşte cu Iisus în inimă.

Zicea acel om: „Părinte, cam o lună de zile pe cerurile inimii mele nu s-a mai ridicat ceva din lumea asta. Primeam numai bucuriile acelea, dar nu le mai simţeam ca atunci, îmi aduceam însă aminte ce bucurie am avut, ce dulceaţă, ce mângâiere. Şi ce căldură dum-nezeiască era. Inima clocotea! Şi ce clocot!".

Fierbea de dragostea lui Dumnezeu inima acestui om, datorită pogorârii minţii în inimă. Dar dulceaţa aceasta pentru cei ce nu-s desă-vârşiţi vine numai din când în când. Iar cei ce sunt desăvârşiţi o au la toată rugăciunea. Aşa

25

se întâmplă pe treapta a doua a urcuşului duhovnicesc. Cei ce s-au îndumnezeit după dar pururea au pe Dumnezeu în minte şi în inimă.

Insă mai întâi este pogorârea minţii în inimă. Trecând aceste două vămi, se ascunde mintea în inimă şi, având lacrimi ca acestea la rugăciune, foarte tare se curăţă partea cu-vântătoare a sufletului. Spune undeva Apos-tolul că lacrimile cele izvorâte de la Duhul Sfânt spală ochii întinăciunii, ochii închipu-irii, ochii imaginaţiei păcătoase. Rămâne sufletul curat şi atunci îşi dă seama cum de s-au întâmplat toate necazurile lui. Atunci ve-dem! Ai văzut ce îi răspunde Sfântul Aga-pie cel orb Sfântului Teofan când îl întreba: „Ce faci părinte sfinte când mintea se împot-moleşte în cugetări duhovniceşti?". Nu rămâne aici! Toate gândurile cele bune ale minţii du-le până la sfinţirea inimii, ca fiecare cu-vânt al minţii să-l simtă inima. Atunci sufletul omului devine un cerc, având mişcări ocoli-toare, sferice. Zic Sfinţii Părinţi: pătrunde

ispita în rugăciunea gurii, în a minţii încă pătrunde, iar când lucrarea sufletului se face în cerc, nu mai poate intra. Mintea s-a po-gorât în inimă, şi din inimă înalţă rugăciunea către Dumnezeu.

în rugăciune cuvântul e până la sfinţirea inimii; atunci ne rugăm în chip sfinţit lui Dumnezeu, şi începem să avem şi lacrimi, şi curăţire, şi uimire. Dar deasupra aceastei rugăciuni a inimii Sfinţii Părinţi arată altele. La această rugăciune curată spune Sfantul Isaac Sirul ajunge unul din zece mii care se silesc. Dar - la treptele mai de sus - e altă ru-găciune, numită văzătoare.

. Rugăciunea văzătoare

Despre aceasta vorbesc Sfantul Simeon Noul Teolog, Sfântul Teofan şi alţii. Cum este rugăciunea văzătoare? Se poate vedea la Sfinţii Părinţi. Stătea Sfantul Antonie în mă-năstirea lui şi arată că murise Sfântul Amon,

26 27

la mii de kilometri depărtare: „A ieşit din trup fratele nostru Amon şi sufletul lui vine să se închine nouă". Sfântul Antonie era înainte văzător. Şi le spunea: „Deci, pregătiţi-vă fra-ţilor să vă închinaţi. Că iată, nu s-a îngreţoşat de noi, păcătoşii. îngerii îl duc la cer!" Şi ei nu-l vedeau. Şi le spunea: „Sculaţi-vă şi în-chinaţi-vă că trece sufletul Sfântului Amon pe la noi"...

Aşa este rugăciunea care se cheamă vă-zătoare. Mintea văzătoare se curăţă prin rugă-ciunea cea văzătoare, care face mintea să străvadă şi să cunoască.

După rugăciunea văzătoare este însă o altă rugăciune, mai înaltă. Se cheamă „de sine mişcătoare".

Rugăciunea de sine mişcătoare

Aceasta nu aduce perioade de descoperiri dumnezeieşti, în care să fii numai din când în când. Aceasta în inimă se roagă permanent;

28

aşa cum ai porni un ceas care apoi merge neîncetat, aşa este rugăciunea aceasta; sau cum este soarele care nu stă niciodată în loc. Rugăciune de sine mişcătoare pururea îl mişcă pe cel care se roagă. Şi când dormi, şi când vorbeşti, şi când mănânci, şi când călătoreşti, inima se roagă. Atunci ajungi la ceea ce este scris în Cântarea Cântărilor: „eu dorm şi inima mea veghează". Inima se roagă când dormi, când mănânci, când călătoreşti, inima se roagă permanent. Astfel este inima de sine mişcătoare. După rugăciunea de sine miş-cătoare este o altă rugăciune, mai înaltă, în extaz sau în uimire.

Rugăciunea în extaz

Ai văzut ce spune în Pateric Avva Ioan? „Am poruncit minţii mele: să te duci în cer şi acolo să stai, să nu cobori două săptămâni". Şi două săptămâni Avva Ioan sta cu mintea în cer.

29

Sunt încă unii care se pot ruga în extaz, ca Sfântul Ioan cel Mic, despre care scrie în Filocalie că, fiind cu mintea în cer, îl purtau dracii ca pe o minge...

Din acelaşi ciclu:

♦ Părintele Cleopa, Despre frica de Dumnezeu şi despre dreapta socoteală

♦ Părintele Cleopa, Despre cunoaşterea de sine şi despre Spovedanie

♦ Părintele Cleopa, Despre pricinile pentru care Dumnezeu îngăduie să fim ispitiţi şi despre ispitirea din cele 8 părţi a creştinului

♦ Părintele Cleopa, Despre ispitele celor smeriţi şi ale celor mândri, despre conştiinţă, plângere şi lacrimi

♦ Părintele Cleopa, Despre citirea Sfintelor Scripturi şi cheia înţelegerii lor. Despre Prooroci şi proorocii mincinoşi, despre minuni şi false minuni, despre vise şi vedenii

♦ Părintele Cleopa, Despre moarte, despre Judecata de Apoi şi despre iad

♦ Părintele Cleopa, Despre Rai şi despre desăvâr- şirea omului

♦ Părintele Cleopa, Despre cele 7 pricini şi despre cele 12 trepte ale păcatului

♦ Părintele Cleopa, Douăzeci de pricini pentru care trăiesc oamenii pe pământ

♦ Părintele Cleopa, Rolul femeii în familie, Biserică şi societate

30

♦ Părintele Cleopa, Despre pomenirea morţilor şi despre folosul celor 40 de liturghii

♦ Sf. Ioan Casian, Tămăduirea sufletului de patima mâniei

♦ Sf. Ioan Casian, Patima iubirii de arginţi şi vinde- carea ei prin milostenie

♦ Sf. Ioan Casian, Virtutea curăţiei şi a castităţii - biruitoare a patimii desfrânării

♦ Sf. Ioan Casian, Virtutea înfrânării - tămădui- toare a lăcomiei pântecelui

Redactor: Pr. Mihail Ovidiu Ciobotaru Tehnoredactor: Rema Zugravu Corector: Madalena Tenchiu

Design copertă: Lucian Săcrieru Prepress: Mariana Enache

Ban de tipar: aprilie 2003. Apărut: 2003 Editura TRINITAS, Cuza Vodă 51, 6600, IAŞI

Tel.: (0232)216693; (0232)218324; Fax (0232)216694 http://www.trinitas.ro; E-mail:editura@trinitas.ro

Comanda nr. 76 Tiparul executat la Tipografia TRINITAS

E-mail: tipografia@trinitas.ro