CAPITOLUL IROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN VIZIUNEA ISTORICILOR

1. ETNOGENEZA ROMÂNEASCĀRomanizarea este procesul istoric prin care un popor împrumută elemente ale civilizaţiei romanilor.

Romanizarea spaţiului nord-dunărean a însemnat parcurgerea următoarelor etape:

I. Faza preliminară (ţine de la primele contacte ale geto-dacilor cu lumea romană până în anul 106, romanizarea este întâmplătoare, ca urmare a contactelor între cele două civilizaţii)

Geto-dacii, de neam tracic, aflaţi, ca dezvoltare, în epoca fierului, formează un regat puternic la N şi la S de Dunăre în timpul regelui Burebista (82-44 î. Hr.). După moartea acestuia, monarhia sa se împarte în 4-5 bucăţi, cea mai importantă fiind partea din SV Transilvaniei (zona M-ţilor Şureanu, complexul de fortificaţii şi capitala – Sarmizegetusa Regia). În anul 46, teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră (Dobrogea) este cucerit de Imperiul Roman şi anexat provinciei Moesia, organizată la S Dunării. Confruntările regelui dac Decebal cu romanii, înseamnă mai întâi, un război cu împăratul Domiţian (87-88, încheiat în 89 cu o pace prin care Dacia devenea regat clientelar Romei) şi apoi două războaie cu Traian (101-102, 105-106), în urma cărora regatul este cucerit şi transformat în provincie romană.

II. Faza propriu-zisă (între 106 şi 271, romanizarea este puternică, oficială şi ireversibilă)Teritoriul de la N de Dunăre, care a făcut parte din Imperiul Roman, a suferit un proces complex de

romanizare, care a însemnat, pe parcursul mai multor generaţii, împrumutarea de către autohtoni a elementelor civilizaţiei romane: zeităţi, vestimentaţie, obiceiuri, antroponime, elemente de viaţă cotidiană şi, în cele din urmă, limba latină. Procesul s-a desfăşurat prin intermediul unor factori ca: armata (provincia era apărată de legiuni romane, formate din cetăţeni, care făceau schimburi cu autohtonii; bărbaţi daci s-au înrolat în trupele auxiliare romane), coloniştii (conform lui Eutropius, Traian a adus în Dacia locuitori “ex toto Orbe Romano”, pentru dezvoltarea meşteşugurilor şi a mineritului), veteranii (soldaţi romani care se stabileau în provincie după încheierea serviciului militar), administraţia, urbanizarea, viaţa religioasă, dreptul roman, viaţa economică etc. Organizarea administrativă a provinciei a fost însoţită de construirea unui sistem de drumuri, de dezvoltarea unei înfloritoare vieţi urbane, a mineritului, agriculturii, meşteşugurilor şi culturii, de construirea unui puternic sistem defensiv şi de o colonizare masivă; dacii au fost integraţi în lumea romană şi au primit “sigiliul Romei”, după cum afirma N. Iorga.

III. Faza post-aureliană (după anul 271, romanizarea este sporadică)Între 271 şi 275, împăratul Aurelian abandonează provincia Dacia, din raţiuni strategice, preferând să

se apere pe Dunăre în faţa migratorilor. Administraţia şi armata sunt retrase în dreapta fluviului, dar sunt menţinute legăturile economice, militare, culturale, politice cu daco-romanii rămaşi la N. Majoritatea populaţiei continuă să trăiască la N Dunării, are loc un proces de decădere a vieţii economice şi de ruralizare. Continuă romanizarea, are loc un proces de uniformizare a romanităţii în condiţiile migraţiilor şi amestecului dintre daco-romani şi foştii daci liberi. Se răspândeşte creştinismul, mai întâi în Dobrogea, apoi pe întreaga arie de locuire a daco-romanilor prin intermediul misionarilor latinofoni.

În anul 602, slavii trec la S Dunării, cuceresc Dobrogea, romanitatea nord-dunăreană este ruptă de cea sud-dunăreană: romanicii de S Dunării au fost împinşi spre munţi şi izolaţi, având o evoluţie proprie; slavii rămaşi la nord au fost asimilaţi (integraţi) de către daco-romani; factorul slav a dat o anumită coloratură limbii şi culturii romanice din zonă, fără să-i modifice esenţa latină.

Etnogeneza (procesul de formare a unui popor) românească se încheie în sec. VIII. Limba română este o limbă romanică/neolatină, cu următoarea structură:

Substrat daco-moesian (160-170 cuvinte, din care principalele oronime şi hidronime);

1

Strat latin (structura gramaticală, cca. 80% din fondul principal de cuvinte – agricultură, creşterea animalelor, minerit, însuşiri trupeşti şi sufleteşti, termeni militari, termeni privind organizarea social-politică, grade de rudenie, terminologia religioasă de bază);

Adstrat slav (elemente de vocabular şi fonetică).Limba română are următoarele dialecte: Dialectele nord-dunărene (cuprinzând mai multe graiuri: moldovenesc, oltenesc, maramureşean

etc) ; Dialectele sud-dunărene (megleno-român, aromân şi istro-român).

În concluzie, putem spune că etnogeneza românească a însemnat parcurgerea a două etape: Prima sinteză (amestecul dintre limba latină populară şi daco-moesiană); A doua sinteză (suprapunerea elementelor migratorilor peste limba vorbită de daco-romani).

2. ISTORICII, DESPRE ROMANITATEA ROMÂNILORDocumentele istorice scrise despre români, în primul mileniu al erei creştine, sunt relativ puţine, dar

sunt suplinite de numeroase descoperiri arheologice care demonstrează continuitatea de locuire a daco-romanilor în stânga Dunării.

În sec. VII, împăratul bizantin Mauricius, în tratatul militar Strategikon, menţionează elementul romanic la N Dunării;

În sec. IX, cronica turcă Ogüzname, îi numeşte pe locuitorii din N Dunării “ulakes”, din ţara “ulak-ili”;

În sec. X, împăratul bizantin Constantin VII Porfirogenetul ne oferă informaţii despre populaţia românească veche, desemnând-o cu termenul de “romani” (“aceştia se mai numesc şi romani pentru că au venit din Roma şi poartă acest nume până în ziua de azi”); în acelaşi secol, împăratul Vasile II Macedoneanul îi numeşte pe români “vlahi” (termenul sub care a fost cunoscută populaţia vorbitoare de limbă romanică de pe ambele maluri ale Dunării, între sec. VIII-XIII; “walach” însemna, pentru germanici, o populaţie negermană, vorbitoare a unei limbi romanice; termenul a evoluat sub diverse forme: valah, vlah, voloh, valachus, blach, olah, ulak etc);

În sec. XII, cronicarul maghiar Anonymus, în lucrarea Gesta Hungarorum, îi numeşte “blachi” pe locuitorii întâlniţi de unguri în expediţiile spre est;

În sec. XIII, Simon de Keza, în lucrarea Gesta Hunorum et Hungarorum, îi aminteşte pe vlahi;În sec. XV, odată cu desfăşurarea luptei antiotomane a Țărilor Române, numeroşi umanişti italieni

vorbesc despre originea romană a poporului român, remarcând: asemănarea între limba vorbită la N Dunării şi limba din Pen. Italică, numele pe care şi-l dau lor înşişi, existenţa la românii nord-dunăreni a unei tradiţii referitoare la descendenţa lor dintr-o colonie fondată de Traian;

În sec. XVI, Nicolaus Olahus, în lucrarea Hungaria, susţine pentru prima dată unitatea de neam, limbă şi religie a românilor, prin prisma originii comune – urmaşi ai coloniştilor romani (“moldovenii au aceeaşi limbă şi religie ca muntenii. […] Graiul lor şi a celorlalţi valahi a fost cândva latin, ca al unora ce se află într-o colonie a romanilor”);

În sec. XVII, Grigore Ureche, în Letopiseţul Țării Moldovei, susţine latinitatea limbii române şi demonstrează romanitatea (“Românii câţi se află lăcuitori în Țara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramurăş de la un loc cu moldovenii şi toţi de la Râm se trag”); Miron Costin redactează primul tratat savant consacrat originii românilor - De neamul moldovenilor (”rumân este un nume schimbat în curgerea anilor din roman”).

În sec. XVIII: Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei, scrie Hronicul vechimei romano-moldo-vlahilor, cea mai

complexă lucrare de până atunci ce tratează originea românilor şi descendenţa latină; Franz Sulzer, un ofiţer în armata austriacă, enunţă idei legate de o presupusă formare a poporului

român la S Dunării, chestiunea continuităţii istorice capătă un pronunţat caracter politic; Transilvania făcea parte din Imperiul Habsburgic, mentinându-se organizarea socială şi politică cu

naţiuni privilegiate (maghiari, saşi şi secui) şi cu patru religii recepte, altele decât cea ortodoxă; românii,

2

majoritari în provincie, sunt consideraţi “toleraţi”; la începutul secolului, autorităţile austriece formează Biserica Greco-Catolică (Unită), promiţând drepturi egale cu celelalte religii ortodocşilor trecuţi la noua Biserică; pentru tinerii români din Transilvania, Biserica Unită a fost un mare pas înainte, putând să studieze la prestigioasele universităţi catolice din Europa; episcopul român greco-catolic Ioan Inochentie Micu Klein redactează, în 1744, Supplex Libellus, în care susţine obţinerea de drepturi de către români pe baza majorităţii şi a originii romane; Şcoala Ardeleană a reprezentat o mişcare culturală de inspiraţie iluministă, aparută în Transilvania în sec. XVIII; reprezentanţii acestei mişcări, cu preocupări în studiul istoriei şi lingvisticii (Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ioan Budai-Deleanu etc), redactează, în 1791, Supplex Libellus Valachorum în care cer ştergerea denumirilor odioase şi jignitoare de „toleraţi”, respectarea drepturilor românilor pe baza vechimii şi a originii latine – “naţiunea română este cu mult cea mai veche dintre toate naţiunile Transilvaniei din vremea noastră, întrucât este un lucru sigur şi dovedit, pe temeiul mărturiilor istorice, a unei tradiţii niciodată întrerupte, a asemănării limbii, datinilor şi obiceiurilor, că ea îşi trage originea de la coloniile romane aduse la începutul secolului al doilea de către împăratul Traian”; reprezentanţii Şcolii Ardelene au exagerat contribuţia limbii latine la glotogeneza (procesul formării unei limbi) românească, au susţinut că dacii au fost exterminaţi ca popor de romani – “purismul latin”;

În sec. XIX: În condiţiile apariţiei statului român modern (1859) şi a monarhiei austro-ungare care îngloba

Transilvania, Banatul şi Bucovina (1867), problema originii şi vechimii românilor este văzută ca armă politică; sunt lansate noi teorii istoriografice (ansambluri de idei care explică desfăşurarea unor evenimente şi procese istorice);

În Transilvania, August Treboniu-Laurian este cel mai important reprezentant al Şcolii Latiniste, care susţinea eliminarea din limba română a “impurităţilor” nelatine; ideea a fost combătută de savantul Bogdan Petriceicu Haşdeu, care susţinea că limba română sintetizează mai multe elemente, inclusiv cel dacic;

În 1871, istoricul german Robert Roesler scrie Studii româneşti în care enunţă teoria imigraţionistă, care susţinea formarea poporului român la S de Dunăre, cu următoarele argumente:

Exterminarea populaţiei dacice de către romani în timpul războaielor; Imposibilitatea romanizării teritoriului din stânga Dunării în 165 de ani; Retragerea întregii populaţii odată cu armata şi administraţia romană; Formarea poporului român la S de Dunăre ca păstori nomazi (de religie ortodoxă), care a

migrat la N de fluviu după sec. XIII. Primul combatant al teoriei roesleriene a fost A.D. Xenopol (sec. XIX), care susţinea: elementul

tracic reprezintă baza etnică a poporului român, suprapunerea elementului roman peste cel dacic, retragerea în munţi a daco-romanilor din calea migratorilor, continuarea procesului de romanizare după retragerea armatei romane, existenţa dovezilor continuităţii autohtonilor (arheologice, toponimie, hidronimie), contribuţia elementului slav la etnogeneza românească;

Teoria imigraţionistă a fost combătută cu argumente logice, arheologice şi lingvistice de cei mai mulţi istorici români ai sec. XIX-XX (V. Pârvan, N. Iorga, C.C. Giurescu, Ghe.I. Brătianu, D. Onciul), adepţi ai teoriei continuităţii/autohtoniei (poporul român s-a format la N şi la S de Dunăre);

În sec. XX: La începutul secolului, istoricul român Nicolae Densuşianu scrie Dacia Preistorică în care susţinea

că poporul române era deja format la venirea romanilor; În perioada comunistă, studiul istoriei şi etnogenezei româneşti a fost profund influenţat de

atitudinea autorităţilor de la Bucureşti faţă de Moscova, de influenţa vecinului de la Răsărit; După al doilea război mondial, în România a fost impus stalinismul, a fost copiat modelul sovietic;

în 1947, Mihail Roller scrie Istoria românilor în care exagerează rolul slavilor în etnogeneza românească; După 1965, România se îndepărtează de Moscova, adoptă o linie naţională; studiul istoriei

românilor este folosit în acest scop, se accentuează studiul istoriei dacilor şi contribuţiei acestora la formarea poporului român.

3

CAPITOLUL IIDEMOCRAŢIE ŞI TOTALITARISM. IDEOLOGII ŞI PRACTICI POLITICE ÎN ROMÂNIA

ŞI EUROPA

1. DEMOCRAŢIA. CARACTERISTICI ALE DEMOCRAŢIEIDemocraţia (gr. Demos – popor, kratos – putere) este regimul politic în care puterea este deţinută de

popor, iar societatea controlează viaţa politică.Caracteristici (primele trei sunt şi practici politice): Pluralism politic, pluripartidism (existenţa mai multor partide politice); Separarea puterilor în stat (cele trei puteri ale statului – legistativă, executivă şi judecătorească -

sunt deţinute de instituţii separate şi independente Reprezentativitate (statul este condus de instituţii alese de popor în mod liber). Respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului; Supremaţia legii, egalitatea în faţa legii; Stat de drept (relaţia dintre autorităţi şi cetăţeni se bazează pe respectarea legilor);

1.1. STATE DEMOCRATICE POSTBELICEa. Republica Federală GermanăDupă al doilea război mondial, zonele germane ocupate de aliaţii occidentali (francezi, americani,

englezi) au format, în 1949, Republica Federală Germană, organizată ca stat democratic. Statul este federal (teritoriul este împărţit în zone, numite landuri, care se conduc prin instituţii proprii, dar asupra cărora guvernul central are autoritate prin instituţii comune) şi organizat ca republică parlamentară (primul ministru este şeful guvernului, preşedintele statului este ales de parlament şi are funcţii simbolice); cele mai importante personalităţi ale Germaniei postbelice au fost: Konrad Adenauer – cu rol în unificarea europeană şi Helmuth Kohl – cu rol în reunificarea germană în 1990;

b. FranţaCharles de Gaulle a susţinut ideea consolidării puterii preşedintelui, din 1958, prin adoptarea unei

constituţii, este instaurată a cincea republică franceză. Statul este organizat ca republică semiprezidenţială (formă de guvernământ în care preşedintele şi primul ministru participă la administraţia statului, preşedintele este ales de popor şi desemnează premierul cu acordul parlamentului);

c. Marea BritanieA continuat că fie organizată ca monarhie constituţională, sub domnia reginei Elisabeta II. Această

formă de guvernământ este considerată stabilă, întrucât șeful statului, deși nu este ales direct de către cetățeni, este imparțial din punct de vedere politic și nici nu se implică la nivel public în politica statului. Puterea executivă este deținută de guvern prin primul-ministru (şeful partidului politic care câştigă alegerile), puterea legislativă de parlament. Dintre personalităţile postbelice, amintim premierul Margareth Thatcher, supranumită “doamna de fier” datorită intransigenţei politicilor adoptate (consolidarea economiei, privatizarea unor întreprinderi şi servicii de stat, creşterea prestigiului extern al ţării).

1.2. CONSTRUCŢIA DEMOCRAŢIEI POSTDECEMBRISTE ÎN ROMÂNIADin 1990, prin îndepărtarea regimului totalitar, sunt reorganizate instituţiile democratice: Revenirea la pluralism politic (în zilele revoluţiei se formează Frontul Salvării Naţionale, în 1990

sunt reorganizate partidele istorice: PNL şi PNŢ-CD, apar partide ale minorităţilor – UDMR; Revenirea la alegeri libere (în 1990, alegerile sunt câştigate de FSN, preşedinte devine I. Iliescu); Revenirea la economia de piaţă prin privatizare – trecerea capacităţilor de producţie în proprietate

particulară, încurajarea liberei iniţiative, mişcarea liberă a preţurilor; Revenirea la presă liberă; Revenirea la stat de drept; Organizarea societăţii civile (totalitatea organizaţiilor nonguvernamentale care protejează

societatea de abuzurile politicului: Grupul de Dialog Social, Alianţa Civică, Alianţa Foştilor Deţinuţi Politici etc.)

4

2. TOTALITARISMUL. CARACTERISTICI ALE TOTALITARISMULUITotalitarismul este acel regim politic în care puterea este deţinută de o minoritate care controlează în

totalitate societatea şi cetăţeanul.Caracteristici (primele trei sunt practici politice): Monopartidism (acceptarea unei singure formaţiuni politice); Dictatura (o persoană sau un grup îşi impun voinţa) Existenţa poliţiei politice care supraveghează populaţia pentru a-i descoperi şi elimina pe duşmanii

regimului; Încălcarea flagrantă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului (libertatea cuvântului,

a asocierilor, a opiniei, a religiei etc); Represiunea – eliminarea fizică a adversarilor regimului; Cultul personalităţii conducătorului – exagerarea meritelor conducătorului; Propaganda; Cenzura; Organizaţii de tineret – educarea tinerilor în spiritul adeziunii faţă de regim;

3. STATE TOTALITAREIdeologiile totalitare sunt: comunismul, fascismul şi nazismul; au fost puse în aplicare, sub forma

unor regimuri politice în perioada interbelică.a. Regimul stalinist în Uniunea SovieticăÎn Rusia, starea de nemulţumire legată de sărăcie şi de pierderile din primul război mondial au dus la

abdicarea ţarului Nicolae II în urma revoluţiei din februarie-martie 1917. La 25 octombrie/7 noiembrie 1917, prin revoluţia Bolşevică de la Petrograd, puterea este luată de la guvernul provizoriu de comuniştii conduşi de Vladimir Ilici Lenin, cel care a dezvoltat ideile socialiste ale lui Karl Marx. Scoate ţara din război şi împarte pământ ţăranilor pentru a câştiga popularitate. Cu ajutorul noii poliţii politice (CEKA), elimină toate celelalte partide politice. În 1922, se formează primul stat totalitar din istorie, Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice.

După moartea lui Lenin, în 1924, puterea va fi preluată de Iosif Visarionovici Stalin, al cărui regim, ce ţine până la moartea acestuia în 1953, va fi caracterizat prin:

Monopartidism (singurul partid politic acceptat era Partidul Comunist al Uniunii Sovietice); Dispariţia proprietăţii private în industrie (naţionalizare) şi agricultură (colectivizarea a fost făcută

cu mari sacrificii din partea populaţiei, cu o foamete provocată de autorităţi în Ucraina, soldată cu milioane de victime);

Economie dirijată şi planificată de stat pentru perioade de cinci ani (planuri cincinale); Represiune, eliminarea tuturor rivalilor reali sau potenţiali (între 1936-1939 are loc „marea

epurare”, eliminarea eşalonului superior al partidului şi a ofiţerilor armatei); Organizarea unui sistem de închisori şi tabere de muncă pentru eliminarea inamicilor regimului

(Gulag); Cenzură, cultul conducătorului, îngrădirea libertăţii opiniei şi a exprimării; Sărăcie generalizată (cu excepţia celor privilegiaţi, nomenclatura – membrii de seamă ai

partidului); Propagandă (stahanovism – curent care încuraja depăşirea normei de către muncitori); Politică externă agresivă şi revizionistă (de exemplu, prin pactul Ribbentrop-Molotov, Stalin şi

Hitler îşi împart Europa de Răsărit).

b. Italia FascistăÎn Italia, după primul război mondial, în condiţiile crizei economice şi nemulţumirilor legate de război,

în 1919, se formează mişcarea fascistă, condusă de Benito Mussolini, un personaj cu vederi naţionaliste, antiliberale şi anticomuniste. În 1922, prin presiune („marşul asupra Romei”, însoţit de 30 000 de adepţi), îl

5

obligă pe regele Victor Emanuel III să îl numească prim-ministru. Treptat, pune mâna pe întreaga putere, organizând un regim totalitar care va dura până în 1943:

Monopartidism (Partidul Naţional Fascist); Îngrădirea libertăţilor (cenzura presei) Organizatii de tineret; Poliţie politică (Ovra); Cultul conducătorului („Il Duce”); Desfiinţarea sindicatelor, impunerea corporatismului – o ideologie economică ce promovează

formarea unor asociaţii din patronii şi muncitorii aceleiaşi ramuri industriale; Politică externă agresivă şi revizionistă (atacă Etiopia şi Albania, se aliază cu Germania în Axa

Berlin-Roma-Tokyo).

c. Germania NazistăDupă primul război mondial, în condiţiile crizei economice şi a nemulţumirilor legate de Coferinţa de

Pace de la Paris, se formează Partidul Naţional-Socialist Muncitoresc German, condus de Adolf Hitler, un personaj cu vederi naţionaliste şi antisemite, care promova superioritatea rasei germane, nevoia acesteia de un „spaţiu vital” pe care să îl locuiască prin îndepărtarea raselor inferioare şi impure.

Profitând de nemulţumirea germanilor în timpul Marii Crize Economice Mondiale, Hitler câştigă alegerile din 1932, astfel încât, în 1933 devine cancelar, iar în 1934 „Fuhrer” (Conducător). Regimul totalitar hitlerist, care ţine până în 1945, se caracterizează prin:

Existenţa poliţiei politice (Gestapo); Interzicerea altor partide politice, cu excepţia Partidului Naţional-Socialist; Cultul conducătorului, suspendarea libertăţilor civile, cenzura presei, propaganda; Organizaţii de tineret („Tineretul Hitlerist”); Politică antisemită (adoptarea unor legi discriminatorii în 1935, îngrădirea drepturilor populaţiei

evreieşti, izolarea în cartiere separate ale oraşelor, numite ghetouri, adoptarea „soluţiei finale” din 1942 şi eliminarea în lagăre de exterminare a cca. 6 mil. evrei, eveniment numit Holocaust);

d. România comunistă După Al doilea Război Mondial, în România a fost impus modelul totalitar din Uniunea Sovietică,

regimul a ţinut între 1948 şi 1989 (vezi Securitatea şi represiunea politică, cap. VI)

6

CAPITOLUL IIICONSTITUŢIILE DIN ROMÂNIA

1. ACTE CU ROL CONSTITUŢIONALRegulamentele Organice (1831, 1832)

După un război ruso-turc, în 1829, este semnat Tratatul de la Adrianopol, prin care principatele române intrau oficial (de jure) sub protectorat rus, rămânând vasale Imperiului Otoman. În condiţiile ocupaţiei militare ruse, puterea protectoare, cu acordul celei suzerane, impune primele acte cu rol constituţional din istoria românilor: Regulamentele Organice (1831 - Țara Românească, 1832 – Moldova). Deşi menţineau privilegiile boiereşti, modernizau societatea, limitau abuzurile şi puterea domnului, introduceau adunările formate pe bază de sufragiu:

Aplicau principiul separării puterilor în stat (principiu care susţine că cele trei puteri ale statului – legislativă, executivă şi judecătorească - trebuie deţinute de instituţii separate şi independente):

Puterea executivă era deţinută de un Domn ales pe viaţă de o Adunare Obştească Extraordinară; acesta era ajutat de un Sfat Administrativ, alcătuit din 6-8 miniştri;

Puterea legislativă era deţinută de Adunarea Obştească, formată din boieri aleşi pe 5 ani; Puterea judecătorească era deţinută de instanţele de judecată, având în frunte Înaltul Divan

Domnesc. Modernizau sistemului fiscal (introduceau dare unică şi bugetul); Modernizau învătământul; Lichidau vămile interne, introduceau libertatea comerţului.

Convenţia de la Paris (1858)După Războiul Crimeei (1853-1856), Moldova şi Ţara Românească ies de sub protectorat rus,

pestrează suzeranitatea otomană, dar intră sub garanţia colectivă a 7 mari puteri europene.În 1858, la Conferinţa de la Paris, Marile puteri semnează o Convenţie, care pentru principate va avea

rol de constituţie: Printr-o unire parţială, formală, apăreau Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei, sub

suzeranitate otomană şi sub garanţia colectivă a marilor puteri; În fiecare principat, puterea executivă era deţinută de câte un Domn (ales pe viaţă de o Adunare

Electivă) şi câte un Guvern (format din miniştri numiţi de Domn); În fiecare principat, puterea legislativă era deţinută de câte o Adunare Legislativă; exista şi o

instutuţie legislativă comună, Comisia Centrală de la Focşani; Puterea judecătorescă era deţinută, în fiecare principat, de instanţele judecătoreşti; exista şi o

instituţie comună, Înalta Curte de Casaţie de la Focşani.

Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1864)În timpul domniei lui Al.I. Cuza (1959-1866) este adoptat un act cu rol constituţional care introducea

domnia autoritară (necesară pentru politica reformistă faţă de opoziţia conservatoare) prin creşterea prerogativelor domnului, singurul care avea iniţiativă legislativă, introducea a doua cameră a Parlamentului, Corpul Ponderator – Senatul, cameră superioară, formată din membri de drept şi membri numiţi de domn.

2. CONSTITUŢIA DIN 1866După abdicarea lui Cuza, guvernul provizoriu îi propune tronul lui Filip de Flandra, fratele regelui

Belgiei, care refuză. Oferta este acceptată de prinţul prusac Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, înrudit cu împăratul Franţei şi cu regele Prusiei. Este acceptat şi de popor în urma unui plebiscit şi, la 10/22 mai 1866, depune jurământul în capitală, devenind domn al românilor.

La 1 iulie 1866 este publicată în Monitorul Oficial prima constituţie internă din istoria României, inspirată după cea belgiană, cea mai modernă la vreamea respectivă. România era organizată ca o monarhie constituţională ereditară (formă de guvernământ în care prerogativele monarhului sunt limitate de o

7

constutuţie, “regele domneşte, dar nu guvernează”). Era o dovadă a independenţei deoarece nu pomenea nimic de raporturile cu Imperiul Otoman şi era adoptată fără acordul marilor puteri garante.

Articolul 1 consacra faptul că „Principatele Unite Române constituie un singur stat indivizibil sub numele de România”, teritoriul era inalienabil, limitele sale neputând fi schimbate decât în virtutea unei legi.

Constituţia cuprindea trei principii moderne: Suveranitatea naţională („toate puterile statului emană de la naţiune”); Guvernare reprezentativă; Separarea puterilor în stat:

Puterea executivă era deţinută de Domn şi Guvern (format din miniştri); domnul numeşte şi revocă miniştrii, are drept de amnistie (iertarea sau anularea pedepselor) politică, numeşte şi confirmă în toate funcţiile publice, bate monedă, conduce armata, oferă decoraţii, declară pace/război, actele emise de domn trebuie contrasemnate de un ministru (responsabilitate ministerială);

Puterea legislativă este împărţită între Domn şi un Parlament bicameral, numit Reprezentanţa Naţională, format din Adunarea Deputaţilor şi Senat; Parlamentul are drept de interpelare (dreptul unui parlamentar de a cere explicaţii unui ministru); este ales prin vot cenzitar, pe baza colegiilor electorale (grupuri de cetăţeni cu aproximativ acelaşi venit), 4 pentru deputaţi şi 2 pentru senatori; Domnul are drept de iniţiativă legislativă, sancţionează (confirmă) şi promulgă (hotărăşte intrarea în vigoare) legile, are drept de veto (se poate opune adoptării unei legi), convoacă/amână/dizolvă Parlamentul;

Puterea judecătorească este deţinută de instanţele judecătoreşti (curţi de judecată, tribunale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), judecătorii sunt inamovibili (dreptul unui magistrat de a nu putea fi mutat în timpul mandatului), hotărîrile se iau în virtutea legii şi se pronunţă în numele domnului.Actul stipula o serie de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, care decurgeau din aplicarea principiilor

democratice (libertatea conştiinţei, a presei, a învătământului, a întrunirilor, inviolabilitatea domiciliului, libertatea asocierilor, proprietatea era sacră şi inviolabilă);

Constituţia din 1866, prima constituţie românească, a creat cadrul necesar funcţionării instituţiilor moderne.

A suferit modificări de-a lungul timpului; de exemplu, în 1879, prin rescrierea articolului 7 (“numai streinii de rituri creştine pot obţine împământenirea”, modificat în: “diferenţele religioase nu constituie în România o piedică în exercitarea drepturilor civile şi politice”). În 1884, colegiile electorale au devenit 3 pentru adunarea deputaţilor.

3. CONSTITUŢIA DIN 1923În 1917 a fost revizuită constituţia prin introducerea votului universal şi prin modificarea regimului

proprietăţii. În 1918, are loc Marea Unire, prin alipirea la „Vechiul Regat al României” a Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei. Astfel, în condiţiile mutaţiilor economice, sociale şi politice, în condiţiile complicării problemei minorităţilor şi apariţiei unor confesiuni care înainte nu erau foarte importante numeric, era necesară adoptarea unui nou act fundamental.

Noua constituţie a fost promulgată de regele Ferdinand în martie 1923. Spre deosebire de constituţia anterioară, unde statul era numit indivizibil, acum România era considerată un „stat naţional, unitar şi indivizibil”, organizată tot ca monarhie consituţională ereditară.

Actul conţinea aceleaşi principii ca şi contituţia anterioară, de la care fuseseră copiate majoritatea articolelor; au fost modificate 20 de articole şi introduse 7 noi.

Diferenţele semnificative apăreau la capitolul drepturi şi libertăţi cetăţeneşti: Era menţinută libertatea religioasă, dar se specifica faptul că Biserica Ortodoxă este dominantă în

stat, iar cea Greco-Catolică era numită privilegiată în raport cu celelalte culte; Dreptul la proprietate încetează a mai fi unul absolut, proprietatea era doar garantată, se specifica

funcţia socială a acesteia (se puteau admite exproprieri pentru cauze de utilitate publică).Era menţinută separarea puterilor în stat. Votul devenea universal pentru toţi cetăţenii majori (peste 21

ani), erau exceptate de la vot următoarele categorii: femeile, magistraţii şi ofiţerii de carieră.

8

Constituţia din 1923 a valorificat cea mai mare parte a celei anterioare, ca act liberal, a fost cea mai avansată din Europa la vremea respectivă, a asigurat funcţionarea instituţiilor şi a regimului democratic, a perfecţionat sistemul de control al drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti şi al regimului politic în stat, a consacrat în plan juridic Marea Unire din 1918.

4. CONSTITUŢIA DIN 1938Devenit rege în 1930, Carol II a încercat discreditarea partidelor politice şi a instituţiilor

democratice, pentru impunerea unui regim personal. În urma unui plebiscit, în februarie 1938 este promulgată o nouă constituţie; conform acesteia, România devenea o monarhie autoritară (formă de guvernare în care prerogativele monarhului sunt exagerate, „regele domneşte, dar şi guvernează”).

Actul consacra principiul supremaţiei regelui (numit capul statului) şi desfiinţa separarea puterilor în stat. Astfel, puterea executivă era deţinută de rege prin intermediul guvernului, iar cea legislativă de rege prin intermediul parlamentului, cu rol decorativ.

Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti erau restrânse (de exemplu, erau desfiinţate partidele politice). Sistemul de vot era modificat prin acordarea dreptului de a alege bărbaţilor şi femeilor peste 30 de ani, ştiutori de carte.

Acest act a oferit un cadru pentru funcţionarea regimului autoritar carlist, a fost temeiul juridic al monarhiei autoritare şi a pus capăt continuităţii constituţionale. După o lună, Carol II a suprimat partidele politice şi a întrodus un partid unic, Frontul Renaşterii Naţionale.

5. CONSTITUŢIA DIN 1948Între 1945 şi 1947, guvernul pro-sovietic din România începe organizarea instituţiilor după modelul

vecinului de la Răsărit. La 30 decembrie 1947, regele Mihai, ultimul reprezentant al vechiului regim monarhic, abdică şi România devine republică (formă de guvernământ în care statul este condus de reprezentanţi aleşi de popor pe o perioadă determinată).

În aprilie 1948 este adoptată o nouă constituţie, copiată după cea sovietică din perioada interbelică. Articolul 1 proclama că “Republica Populară Română este un stat popular, unitar şi suveran”. Actul consfinţea, doar pe hârtie, principii democratice ca:

- Guvernare reprezentativă;- Suveranitatea poporului (“în RPR, întreaga putere de stat emană de la popr şi aparţine poporului”);- Nu mai era aplicat principiul separării puterilor în stat: puterea executivă era deţinută de un

guvern numit Consiliu de Miniştri (dirijează şi planifică economia, asigură ordinea şi securitatea); puterea legislativă era deţinută de un Parlament monocameral, Marea Adunare Naţională, aleasă prin vot universal de pe listele PMR pentru 4 ani (este “organul suprem al puterii în stat, votează legile, formează guvernul, poate modifica constituţia, hotărăşte pacea/războiul; este condusă de Prezidiul Marii Adunări Naţionale care convoacă adunarea, are drept de graţiere, oferă decoraţii, este condus de un preşedinte, care este oficial şeful statului); puterea judecătorească era reprezentată de instanţele de judecată şi de Curtea Supremă, dar independenţa justiţiei era practic desfiinţată, prin intervenţia factorului politic.

Actul conţinea drepturi şi libertăţi cetăţeneşti: dreptul la muncă, la odihnă, la învăţătură, libertatea conştiinţei, a religiei, a presei, a individului, a cuvântului, a întrunirilor – libertăţi încălcate sistematic de regimul comunist; pentru prima dată era introdusă egalitatea în drepturi civile şi politice indiferent de sex, naţionalitate, religie - femeile erau egale în drepturi politice cu bărbaţii, având dreptul de a alege şi de a fi alese, prin vot universal; proprietatea era garantată, cu specificaţia: “în RPR, mijloacele de producţie aparţin statului, ca bunuri ale întregului popor, sau organizaţiilor cooperatiste sau particularilor, persoane fizice sau juridice”, astfel era deschis drumul procesului de distrugere a proprietăţii private (naţionalizarea – 1948, colectivizarea – 1949);

Constituţia conţinea o serie de restricţii în plan politic, nu aveau drept de vot “persoanele interzise, lipsite de drepturi civile şi politice şi nedemne”.

Constituţia din 1948 a marcat desfiinţarea vechiului regim monarhic şi a reprezentat cadrul legal necesar modificărilor din societatea românească, a creat condiţiile pentru încălcarea unor drepturi şi libertăţi fundamentale, inclusiv cel la proprietate. Va fi modificată în 1952, fără schimbări esenţiale.

9

6. CONSTITUŢIA DIN 1965În 1962 se încheiase procesul de colectivizare, consemnând victoria societăţii socialiste în agricultură

şi economie. În august 1965, intră în vigoare o nouă constituţie, era adoptat numele de Republica Socialistă România, iar partidul unic era redenumit Partidul Comunist Român (“forţa politică conducătoare a întregii societăţi”). Constituţia susţinea că economia naţională era ”bazată pe proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie”, proprietatea era de trei tipuri:

-de stat (subsolul, pădurile, apele, fabricile, uzinele, băncile, căile de comunicaţii);-cooperatistă (pământul, animalele, uneltele Cooperativelor Agricole de Producţie);-personală (casa de locuit, construcţiile anexe şi pământul pe care acestea se află).Constituţia stipula şi drepturi şi libertăţi de care se bucurau (doar teoretic) cetăţenii: dreptul la muncă,

la odihnă, la învăţătură, inviolabilitatea domiciliului; se preciza că aceste libertăţi “nu pot fi folosite în scopuri potrivnice orânduirii socialiste”.

Votul rămânea universal, egal, secret şi direct pentru toţi cetăţenii peste 18 ani. Nu mai sunt prevăzute restricţii în exercitarea drepturilor politice.

Se păstrează instituţiile care deţin puterea şi nerespectarea principiului separării puterilor în stat. Din 1967, Prezidiul MAN va lua numele de Consiliul de Stat.

Constituţia din 1965 a legitimat regimul ceauşist, a consacrat rolul politic conducător al PCR, a consfinţit caracterul socialist al proprietăţii (statul era proprietar al bogăţiilor de orice natură).

7. CONSTITUŢIA DIN 1991În 1989 se prăbuşeşte regimul comunist din România, iar din 1990 se revine, treptat, la democraţie.În urma unui referendum, în decembrie 1991 intră în vigoare un nou act fundamental, valabil şi astăzi,

după modificările din 2003. Conform art. 1, „România este un stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil. Forma de guvernământ este republica”.

Constituţia are la bază principii ca: Suveranitatea naţională („suveranitatea naţională aparţine poporului român care o exercită prin

organele sale reprezentative şi prin referendum”); Separarea puterilor în stat:

Puterea executivă este deţinută de Preşedinte şi Guvern format din miniştri (Preşedintele veghează la respectarea constituţiei, este ales prin vot universal, direct, secret, egal şi liber, pentru cel mult două mandate a câte 4 ani (5 ani după modificare), desemnează primul-ministru, conduce armata, promulgă legile, nu poate fi membru al unui partid politic, poate dizolva Parlamentul, încheie tratate, acordă decoraţii şi graţiere;

Puterea legislativă este deţinută de un Parlament bicameral, format din Camera Deputaţilor şi Senat (este ales prin vot universal pentru mandate de 4 ani, adoptă legile, are drept de interpelare);

Puterea judecătorescă este deţinută de instanţele judecătoreşti, având în frunte Curtea Supremă de Justiţie (justiţia se înfăptuieşte în numele legii, judecătorii sunt inamovibili).

Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti decurg din respectarea principiilor democratice (garantarea dreptului la viaţă, interzicerea pedepsei cu moartea şi a torturii, inviolabilitatea persoanei şi a domiciliului, dreptul la liberă circulaţie în ţară şi străinătate, libera exprimare, libertatea învăţământului, a întrunirilor, a opiniei etc.)

Constituţia din 1991 a consacrat revenirea la democraţie şi stat de drept în România, a organizat funcţionarea instituţiilor.

10

CAPITOLUL IVAUTONOMII LOCALE ŞI INSTITUȚII CENTRALE

ÎN SPAȚIUL ROMÂNESC (SEC. IX-XVIII)

1. PREMISELE CONSTITUIRII STATELOR MEDIEVALE ROMÂNEŞTIPremise externe: Ultimele migraţii (cumanii, pecenegii, tătarii) au realizat un echilibru de forţe în zonă; Apariţia statelor medievale europene (Ungaria, statele ruseşti, Imperiul Bizantin) – modele de

organizare politico-statală;Premise interne: Structura stratificată la nivelul societăţii a făcut necesară centralizarea statală; Existenţa obştilor săteşti (comunităţi cu o organizare social-economică proprie şi un teritoriu bine

delimitat, se bazau pe proprietate comună asupra pământului, organizare comună a muncii, conduse de un sfat al satului); daco-romanii au continuat să dezvolte o civilizaţie de origine romanică în mediul rural, satul fiind forma specifică de aşezare, în cadrul căruia s-a consolidat obştea sătească, formă tradiţională de organizare social-economică; aşezările săteşti s-au grupat, de regulă într-un anumit cadru geografic – văile râurilor, depresiuni intramontane, locuri protejate de păduri, dealuri şi munţi, în structuri autonome mai puternice, uniuni de obşti, numite de N. Iorga “romanii populare”.

Dezvoltarea comerţului, a oraşelor şi a târgurilor a pregătit condiţiile economice ale centralizării.

2. FORMAREA STATULUI MEDIEVAL TRANSILVANIAÎn anul 898, ungurii se stabilesc în Panonia sub conducerea lui Arpad. Într-o lucrare din sec. XII

(Gesta Hungarorum, a lui Anonymus) ne sunt oferite informaţii despre luptele duse de maghiari, în sec. X, pentru cucerirea formaţiunilor prestatale întâlnite în expansiunea spre est:

Formaţiunea prestatală a lui Glad (situată în Banat, cu centrul la Cuvin; într-o lucrare din sec. XII – Cronica lui Nestor – sunt pomeniţi românii ca locuitori ai Transilvaniei, este povestită lupta dintre Arpad şi Glad, cel a cărui ţară este luată de Ahtum; din lucrarea Viaţa Sf. Gerard aflăm că Ahtum a intrat în conflict cu regele Ungariei, Ştefan, care l-a învins şi ucis);

Formaţiunea prestatală a lui Menumorut (situată în Crişana, cu centrul la Biharea); Formaţiunea prestatală a lui Gelu (situată în interiorul arcului carpatic, cu centrul la Dăbâca;

conducătorul este numit de cronicar blach – “Gelou dux Blachorum”, locuitorii pe care îi conduce sunt blachi şi slavi, iar ţara este bogată în aur şi sare; Gelu moare în luptele cu ungurii, va fi înlocuit de Tuhutum, apoi de Horca, şi, în cele din urmă, de Gyula care pierde teritoriul în faţa regelui maghiar Ştefan).

Ungurii avansează spre Răsărit, până la Carpaţi, cucerind Transilvania, până în sec. XIII, transformând-o într-un voievodat autonom sub suzeranitate maghiară.

3. STRUCTURI INSTITUȚIONALE ÎN TRANSILVANIAPentru organizarea provinciei, regalitatea maghiară a luat următoarele măsuri: Politice (în 1111 este atestat Mercurius Princeps Ultrasilvanus, iar în 1176 - Leustachius voyvoda;

acestea demonstrează că s-a încercat impunerea unei forme de organizare cu specific occidental – principatul, dar se revine la o formă de organizare cu specific românesc – voievodatul; voievodul Transilvaniei era vasal (supus) al regelui Ungariei de care era numit, avea atribuţii militare, judecătoreşti şi administrative, avea cancelarie, curte şi armată proprie şi era secondat de un vicevoievod); adunarea stărilor privilegiate (Congregaţie) a fost convocată pentru prima dată de voievodul Roland Borşa, în 1288, cu participarea nobilimii, a clerului superior, a orăşenimii şi reprezentanţilor ţărănimii libere; instituţia cuprindea, iniţial, şi reprezentanţi ai românilor.

Religioase (în 1001, ungurii sunt creştinaţi în rit catolic de regele Ştefan, se declanşează o campanie acerbă de convertire a ortodocşilor transilvăneni; în 1111 este atestat Simion, episcop catolic, cu reşedinţa la Bălgrad, azi Alba Iulia; în 1366, regele Ludovic cel Mare a condiţionat calitatea nobiliară de religia catolică, excluzând românii ortodocşi din viaţa politică);

11

Etnice (au fost colonizaţi secuii şi saşii; primii au venit înaintea ungurilor, ca avangardă, au fost împinşi spre E provinciei; saşii au fost aduşi în sec XIII din V Europei în E şi S-E Transilvaniei, din raţiuni economice şi militare – în 1224, au primit privilegii de la regele Andrei II prin “ Bula de Aur”; în 1437, prin actul Unio Trium Nationum, maghiarii, saşii şi secuii deveneau naţiuni privilegiate);

Militare (în 1211, sunt aduşi în Țara Bârsei cavalerii teutoni, în scopul apărării provinciei în faţa pericolului cuman; primesc importante privilegii – scutire de dări şi vămi, dreptul de a ţine târguri, de a ridica cetaţi de lemn – dar intră în conflict cu regalitatea maghiară şi, în 1225, sunt alungaţi);

Administrative (regalitatea maghiară a organizat diverse unităţi administrative: comitate - locuite majoritar de unguri, controlate de regalitate şi subordonate voievodului, scaune – unităţi administrativ-teritoriale autonome ale saşilor şi secuilor, districte - numite şi ţări, teritorii locuite de români, conduse de juzi, cnezi sau voievozi, cu importante funcţii de apărare a graniţelor, în schimbul serviciilor militare şi a fidelităţii faţă de regatul maghiar, acestea se bucurau de o anumită autonomie, erau situate la periferia provinciei: Maramureş, Lăpuş, Zarand, Haţeg, Făgăraş, Bârsa etc).

Înfrântă de turci la Mohacs în 1526, Ungaria va fi organizată ca paşalâc în 1541, Transilvania va deveni principat autonom sub suzeranitate (dominaţie) otomană. Autonomia s-a manifestat prin dreptul Dietei de a-l alege pe principe care era confirmat şi investit cu semnele puterii de Poarta Otomană.

La sfârşitul secolului XVII, Transilvania va fi pierdută de turci în favoarea Imperiului Habsburgic, organizată ca principat, titlul de principe revenindu-i împăratului de la Viena.

4. FORMAREA STATULUI MEDIEVAL ȚARA ROMÂNEASCĀÎn anul 1241 are loc prima invazie a mongolilor în Europa, care răvăşeşte Răsăritul continentului. În

scop defensiv, regele maghiar Bella IV îi aduce pe cavalerii din Ordinul “Sf. Ioan” din Ierusalim în Țara Severinului. În Diploma Cavalerilor Ioaniţi (2 iunie 1247) sunt acordate privilegii călugărilor-cavaleri din acest ordin, sunt menţionate categorii sociale din zonă (rustici - ţărani şi majores-terrae – stăpâni de pământ) şi sunt enumerate formaţiunile prestatale de la S de Carpaţi:

Voievodatul lui Litovoi (N Olteniei şi Țara Haţegului; pe la 1277, în încercarea de a înlătura suzeranitatea maghiară, Litovoi moare în luptele cu ungurii, iar fratele său, Bărbat, este luat prizonier; după plata unei însemnate răscumpărări, Bărbat este eliberat, urmează fratelui său la conducere, recunoaşte suzeranitatea regelui Ungariei, se obligă la plata dărilor, succesiunea evidenţiază continuitatea autorităţii politice şi consolidarea instituţiei voievodale);

Voievodatul lui Seneslau (N Munteniei); Cnezatul lui Farcaş (între Jiu şi Olt, la S de Carpaţi); Cnezatul lui Ioan (între Jiu şi Olt, la Dunăre).La 1285 are loc a doua invazie mongolă, regele maghiar Andrei III vine în Transilvania pentru a o

reorganiza. Limitează autonomia (dreptul unui teritoriu de a se conduce singur) Țării Făgăraşului, provocând descălecatul (termen folosit de cronicari care desemnează formarea unui stat medieval românesc, prin transfer de populaţie şi de instituţii) lui Negru-Vodă (Radu Negru) care trece Carpaţii spre S, pe la 1290, se stabileşte la Câmpulung. Conducătorii formaţiunilor prestatale de la S Carpaţilor i se supun şi astfel se formează un stat vasal Ungariei. Semilegendarul decălecat al lui Negru-Vodă ilustrează contribuţia demografică şi instituţională a românilor transilvăneni la formarea statului Țara Românească.

Următoarea etapă în evoluţia acestui stat este cucerirea independenţei (statut politico-juridic al unui stat care are politică internă şi externă proprie). În 1324, Basarab I (1310?-1352) se recunoştea vasal al regelui maghiar Carol Robert de Anjou, care, la rândul său, îi recunoştea domnia asupra unei ţări sud-carpatice unificate (Terra Transalpina). În 1330, regele considera că Basarab şi-a nesocotit obligaţiile vasalice şi era declanşată o campanie împotriva Țării Româneşti. Pentru a evita distrugerile războiului, Basarab se oferă să restituie regelui Banatul Severinului şi să-i plătească 7 000 de mărci de argint, echivalând cu 74 kg aur. Suma este un indiciu al forţei economice deţinute de voievodul muntean care poate fi legată şi de controlul segmentului final al drumului comercial care lega Europa Centrală şi Marea Neagră prin intermediul gurilor Dunării. Carol Robert refuză oferta, armata maghiară, aparent victorioasă, se întoarce spre Transilvania, dar într-o trecătoare (Posada), românii îi surprind şi masacrează pe unguri, al căror rege scapă cu greu (9-12 nov. 1330). Victoria armatelor Țării Româneşti, evocată şi de Cronica Pictată de la

12

Viena, consfinţeşte ruperea relaţiilor de vasalitate faţă de Ungaria şi independenţa statului, cu capitala la Câmpulung, care cuprindea: Banatul Severinului, Oltenia, Muntenia şi, probabil, S Basarabiei.

Ultima etapă a centralizării statale este consolidarea instituţiilor: Nicolae Alexandru Basarab, fiul lui Basarab Întemeietorul, este domn asociat în ultima parte a

domniei tatălui; se autointitulează domn autocrat (de sine stăpânitor, nesupus vreunei autorităţi lumeşti), iar în 1359 înfiinţează Mitropolia Ungro-Vlahiei, la Curtea de Argeş (care îi avea în grijă şi pe ortodocşii din Transilvania), dependentă de Constantinopol;

Vladislav Vlaicu (Vlaicu-Vodă), domn din 1364, organizează cancelaria, bate monedă, întemeiază o altă mitropolie ortodoxă la Severin, se autointitulează “Io, Vladislav, mare voievod, domn şi singur stăpânitor a toată Ungro-Vlahia…”. Se recunoaşte vasal al regelui Ungariei de la care primeşte ca feude Severinul şi Făgăraşul.

5. FORMAREA STATULUI MEDIEVAL MOLDOVAÎntre sec. IX-XII, formaţiunile prestatale de la E de Carpaţi sunt numite: codri (codrii Herţei,

Cosminului, Orheiului, Lăpuşnei), câmpuri (Câmpul lui Dragoş), cobâle (Dorohoi, Neamţ, Bacău, Vaslui), ocoale (Câmpulung, Vrancea), ţări (Țara Sipeniţului) etc. “Cronica lui Nestor” îi numeşte pe locuitorii din zonă volohi, iar cronica turcă “Ogüzname” îi numeşte ulakes. Izvoarele bizantine denumesc zona în raport cu populaţiile care o locuiesc: Patzinakia, Cumania, Tartaria – de la numele pecenegilor, cumanilor, respectiv tătarilor.

Între 1345-1354 au loc expediţii antitătăreşti ale Ungariei regelui Ludovic cel Mare, care încearcă să controleze drumurile comerciale de la E de Carpaţi, care legau Dunărea de Jos şi Marea Neagră de M. Baltică. Pe la 1347, are loc descălecatul lui Dragoş din Maramureş, care întemeiază o marcă de apărare sub suzeranitate maghiară cu capitala la Baia.

Al doilea descălecător este voievodul Bogdan din Cuhea – Maramureş, care trece Carpaţii, la 1359, îi înlătură pe urmaşii lui Dragoş (Sas şi Balc), uneşte formaţiunile existente şi pune bazele unui stat independent (Cronica lui Ioan de Târnave).

Ultima etapă a centralizării moldovene este consolidarea instituţiilor: Laţcu, urmaşul lui Bogdan, înfiinţează o episcopie catolică la Siret, fiind recunoscut de Papalitate

ca “dux Moldaviae”; Petru I Muşat organizează cancelaria, bate monedă, consolidează sistemul de cetăţi al ţării, mută

capitala la Suceava unde întemeiază o mitropolie ortodoxă în 1386, recunoscută de Constantinopol în 1402; în 1387, devine vasal al regelui polon Vladislav II Jagello, pentru a se pune la adăpost de tendinţele de dominaţie maghiare, inaugurând astfel principala direcţie de politică externă a Moldovei pentru viitoarea perioadă;

Roman I unifică teritoriile, numindu-se “domn al Țării Moldovei, de la Munte până la Mare”.

6. DOBROGEAPrimul teritoriu al României de astăzi cucerit de romani şi ultimul abandonat de aceştia, spaţiul dintre

Dunăre şi Marea Neagră a fost recucerit de Imperiul Bizantin în sec. X, fiind organizat în cadrul themei Paristrion. În această perioadă, sunt atestaţi doi conducători locali: jupan Dimitrie şi jupan Gheorghe.

Conform lucrării Alexiada, aparţinând prinţesei bizantine Ana Comnena, în sec. XI, sunt atestate trei formaţiuni prestatale, conduse de: Tatos, Seslav şi Saccea.

După a patra cruciadă (1204), teritoriul dintre Dunăre şi mare trece în stăpânirea ţaratului bulgar, pentru a fi recâştigat de bizantini la jumătatea secolului. Este atestată o formaţiune ( ţara Cărvunei/Cavarnei) condusă de Balica. Urmaşul asestuia, Dobrotici, este recunoscut despot de bizantini şi unifică teritoriile. Ivanco bate monedă şi se confruntă cu turcii, moare în luptele cu aceştia. Teritoriul va fi alipit Țării Româneşti de Mircea cel Bătrân, în 1388, pentru a fi pierdut în favoarea turcilor, în 1417 şi organizat ca parte a Imperiului Otoman.

13

7. ROMÂNII SUD-DUNĀRENIFormaţiunile prestatale ale românilor de la S Dunării apar în izvoare cu diferite denumiri: Vlahia de

Sus, Vlahia de Jos, Terra Blachorum – se bucurau de o anumită autonomie în cadrul Imperiului Bizantin.În 1185 are loc o răscoală a vlahilor conduşi de Petru şi Asan faţă de fiscalitatea excesivă practicată de

bizantini. Sprijiniţi de românii nord-dunăreni şi de cumani, vlahii obţin o victorie care duce la formarea unui nou stat – Statul Asăneştilor, numit şi Imperiul Româno-Bulgar.

În timpul lui Ioniţă cel Frumos este îmbrăţişat catolicismul, iar papa Inocenţiu III îl recunoaşte ca “rege al vlahilor şi bulgarilor”. Apogeul statului este atins în sec. XIII, în timpul lui Ioan Asan II, care revine la ortodoxie. Treptat, elementul românesc se estompează, statul capătă un caracter bulgar accentuat.

8. INSTITUȚII CENTRALE ÎN EVUL MEDIU ROMÂNESC EXTRACARPATIC –MOLDOVA ŞI ȚARA ROMÂNEASCĀ

a. DOMNIADomnia este instituţia centrală principală a Evului Mediu românesc, legitimată de originea divină, prin

idea că puterea vine de la Dumnezeu (monarhia de drept divin). Are aceleaşi caracteristici ca monarhia din Europa Occidentală: viageritate (funcţia este ocupată pe viaţă), masculinitate (sunt acceptaţi numai bărbaţi) şi integritate corporală (în momentul încoronării, domnul trebuia să fie întreg la trup şi la minte). Succesiunea în fruntea statelor medievale româneşti se făcea conform principiului ereditar-electiv (Adunarea Țării alegea viitorul domn din familia fostului). Domnii Moldovei au făcut parte din dinastia Muşatinilor iar cei ai Țării Româneşti din cea a Basarabilor. Adesea se practica asocierea la domnie care însemna că, în ultimii ani ai vieţii, bătrânul domn conducea alături de unul din fii, numit domn asociat. Titulatura domnului cuprindea toate funcţiile pe care acesta le avea, demonstrază şi amestecul de influenţe în evoluţia instituţiilor româneşti: “Io (prescurtarea de la Ioannes, din limba greacă, care însemna cel ales de Dumnezeu), mare voievod (termen preluat de la slavi, însemnând conducător al armatei), domn (de la latinescul dominus, stăpân) şi singur stăpânitor a toată ţara………….”. Domnul este stăpânul întregului pământ al ţării, singurul în măsură să legitimeze proprietatea sub orice formă.

Atribuţiile domnului: Executive (numeşte şi revocă dregătorii, adică boierii cu funcţie); Legislative (emite acte cu rol de legi, numite hrisoave); Fiscale (stabileşte impozite şi scutiri de dări, bate monedă); Judecătoreşti (reprezintă instanţa judecătorească supremă, singura care hotărăşte pedeapsa cu

moartea sau iertarea); Militare (comandantul suprem al armatei); Bisericeşti (numeşte episcopii şi mitropoliţii din ţară); Politica externă (încheie tratate, declară pace sau război).Din 1711 în Moldova şi din 1716 în Țara Românească, Imperiul Otoman impune sistemul fanariot,

însemnând că domnii celor două ţări nu mai sunt aleşi de ”ţară” ci sunt numiţi de sultan, dintre boierii din cartierul creştin Fanar al Constantinopolului. Este încălcată astfel autonomia românească, domnii devin funcţionari în sistemul otoman, sunt lipsiţi de armată naţională şi de iniţiativă externă. Creşte exploatarea economică a principatelor prin intermediul numeroaselor dări şi a monopolului comercial turcesc. Are loc un proces de grecizare a limbii, obiceiurilor şi culturii. “Secolul fanariot” se va încheia în 1822.

b. BISERICABiserica este a doua instituţie centrală ca importanţă, reprezintă puterea supremă în plan spiritual,

având un rol important în viaţa socială, juridica şi culturală. În spaţiul românesc a fost organizată după modelul bizantin, cu influenţe slave. Primele mitropolii ortodoxe în statele medievale româneşti au fost organizate în sec. XIV. (vezi FORMAREA STATELOR MEDIEVALE ROMÂNEŞTI - ȚARA ROMÂNEASCĀ ŞI MOLDOVA)

Biserica a sprijinit Domnia, a menţinut unitatea spirituală românească, s-a opus prozelitismului catolic. Era condusă de un mitropolit care îl înlocuia pe domn atunci când tronul era vacant, consacra episcopii

14

numiţi de domn, participa la alegerea noului domn, pe care îl încorona şi ungea cu mir, participa la luarea celor mai importante decizii.

c. SFATUL DOMNESCAceastă instituţie îl asista pe domn la judecată, participa la încheierea tratatelor şi la luarea celor mai

importante decizii. În fiecare din cele două ţări extracarpatice, sfatul cuprindea, de obicei, câte 12 mari dregători: mitropolitul, portarul Sucevei/banul Craiovei, vornicul (şeful administraţiei), paharnicul (administratorul pivniţelor), vistiernicul (administratorul tezaurului), stolnicul (responsabilul cu masa domnului), logofătul (şeful cancelariei), postelnicul (administratorul camerelor domnului, însărcinat cu activitatea diplomatică) etc.

d. ADUNAREA ȚĀRIIEste o instituţie nepermanentă care se compunea din reprezentanţii categoriilor privilegiate (boierime,

cler înalt şi curteni), convocată pentru alegerea domnului, pentru declaraţii de război şi pentru încheierea păcii.

e. ADMINISTRAȚIAÎn timp ce Transilvania a fost împărţită în unităţi administrative ce ţineau cont de etnia populaţiei

majoritare (vezi STRUCTURI INSTITUȚIONALE ÎN TRANSILVANIA), Moldova era împărţită în ţinuturi conduse de pârcălabi, iar Țara Românească în judeţe conduse de judeţi.

f. ARMATAOastea ţărilor române extracarpatice era de două tipuri: Oastea cea mică (armata permanentă, formată din garda domnului, curteni şi dregători); Oastea cea mare (nepermanentă, convocată în caz de primejdie, formată din întreaga populaţie

capabilă să poarte arme; după instaurarea sistemului fanariot, această armată nu a mai fost convocată).Un rol important în apărarea teritoriului ţării l-a avut sistemul defensiv, format din cetăţi: Neamţ,

Suceava, Hotin (în Moldova), Giurgiu, Turnu, Poienari (Țara Românească).

15

CAPITOLUL VSTATUL ROMÂN MODERN: DE LA PROIECT POLITIC

LA REALIZAREA ROMÂNIEI MARI (SEC. XVIII-XX)

1. PROIECTE POLITICE ŞI ÎNCERCĀRI DE MODERNIZARE ÎN “SECOLUL FANARIOT” (1711-1822)

În 1711 – Moldova şi în 1716 - Țara Românească este instaurat sistemul fanariot prin care este limitată autonomia celor două principate, domnii sunt numiţi de sultan, boierimea autohtonă este înlocuită de cea greacă, cultura şi viaţa cotidină sunt grecizate, este intensificată exploatarea economică de către Imperiul Otoman (monopolul comercial turcesc, tributul - ajuns la sume astronomice, peşcheşurile – daruri către sultan şi demnitarii otomani, mucarerul mare/mic – sumă de bani plătită pentru confirmarea domniei odată la trei ani/anual). În plus, teritoriul românesc are de suferit de pe urma numeroaselor războaie ruso-austro-turceşti, desfăşurate în sec. XVIII. În aceste condiţii, apar timide tentative de modernizare a societăţii, de inspiraţie iluministă:

a. Reformismul domnescConstantin Mavrocordat a fost de mai multe ori domn al Moldovei şi al Țării Româneşti, a introdus

reforme administrative (leafă pentru dregători), fiscale (desfiinţarea dărilor multiple), sociale (desfiinţarea şerbiei, astfel încât ţăranii devin clăcaşi – liberi juridic, dar fără pământ).

b. Reformismul boierescÎn “secolul fanariot”, boierimea pământeană, nemulţumită de pierderea privilegiilor în faţa celei

greceşti, trimite cca. 40 de memorii curţilor europene (Paris, Viena, Petersburg, Constantinopol) în care cere: Unirea Moldovei şi a Țării Româneşti ca stat tampon, sub garanţia marilor puteri creştine; Revenirea la domniile pământene prin îndepărtarea fanarioţilor; Reforme ale instituţiilor.

Deosebit de importantă a fost acţiunea politico-diplomatică a boierilor români prilejuita de Congresul de pace de la Sistov, deschis în mai 1791, când Divanul Ţării Românesti a prezentat delegaţilor ruşi şi austrieci un important memoriu - cel mai important din câte fuseseră elaborate până atunci în Principatele Române. Se cerea limitarea maximă a dominaţiei otomane şi protecţia colectivă a celor două mari puteri, Rusia şi Austria. Apreciindu-se ca sub regimul domnitorilor  fanarioti, Ţara Româneasca "şi-a pierdut caracterul de ţară vasală şi ajunsese curată provincie turcească", se cerea ca relaţia cu Poarta să fie limitată numai la plata unui tribut. De asemenea, se formulau alte câteva importante cereri, care se înscriau pe linia experienţei politice anterioare: restabilirea alegerii domnului de catre ţară, retrocedarea vechilor cetăţi de la Dunare, desfiinţarea monopolului turcesc, dreptul de organizare a unei oştiri naţionale, interdicţia, nu numai a Turciei, dar şi a Austriei şi Rusiei, de a staţiona trupe în ţară, respectarea neutralităţii în caz de război.

2. MIŞCAREA REVOLUȚIONARĀ A LUI TUDOR VLADIMIRESCU (1821)În 1821, are loc în Țara Românească o mişcare de protest, condusă de Tudor Vladimirescu, asociată cu

mişcarea grecilor pentru eliberarea de sub ocupaţie turcească (Eteria). Prin această acţiune, boierimea autohtonă încerca alungarea fanarioţilor. Unul din actele revoluţiei, Cererile norodului românesc, cuprindea o serie de proiecte de reformă, care priveau:

Suveranitatea poporului, alegerea Adunării Norodului; Alegerea domnului de către ţară; Desfiinţarea privilegiilor; Întreţinerea unei armate a ţării de către mănăstiri; Accesul în funcţii în raport cu meritele; Reforma fiscală, impozit unic.Deşi înfrăntă, mişcarea condusă de T. Vladimirescu a lansat idei politice ce au continuat să fie

dezvoltate în deceniile următoare. Principala consecinţă a acestei mişcări a fost revenirea la domniile pământene în cele două principate în 1822.

3. PROIECTE POLITICE ÎN PERIOADA 1822-1848

16

După revenirea la domniile pământene, Moldova şi Țara Românească au făcut primii paşi spre unire şi independenţă, atât prin eforturile depuse de o nouă elită de boieri (“partida naţională”) şi burghezie, cât şi prin intervenţia marilor puteri. S-a desfăşurat o amplă mişcare reformatoare prin intermediul memoriilor, proiectelor reformiste, activităţii unor societăţi secrete.

Ionică Tăutu a redactat, în 1822, Constituţia Cărvunară, conform căreia ţara urma să fie condusă de un domn pământean, ajutat de o adunare obştească. Acest proiect al boierimii moldovene cuprindea revendicări ca: garantarea libertăţii personale şi a egalităţii în faţa legilor, respectul pentru proprietate, libertatea comeţului şi a presei, precum şi un amplu program de reforme ce vizau modernizarea structurilor politice, administrative, juridice şi fiscale.

În Țara Românească, boierimea s-a grupat în jurul lui Ion Câmpineanu. Acesta, în Act de unire şi independenţă (1838), cerea înlăturarea suzeranităţii otomane şi a protectoratului rusesc, unirea principatelor într-un singur “regat al Daciei”, condus de un domn ereditar.

4. REGULAMENTELE ORGANICE (1831, 1832) – vezi cap. III

5. REVOLUȚIA DE LA 1848 – PROIECTUL POLITIC PAŞOPTISTÎn 1848, are loc o mişcare revoluţionară, la scara întregului continent european, supranumită

“primăvara popoarelor”. Revoluţionarii români au afişat în actele mişcării următoarele obiective, parte a proiectului paşoptist:

Politice (regimuri reprezentative, adoptarea unor constituţii, egalitatea în drepturi politice); Naţionale (respectarea autonomiei, înlăturarea dominaţiei străine, crearea statului naţional); Social-economice (libertatea comerţului, desfiinţarea privilegiilor, împroprietărirea ţăranilor,

desfiinţarea cenzurii, garantarea proprietăţii personale, libertatea învăţământului, a cuvântului şi a scrisului, dezrobirea ţiganilor, egalitatea fiscală).

a. MoldovaLa 27 martie 1848, a avut loc o adunare la Iaşi, fiind prezentat un program moderat (de frica

intervenţiei militare ruseşti), redactat de Vasile Alecsandri, numit Petiţiunea-proclamaţiune (stăvilirea corupţiei, îmbunătăţirea situaţiei ţăranilor, respectarea Regulamentelor Organice, siguranţa personală, desfiinţarea cenzurii etc.). Domnul Mihail Sturdza intervine, revoluţionarii se refugiază în Transilvania, la Braşov, unde redactează un program radical – Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei (împroprietărirea ţăranilor fără despăgubire, unirea Moldovei cu Țara Românească).

b. Țara RomâneascăMişcarea se desfăşoară după model francez, având în centru societatea secretă Frăţia. La 9 iunie 1848,

în cadrul unei adunări, este prezentată Proclamaţia de la Islaz (respectarea autonomiei, înlăturarea privilegiilor, egalitatea în drepturi politice, responsabilitate ministerială, domn ales pe 5 ani din toate stările sociale, emanciparea clăcaşilor cu despăgubire). Domnul Gheorghe Bibescu părăseşte tronul, lăsând puterea unui guvern provizoriu (mitropolitul Neofit, N. Bălcescu, Ion Heliade Rădulescu, Christian Tell) care desfiinţează privilegiile, eliberează deţinuţii politici, stabileşte culorile drapelului naţional.

Revoluţia este înăbuşită la 13 septembrie, prin intervenţia trupelor turceşti.c. TransilvaniaMişcarea a avut un caracter naţional mai accentuat datorită luptei românilor pentru emancipare dar şi

obiectivelor revoluţionarilor maghiari care doreau anexarea provinciei la Ungaria.Au loc trei adunări la Blaj, cea mai importantă fiind a doua, între 3-5 mai 1848, când este prezentată

Petiţiunea Naţională (desfiinţarea şerbiei, egalitate religioasă, recunoaşterea naţiunii române, respingerea anexării provinciei la Ungaria). Între octombrie 1848 şi iulie 1849 are loc un război civil între autorităţile habsburgice şi revoluţionarii maghiari, românii se organizează militar în Munţii Apuseni sub conducerea lui Avram Iancu.

Revoluţia va fi înăbuşită de trupele austriece şi ţariste.Mişcarea paşoptistă în spaţiul românesc a demonstrat că pentru reforma societăţii nu era de ajuns

unitatea de acţiune a românilor, că fără unitatea statală nu se putea trece la modernizarea internă a statului.6. UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE (1859)

17

În 1849, după înfrângerea revoluţiei, puterea suzerană şi cea protectoare încheie Convenţia de la Balta-Liman prin care erau restabilite Regulamentele Organice în Principate, domnii erau numiţi pentru 7 ani de Imperiul Otoman şi Rusia.

În 1856, se încheie Războiul Crimeii, cu înfrângerea Rusiei, Tratatul Congresului de pace de la Paris cuprindea următoarele:

Menţinerea suzeranităţii otomane asupra celor două principate; Înlocuirea protectoratului rus cu garanţia colectivă a 7 mari puteri europene (Imperiul Otoman,

Rusia, Austria, Prusia, Sardinia, Franţa, Anglia); Rusia retrocedează Moldovei trei judeţe în S Basarabiei (Cahul, Ismail şi Bolgrad), adică ieşirea la

Dunăre; Problema românească devine una europeană, marile puteri doresc convocarea Adunărilor Ad-hoc,

care să sondeze doleanţele românilor, populaţia să fie consultată asupra viitoarei organizări a ţării; adunările urmau să fie alcătuite din reprezentanţi ai clerului, ai mariilor şi micilor proprietari, ai orăşenilor şi clăcaşilor, rezultau în urma unor alegeri la care clerul, marii proprietari şi orăşenii votau direct, iar micii proprietari şi ţăranii indirect, prin delegaţi.

În 1857, funcţionează în fiecare principat câte o adunare ad-hoc, în rezoluţiile acestora existând cereri ca:

Respectarea autonomiei principatelor; Unirea celor două principate; Aducerea unui prinţ străin.În 1858, la Conferinţa de la Paris, Marile puteri semnează o Convenţie, care pentru principate va avea

rol de constituţie (vezi capitolul III).În ianuarie 1859, au loc alegeri pentru domnii celor două principate. Profitând de faptul că, în

Convenţia de la Paris, nu era interzisă alegerea aceleiaşi persoane în ambele ţări, la 5 ianuarie – Iaşi şi la 24 ianuarie – Bucureşti, este ales colonelul Alexandru Ioan Cuza ca domn în Moldova, respectiv Țara Românească. Punând Europa în faţa “faptului împlinit”, românii constituie statul român modern.

7. DOMNIA LUI Al.I. CUZA (1859-1866)În politica externă, Al.I. Cuza a militat pentru recunoaşterea dublei alegeri şi a unirii. Marile puteri au

recunoscut dubla alegere în 1859, iar sultanul a acceptat unirea, în 1861, numai pe timpul domniei lui Cuza. Au fost trimise misiuni diplomatice unice în capitalele europene, iar în 1862 s-a format Ministerul de Externe unic.

În plan intern, domnia lui Cuza a însemnat aplicarea unui program de reforme pentru modernizarea societăţii şi consolidarea statului român modern, un program de unificare instituţională, a mecanismelor administrative şi economice:

Secularizarea (trecerea în proprietatea statului) averilor mănăstireşti – 1863; Adoptarea unui nou cod civil şi a unui nou cod penal pentru modernizarea sistemului juridic; Legea Instrucţiunii Publice – reglementa învăţământul la toate nivelurile, învăţământul primar

devenea obligatoriu şi gratuit – 1864; organizarea primelor universităţi: Iaşi – 1860, Bucureşti – 1864; Legea Electorală păstra votul cenzitar (proporţional cu averea), dar mărea numărul alegătorilor

prin reducerea censului, alegătorii erau împărţiţi în direcţi şi primari (care votau prin delegaţi); Unificarea vămilor, a telegrafului, a serviciului sanitar, înfiinţarea arhivelor statului, organizarea

armatei, guvern şi parlament unic (ambele din 1862); Legea Rurală a suscitat cele mai multe discuţii din cauza opoziţiei boierimii. Cuza a fost nevoit să

dizolve Adunarea Legislativă conservatoare şi să păstreze guvernul reformist al lui Mihail Kogălniceanu, la 2 mai 1864; deasemenea, pentru a creşte puterea domnului, în 1864, după un plebiscit (modalitate de sondare a opiniei populaţiei, fiecare cetăţean răspunde prin da sau nu la o anumită întrebare), a fost adoptat Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris, cu rol constituţional (vezi cap. III). Reforma Agrară a fost promulgată de Cuza în 1864, însemna împroprietărirea ţăranilor clăcaşi în funcţie de numărul de vite, plăteau despăgubiri timp de 15 ani şi nu puteau înstrăina terenul timp de 30 de ani. Au fost împroprietărite 460 000 familii, cu 30% din surafaţa agricolă a ţării.

18

Încă din 1863 s-a format o coaliţie anticuzistă în viaţa politică, o alianţă între liberali radicali şi conservatori (“monstruasa coaliţie”) care dora îndepărtarea domnului şi aducerea unui prinţ străin, conform rezoluţiilor adunărilor ad-hoc. Cuza abdică la 11/23 februarie 1866, lăsând tronul unei locotenenţe domneşti (instituţie care ţine locul domnului).

8. CONSTITUȚIA DIN 1866 – vezi cap. III

9. CONSOLIDAREA INSTITUȚIILOR STATULUI ROMÂN MODERNa. MonarhiaÎn 1878, România şi-a obţinut independenţa, un rol important avându-l principele Carol.În martie 1881, Parlamentul votează legea prin care România devenea regat, iar la 10 mai 1881 Carol

şi Elisabeta de Wied sunt încoronaţi ca regi. În lipsa unor moştenitori direcţi, la 18 mai 1881, prin “pactul de familie”, Ferdinand, nepotul de frate al regelui Carol, devenea prinţ moştenitor.

Regele Carol I, care a ocupat tronul până în 1914, a fost un monarh echilibrat, constituţional, care a sprijinit democraţia şi dezvoltarea societăţii, a organizat armata şi învăţământul, a înfiinţat Banca Naţională a României (1880), Academia şi Ateneul Român (1881), a promulgat legi pentru dezvoltarea industriei.

b. Partidele politiceÎnainte de Primul Război Mondial, viaţa politică românească s-a caracterizat prin pluripartidism

(existenţa mai multor grupări politice).Partidul Naţional Liberal, primul partid românesc, a fost înfiinţat în 1875, avându-i ca reprezentanţi

de seamă pe: I.C. Brătianu, C.A. Rosetti, M. Kogălniceanu, D.A. Sturdza etc. Liberalismul promova constituţionalismul şi pluralismul politic, bazat pe libertatea de exprimare şi spirit de toleranţă, încercând să extindă principiile de libertate şi toleranţă până la baza societăţii; în economie, propunea valorificarea tuturor resurselor şi energiilor naţionale, care să contribuie la dezvoltarea societăţii (“prin noi înşine”); a fost susţinut de clase sociale noi: burghezia industrială şi financiară.

Partidul Conservator, al doilea partid din istoria României, a fost fondat în 1880, cu reprezentanţi ca: Manolache Costache Epureanu, Lascăr Catargiu, P.P. Carp, Titu Maiorescu, Take Ionescu. Conservatorismul românesc are la bază ideea “formei fără fond” (fondul este realitatea istorică, forma sunt ideile occidentale); junimiştii susţineau ridicarea culturală a poporului pentru a permite dobândirea şi exercitarea libertăţilor politice; drepturile politice nu pot să premeargă dezvoltării economice; calea graduală de dezvoltare, în conformitate cu realităţile istorice (“paşii mărunţi”) este de preferat unei dezvoltări rapide şi haotice; a fost susţinut de moşieri (marii proprietari funciari).

Între 1895 şi Primul Război Mondial, după model englez, în România a funcţionat rotativa guvernamentală (regele chema, alternativ, la guvernare, unul din cele două partide puternice, liberalii sau conservatorii).

10.MAREA UNIRE DIN 1918Formarea statului naţional unitar român a reprezentat înfăptuirea visului secular al românilor,

evenimentul, de la sfârşitul Primului Război Mondial, fiind favorizat de: Dorinţa populaţiei din provinciile româneşti, manifestată sub forma adunărilor populare; Enunţarea “principiului naţionalităţilor” de către preşedintele american Wilson; Prăbuşirea imperiilor multinaţionale vecine: Austro-Ungar şi Țarist; Participarea României la război în tabăra învingătoare a Antantei.Unirea teritoriilor româneşti cu ţara în 1918 a respectat aceleaşi trei etape: autonomia, independenţa,

unirea.a. BasarabiaÎn martie 1917, în provincie se formează Partidul Naţional Moldovenesc. În octombrie, la Chişinău,

are loc Congresul Ostaşilor Moldoveni care hotărăşte autonomia Basarabiei (se formează Sfatul Țării ca organism reprezentativ şi Consiliul Directorilor Generali, condus de Ion Inculeţ, cu rol executiv). În decembrie, este proclamată Republica Democratică Moldovenească; în inanuarie 1918, aceasta cere ajutorul

19

armatei române pentru înlăturarea dezordinii provocate de bolşevici, RD Moldovenească îşi proclamă independenţa. La 27 martie/8 aprilie 1918, Sfatul Țării proclamă unirea cu România.

b. BucovinaÎn octombrie 1918, deputaţii români din Parlamentul de la Viena au constituit Consiliul Naţional

Român, în noiembrie a fost ales un Consiliu Naţional cu rol reprezentativ şi un Birou Executiv, condus de Iancu Flondor. La 15/28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei a hotărât unirea cu România.

c. TransilvaniaLupta unionistă a avut în centru două partide: Partidul Naţional Român şi Partidul Social Democrat. În

septembrie 1918, prin Declaraţia de la Oradea, românii şi-au cerut dreptul la autodeterminare, în octombrie s-a format Consiliu Naţional Român Central, din câte 6 membri din fiecare partid. În noiembrie, se formează gărzi româneşti care preiau controlul, tratativele cu guvernul maghiar eşuează. La 18 noiembrie/1 decembrie 1918, are loc Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia, cu participarea a 1 228 delegaţi şi 100 000 de oameni. Se hotărăşte unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România. Se formează Marele Sfat Naţional (rol legislativ) şi Consiliul Dirigent (rol executiv, condus de Iuliu Maniu).

În august 1919, armata română intervine în Republica Sfaturilor din Ungaria, care nu recunoştea unirea Transilvaniei cu România, provocând prăbuşirea cestui regim.

11.CONSOLIDAREA STATULUI NAȚIONAL UNITAR ROMÂN. REFORME INTERBELICE

Evenimentele din 1918 au dus la formarea României Mari, un stat de mărime medie, de cca. 300 000 km. pătraţi. În decembrie 1919, primul Parlament al României Mari a adoptat legea de ratificare a unirii. În octombrie 1922, la Alba-Iulia, regele Ferdinand şi regina Maria sunt încoronaţi ca monarhi ai României Mari.

Marea Unire a deschis calea unui proces complex de modenizare a societăţii, proces accelerat de adoptarea unor reforme:

Legea electorală (1917-1918) introducea votul universal (dreptul egal de a vota al tuturor cetăţenilor, indiferent de avere, religie, sex, origine);

Reforma Agrară (1918-1920) promisă de regele Ferdinand în timpul războiului, a fost cea mai amplă acţiune de acest fel din acele timpuri, a însemnat exproprierea a 60% din suprafaţa deţinută de marii moşieri;

Reforma financiară (1921) introducea un sistem de impozitare unic pe tot cuprinsul ţării; Legea învăţământului (1924) introducea învăţamântul primar – unitar, obligatoriu şi gratuit.

12.DEMOCRAŢIA ROMÂNEASCĂ INTERBELICĂBaza funcţionării democraţiei româneşti interbelice a fost asigurată de constituţia din 1923 (vezi cap.

III). Partidele politice interbeliceÎn perioada interbelică, democraţia românească a fost caracterizată prin pluralism politic. Principalele

grupări democratice au fost: Partidul Naţional Liberal continuă să fie cel mai important partid politic, condus de personalităţi

de mare anvergură: Ion I.C. Brătianu, Vintilă Brătianu, I.G. Duca. Doctrina poartă numele de neoliberalism, susţinând intervenţia statului în economie, industrializare şi protecţionism.

Partidul Naţional Ţărănesc devine al doilea partid ca importanţă, a apărut prin fuziunea, în 1926, între Partidul Naţional Român din Transilvania şi Partidul Ţărănesc din „vechiul regat”; ţărănismul sprijinea mica proprietate ţărănească, dezvoltarea agriculturii, „porţile deschise” faţă de capitalul străin (până în 1933); conducători: Iuliu Maniu, Ion Mihalache.

După model european, în România interbelică se dezvoltă şi grupări extremiste, antidemocratice: Partidul Comunist Român a apărul în 1921, inspirat şi sprijinit de Moscova, susţinea instaurarea

dictaturii proletariatului şi proprietatea colectivă; a fost scos în afara legii în 1924, pentru că reprezenta interesele URSS;

20

Legiunea Arhanghelului Mihail, grupare de extremă dreaptă, a apărut în 1927, sub conducerea lui Corneliu Zelea Codreanu; inspirată de fascismul italian, susţinea antisemitismul (ura faţă de evrei), misticismul, antidemocratismul; din 1930 poartă numele de Garda de Fier, iar din 1934 – Partidul „Totul Pentru Ţară”.

„Criza dinastică”Conform constituţiei, România era organizată ca monarhie constituţională, avându-l ca rege pe

Ferdinand, din 1914. În 1925, se declanşează „criza dinastică”, prinţul moştenitor Carol renunţă la această calitate. În ianuarie 1926, parlamentul îl numeşte prinţ moştenitor pe Mihai, fiul lui Carol, în vârstă de 5 ani. În 1927, moare regele Ferdinand, astfel încât, Mihai devine rege (fiind minor, este ajutat de o regenţă, o instituţie care ţine locul regelui). În 1930, profitând de condiţii favorabile (nemulţumiri legate de criza economică, slăbiciunea guvernării ţărăniste), Carol se întoarce în ţară şi devine rege, la 8 iunie („restauraţia monarhiei”). Fiul său, Mihai, primeşte titlul de Voievod de Alba-Iulia.

În 1938, regele Carol II impune un regim autoritar, prin adoptarea unei noi contituţii (vezi cap. III).

Imperfecţiuni ale democraţiei româneşti interbelice: Lipsa de experienţă a electoratului; Amestecul monarhiei în viaţa politică (1930-1940);Ascensiunea extremismului, folosirea atentatului politic (legionarii îl asasinează pe prim-ministrul I.G. Duca, pe fostul premier Armand Călinescu, pe istoricul Nicolae Iorga).

21

CAPITOLUL VIROMÂNIA POSTBELICĀ. STALINISM, NAȚIONAL-COMUNISM

ŞI DISIDENȚĀ ANTICOMUNISTĀ

1. Impunerea modelului sovietic în RomâniaDupă al doilea război mondial, în Europa de Răsărit a fost impusă forma de organizare de tip sovietic,

proces favorizat de : Câştigarea războiului de către URSS; Acordul încheiat între liderii coaliţiei învingătoare – Stalin, Churchill şi Roosevelt (“acordul de

procentaj de la Moscova”, octombrie 1944); Prezenţa “armatei roşii” ca factor de presiune în zonă; Atracţia ideologiei comuniste (în 1944, Partidul Comunist Român avea 1 000 de membri).

Impunerea modelului sovietic în partea estică a Europei s-a realizat după un tipar bine stabilit de la Moscova, însemnând: infiltrarea în guverne, impunerea guvernului fidel şi eliminarea tuturor adversarilor regimului.

Etapele impunerii regimului comunist în România:a. Etapa precomunizării (a coaliţiei reale)

La 23 august 1944, regele Mihai îl arestează pe mareşalul Antonescu, se formează un guvern condus de generalul Constantin Sănătescu, din care făcea parte un singur comunist, Lucreţiu Pătrăşcanu – ministru al justiţiei;

In noiembrie 1944, în guvernul Nicolae Rădescu, numărul comuniştilor creşte, deţinând poziţii-cheie;b. Etapa comunizării (preluarea puterii de către comunişti)

La 6 martie 1945, este impus de „armata roşie” primul guvern prosovietic, condus de dr. Petru Groza; acesta impune controlul comuniştilor asupra administraţiei, justiţiei, poliţiei, presei; sunt încurajate disidenţele (deosebiri de opinii decât cele oficiale) în celelalte partide politice pentru a le slăbi, începe anihilarea clasei politice; ca formă de protest, regele Mihai refuză să semneze actele guvernului (“greva regală”, august 1945 - ianuarie 1946);

La 19 noiembrie 1946, după o campanie electorală plină de abuzuri şi violenţe, alegerile sunt falsificate de Blocul Partidelor Democratice, o coaliţie controlată de comunişti, care obţine cca. 70 % din voturi;

În iulie 1947, după “înscenarea de la Tămădău”, PNȚ este scos în afara legii, liderii sunt arestaţi şi judecaţi; Iuliu Maniu şi Ion Mihalache sunt condamnaţi la închisoare pe viaţă şi vor muri în detenţie;

În august 1947, PNL îşi încetează activitatea; La 30 decembrie 1947, regele Mihai abdică, România devine republică populară.

2. Regimul politic în perioada comunistăÎn februarie 1948, prin fuziunea dintre Partidul Comunist Român şi Partidul Social-Democrat, se

formează partidul unic, Partidul Muncitoresc Român, avându-l ca secretar general pe Gheorghe Gherghiu-Dej ; acesta îi elimină, treptat, pe toţi foştii colaboratori, atât din “linia moscovită” (Ana Pauker, Vasile Luca), cât şi din “aripa locală” (Lucreţiu Pătrăşcanu); din 1952, preia şi funcţia de prim-ministru (preşedinte al Consiliului de Miniştri).

Regimul comunist în România are două perioade: Regim de tip stalinist (1948-1964)Se caracterizează prin supunerea totală faţă de Moscova, în toate domeniile: politic, economic,

cultural, instituţional, reformarea tuturor instituţiilor după model sovietic, baza regimului este dată de constutuţia din 1948 (vezi cap. III).

După 1958, când sunt retrase trupele sovietice din România, începe un proces de eliberare de sub dominaţia URSS, simbolizat prin Declaraţia din aprilie – 1964, prin care comuniştii români condamnă

22

hegemonia sovietică, susţin neamestecul în treburile interne ale unui stat şi egalitatea între partidele comuniste, îşi exprimă hotărârea construirii socialismului în conformitate cu realităţile naţionale.

Regim naţional-comunist (1965-1989)În martie 1965, moare Gheorghiu-Dej, fiind urmat la conducerea partidului unic de Nicolae

Ceauşescu, este adoptată o nouă constituţie (vezi cap. III).Până în 1971, Ceauşescu îşi consolidează poziţia eliminându-i pe foştii apropiaţi şi promovând cadre

fidele. După 1971, impune un regim personal de tip neostalinist, caracterizat prin: dictatură (impunerea punctului de vedere, prin forţă de o persoană sau de un grup de persoane), cultul peronalităţii, rotirea cadrelor, promovarea membrilor familiei în funcţii de conducere (“socialismul dinastic”), exacerbarea propagandei (prezentarea numai a aspectelor pozitive ale regimului); în 1974, devine preşedinte al RSR, funcţie pe care o va deţine până în 1989. Preşedintele republicii era ales de MAN, era conducător suprem al armatei, prezida Consiliul de Stat, numea şi revoca miniştrii, conferea decoraţii, încheia tratate, stabilea măsurile de importanţă deosebită ce priveau interesele supreme ale ţării, proclama starea de necesitate în caz de urgenţă.

3. ColectivizareaModificările aduse satului şi proprietăţii asupra pământului în România postbelică au fost inspirate de

schimbările produse în URSS în perioada interbelică.În 1945, guvernul P. Groza a iniţiat o reformă agrară, în scopul slăbirii mariilor proprietari şi câştigării

simpatiei ţăranilor (cca 75% din populaţia ţării locuia în mediul rural).În 1949, este lansat procesul de colectivizare, însemnând trecerea pământului din proprietatea privată

în proprietate comună; procesul s-a bazat, iniţial, pe voluntarism, apoi regimul a apelat la campanii de presă, impunerea cotelor din produse pentru necolectivizaţi, confiscări, ameninţări, violenţe, abuzuri, arestări, deportări; rezistenţa ţărănească în faţa colectivizării a însemnat răscoale pe tot cuprinsul ţării, înăbuşite de autorităţi.

În aprilie 1962, Gheorghe Gheorghiu-Dej anunţa sfârşitul colectivizării (pe 96% din pământul arabil al ţării, aprox. 3 mil. familii colectivizate).

Consecinţele colectivizării: Dispariţia ţăranilor înstăriţi (chiaburi); Ţăranul devine, din proprietar, un muncitor la o fermă a statului (Gospodării Agricole Colective,

numite ulterior, Cooperative Agricole de Producţie); Distrugerea satului, migraţia la oraş, transformări sociale; Din cauza slabei mecanizări în agricultură, România înregistra cea mai slabă productivitate din

sistemul socialist.

4. IndustrializareaModificările în industrie (schimbarea proprietarilor mijloacelor de producţie, dezvoltare explozivă) au

fost inspirate de modelul stalinist din Uniunea Sovietică.În 1948, MAN votează legea naţionalizării, care însemna trecerea tuturor capacităţilor industriale,

miniere, bancare, de comerţ în proprietatea statului. Procesul de naţionalizare a însemnat, se fapt confiscarea proprietăţilor, fără despăgubire. Astfel, dispare clasa patronilor, dispare libera iniţiativă în economie, economia devine centralizată, dirijată şi planificată (în 1951 este lansat primul plan cincinal – planificarea de către stat a parametrilor de dezvoltare pentru o perioadă de cinci ani).

Din punct de vedere industrial, perioada comunistă poate fi împărţită în: Perioada subordonării economice fată de interesele Uniunii Sovietice (1945-1964)Ocupată de armata sovietică, România este exploatată şi d.p.d.v. economic în folosul URSS: în 1945

sunt înfiinţate sovrom-urile (unităţi economice mixte ce funcţionau pe teritoriul românesc, dar profitul aparţinea sovieticilor).

Considerată înfrântă în război, România plăteşte despăgubiri Uniunii Sovietice în valoare de 300 milioane dolari, la cursul din 1938.

Se investeşte enorm în industrie, dar extensiv şi nu calitativ.

23

În 1949, se formează Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, din care făcea parte şi România, un organism prin care statele socialiste încercau stabilizarea economiilor, sub control sovietic.

Perioada îndepărtării de Moscova (1965-1980)În condiţiile îndepărtării politice, are loc şi una economică, România rupe dependenţa faţă de “fratele

mai mare” de la Răsărit (simbolul independenţei economice este construirea Combinatului Siderurgic de la Galaţi).

Sunt reluate schimburile economice cu occidentul (de exemplu, în 1969, este construită Uzina de automobile “Dacia” de la Piteşti, care producea după patent Renault).

Se accentuează procesul de industrializare şi urbanizare.La sfârşitul deceniului opt, România a intrat în criză economică din următoarele motive:

Creşterea preţului petrolului în anii 70; Calamităţi naturale (de exemplu, cutremurul din 1977); Neadaptarea industriei la schimbările tehnologice; Absenţa iniţiativei şi a interesului oamenilor din cauza lipsei de stimulente materiale.

Criza economică (1981-1989)În această perioadă, continuă investiţiile în industria grea (de multe ori, fără a ţine cont de principul

rentabilităţii), infrastructură şi în proiecte cu rol propagandistc (de exemplu: Casa Poporului din Bucureşti, Canalul Dunăre-Marea Neagră).

Din 1981, Nicolae Ceauşescu ia hotărârea lichidării datoriei externe (10,2 mld. $), datorie pe care statul român o contractase în urma uriaşelor investiţii în industrie. Cresc exporturile, scad importurile, scade consumul intern, populaţia este supusă unor imense sacrificii (limitarea consumului de energie electrică şi combustibili, introducerea cotelor la alimentele de bază).

5. Securitatea şi represiunea politicăLa 30 august 1948, se formează Direcţia Generală a Securităţii Poporului, condusă de agenţi sovietici,

cu scopul “de a apăra cuceririle democratice şi de a asigura securitatea RPR împotriva uneltirilor duşmanilor interni şi externi”; din 1951, instituţia se va numi Direcţia Generală a Securităţii Statului, iar din 1952 Ministerul Securităţii Statului; vechile instituţii sunt reformate după model sovietic, Poliţia şi Jandarmeria se transformă în Miliţie şi în Trupele de Securitate.

Represiune (eliminarea duşmanilor regimului) în România comunistă are două etape: Teroare directă (1948-1964)După model stalinist, sunt eliminaţi toţi duşmnaii reali sau potenţiali ai regimului: oameni politici,

intelectuali, preoţi (de exemplu, în 1948 a fost desfiinţată Biserica Greco-Catolică, 600 de preoţi şi episcopi au fost închişi, bunurile au trecut în posesia Bisericii Ortodoxe Române), ţărani care se opuneau colectivizării. Ca metode, autorităţile folosesc: arestarea, anchetarea, tortura fizică şi psihică, detenţia în condiţii grele, munca silnică, deportarea (de exemplu, deportarea sârbilor şi şvabilor din Banat în Bărăgan în 1951).

Se poate vorbi de un “gulag românesc”, o reţea de închisori şi tabere de muncă ce se întindea pe tot cuprinsul ţării: Sighet (unde au sfârşit cei mai importanţi oameni politici), Gherla, Râmnicu-Sărat, Piteşti (unde, ca experiment, se practica reeducarea prin violenţă), Jilava, Canalul Dunăre-Marea Neagră. Dintre personalităţile care au suferit în perioada de detenţie, putem enumera: Gheorghe Brătianu, Mircea Vulcănescu, Constantin C. Giurescu, Nichifor Crainic, Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Costantin Titel Petrescu, Constantin Argetoianu, Corneliu Coposu, Ion Diaconescu etc.

Teroare difuză (1965-1989)După 1962, începe eliberarea deţinuţilor politici, pentru a controla populaţia, autorităţile abandonează

metodele de tip staninist, este folosită o teroare difuză: încurajarea delaţiunii, formarea unei reţele de informatori, supravegherea populaţiei, violarea corespondenţei, ascultarea convorbirilor telefonice, dosarul personal. În 1975, România semnează Actul Final al Conferinţei de la Helsinki, obligându-se la respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, inclusiv libera circulaţie a persoanelor. Autorităţile, supravegheate de organisme internaţionale, folosesc pentru controlul inamicilor regimului, domiciliul obligatoriu sau închisori politice “mascate” în aziluri psihiatrice.

24

6. Forme de rezistenţă anticomunistăRezistenţa anticomunistă din România reprezintă un fapt mai puţin cunoscut, a fost expresia unei

nemulţumiri generale, a avut caracter naţional, au participat reprezentanţi ai tuturor categoriilor sociale.Partizanii anticomunişti au apărut în 1944, când frontul a ajuns pe teritoriul românesc, primele

nuclee erau formate din foşti combatanţi, înarmaţi şi organizaţi, de pe frontul de est; treptat, acestora li s-au adăugat toţi cei nemulţumiţi de noul regim: ţărani care se opuneau colectivizării, studenţi, preoţi, muncitori, elevi, femei etc. Partizanii acţionau în zone retrase, greu accesibile (munţi, păduri, Delta Dunării), organizaţiile purtau diverse denumiri: „Divizia Sumanele Negre”, „Haiducii lui Avram Iancu”, „Mişcarea Naţională de Rezistenţă”, „Graiul Sângelui” etc. Partizanii erau ajutaţi de o reţea de sprijinitori formată din rude sau simpatizanţi care le ofereau: informaţii despre trupele de securitate care îi căutau, hrană, găzduire, medicamente, îmbrăcăminte. Mişcarea a fost lichidată de autorităţi în 1959.

Rezistenţa ţărănească în faţa colectivizării a însemnat revolte pe tot cuprinsul ţării, cu participarea a aprox. 80 000 de oameni. Aceştia au fost pedepsiţi de autorităţi prin deportare (mutarea unui grup, ca pedeapsă, pentru a locui un alt teritoriu) în Bărăgan sau puşi să munceascâ la Canalul Dunăre-Marea Neagră.

În 1977, are loc o revoltă a minerilor din Valea Jiului, nemulţumiţi de condiţiile de muncă şi viaţă. 10 000 de mineri de la mina Lupeni întrerup lucrul pentru o săptămână, cerând condiţii decente de viaţă şi muncă.

În noiembrie 1987, are loc un protest al muncitorilor braşoveni de la uzinele „Tractorul” şi „Steagul Roşu” faţă de scăderea salariilor ca urmare a neîndeplinirii unei norme imposibil de îndeplinit. În acelaşi an, are loc şi un protest al studenţilor ieşeni, nemulţumiţi de condiţiile de viaţă şi studiu.

Rezistenţa intelectualilor a luat forma disidenţei, de trei tipuri: Disidenţa externă (români emigraţi în Occident care au prezentat opiniei publice internaţionale

adevărul despre regim: Paul Goma, Vlad Georgescu); Disidenţa internă (oameni de cultură care au avut curajul de a înfrunta autorităţile comuniste:

Mircea Dinescu, Doina Cornea, Ana Blandiana; aceştia, prin scrisori deschise, criticau cultul personalităţii lui Ceauşescu, solicitau reforme de structură şi respectarea drepturilor şi libertăţilor);

Disidenţa membrilor PCR (în 1989, 6 foşti activişti de seamă ai partidului îi trimit o scrisoare lui Ceauşescu în care cer repectarea drepturilor omului şi încetarea exportului de alimente şi a programului de sistematizare a satelor; „scrisoarea celor şase” a fost trimisă de semnatari posturilor de radio occidentale care erau ascultate clandestin pe teritoriul românesc: Europa Liberă, Vocea Americii, BBC).

7. Cultura în perioada comunistăRegimul comunist a încercat impunerea unei ideologii (marxism-leninismul) şi controlul asupra vieţii

culturale prin fomarea unui „om nou”, cu o morală proletcultistă (proletcultism – viaţă culturală caracteristică muncitorimii, proletariatului).

Din punct de vedere cultural, perioada comunistă poate fi împărţită în: 1945-1958 – perioada este caracterizată prin copierea fidelă a modelului cultural sovietic; are loc

o campanie puternică de rusificare, sunt rupte legăturile cu Occidentul; Academia Română este refomată prin îndepărtarea oamnilor de cultură indezirabili regimului, este desfiinţat învăţământul particular, cel de stat este organizat după model sovietic, limba rusă devine obligatorie în şcoli; este folosită cenzura (controlul exercitat de o instituţie supra informaţiei), în 1948 sunt interzise aprox. 8 000 de titluri şi publicaţii; sunt înfiinţate instituţii culturale mixte, româno-sovietice: muzee, edituri, biblioteci; în 1947, Mihail Roller publică Istoria românilor, în care rescrie istoria în conformitate cu pretenţiile noului regim, este exagerat rolul slavilor în formarea poporului român, este exagerată contribuţia comuniştilor la evenimentele interbelice.

1958-1965 – după retragerea trupelor sovietice, regimul adoptă o linie naţională, prin redescoperirea valorilor proprii, sunt închise instituţii culturale mixte.

1965-1971 – Ceauşescu continua linia naţională, este rescrisă istoria poporului român prin studierea intensă a contribuţiei dacilor la etnogeneză; este perioada cea mai prielnică dezvoltării culturale, sunt redescoperiţi autori interbelici, se modernizează învăţământul, se dezvoltă disciplinele exacte şi tehnice.

25

1971-1989 – după o vizită în Asia (Corea de Nord şi China), Ceauşescu doreşte lansarea unei „revoluţii culturale”, prin „tezele din iulie” 1971; astfel, cultura trece printr-o perioadă nefastă, este aservită cultului personalităţii, în studiul istoriei, dictatorul este asociat cu regii daci, cu voievozii şi principii; cea mai importantă instituţie de învăţământ era Academia de Partid „Ştefan Gheorghiu”.

8. Regimul comunist şi viaţa cotidianăCa orice regim totalitar, comunismul românesc a încercat controlul total şi strict asupra cetăţeanului: Legarea cetăţenilor de locul de muncă şi îngreunarea mişcării între oraşe; Obligativitatea pentru elevi, studenţi şi militari de a ajuta la strângerea recoltelor; Controlul asupra natalităţii prin lipsa mijloacelor de contracepţie; în 1967, sunt interzise

întreruperile provocate de sarcină (avorturile) pentru femeile sub 45 de ani sau cu mai puţin de patru copii - astfel, în anul următor, se nasc de două ori mai mulţi copii; în România, se înregistrau cele mai ridicate rate de mortalitate infantilă şi maternă din Europa;

Obligativitatea înregistrării la Miliţie a maşinilor de scris; Raţionalizarea consumului de electricitate, combustibili şi produse alimentare de bază („programul

de alimentaţie raţională”); Promovarea unei politici antireligioase: lipsa educaţiei religioase în şcoală şi în mass-media,

înlocuirea lui Moş Crăciun cu Moş Gerilă, programarea muncii patriotice în zilele de duminică şi cu ocazia sărbătorilor creştine.

Limitarea spaţiului de emisie al Televiziunii Române la 2 ore zilnic, majoritatea spaţiului de emisie fiind destinat omagierii cuplului Ceauşesu, astfet încât românii urmăreau la televizor emisiuni ale vecinilor: bulgari, ruşi, moldoveni.

Înregimentarea politică se făcea de la vârste fragede, pentru educarea copiilor în spiritul adeziunii faţă de Partid şi Conducător; copii de grădiniţă erau cuprinşi într-o organizaţie specifică numită „Şoimii Patriei”; de la şapte ani, elevii deveneau, fără excepţie, membri ai Organizaţiei Pionierilor, care urmărea aceleaşi scopuri, de manipulare şi control; la 14 ani, tinerii treceau într-o nouă etapă socială şi politică, devenind membri ai Uniunii Tineretului Comunist (UTC), iar la 18, adulţii puteau fi membri ai PCR.

26

CAPITOLUL VIISPAȚIUL ROMÂNESC ÎNTRE DIPLOMAȚIE ŞI COFLICTÎN EVUL MEDIU ŞI LA ÎNCEPUTURILE MODERNITĀȚII

1. ȚĀRILE ROMÂNE ŞI POARTARelaţiile româno-otomane în Evul Mediu pot fi împărţite în două perioade: De la jumătatea sec. XIV până la jumătatea sec. XVI – perioada confruntărilor militareTurcii au ajuns la Dunăre la sfârşitul sec. XIV, devenind vecini ai Principatelor Române. Coflictul

dintre cele două părţi a fost unul asimetric, inferioritatea numerică şi tehnică a românilor fiind evidentă. Aflaţi în defensivă, românii au adoptat, de cele mai multe ori, tactica “pământului pârjolit” – retragerea din faţa adversarului, evitarea confruntării directe, privarea de surse de hrană şi apă, incendierea localităţilor, pentru demoralizarea şi slăbirea acestuia.

Imperiul Otoman şi-a propus să ajungă prin Belgrad şi Viena în inima Europei. Pentru că nu se găseau pe direcţia principală de înaintare a turcilor, românilor le-a fost permis să îşi conserve autonomia, structurile statale şi religioase. Relaţiile statelor române cu Poarta aveau la bază capitulaţii, acte semnate de un domn şi sultan. Pe baza acestora, turcii aveau la N Dunării state vasale, exploatate economic, aflate, conform dreptului islamic în Casa Păcii (nemusulmani prieteni), nu aveau voie să staţioneze cu armată şi să construiască moschei. Românii îşi păstrau automomia (de exemplu, dreptul “ţării” de a alege domnul), dar, ca vasali, plăteau anual o sumă de bani ca răscumpărare a păcii (tribut, haraci în turcă), ajutau imperiul cu bani şi armată în caz de necesitate.

Confruntările militare româno-otomane ale sec. XV-XVI au avut drept cauză încercarea domnilor români de a obţine independenţa, de a rupe legătura de vasalitate faţă de Poartă.

Relaţiile dintre Țările Române şi Poartă se încadrează în “cruciadele târzii”, ultimele încercări ale puterilor creştine de a-i alunga pe turci din Europa. Românii s-au aflat la intersecţia intereselor Imperiului Otoman şi ale puterilor creştine vecine (Polonia, Ungaria, Imperiul Habsburgic şi Imperiul Țarist), ultimele convinse că existenţa statelor române constituie un tampon în calea turcilor.

De la jumătatea sec. XVI pâna la începutul sec. XVIII – raţiunile economice prevalează asupra celor politice

De pe la 1550, confruntările militare româno-turceşti sunt din ce în ce mai rare, Imperiul se implică din ce în ce mai mult în alegerea domnilor şi în politica externă a acestora. Creşte tributul şi se intensifică exploatarea economică a spaţiului din stânga Dunării (peşcheşurile anuale – daruri pentru reconfirmarea domniei, obligaţii de aprovizionare – cereale, vite, lemn, oi etc., vânzări preferenţiale – monopol comercial).

Imperiul Otoman controlează oraşe de pe teritoriul românesc (raiale) pe care le foloseşte pentru supravegherea directă asupra punctelor economice şi strategice: Tighina, Turnu, Brăila, Giurgiu.

2. MIRCEA CEL BĀTRÂN (1386-1418)În timpul lui Mircea cel Bătrân, Țara Românească cunoaşte o puternică dezvoltare economică, este

consolidată armata, se afirmă în politica internaţională, cuprinde şi Dobrogea din 1388. Remarcabil comandant militar, om politic şi abil diplomat, a întreţinut bune relaţii cu Ungaria, Polonia şi Moldova, a fost un exponent valoros al luptei antiotomane.

În 1389, Mircea intervine în ajutorul sârbilor cneazului Lazăr, care sunt înfrânţi de turcii sultanului Murad I în bătălia de la Kossovopolje (Câmpia Mierlei). În acelaşi an, se aliază de pe poziţii de egalitate, la Radom, cu regele polon Vladislav II Jagello, prin mijlocirea domnului moldovean Petru I Muşat, pentru a contracara tendinţele de hegemonie ale Ungariei.

La 7 martie 1395, este semnat Tratatul de la Braşov, între Mircea cel Bătrân şi regele Ungariei Sigismund de Luxemburg, primul tratat de alianţă anti-otomană din S-E Europei; cu acest prilej, sunt întărite privilegiile negustorilor braşoveni pentru Țara Românească.

În 1394 sau 1395, sultanul Baiazid I Fulgerul, primul sultan otoman care a călcat pe pământul românesc, organizează o campanie la N Dunării, încheiată cu victoria lui Mircea la Rovine, probabil lângă Craiova; pericolul otoman este îndepărtat pentru moment. În împrejurări mai puţin cunoscute, probabil după o nouă confruntare cu turcii, Mircea pierde o parte din ţară, până în 1396, în favoarea lui Vlad, fiu al lui Dan

27

I, rival al lui Mircea. Vlad, susţinut de o parte a boierimii muntene care nu mai voia să se împotrivească prin luptă turcilor, acceaptă suzeranitatea otomană.

În septembrie 1396, regele Sigismund de Luxemburg organizează o cruciadă anti-otomană, cu participarea cavalerilor occidentali şi a lui Mircea cel Bătrân, încheiată cu înfrângerea dezastruasă a creştinilor la Nicopole. Propunerii regelui Ungariei ca domnului român să i se încredinţeze conducerea luptei, deoarece era cunoscut şi se afirmase între contemporani prin confruntările anterioare cu turcii, a fost zădărnicită de fiul regelui Burgundiei, care solicitase această onoare pentru sine.

În 1402, în urma bătăliei de la Ankara, sultanul Baiazid I este înfrânt de mongoli şi moare în captivitate. Între fiii acestuia începe un război civil, în care se implică şi Mircea – momentul reprezintă apogeul politicii sale externe, susţine mai mulţi pretendenţi la tron, învinşi, în cele din urmă, de cel care va deveni sultan sub numele Mahomed I.

În 1417, turcii atacă Țara Românească care pierde Dobrogea, Mircea plăteşte tribut turcilor.Moare în 1418, fiind înmormântat în ctitoria sa de la Cozia.

3. ALEXANDRU CEL BUN (1400-1432)Domn al Moldovei cu ajutorul lui Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun a consolidat instituţiile, a

încurajat comerţul şi a obţinut recunoaşterea Mitropoliei Sucevei de către Patriarhia de la Constantinopol.A recunoscut suzeranitatea regelui polon Vladislav Jagello pentru a se proteja de Ungaria (care dorea

să controleze Chilia, punctul final al “drumului moldovenesc” ce lega Marea Neagră de Europa Centrală), îşi respectă îndatoririle de vasal trimiţând trupe în ajutorul polonezilor care luptau cu teutonii în Prusia (1410 – Grünwald, 1422 – Marienburg).

Alexandru cel Bun este primul domn al Moldovei care respinge un atac al turcilor, în 1420, apărând Cetatea Albă.

4. IANCU DE HUNEDOARA (1441-1456)Iancu de Hunedoara, ca voievod al Transilvaniei, a dus o politică antiotomană cu caracter ofensiv, a

încercat atragerea Moldovei şi Țării Româneşti în frontul antiotoman, prin impunerea în cele două ţări a unor domni. Provenea dintr-o familie de cnezi români catolici din Țara Haţegului, în 1438 devine ban al Severinului iar în 1441 voievod al Transilvaniei.

În 1442, obţine o victorie asupra turcilor pe râul Ialomiţa şi îl înscăunează în Țara Românească pe Vlad Dracul. Între 1443-1444, organizează “campania cea lungă”, o acţine militară împotriva turcilor în Peninsula Balcanică la care participă şi Vladislav, regele Ungariei şi Poloniei; trupele creştine ajung până la Sofia, este semnată Pacea de la Seghedin (1444) prin care cele două părţi îşi promiteau încetarea ostilităţilor pentru 10 ani.

În 1444, regele Vladislav organizează o campanie în Peninsula Balcanică, care se încheie cu dezastrul de la Varna şi moartea monarhului pe câmpul de bătălie. Iancu de Hunedoara devine guvernator al Ungariei în 1446 şi unul din fiii săi, Matei Corvin, va fi uns rege în 1458.

Cea mai importantă acţiune militară a lui Iancu este apărarea Belgradului (numit “poarta Ungariei”) în 1456, în faţa sultanului Mahomed II, cel care cucerise Constantinopolul în 1453. Pentru victoria deplină repurtată este numit de papa Calixt III “atletul cel mai puternic al lui Hristos”. Se îmbolnăveşte de ciumă în tabăra de la Zemun, moare şi este înmormântat în catedrala catolică din Alba Iulia

5. VLAD ȚEPEŞ (1448, 1456-1462, 1476)Domn al Țării Româneşti, Vlad Țepeş a fost asociat, din cauza asprimii pedepselor aplicate, cu

personajul literar Dracula al lui Bram Stoker. Adept al unei domnii autoritare, a consolidat ordinea în ţară, a reprimat adversarii, a întărit oastea, a sprijinit pe negustorii din ţară – tendinţă care a generat conflicte cu negustorii saşi. Domnia sa are loc în contextul ascensiunii turceşti spre centrul Europei şi a încercării papalităţii de a relansa ideea de cruciadă.

În 1459, refuză să plătească tribut turcilor, refuză să se înfăţişeze personal la Înalta Poartă şi, în 1461, dejoacă o încercare a acestora de a-l prinde la Giurgiu; încheie o alianţă cu regele maghiar Matei Corvin.

28

Între 1461-1462 întreprinde acţiuni antiotomane la S Dunării, devastând oraşele turceşti. Ca răspuns, sultanul Mahomed II conduce o campanie de pedepsire în Țara Românească, cu intenţia de a-l înlocui pe Vlad şi de a institui controlul asupra cursului muntean al Dunării; la începutul lunii iunie, un corp de oaste turcesc forţează, noaptea, trecerea Dunării pe la Nicopole; în lupta de la Turnu, după un succes iniţial al cavaleriei lui Vlad, oastea română este respinsă cu ajutorul unui puternic foc de artilerie, neputând astfel împiedica trecerea fluviului de grosul armatei turceşti (100-120 000), susţinută pe Dunăre de o puternică flotă. Vlad, care avea sub comandă cca. 22 000 oşteni, aplică “tactica pământului pârjolit”, atacă tabăra turcească de la Târgovişte (noaptea de 16-17 iunie 1462), în speranţa uciderii sultanului, provoacă o mare debandadă şi pierderi grele; Vlad este nevoit să-şi împartă armata pentru a încerca să răspundă multiplelor pericole ce ameninţau ţara: oastea sultanului, trupele de akingii – corpuri rapide de cavalerie, specializate în raiduri de pradă, asediul moldo-turcesc asupra Chiliei; turcii intră în capitală şi îl înscăunează pe Radu cel Frumos, fratele lui Vlad, este reinstaurat regimul tributar; foametea şi seceta, oboseala şi descurajarea trupelor, permanent hărţuite de români, precum şi ameninţarea unei eventuale intervenţii ungare, l-au determinat pe sultan, care nu a putut angaja o bătălie decisivă cu Vlad, să dea semnalul retragerii; Țepeş este închis de Matei Corvin la Vişegrad, apoi la Pesta, timp de 12 ani, fiind acuzat de trădare.

Revine pe tron în 1476, cu ajutorul lui Ştefan cel Mare, care avea nevoie de un sprijin în lupta antiotomană. Va fi ucis de boieri după o domnie de o lună.

6. ŞTEFAN CEL MARE (1457-1504) Domn al Moldovei, Ştefan cel Mare a fost cel mai important voievod român al sec. XV; a evitat

angajarea ţării în lupta cu mai mulţi duşmani în acelaşi timp, a încercat atragerea Țării Româneşti în frontul antiotoman. Remarcabil comandant de oşti şi om politic, a întărit autoritatea domnească, a consolidat puterea economică a ţării, a sprijinit dezvoltarea meşteşugurilor, a negoţului şi a târgurilor, a întărit oştirea şi cetăţile, a făcut din Moldova un stat puternic, cu o largă recunoaştere pe plan internaţional.

În tradiţia înaintaşilor săi, a recunoscut suzeranitatea Poloniei pentru a se proteja de Ungaria, în 1459, prin Tratatul de la Overchelăuţi, pe Nistru, cu regele Cazimir IV. Petru Aron, cel căruia Ştefan îi luase tronul, este îndepărtat din apropierea graniţei cu Moldova, Ştefan se recunoaşte vasal numai faţă de regele polon, căruia îi cedează, pentru o perioadă, cetatea Hotin cu vama, se angajează să restutuie moşiile confiscate boierilor care vor reveni în ţară. Tratatul, prin care este recunoscută de jure (de drept) noua domnie, a pus bazele unei colaborări moldo-polone.

În 1465, ocupă cetatea Chilia de la unguri şi, ca răspuns, în noiembrie 1467, Moldova este invadată de armata regelui Matei Corvin, care urmărea readucerea ţării în dependenţă efectivă faţă de Coroana ungară; armata regelui maghiar (cca. 40 000 oşteni) pleacă din Braşov, trece Pasul Oituz, arde Târgul Trotuş şi înaintează pe Valea Siretului prin Bacău, Roman, spre Baia; în noaptea de 14-15 decembrie 1467, are loc lupta de la Baia, oastea lui Ştefan cel Mare (12 000) dă foc oraşului şi atacă pe invadatori; din cele trei corpuri de oaste moldovene, numai două susţin atacul, cel de-al treilea, prin trădare, nu atacă, permiţând unei părţi a armatei ungare, în frunte cu regele, grav rănit, să se retragă spre Braşov; campania lui Matei Corvin a fost ultima încercare importantă de restaurare, prin mijloace militare, a suzeranităţii ungare asupra Moldovei şi a prilejuit lui Ştefan cel Mare prima sa manifestare pe plan internaţional.

Îi învinge pe tătari la Lipnic, pe Nistru, în 1470. În 1471, îl învinge la Soci, în sudul Moldovei, pe Radu cel Frumos şi îl înscăunează în Țara Românească pe Laiotă Basarab.

În 1473, refuză plata tributului către turci, declanşează, astfel, “războiul de 13 ani” (până în 1486); în 1474, sultanul Mahomed II organizează o campanie, sub conducerea lui Soliman Paşa, beglerbegul (guvernatorul) Rumeliei, cu cca. 120 000 de soldaţi; în Țara Românească, îl instalează pe Radu cel Frumos; armata turcească invadează Moldova, Ştefan aplică “tactica pământului pârjolit” în faţa otomanilor care urcă spre nord, pe valea râului Bârlad; la 10 ianuarie 1475, domnul moldovean repurtează o strălucitoare victorie la Vaslui (Podul Înalt), armata Moldovei (cca. 40 000 oşteni români, 5 000 secui, 1 800 unguri şi 2 000 poloni) atacă, într-o zi ceţoasă, într-un loc mlăştinos mărginit de păduri şi învinge armata turcă însoţită de tătari şi de un corp de oaste muntean condus de Radu cel Frumos; după victorie, timp de trei zile, Ştefan a urmărit resturile armatei invadatoare, puţini dintre otomani reuşind să se salveze la sud de Dunăre; Ştefan trimite o scrisoare principilor creştini ai Europei în care anunţă victoria (“am mers împotriva duşmanilor

29

Creştinătăţii, i-am biruit şi i-am călcat în picioare şi pe toţi i-am trecut prin ascuţişul spadei noastre”), cere ajutor, numind Moldova “poarta creştinătăţii”; în iulie 1475, încheie un tratat militar cu Matei Corvin, Ştefan recunoaşte suzeranitatea regelui ungar care urma sa-l ajute împotriva turcilor şi să-i acorde loc de refugiu în caz de necesitate.

În 1476, sultanul Mahomed II conduce personal o campanie în Moldova (cca. 150 000 oşteni), trupele turceşti urcă pe Siret, iar tătarii atacă de la Nistru, îndreptându-se spre Suceava; Ştefan, care nu s-a angajat într-o luptă decisivă, preferând hărţuirea adversarului, este învins la 26 iulie la Războieni (Valea Albă) – jud. Neamţ, unde cei 20 000 de moldoveni (numai oastea de curte, deoarece ţăranii fuseseră lăsaţi să-şi apere gospodăriile în faţa tătarilor) sunt copleşiţi de superioritatea numerică a turcilor; Ştefan se refugiază în Polonia unde îşi reface armata; pentru că nu poate cuceri cetăţile Moldovei (Suceava, Neamţ, Hotin), Mahomed se retrage.

În 1484, după o campanie a sultanului Baiazid II, Moldova pierde în favoarea turcilor Chilia şi Cetatea Albă – turcii se instalează pentru patru secole pe teritoriul Moldovei care încetează să mai fie o putere pontică. Reconfirmă relaţia de vasalitate, la Colomeea, în 1485, faţă de regele Poloniei Cazimir IV, în speranţa recuceririi celor două cetăţi. În 1487, încheie pacea cu turcii, cărora le plăteşte tribut.

În 1490, Moldova ocupă Pocuţia, obiect al unui litigiu cu Polonia din timpul lui Petru Muşat. În 1497, unul din fiii lui Cazimir, Ioan Albert – rege al Poloniei, intră cu armată în Moldova, asediază Suceava, fiind înfrânt la Codrii Cosminului (oastea moldovenească sub conducerea domnului atacă prin surprindere grosul armatei polone, chiar în mijlocul pădurii, provocând o înfrângere zdrobitoare); prin Tratatul de la Hârlău, din 1499, se va încheia pacea de pe poziţii de egalitate, restabilindu-se colaborarea politică şi comercială.

Ştefan moare la 2 iulie 1504, este înmormântat în biserica ridicată de el la Putna.

7. MIHAI VITEAZUL (1593-1601)Domn al Țării Româneşti şi, ulterior, al celor trei ţări, Mihai Viteazul este un personaj controversat,

văzut de unii istorici doar ca un aventurier şi condotier (conducătorul unor armate de mercenari). Domnia acestuia are loc în contextul agravării dominaţiei otomane asupra spaţiului românesc şi creşterii tributului. În plan european, la iniţiativa Papei se realizează o alianţă antiotomană – Liga Sfântă – cu participarea habsburgilor spanioli şi austrieci, a Statului Papal şi a unor ducate italiene.

În 1594, este declanşată lupta antiotomană, Mihai Viteazul ucide creditorii turco-levantini şi atacă garnizoana turcească din Bucureşti, apoi atacă cetăţile turceşti de la Dunăre; în ianuarie 1595, îi înfrânge pe turci şi pe tătari la Putineiu, întreprinde acţiuni în Balcani în sprijinul sârbilor şi bulgarilor. Acţiunile acestea îl apropie pe Mihai de Liga Sfântă.

La 10/20 mai 1595 este încheiat Tratatul de la Alba-Iulia cu principele Transilvaniei, Sigismund Bathory; semnat de boierii din Sfatul Domnesc trimişi de domnul Țării Româneşti, tratatul era dezavantajos pentru Mihai care devenea vasalul lui Sigismund, Mihai intra în Liga Sfântă, Biserica Ortodoxă din Transilvania era pusă sub autoritatea Mitropoliei din Târgovişte.

În 1595, are loc o invazie turcească în Țara Românească, cu participarea a 100 000 de soldaţi. La 13/23 august, Mihai obţine o strălucită victorie la Călugăreni, pe apa Neajlovului, asupra marelui vizir Sinan Paşa; faţă de superioritatea turcească, Mihai (care conducea 16 000 români şi 7 000 de oşteni trimişi din Transilvania) este silit să se retragă spre nord, pentru a primi sprijinul aliaţilor; oastea otomană ocupă Bucureştiul; în octombrie, cu ajutorul lui Sigismund, eliberează Târgovişte şi repurtează o victorie decisivă la Giurgiu.

În 1596, întreprinde o nouă campanie în dreapta Dunării iar, în 1597, încheie pacea cu turcii care recunosc autonomia, domnia pe viaţă şi înjumătăţirea tributului.

În mai/iunie 1598, este încheiat Tratatul de la Mănăstirea Dealu cu împăratul Imperiului Habsburgic, Rudolf II; Mihai recunoştea suzeranitatea acestuia şi primea bani pentru organizarea unei armate de 5 000 de oameni, Rudolf recunoaşte caracterul ereditar al domniei lui Mihai, care se obliga să sprijine acţiunile antiotomane ale împăratului. În anul următor, cu acordul lui Rudolf, intră în Transilvania şi îl învinge la Şelimbăr, lângă Sibiu, pe principele Andrei Bathory (vărul lui Sigismund), intră triumfător în Alba Iulia la 1 noiembrie; Dieta în recunoaşte ca locţiitor al împăratului, este îmbunătăţită situaţia românilor şi este înfiinţată Mitropolia Ortodoxă a Transilvaniei.

30

În 1600, intră în Moldova, îl învinge pe domnul filopolon Ieremia Movilă, se autointitulează “domn al Țării Româneşti, al Ardealului şi al Moldovei” realizând prima unire a celor trei ţări.

Această unire a deranjat Polonia (ale cărei interese în Moldova erau lezate), nobilimea maghiară din Transilvania, care îşi vedea ameninţate privilegiile şi pe Rudolf II, nemulţumit de creşterea puterii vasalului său. În septembrie 1600, prin lupta de la Mirăslău, Mihai este înfrânt, Rudolf devenea stăpânul Transilvaniei; în Moldova este pus domn Ieremia Movilă iar în Țara Românească fratele său, Simion Movilă. Mihai merge la Praga, de unde se întoarce cu ajutor de la Rudolf, îşi reorganizează armata şi, la 3/13 august 1601, obţine o victorie asupra lui Sigismund Bathory, la Gorăslău. Din Muntenia este alungat Simion Movilă dar, la 9/19 august 1601, pe Câmpia Turzii, Mihai este asasinat de generalul Gheorghe Basta, trimisul lui Rudolf.

8. RELAȚII EXTERNE ALE DOMNILOR ROMÂNI LA ÎNCEPUTURILE MODERNITĀȚII Domnia lui Şerban Cantacuzino (1678-1688) în Țara Românească înseamnă încercarea de

recâştigare a independenţei, prin apropierea de Imperiul Habsburgic. În 1688, domnul muntean trimite o delegaţie la Viena pentru a încheia o alianţă, semnează un tratat cu ruşii, însă moartea neaşteptată a lui Şerban Cantacuzino schimbă datele problemei.

Urmaşul acestuia la tron este Constantin Brâncoveanu (1688-1714), care a continuat politica de eliberare de sub dominaţia otomană şi de păstrare a integrităţii teritoriale; a avut relaţii diplomatice cu Franţa, Veneţia, Statul Papal, Rusia, Polonia şi Imperiul Habsburgic; în 1698, face propuneri de alianţă Rusiei, iar în 1701, ajunge la o înţelegere cu împăratul habsburgic Leopold I, a cărui protecţie o obţine; în 1714, este executat de turci din cauza politicii sale externe.

Dimitrie Cantemir (1710-1711), domn al Moldovei, încheie o alianţă în 1711, la Luţk, cu ţarul rus Petru cel Mare; armatele moldo-ruse sunt înfrânte de turci în acelaşi an la Stănileşti, pe Prut, domnul moldovean pleacă în exil în Rusia.

Politica externă anti-otomană a acestor conducători a produs o schimbare la nivelul instituţiei centrale a domniei, prin impunerea de către puterea suzerană a sistemului fanariot şi numirea domnilor de către sultan, începând cu 1711.

31

CAPITOLUL VIIIROMÂNIA ŞI CONCERTUL EUROPEAN.

DE LA “CRIZA ORIENTALĀ” LA MARILE ALIANȚE ALE SEC. XX

1. “CRIZA ORIENTALĀ” ŞI SPAȚIUL ROMÂNESC“Criza/Problema orientală” s-a desfăşurat între 1683 (când turcii au eşuat în asediul Vienei) şi sfârşitul

primului război mondial, a însemnat prăbuşirea lentă şi ireversibilă a Imperiului Otoman, numit “uriaşul cu picioare de lut” sau “omul bolnav al Europei”. Imperiul Habsburgic (Austria) şi Rusia se luptă între ele sau cu turcii pentru a obţine teritoriile celor din urmă.

Spaţiul românesc se află la intersecţia intereselor celor trei state, teritoriul Principatelor Române este teatru de război în sec. XVIII şi în prima parte a sec. XIX, iar bucăţi din pământul românesc reprezintă monedă de schimb în păstrarea echilibrului între marile puteri:

În 1699, prin Pacea de la Karlowitz, turcii recunosc pierderea Transilvaniei în favoarea habsburgilor;

În 1718, prin Pacea de la Passarowitz, Banatul şi Oltenia sunt luate de habsburgi; În 1739, Tratatul de la Belgrad consfinţea întoarcerea Olteniei la Țara Românească; În 1774, după Pacea de la Kuciuk-Kainargi, era introdus de facto protectoratul rus asupra

principatelor, în anul următor Austria primea N Moldovei, adică Bucovina; În 1812, prin Tratatul de la Bucureşti, Rusia lua teritoriul dintre Nistru şi Prut, adică Basarabia; În 1826, Convenţia de la Akkerman (Cetatea Albă) limita posibilitatea sultanului de a se

amesteca în principate; În 1829, prin Tratatul de la Adrianopol, Poarta recunoştea oficial protectoratul rus asupra

principatelor, era menţinută suzeranitatea otomană asupra celor două ţări; era desfiinţat monopolul comercial otoman, fiind instituită libertatea comerţului; raialele erau retrocedate statelor române; ocupaţia militară rusească va dura până în 1834, perioadă când vor fi impuse Regulamentele Organice.

În 1856, la Congresul de Pace de la Paris, se internaţionalizează problema românească, principatele române rămân sub suzeranitate turcească, dar intră sub garanţia colectivă a marilor puteri; ca soluţie în calea expansiunii ruseşti, s-a găsit soluţia formării unui stat românesc, eveniment ce va avea loc în 1859.

2. CUCERIREA INDEPENDENȚEI DE STAT A ROMÂNIEIDupă formarea statului român modern (1859), acesta s-a manifestat de facto (de fapt) ca independent,

deşi, de jure (de drept), era vasal Imperiului Otoman. În 1862, a fost înfiinţat Ministerul Afacerilor Străine al României, s-au stabilit legături, s-au semnat convenţii comerciale şi tratate de colaborare cu alte state.

În 1873, domnitorul Carol I a pus în mod deschis problema independenţei; în viaţa politică românească existau două orientări:

Liberalii susţineau apropierea de Rusia în eventualitatea unui război cu Poarta; Conservatorii susţineau calea diplomatică şi apropierea de Germania şi Imperiul Austro-Ungar (stat

apărut în 1867).În 1875, s-a redeschis “criza orientală” prin mişcări antiotomane în Bosnia şi Bulgaria, Rusia şi-a

manifestat intenţia de a interveni în favoarea acestora. În 1876, a fost adoptată o nouă constituţie a Imperiul Otoman, România fiind numită “provincie privilegiată” (fapt ce arăta că o cale diplomatică pentru obţinerea independenţei era exclusă).

La 4 aprilie 1877 este semnată o convenţie româno-rusă la Bucureşti prin care România permitea trecerea trupelor ţariste spre S Dunării, Rusia se obliga să respecte integritatea teritorială a României şi să suporte cheltuielile de transport.

Rusia declară război Turciei, trupele ţariste ajung la S Dunării, armata română este mobilizată (100 000 soldaţi) şi aşezată pe linia fluviului. Poarta rupe legăturile diplomatice cu România, cele două părţi se bombardează peste Dunăre. La 9/21 mai 1877, după o interpelare, ministrul de externe Mihail Kogălniceanu proclamă independenţa României în Camera Deputaţilor (a doua zi, este proclamată în Senat).

Armata rusă nu poate cuceri Plevna, un important punct strategic, un sistem de redute (fortificaţii otomane). Marele Duce Nicolae, conducătorul trupelor ţariste, trimite o telegramă şi cere ajutorul armatei

32

române. Aceasta trece Dunărea, în august, fără ca cele două părţi să semneze o convenţie militară. Comanda trupelor ruso-române este dată principelui Carol; asediată, Plevna capitulează în noiembrie, trupele române se angajează în lupte în zona Vidin, trupele ruse se îndreaptă spre Constantinopol, moment în care turcii cer pace.

În februarie 1878, este semnat tratatul Congresului de pace de la San Stefano, România nu este acceptată la negocieri, Imperiul Otoman recunoaşte independenţa României şi Serbiei, Rusia primeşte Dobrogea şi Delta Dunării pe care le cedează României (fără a o consulta), în schimbul celor trei judeţe din S Basarabiei.

Nemulţumite de creşterea exagerată a puterii Rusiei, marile puteri semnează tratatul la Berlin, în iulie 1878. Era recunoscută independenţa României cu condiţia acceptării schimbului teritorial cu Rusia de la San Stefano şi modificării art. 7 din constituţie.

3. RELAȚIILE INTERNAȚIONALE ALE ROMÂNIEI LA SFÂRŞITUL SEC. XIX ŞI ÎNCEPUTUL SEC. XX

După cucerirea independenţei, România a stabilit relaţii diplomatice de pe poziţii de egalitate, ca stat suveran, a deschis reprezentanţe diplomatice în alte ţări.

Înşelată de Rusia în 1878, România s-a orientat, pentru a ieşi din izolarea diplomatică, spre Germania, şi prin prisma originii regelui Carol I; în 1883, aderă la Tripla Alianţă (Puterile Centrale), devenind aliată cu Germania, Austro-Ungaria şi Italia; alianţa a avut un caracter defensiv şi secret, nefiind pusă în discuţia Parlamentului de teama respingerii, a crescut prestigiul internaţional al României, a scos-o din izolarea diplomatică, a întărit poziţiile ţării noastre în SE continentului, dar a lezat interesele şi sentimentele naţionale ale românilor (aliata noastră, monarhia dualistă, controla numeroase teritorii româneşti: Bucovina, Maramureş, Crişana, Banat şi Transilvania).

În 1907, se definitivează a doua alianţă defensivă europeană, Tripla Înţelegere (Antanta) din Franţa, Anglia şi Rusia. Cele două alianţe vor împinge lumea spre prima conflagraţie mondială.

În 1908, în momentul când Austro-Ungaria anexează Bosnia şi Herţegovina, Serbia se apropie de Rusia iar Bulgaria, prin ricoşeu, de monarhia dualistă. În 1912, izbucneşte Primul Război Balcanic, Imperiul Otoman este învins de Grecia, Bulgaria, Muntenegru şi Serbia, România fiind neutră. În 1913, Bulgaria, nemulţumită de rezultate, atacă foştii aliaţi, cărora li se adaugă şi Imperiul Otoman. România (având un guvern condus de Titu Maiorescu) intră în Al Doilea Război Balcanic (1913) pentru a împiedica vecina de la S să devină cea mai mare putere balcanică, Bulgaria nu poate lupta pe mai multe fronturi şi se recunoaşte învinsă. Prin Pacea de la Bucureşti (1913), ţara noastră primeşte de la Bulgaria S Dobrogei (Cadrilater).

Prin participarea la acest război, România s-a afirmat ca principală putere regională, s-a evidenţiat reorientarea politicii externe româneşti prin îndepărtarea de Tripla Alianţă.

4. ROMÂNIA ÎN PRIMUL RĀZBOI MONDIAL (1916-1918)La 15/28 iunie 1914, prin atentatul de la Sarajevo, un sârb îl asasinează pe prinţul moştenitor al

Austro-Ungariei. Bănuită de organizarea atentatului, Serbia este atacată peste o lună, marile puteri îşi mobilizează armatele, astfel începe Primul Război Mondial (1914-1918).

La 21 iulie 1914, are loc Consiliul de Coroană de la Sinaia, se discută problema intrării României în război. Consiliul este condus de regele Carol I, participă membrii guvernului, conducătorii partidelor politice şi foşti prim-miniştri. Existau 4 variante:

Participarea la război alături de Puterile Centrale (regele Carol, conservatorii filogermani, tratatul secret);

Participarea la război alături de Antanta (opinia publică); Expectativa armată (liberalii); Neutralitatea definitivă (socialiştii).În urma votului, se alege varianta neimplicării în conflict (neutralitate), motivată prin faptul că Austro-

Ungaria nu fusese atacată şi aliaţii nu consultaseră România cu privire la începerea conflictului.La 27 septembrie 1914, moare regele Carol I, fiind urmat la tron de Ferdinand.

33

În perioada neutralităţii (1914-1916), ambele tabere au făcut presiuni asupra României pentru intrarea în război, ţara noastră nu putea rămâne în afara conflictului datorită poziţiei geografice şi puternicului potenţial uman şi material. La 4 august 1916, guvernul Ion I.C. Brătianu semnează o convenţie politico-militară cu Antanta (Anglia, Rusia, Franţa şi Italia), care recunoştea drepturile româneşti asupra unor teritorii din Austo-Ungaria, se obliga să ajute ţara noastră cu muniţii şi material, România urma să declare război monarhiei dualiste.

La 14 august 1916, România declară război Austro-Ungariei, trupele române trec Carpaţii şi pătrund în Transilvania, eliberând SE provinciei. Din cauza slabei pregătiri, a lipsei ajutorului aliat şi a confruntărilor pe două fronturi, armata română nu poate rezista contraatacului germano-austro-ungar în defileul Jiului şi celui germano-bulgar la Dunăre. În noiembrie, este pierdut Bucureştiul, la venirea iernii frontul se stabilizează în S Moldovei (Focşani-Galaţi), România pierduse 2/3 din teritoriu, capitala, administraţia şi guvernul se mută la Iaşi.

În februarie 1917, are loc Revoluţia Burgheză în Rusia, ţarul Nicolae II abdică. Regele Ferdinand al României promite soldaţilor pământ şi drept egal la vot (reformă agrară şi una electorală). Armata română este reorganizată şi pregătită de o misiune franceză condusă de generalul Henry Berthelot. În iulie-august, ofensiva germană încearcă scoaterea definitivă a României din război, armata română rezista în S Moldovei (bătăliile de la Mărăşti şi Mărăşeşti).

În octombrie/noiembrie 1917, după Revoluţia Bolşevică, Lenin preia puterea în Rusia şi o va scoate din război prin Pacea de la Brest-Litovsk din februarie/martie 1918. Rămasă fără aliat. România încheie o pace separată, total dezavantajoasă, cu Puterile Centrale, la Buftea-Bucureşti (24 aprilie 1918). Semnată de guvernul Alexandru Marghiloman, pacea făcea din România un stat dependent politic şi economic de Germania. Tratatul nu a fost niciodată pus în aplicare, nu a fost ratificat de Parlament şi nici semnat de rege.

În toamna anului 1918, în condiţiile capitulării Puterilor Centrale, la 10 noiembrie, regele Ferdinand cere României reintrarea în război, care se încheie la 11 noiembrie cu victoria Antantei.

“Războiul pentru reîntregirea neamului” a dus la formarea statului naţional unitar român în urma Marii Uniri din 1918, unirea provinciilor româneşti cu ţara fiind recunoscută de marile puteri la Conferinţa de pace de la Paris (1919-1920).

5. POLITICA EXTERNĀ A ROMÂNIEI INTERBELICEDupă primul război mondial, România Mare avea următorii vecini: Ungaria, Bulgaria, Uniunea

Sovietică (toate nemulţumite de consecinţele teritoriale ale războiului, au afişat o politică revizionistă, în scopul modificării conţinutului tratatelor), Cehoslovacia, Iugoslavia şi Polonia (cele trei, ca şi România, cu teritorii câştigate după război, mulţumite de conţinutul tratatelor).

Pentru a se proteja de revizionismul interbelic, România Mare a luat următoarele măsuri: Membră, din 1919, a Ligii/Societăţii Naţiunilor, un organism internaţional care avea ca scop

apărarea păcii, rezolvarea paşnică a neînţelegerilor dintre state; diplomatul român Nicolae Titulescu a fost, două mandate consecutiv (1931-1932), preşedinte al Adunării Generale a Ligii Naţiunilor;

A încheiat tratate regionale în spiritul securităţii colective (două sau mai multe state ameninţate de un vecin îşi promit ajutor reciproc); în 1921, din iniţiativa ministrului de externe, Take Ionescu, semnează o convenţie politico-militară cu Polonia, înlocuită în 1926 de un tratat româno-polon; în 1921, se formează Mica Înţelegere (Mica Antantă), o alianţă prin care România, Cehoslovacia şi Iugoslavia se apărau faţă de pretenţiile Ungariei; în 1934, prin formarea Înţelegerii Balcanice (având ca artizan pe Nicolae Titulescu), România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia se protejau în faţa revizionismului bulgar;

Semnează alăturti de alte state Pactul Briand-Kellogg (1928) şi Protocolul de la Moscova (1929), ambele reglementau relaţiile internaţionale şi eliminau războiul ca instrument al politicii internaţionale;

în 1926, a fost parafat Tratatul de alianţă şi amiciţie între România şi Franţa, care a oferit Bucureştiului un plus de garanţie doar cu caracter moral, deoarece ambele state erau interesate de menţinerea principiilor care au stat la baza Pactului Societăţii Naţiunilor.

34

6. PIERDERILE TERITORIALE DIN 1940La 23 august 1939, prin Pactul Ribbentrop-Molotov, Germania şi URSS îşi împărţeau Europa de

Răsărit. La 1 septembrie, Germania atacă Polonia, la 3 septembrie Anglia şi Franţa declară război Germaniei, începe Al Doilea Război Mondial.

În iunie 1940, capitulează Franţa, cea care, alături de Anglia, acordase garanţii de menţinere a frontierelor statelor din Europa Centrală şi de Est, în perioada interbelică. La 26 şi 28 iunie 1940, în urma a două note ultimative, România cedează fără luptă Uniunii Sovietice Basarabia şi Bucovina de Nord; regele Carol II îi cere lui Hitler să trimită o misiune militară germană, dictatorul german o condiţionează de rezolvarea litigiilor României cu vecinii.

La 30 august 1940, prin Dictatul de la Viena, Germania şi Italia arbitrează neînţelegerile româno-maghiare, ţara noastră cedează N-V Transilvaniei. La 7 septembrie, prin Tratatul de la Craiova, România cedează Bulgariei Cadrilaterul.

“Tragicul an 1940” a însemnat prăbuşirea României Mari, pierderea 1/3 din teritoriu, adică 100 000 km. pătraţi cu aprox. 6 mil. locuitori.

7. ROMÂNIA ÎN AL DOILEA RĀZBOI MONDIALPierderile teritoriale din 1940 au provocat abdicarea regelui Carol II în septembrie, fiul său, Mihai,

redevenea rege. În realitate, România era o dictatură militară, fiind condusă de generalul Ion Antonescu (“conducător al statului”). La 14 septembrie, se formează un guvern cu ajutorul legionarilor, România devenea “stat naţional legionar”.

În noiembrie 1940, România aderă la Pactul Tripartit, devenind aliată a Germaniei, intrând în sistemul de alianţe al Axei Berlin-Roma-Tokio. În ianuarie 1941, are loc Rebeliunea Legionară, o confruntare între legionari şi Antonescu - susţinut de armată, câştigată de general.

La 22 iunie 1941, România intră în Al Doilea Război Mondial, atacă Uniunea Sovietică, în alianţă cu Germania, pentru a recâştiga teritoriile pierdute în iunie 1940; după o lună, armata română ajunge la Nistru, Antonescu va continua războiul, mai departe, alături de Hitler, în speranţa anulării Dictatului de la Viena. Trupele române asigură flancul sudic, în iarna 1942-1943 are loc dezastrul german de la Stalingrad, începutul sfârşitului pentru Hitler. Frontul se îndreaptă spre vest, în aprilie 1944, ruşii ajung pe teritoriul românesc.

La 23 august 1944, printr-o lovitură de stat, regele Mihai îl arestează pe mareşalul Antonescu; în seara zilei, monarhul citeşte la radio o proclamaţie, România iese din alianţa cu Germania; la 12 septembrie este încheiat armistiţiul cu Uniunea Sovietică iar, la 25 octombrie, este eliberat întregul teritoriu românesc de sub ocupaţia germană; România va continua războiul alături de Coaliţia Naţiunilor Unite, luptând alături de ruşi în Ungaria şi Cehoslovacia, până la sfârşitul conflictului, în mai 1945.

La Conferinţa de Pace de la Paris (februarie 1947), nu este recunoscută cobeligeranţa României (coparticiparea la înfrângerea Germaniei), este tratată ca stat învins, plăteşte despăgubiri de război Uniunii Sovietice (300 milioane dolari, în produse – alimente, materii prime, echipament industrial etc), este anulat Dictatul de la Viena.

35

CAPITOLUL IX ROMÂNIA ŞI „RĂZBOIUL RECE”

„Războiul Rece” reprezintă rivalitatea politică, militară, ideologică şi economică, desfăşurată între 1947-1991, starea de tensiune între două sisteme:

Sistemul socialist (Uniunea Sovietică şi sateliţii acesteia); Sistemul capitalist (SUA şi aliaţii acestora).

Politica externă a României în perioada comunistă poate fi etapizată după cum urmează: 1947-1958, Perioada subordonării docile faţă de interesele Moscovei, România nu are o

politică externă proprieÎn februarie 1947, delegaţia românească participă la Conferinţa de pace de la Paris, ţara noastră

reprimea partea de nord-vest a Transilvaniei. Delegaţia ofială a României nu a ridicat deloc problema Basarabiei şi a Bucovei de Nord, conform instrucţiunilor primite de la Moscova.

În 1947, americanii lansează Planul Marshall, pentru ajutorarea financiară a Europei în scopul refacerii rapide, Moscova refuză ajutorul şi obligă sateliţii să facă acelaşi lucru.

În 1948, România semnează, la Moscova, Tratatul de Prietenie şi asistenţă mutuală cu URSS, care permitea ruşilor amestecul în probleme ce vizau securitatea statului român, România cedează Insula Şerpilor din Marea Neagră.

Ca răspuns la Planul Marshall, în 1949 URSS formează CAER (din care făcea parte şi România), cu scopul coordonării politicilor economice a statelor socialiste, lărgirii schimburilor de mărfuri şi a schimburilor tehnico-ştiinţifice.

În 1949, statele democratice din Europa de Vest şi America de Nord formează o alianţă militară, Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord – NATO. Ca răspuns, blocul rival se organizează în 1955 în Tratatul de Prietenie, Colaborare şi Ajutor Reciproc (Tratatul de la Varşovia). Prin această alianţă, statele socialiste (inclusiv România, ca memru fondator) îşi propuneau apărare comună.

Comuniştii români condamnă politica preşedintelui iugoslav Iosip Broz Tito, cel care intrase în conflict cu Stalin în 1948 şi afişase o linie separată de cea sovietică. Statul român i-a persecutat pe sârbii din Banat, acuzaţi de „titoism”.

Simbolul docilităţii statului român faţă de URSS, în politica externă, este atitudinea comuniştilor români în 1956, când are loc o mişcare anticomunistă în Ungaria, care încercase reformarea sistemului din interior, încetarea monopartidismului, retragerea statului din Pactul de la Varşovia. Gheorghe Gheorghiu-Dej condamnă revoluţia maghiară, România pune teritoriul şi infrastructura la dispoziţia trupelor ruse care trec pentru a înăbuşi revolta de la Budapesta, conducătorul mişcării (Imre Nagy) este închis şi interogat în Romania. Astfel, sporeşte încrederea Moscovei în loialitatea regimului de la Bucureşti.

1959-1964, Perioada distanţării treptate de MoscovaÎn 1958, comuniştii români reuşesc să convingă Moscova să retragă trupele care staţionau în România.

Începe un proces de îndepărtare de URSS, de adoptare a unei linii diferite în poltica externă.În 1963, Gheorghiu-Dej îl vizitează pe liderul iugoslav Iosip Broz Tito. În acelaşi an, România votează

pentru prima data altfel decât URSS la ONU, deşi era membră a acestei organizaţii din 1955.Declaraţia din aprilie - 1964 este simbolul îndepărtării de politica Moscovei, este o reacţie la Planul

Valev, prin care URSS încerca amestecul în politica economică a sateliţilor. Conform planului propus de un economist sovietic, România, Bulgaria şi sudul URSS trebuiau transformate într-o zonă agricolă prin construirea unui complex interstatal. Planul a fost refuzat de comuniştii români ca un atentat la adresa suveranităţii ţării şi ca imixtiune în treburile interne.

1965-1989, Politica de detaşare de MoscovaÎm 1965, vine la putere N. Ceauşescu, acesta continuă politica de îndepărtare de URSS în toate

domeniile.

36

În 1967, România a fost singurul stat socialist care a recunoscut Republica Federală Germană, în pofida opoziţiei Republicii Democrate Germane şi a Uniunii Sovietice.

În acelaşi an, are loc „Războiul de şase zile” în care Israelul atacă state arabe vecine: Siria, Egipt şi Iordania, pe care le învinge. La Conferinţa partidelor comuniste de la Berlin, URSS a propus adoptarea unei rezoluţii care să condamne Israelul ca stat agresor, România nu a fost de acord cu această propunere, declaraţia finală nu a fost semnată de ţara noastră, care nu a rupt legăturile cu Israelul, păstrând, în acelaşi timp, bunele relaţii cu lumea arabă. Astfel, România a devenit un mediator al conflictului, a intermediat legături între diplomaţi americani, israelieni, arabi. Poziţia românească faţă de acest conflict a crescut enorm prestigiul României, ca urmare, rolul ei în relaţiile internaţionale a depăşit cu mult situaţia reală dată de potenţialul său economic, militar şi demografic limitat. Ceauşescu este vizitat, la Bucureşti, de preşedintele francez Charles de Gaulle – 1968.

Semnificativ pentru politica externă ceauşistă este momentul 1968. În Cehoslovacia, comuniştii încearcă adoptarea unor reforme pentru liberalizarea regimului; în august, trupele Pactului de la Varşovia intervin şi înăbuşă „primăvara de la Praga”. România este singurul stat membru al alianţei care nu participă, Ceauşescu organizează un miting în capitală în care condamnă intervenţia militară şi amestecul în afacerile interne ale unui stat. Această atitudine a crescut popularitatea internă a lui Ceauşescu, prestigiul internaţional al României, s-au îmbunătăţit relaţiile cu Occidentul. Ceauşescu, văzut ca un intermediar între cele două blocuri, a fost vizitat de preşedinţii americani Richard Nixon – 1969 şi Gerald Ford – 1975, de preşedintele francez Valéry Giscard d'Estaing - 1977, a fost în vizită la Washington, Paris şi Londra, România a devenit membră a Fondului Monetar Internaţional şi a Băncii Mondiale, a fost primită în GATT (Acordul General pentru Tarife şi Comerţ).

România adoptă o poziţie unică în cadrul Tratatului de la Varşovia: refuză să facă parte din structurile militare ale tratatului, nu participă la manevre militare pe teritoriul altor state membre şi nu permite manevre comune pe teritoriul ei, este singurul stat al alianţei care nu găzduieşte trupe sovietice, îşi dezvoltă propria industrie de armament, îşi organizează armata după propriile regulamente, refuză inspecţiile sovietice.

Deceniul nouă a găsit România izolată atât de Moscova (Ceauşescu a refuzat să adopte programul reformist perestroika, impus de Mihail Sergheevici Gorbaciov în URSS), cât şi faţă de Occident (România nu respecta reglementările internaţionale, folosea spionajul industrial, încălca drepturile omului, impusese taxa de emigrare, deşi semnase, în 1975, Acordul de la Helsinki).

37