ACADEMIA DE STUDII ECONOMICEDIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE FINANȚE, ASIGURĂRI, BĂNCI ȘI BURSE DE VALORI

Cerințele de reglementare impuse de Acordul BASEL III. Impactul

macroeconomic

Studenți: RĂBÂEA Vlad-Toma TORBĂ Dănuț-George

Grupa: 2 Seria: A

BUCUREŞTI

2011

CUPRINS

INTRODUCERE.......................................................................................................................1

Cap. I CERINȚELE DE REGLEMENTARE IMPUSE DE ACORDUL BASEL III.............................................................................................................2

1.1 Limitele Acordului BASEL II................................................................................2

1.2 Implementarea şi implicaţiile Acordului BASEL III...........................................4

Cap. II IMPACTUL MACROECONOMIC CREAT DE ADOPTAREA ACORDULUI BASEL III......................................................................................................10

CONCLUZII............................................................................................................................13

BIBLIOGRAFIE.....................................................................................................................14

INTRODUCERE

Această lucrare a fost elaborată pentru a reliefa noile reglementări aduse în discuție de Acordul BASEL III, precum și a impactului macroeconomic rezultat.

Pentru ca instituţiile financiare să se poată menţine pe piaţă, trebuie să se conformeze standardelor şi reglementărilor, în timp ce pentru a putea fi competitive şi deci profitabile, trebuie să anticipeze evoluţia pieţei şi să asigure un grad mare de adaptabilitate la dinamica acesteia. În domeniul bancar, importanţa gestionării riscurilor a sporit considerabil la începutul anilor ’80. În această perioadă, variaţiile mari ale ratei dobânzii, generate de accentuarea procesului inflaţionist, fluctuaţiile semnificative ale cursurilor valutare după abrogarea sistemului de la Bretton Woods şi nu în ultimul rând, intensificarea concurenţei pe piaţa serviciilor financiare, au făcut ca instabilitatea să devină o trăsătură a mediului în care operează instituţiile financiare. Noua situaţie a determinat adoptarea mai multor măsuri împotriva riscurilor, unele la nivel naţional, iar altele la nivel internaţional cum sunt cele recomandate de Comitetul de la Basel, care a publicat mai multe documente în acest sens, şi anume: Acordurile BASEL I, BASEL II și respectiv BASEL III.

Acordurile de la Basel sunt unele dintre cele mai influente acorduri în rândul finanţelor internaţionale moderne. Redactate în 1988 (BASEL I), 2004 (BASEL II) și 2009 (BASEL III), BASEL I şi II au inaugurat o nouă eră a cooperării bancare internaţionale, urmând ca BASEL III să armonizeze activitățile bancare dar și să perpetueze cooperarea cât mai eficientă între bănci. Prin valori de referinţă cantitative şi tehnice, cele trei acorduri au ajutat și vor continua să ajute la armonizarea supravegherii şi reglementării bancare, având o influenţă şi asupra standardelor de adecvare a capitalului în ţările membre ale Grupului de la Basel şi multe alte pieţe emergente. Pe de altă parte, puterea foarte mare a celor trei acorduri limitează aria de înţelegere a acestora în cercurile politice, ceea ce determină o interpretare greşită şi abuzivă a lor în multe dintre economiile lumii. Mai mult decât atât, chiar şi atunci când Acordurile BASEL au fost aplicate corect, niciunul nu a asigurat stabilitatea pe termen lung în cadrul sectorului bancar al vreunei ţări. Prin urmare, o înţelegere deplină a normelor, intenţiilor şi deficienţelor Acordurilor BASEL rămâne esenţială pentru a evalua impactul acestora asupra sistemului financiar internaţional.

Astfel, în cazul lucrării de față, s-a urmărit structurarea în două mari părți: prima parte vizând prezentarea principalelor cerințe de reglementare impuse de noul Acord, urmând ca cea de-a doua parte să reliefeze impactul macroeconomic creat de adoptarea Acordului BASEL III.

1

Cap. I CERINȚELE DE REGLEMENTARE IMPUSE DE ACORDUL BASEL III

Economia mondială cunoaşte în prezent o perioadă de revenire uşoară după criza financiară care a antrenat toate sectoarele economice. Costurile crizelor bancare sunt extrem de mari, iar, din păcate, frecvenţa lor a fost de asemenea. Din 1985 au existat peste 30 de crize bancare în ţările membre ale Comitetului Basel. Multe ţări poate că nu au reprezentat cauza crizei actuale, dar au fost afectate la rândul lor de căderea ce a avut loc la nivel global. În plus, istoria a demonstrat că aceste crize bancare au avut loc în toate regiunile lumii, afectând liniile principale de afaceri şi clasele de active.

Există tendinţa unui set comun de caracteristici care par să se repete în diverse combinaţii de la o criză bancară la alta. Acestea includ:

excesul de lichiditate cu scopul obţinerii randamentelor; prea multe credite acordate; subaprecierea riscului.

În contextul crizei actuale, aceste tendinţe recurente au fost amplificate de:

practicile slabe de guvernare bancară, inclusiv în zona de compensare; slaba transparenţă a riscurilor la nivelul instituţiilor financiare şi produselor

complexe; gestionarea şi supravegherea riscurilor axate pe instituţii individuale, în locul

realizării acestora la nivel de sistem; prociclicitatea pieţelor financiare propagată printr-o varietate de canale.

1.1 Limitele Acordului BASEL II

BASEL II a adâncit reglementarea armonizată prin extinderea cerinţelor de capital pentru produsele financiare adiţionale, cum ar fi instrumentele derivate şi elementele din afara bilanţului, şi a extins reglementarea prin impunerea unor noi cerinţe operaţionale şi de transparenţă asupra băncilor. În acest sens, a abandonat regula “o mărime se potriveşte tuturor” (one size fits all) pentru a o înlocui cu una mai elastică, cerinţele fiind specifice fiecărei instituţii. Eşecul marilor bănci şi a altor instituţii financiare din SUA, Europa şi din alte părţi ale lumii, a determinat o reevaluare sobră a limitelor posibile ale reglementărilor bancare, BASEL II încetând să mai aibă precizie în reglementare. Cerinţele de adecvare a capitalului şi-au pierdut însemnătatea atunci când băncile au fost copleşite de pierderi, iar statul a devenit principal contribuabil la capitalul acestora. Regulile impuse de cel de-al doilea Acord s-au dovedit pur şi simplu inadecvate pentru salvarea multor bănci importante de la faliment în timpul crizei. Reforma standardelor internaţionale de capital a fost discutată în forurile multilaterale, la summit-uri europene, precum şi în cadrul instituţiilor naţionale. Standardele de capital şi alte instrumente de reglementare (de exemplu, limitele de despăgubire) au fost subiectul negocierilor şi recomandărilor Grupului G-20 în cadrul Consiliului pentru Stabilitate Financiară.

Prima slăbiciune este iluzia de siguranţă pe care BASEL II a generat-o, şi anume că respectarea cerinţelor de adecvare a capitalului ar fi suficiente pentru a rezista unei crize. Cea de-a doua slăbiciune este utilizarea rating-urilor de credit (ca un element-cheie al senzitivităţii creditului) pentru determinarea capitalului de reglementat necesar susţinerii anumitor active financiare. O ultimă deficienţă este efectul de spirală negativ rezultat din interacţiunea dintre

2

declinul valorilor activelor, ocazionat de necesităţile rigide de capital ale BASEL II, în general descris ca fiind prociclic.

Încrederea în proiectarea şi eficacitatea BASEL II ca fiind un sistem aproape complet de reglementare bancară a indus autorităţilor şi actorilor pieţei financiar-bancare un fals sentiment de securitate. BASEL II a dat dovadă de o credibilitate excesivă în privinţa faptului că băncile îşi cunosc expunerile la risc şi ştiu cum să le gestioneze, poate chiar mai bine decât autorităţile lor de reglementare. Mai mult decât atât, băncilor li s-a acordat o mai mare putere de apreciere a preferinţelor lor pentru risc, cu convenţia că instituţiile mai riscante vor plăti în plus pentru privilegiul de a deţine un capital mai mare. Astfel, BASEL II a încurajat o gamă largă de activităţi bancare, deoarece nu judeca în majoritatea cazurilor nivelurile absolute de risc asumate de către bănci. Băncile, la rândul lor, au angajat experţi pentru elaborarea protocoalelor de management al riscului care ar putea asigura atingerea nivelului dorit de robusteţe financiară. Autorităţile naţionale de reglementare au verificat prezenţa unor astfel de sisteme interne de gestionare a riscurilor, dar nu au verificat şi eficacitatea lor, care a fost considerată din punct de vedere tehnic dincolo de limite. Ca atare, BASEL II a permis băncilor o încredere în sine excesivă.

În timpul premergător apariţiei crizei, agenţiile de rating nu au reuşit să aprecieze riscul anumitor active financiare. Rating-urile nu au reflectat proporţia întârzierilor cu plăţile în timpul perioadelor de stres financiar. În plus, rating-urile păreau să fi fost decuplate de la orice conţinut obiectiv, nemaiputând exprima probabilitatea de nerambursare şi rata de recuperare aşteptată. Suportul acordat de BASEL II rating-urilor de credit a creat un conflict de interese ciudat între vânzătorii şi cumpărătorii de active financiare. Chiar şi fără apariţia crizei subprime, recurgerea la abordarea standardizată a riscului de credit în ceea ce priveşte agenţiile de rating este greşită, deoarece acestea nu oferă estimări coerente de bonitate. Există o credinţă larg răspândită cum că, prin practici greşite, agenţiile de rating au jucat un rol important în materializarea crizei din 2007. Acest lucru se datorează faptului că aceste agenţii au fost mult prea generoase în acordarea rating-ului AAA pentru titluri garantate prin credite subprime în vederea mulţumirii clienţilor. Agenţiile de rating nu au reuşit să livreze suficientă transparenţă în ceea ce priveşte metodologiile de rating sau să demonstreze o independenţă satisfăcătoare. Este mai degrabă ciudat că Basel II s-a bazat foarte mult pe activitatea agenţiilor de rating, atunci când se discuta problema reglementării acestor agenţii şi menţinerea lor sub control.

Una dintre criticile majore atribuite Acordului BASEL II se referă la tendinţele sale prociclice. Ideea de bază este că băncile tind să-şi contracte activitatea de creditare în perioadele de recesiune şi să o extindă în cele de boom. „Băncile sunt cunoscute pentru faptul că împrumută oamenilor umbrele atunci când soarele străluceşte şi le cer înapoi atunci când ploaia începe să cadă” (The Economist).

Această criză economică a lovit puternic sistemul bancar american, propagându-se apoi şi asupra băncilor europene, ceea ce a condus la apariţia unor noi reglementări internaţionale în domeniul asigurării stabilităţii financiare, reglementări care prevăd un nou acord în domeniul bancar.

3

1.2 Implementarea şi implicaţiile Acordului BASEL III

Dacă Acordurile BASEL I şi II, prin cerinţele emise, au contribuit la o mai bună capitalizare a băncilor, în prezent s-a simţit nevoia unor noi politici prudenţiale mai complexe, care au dus la decizia de a realiza un nou acord, respectiv Acordul BASEL III. (Fig. 1)

Fig. 1 Reprezentarea diferențelor dintre Acordurile BASEL II și BASEL III

Sursă: http://www.moodysanalytics.com/~/media/Insight/Regulatory/Basel-III/Thought-Leadership/2011/11-01-03-MA-Basel-III-FAQs.pdf

Astfel, în decembrie 2009, Comitetul de Supraveghere Bancară de la Basel a publicat în acest scop două documente consultative, cu titlul: „Consolidarea rezistenţei sectorului bancar”, document cunoscut sub numele „BASEL III”, şi un al doilea document: „Cadrul internaţional pentru măsurarea riscului de lichiditate, a standardelor şi de monitorizare”. Obiectivul reformelor BASEL III este de a reduce probabilitatea şi severitatea unor viitoare crize. Acest lucru va implica anumite costuri care decurg dintr-un capital de reglementat şi cerinţe de lichiditate mai puternice, o supraveghere mai bună şi intensă.

Noile standarde BASEL III se deosebesc fundamental de standardele BASEL I şi BASEL II, prin faptul că au o sferă de acoperire mult extinsă şi că măsurile sunt deopotrivă microprudenţiale (se adresează riscurilor individuale ale băncilor) şi macroprudenţiale (sunt destinate riscurilor manifestate la nivelul întregului sistem bancar).

Pe partea microprudenţială, aceste reforme înseamnă:

o îmbunătăţire a calităţii bazei de capital prin creşterea cerinţei minime de capitaluri proprii (acţiuni ordinare, rezultat financiar reportat şi rezerve) şi a cerinţei minime de fonduri proprii de nivel 1 (capitaluri proprii şi instrumente hibride), precum şi prin introducerea unor criterii mai stricte de eligibilitate pentru instrumentele ce pot fi luate în considerare la determinarea fondurilor proprii de nivel 1;

creştere semnificativă în aria de acoperire a riscurilor, cu accent pe zonele care au fost cele mai problematice în timpul crizei, şi anume: riscul de credit al contrapartidei, activităţile de securitizare;

limitarea efectului de pârghie ca măsură suplimentară faţă de cerinţele de capital calculate în funcţie de risc;

4

introducerea unor standarde globale de lichiditate pentru a face faţă lipsei de lichiditate pe termen scurt şi lung.

Însă o caracteristică unică a BASEL III este introducerea unor elemente macroprudenţiale în cadrul aferent capitalului. Acestea includ standarde care promovează constituirea de rezerve de capital în vremurile bune, care pot fi folosite în perioadele de stres, precum şi cerinţe clare de conservare a capitalului pentru a preveni distribuirea necorespunzătoare a acestuia.

Astfel, primul obiectiv al BASEL III este ridicarea calităţii, coerenţei şi transparenţei bazei de capital. Potrivit Comitetului de la Basel, este esenţial ca expunerea băncilor să fie asigurată de o bază de capital de înaltă calitate, una dintre problemele fundamentale subliniate de criză fiind inconsecvenţa definiţiei capitalului, lipsa de transparenţă care ar fi permis pieţei financiare să evalueze pe deplin şi să compare calitatea capitalului între instituţii. Pentru a evita aceste probleme, a fost introdusă expresia „capitaluri comune” (common equity), capitaluri care conţin acţiuni comune şi rezultatul reportat. În acordurile precedente, instituţiile de credit necesitau un nivel de 2% din Tier1 în activele ponderate la risc, în timp ce BASEL III introduce un nivel de 4,5% din Tier1 şi 3,5 % din capitalul comun, păstrând în acelaşi timp rata de adecvare a capitalului de 8%.

BASEL II a fost caracterizat prin Tier 1, Tier 1 adiţional, Tier 2 şi Tier 3, fiecare caracterizat prin diferite intervale, o instituţie bancară putând să aleagă propria poziţie. Complexitatea în definirea capitalului a făcut dificil de determinat ce tip de capital ar trebui folosit în perioadele caracterizate de pierderi, ajungând la situaţia în care capitalul unei bănci a fost reprezentat de 1% din activele ponderate la risc, o situaţie nesigură şi periculoasă, după cum a demonstrat-o criza. Toate acestea au fost înrăutăţite şi de faptul că metodologia de calcul a acestor fonduri a fost făcută din reguli complicate, aplicând diverse deduceri, caracterizate de o lipsă totală de transparenţă, ceea ce face imposibil a compara rata de adecvare a capitalului în rândul băncilor individuale.

Conform BASEL III, instrumentele hibride de capital, caracterizate prin stimuli de cumpărare, cum ar fi clauzele step-up, care ar putea reprezenta până la 15% din Tier 1, vor fi complet eliminate. Aceste clauze, cunoscute sub numele de declanşatori, complică procesul de evaluare a creanţelor, şi pot provoca, de asemenea, o deteriorare puternică în poziţia financiară a împrumutatului. În acelaşi timp, acest lucru ar putea avea un efect destabilizator pe pieţele financiare. În plus, instrumentele aparţinând Tier 2 vor fi armonizate, în timp ce aşa-numitele instrumente Tier 3, care au fost disponibile numai pentru acoperirea riscurilor de piaţă, vor fi eliminate. Pentru a îmbunătăţi disciplina de piaţă, Comitetul Basel doreşte să îmbunătăţească baza de capital, cu toate elementele de capital necesare pentru a fi prezentate împreună.

Al doilea obiectiv este de a consolida acoperirea riscurilor: în anii anteriori crizei, majoritatea băncilor au înregistrat o rată semnificativ mai mare de creştere a activelor decât cea a activelor ponderate la risc. Acest lucru a sugerat faptul că băncile nu au cuprins pe deplin riscurile prezente în activităţile lor. Ca răspuns, reformele BASEL III vor ridica cerinţele de capital pentru: portofoliul de tranzacţionare, expunerile din securitizare şi instrumente pentru resecuritizare.

Al treilea obiectiv este de a suplimenta cerinţa de capital de risc cu un efect de pârghie. Una dintre caracteristicile care au stat la baza crizei a fost acumularea de levier în exces în bilanț, dar şi în afara acestuia, în sistemul bancar. În partea cea mai gravă a crizei, sectorul bancar a fost forţat de către piaţă să-şi reducă efectul de levier, care a amplificat şi mai mult presiunea asupra preţurilor, scăderi în capitalul bancar şi contracţia în

5

disponibilitatea creditelor. Prin urmare, Comitetul a introdus un efect de pârghie cu următoarele cerinţe: limitarea nivelului de îndatorare din sectorul bancar, evitarea proceselor de răscumparare a datoriilor, care au destabilizat de altfel întregul sistem financiar şi economic.

Scopul principal al acestui indicatorului este de a evita îndatorarea excesivă a băncilor. Pentru acest nou indicator nu există însă un standard, deoarece diferenţele existente între sistemele contabile fac mai dificil de măsurat şi de comparat un nivel eventual al acestuia. În România acest indicator era folosit de către Banca Naţională a României în scop de analiză. Efectul de pârghie se calculează ca raport între fondurile proprii de nivel I şi activele bilanţiere.

Principala componentă a fondurilor proprii de nivel I o constituie capitalul propriu, iar activele bilanţiere la valoarea medie sunt acele active care rezultă din adunarea valorii tuturor activelor la sfârşitul lunii şi împărţirea acestui rezultat la numărul de luni luate în calcul.

Introducerea acestui indicator a produs schimbări la nivelul fiecărei bănci, în sensul că mărimea băncii nu poate creşte peste o anumită limită, luată în calcul de BNR. Şi activitatea de creditare trebuie limitată în funcţie de nivelul acestui indicator, fapt care va influenţa creşterea economică. Ceea ce este specific sistemului bancar românesc este faptul că băncile nu au un grad de complexitate ridicat, nivelul efectului de pârghie fiind în prezent mai mare decât minimul stabilit, chiar şi faţă de alte ţări.

Motivul pentru care Comitetul Basel intenţionează să introducă acest indicator suplimentar de adecvare a capitalului se datorează liderilor Grupului G-20, care consideră că efectul de pârghie este “simplu, transparent, comparabil la nivel internaţional”. Efectul de pârghie produce o serie de avantaje şi dezavantaje la nivelul sistemului bancar. O capitalizare bancară în funcţie de gradul de risc, aşa cum e precizată prin Acordul BASEL I şi BASEL II, încurajează expunerile cu un grad de risc mai mic, rezultând astfel o tendinţă de concentrare pe acele active care pot să atragă cerinţe de capital mai mici. Băncile ar putea să acumuleze un volum mai mare al activelor şi din alte surse de finanţare decât capitalul. Acest lucru ar putea avea consecinţe precum un nivel ridicat al activelor, cu grad de risc scăzut, active mari, dar şi îndatorare mai mare. Toate acestea au determinat ca prin introducerea efectului de pârghie să se limiteze volumul bilanţului contabil. Introducerea efectului de pârghie poate determina reducerea unor presiuni din partea băncilor, deoarece acestea, prin modelele interne proprii de evaluare a riscului aplicate în bănci, pot reprezenta un factor de decizie şi pot influenţa în mod subiectiv autorităţile de reglementare şi supraveghere. Un dezavantaj al efectului de pârghie îl constituie faptul că nu există încă o definiţie unanim acceptată la nivel internaţional, ceea ce înseamnă că prin apariţia mai multor variante de calcul ar putea fi avantajate anumite bănci.

Al patrulea obiectiv este de a reduce prociclicitatea şi de a promova amortizoare anticiclice. Conform Comitetului, unul dintre elementele cele mai destabilizatoare ale crizei a fost amplificarea prociclică a şocurilor financiare în rândul întregului sistem bancar, pieţelor financiare şi în economie. Deoarece valoarea creditelor din economie a crescut, urmată de o creştere a pierderilor din credite, băncile au adoptat o poziţie prudentă imediat, rezultând o ofertă de credite restrictivă. Instituţiile bancare au fost obligate să restricţioneze şi mai mult activitatea de creditare, deoarece chiar şi în timpul crizei, ei au considerat că este necesar să plătească dividende sau să efectueze plăţi compensatorii, evitând astfel transmiterea de semne negative în piaţă. Acţiunile lor au intensificat criza iniţială, împingând economia într-o

6

recesiune mai profundă, cu scăderea preţurilor activelor şi creşterea nivelului creditelor neproductive.

Comitetul Basel a introdus măsuri pentru a face mai multe bănci rezistente la astfel de forţe prociclice. Aceste măsuri vor asigura că sectorul bancar serveşte ca un amortizor al şocurilor, în loc de un emiţător de risc pentru sistemul financiar şi întreaga economie.

Deci, putem vedea importanţa deosebită a amortizorului de capital, pentru a proteja sectorul bancar, asigurându-se că băncile rămân solvabile în timpul perioadelor de criză, dar, de asemenea, faptul că ele menţin fluxul de credite din economie în perioadele de stres, fără ca solvabilitatea acestora să fie adusă în discuţie.

BASEL III recomandă ca băncile să stabilească un nivel de 2.5% al amortizorului fix de conservare a capitalului, nivelul acestuia depinzând de raportul dintre capitalurile comune şi Tier1. Băncile care raportează capitalurile comune între 4,5% şi 5,125% trebuie să păstreze 100% din amortizor, cele situate în intervalul 5,125% şi 5,75% doar 80%, iar între 5,75% şi 6,375% doar 60% din capital. Instituţiile de credit cu un raport între 6,375% şi 7% sunt obligate să deţină 40% din amortizorul de capital, iar cele cu un nivel de peste 7% nu trebuie să aloce capital pentru amortizor. O bancă poate începe să conserve amortizor de capital doar după ce a întrunit condiţiile iniţiale, şi anume 6% din Tier1 şi 8% din capitalul total.

O altă măsură este stabilirea unui amortizor de capital anticiclic. Acesta ar trebui introdus atunci când creşterea creditului agregat depăşeşte rata de creştere a economiei, asigurând astfel că cerinţele de capital din sectorul bancar ţin seama de mediul macro-financiar. Comitetul Basel a formulat cinci principii pentru a ghida autorităţile de supraveghere în folosirea acestui instrument, acest lucru întâmplându-se, deoarece este esenţial ca folosirea amortizorului să fie ferm ancorată de un set clar de principii pentru a ajuta băncile să înţeleagă motivele din spatele deciziilor amortizorului.

Principiul I: Deciziile amortizorului ar trebuie să fie ghidate de obiectivele care trebuie atinse de amortizor, şi anume să protejeze sistemul bancar împotriva pierderilor viitoare, atunci când creşterea creditului în exces este asociată cu o creştere a riscului la nivel de sistem. Prin urmare, amortizorul nu este destinat a fi folosit ca un instrument pentru a gestiona preţul activelor, Comitetul recomandând ca introducerea unor decizii legate de acesta să fie luate numai după o evaluare a cât mai multor informaţii macroeconomice, financiare şi de supraveghere, ţinând cont de faptul că adecvarea amortizorului anticiclic de capital poate avea implicaţii asupra politicii monetare şi fiscale.

Principiul al II-lea: Raportul Credit/PIB este un punct de referinţă comun în luarea deciziilor ce privesc amortizorul. Nu trebuie să joace un rol dominant în informaţiile utilizate de către autorităţi pentru a lua şi explica deciziile referitoare la amortizor. Potrivit Comitetului Basel, autorităţile de supraveghere din fiecare ţară sunt libere să folosească orice alte variabile, în afara celui prezentat, pentru a evalua creşterea creditului din economie, nivelul de risc sistemic, precum şi în luarea şi explicarea deciziilor amortizorului. În consecinţă, ele pot construi metodologii similare cu ghidurile Credit/PIB care să reflecte comportamentul specific al sistemului lor financiar. Această abordare nu necesită ca această metodologie să joace un rol important în activitate, dar conform Comitetului, nu ar trebui complet ignorată.

Principiul al III-lea: Evaluarea informaţiilor cuprinse în ghidul Credit/PIB, precum şi orice alte ghiduri ar trebui să fie conştiente de comportamentul altor factori care pot da semnale greşite. Conform acestui principiu (în evaluarea variabilelor din ghidul Credit/PIB ca alte variabile) care include în mod automat

7

analiza unui set larg de informaţii în faza de introducere, şi în faza de lansare, autorităţile ar trebui să stabilească dacă acestea sunt în concordanţă unele cu altele. În utilizarea acestui indicator este de asemenea important să se analizeze dacă, comportamentul său din fiecare regiune poate reflecta acumularea riscurilor la nivel de sistem în mod corespunzător, fără a trimite informaţii false. În plus, evoluţia pe termen lung a raportului Credit/PIB este o măsură pur statistică, care nu este capabilă să surprindă în mod corespunzător punctele de cotitură ale ciclurilor. Explicarea informaţiilor utilizate şi modul în care sunt sintetizate pentru a ajunge la deciziile finale ale amortizorului ar trebui să ajute băncile în procesul de înţelegere, autorităţile din alte jurisdicţii contribuind, de asemenea, la credibilitatea şi transparenţă sistemului bancar.

Principiul al IV-lea: Eliberarea imediată a amortizorului în perioade de stres poate ajuta la reducerea riscului în ceea ce priveşte constrângerea ofertei de credite de către cerinţele de capital de reglementare. Amortizorul poate fi eliberat treptat de către autorităţile naţionale numai în situaţiile în care creşterea creditului încetineşte, iar riscul la nivel de sistem scade, dar în alte cazuri Comitetul recomandă eliberarea promptă a acestuia. De asemenea, acesta recomandă a se indica durata fazei de eliberare şi cât timp se aşteaptă să dureze. Aceasta ar trebui să contribuie la reducerea incertitudinii cu privire la cerinţele de capital din viitor şi în acelaşi timp să se asigure că băncile pot oferi un surplus de capital ce poate fi utilizat pentru absorbirea pierderilor.

Principiul al V-lea: Amortizorul de capital anticiclic este un instrument important într-o suită de elemente macroprudenţiale aflate la dispoziţia autorităţilor. Comitetul recomandă utilizarea unor instrumente macroprudenţiale alternative pentru a reduce riscul ridicat la nivel de sistem, cum ar fi limitele loan-to-value, teste de calificare a ratei dobanzii sau amortizoare de capital sectoriale, care pot fi folosite în situaţiile în care creşterea excesivă a creditului este concentrată în anumite sectoare, în timp ce creşterea creditului agregat este considerată a fi normală.

Totodată institutiile de credit vor trebuie să-şi conserve un amortizor anticiclic care variază între 0 şi 2,5% din totalul activelor ponderate la risc. Amortizorul pentru băncile active pe plan internaţional va fi o medie ponderată a amortizoarelor desfăşurate de-a lungul jurisdicţiilor în care au expuneri de credit. Cele două tipuri de rezerve de capital sunt introduse pentru acelaşi obiectiv, şi anume de a proteja sistemul bancar în vremuri de criză.

O alta reformă importantă a BASEL III este introducerea unui standard de lichiditate la nivel global, desemnat să stabilizeze sectorul bancar, Comitetul Basel considerând că cerinţele suplimentare de capital sunt o condiţie necesară, dar nu şi suficientă pentru stabilitate. În timpul fazei de lichiditate a crizei, mai multe bănci cu un nivel adecvat al capitalului au întâmpinat dificultăţi, motivul principal al acestora fiind proasta gestionare a lichidităţii lor. Înainte de criză, finanţarea instituţiilor de credit era disponibilă la costuri minime. Inversarea rapidă a condiţiilor de piaţă a ilustrat cât de repede se poate evapora lichiditatea din economie şi că această stare poate dura pentru o perioadă extinsă de timp.

Un ultim obiectiv al Acordului BASEL III face referire la riscul sistemic şi la interconectarea sectorului bancar. Comitetul Basel indică faptul că băncile cu importanţă sistemică sunt jucători dominanţi în sectorul financiar, iar interconectarea acestora ar putea amplifica şocurile provocate de faliment sau de deteriorarea situaţiei lor financiare. Comitetul de la Basel şi Consiliul pentru Stabilitate Financiară sunt în curs de a dezvolta o metodologie

8

cantitativă şi calitativă, care ar trebui să poată caracteriza importanţa sistemică a instituţiilor financiare la nivel global, studiind, de asemenea, magnitudinea absorbţiei pierderilor adiţionale pe care instituţiile financiare sistemice ar trebui să le aibă.

Autorităţile de reglementare doresc o analizare şi o concentrare a activităţii bancare, bazată mai mult pe volumul activelor, ceea ce va reprezenta o schimbare importantă pentru băncile de dimensiuni mari şi mai complexe. Acest lucru va duce la o anumită limită maximă din punct de vedere al mărimii şi dimensiunii băncii, adică nu vor mai exista bănci de dimensiuni foarte mari care să monopolizeze activitatea bancară. Aşa cum am învăţat din recenta, dureroasă criză economică, eşecul de a implementa noul Acord BASEL III, va duce din nou, într-un mod consecvent, la creşterea riscului unei noi crize financiare.

În mare parte politica de dezvoltare a cadrului BASEL III a fost finalizată. Reformele sunt semnificative şi aduc noi lecţii de micro şi macroeconomie în ceea ce priveşte criza. Comitetul se ocupă acum de următoarea etapă: implementarea cadrului noului acord. Este esenţial ca la nivel global, toate ţările să urmeze în acest moment procesul de punere în aplicare a Acordului BASEL III. (Fig. 2)

Fig. 2 Evoluția reglementării capitalului bancarSursă: Basel Committee on Banking Supervision (November 2010), Herve Hannoun: The Basel III Capital Framework: a decisive breakthrough, p. 2.

Prin definiţie, vor fi greu de prezis cauzele crizei următoare. Multe riscuri se întrevăd încă la orizont, iar toate ţările sunt nevoite să-și continue procesul de consolidare a capacităţilor lor de absorbţie a şocurilor, indiferent de sursă. Capacitatea sectorului bancar de absorbţie a şocurilor trebuie să fie mult mai puternică decât a fost în trecut, punerea în aplicare a noilor standarde de reglementare trebuind să fie mai robustă şi coerentă la nivel global.

9

Cap. II IMPACTUL MACROECONOMIC CREAT DE ADOPTAREA ACORDULUI BASEL III

Conform unui studiu lansat de către Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE), în data de 17 februarie 2011, se apreciază faptul că impactul pe termen mediu ce-l va avea adoptarea noului Acord BASEL asupra evoluției PIB-ului va fi de scădere a acestuia cu 0,05 – 0,15 puncte procentuale în primii cinci ani de la adoptare a Acordului. Totodată producția economică va fi afectată, în principal, de creșterea spread-urilor împrumuturilor bancare, de vreme ce băncile suferă la rândul lor o creștere a costurilor de finanțare, rezultată în urma măririi nivelului capitalurilor.

Pentru a satisface eficient cerințele de capital în 2015 (4,5% pentru raportul capitaluri proprii și 6% pentru raportul de capital Tier 1), se estimează că băncile își vor crește spread-urile de creditare, în medie, cu aproximativ 15 puncte. Cerinţele efective de capital pentru anul 2019 (7% pentru raportul capitaluri proprii și 8,5% pentru rata de capital Tier 1) ar putea împinge băncile spre majorări ale spread-urilor de creditare cu aproximativ 50 de puncte. Efectele estimate asupra evoluției PIB-ului nu implică și modificări aduse politicilor monetare curente.

De asemenea, Acordul BASEL III este văzut atât ca o oportunitate cât și ca o provocare pentru bănci. Acesta poate oferi o bază solidă pentru evoluţiile următoare desfășurate în sectorul bancar, şi poate asigura faptul că excesele făcute în trecut vor putea fi evitate. BASEL III va schimba modul în care băncile își vor gestiona riscurile, dar în același timp și capitalurile proprii. Noul regim urmăreşte integrarea mult mai eficientă a funcțiilor de management al capitalurilor, dar și al riscurilor asociate acestora. Acest lucru va conduce, probabil, la convergența responsabilităţilor CFO şi CROS în atingerea obiectivelor strategice de afaceri.

Cu toate acestea, adoptarea unei poziţii de reglementare mai riguroase ar putea fi împiedicată de o dependența în multiplele surse de atragere a datelor, dar şi de o separare a puterilor între cei care sunt responsabili cu gestionarea capitalurilor şi cei ce se ocupă de gestionarea riscurilor. Noul accent pus pe managementul riscurilor, care este inerent Acordului BASEL III, impune introducerea sau evoluția după caz a unui cadru de gestionare a riscurilor, care este la fel de robust ca infrastructurile existente de gestionare a capitalurilor.

Privit ca fiind un adevărat „regim” de reglementare, Acordul BASEL III oferă în mai multe moduri un tipar eficient de management al riscurilor, care implică acoperirea tuturor tipurilor de riscuri ce se pot ivi într-o afacere.

În ceea ce privește impactul asupra capitalurilor băncilor din sistem, se observă faptul că Acordul BASEL III ridică cerințele minime de capital, în ceea ce privește capitalurile comune de la 2% la 4,5% din activele ponderate la risc și rata capitalului de nivel 1 de la 4% la 6%, aceste niveluri urmând să fie atinse în anul 2015. Ulterior, începând cu anul 2019 băncile vor fi obligate să adopte un amortizor fix de conservare a capitalului de 2,5%, raportat la capitalurile comune și la cele de nivel 1.

Deja, a priori intrării în vigoare a noului Acord de reglementări BASEL III, băncile au majorat marjele de capital comparativ cu nivelurile de dinainte de criză ca urmare a unor presiuni considerabile din partea pieţei. Din Tabelul 1 se poate observa că, faţă de nivelul dinaintea crizei, sfârșitul anului 2006, băncile din Statele Unite, zona Euro şi Japonia au înregistrat până la sfârşitul anului 2009 creșteri ale capitaluri comune, în medie, cu 1,3 puncte procentuale, şi cu 1,5 puncte procentuale a capitalurilor de nivel 1.

10

Tabel 1 Reprezentarea nivelurilor capitalurilor dinainte de criză și a celor actuale

Capitalurile băncilor (% active ponderate la risc) Sporul capitalurilor băncilor (%)

2006 2007 2008 2009 Creșterea 2006-2009SUA

Tier 1 9,8 9,4 9,7 11,4 1,6Capitaluri

comune8,6 8,3 8,4 10,5 1,9

Zona EuroTier 1 8,0 7,7 8,6 9,4 1,4

Capitaluri comune

6,8 6,6 7,3 8,0 1,2

JaponiaTier 1 5,4 5,6 5,6 6,9 1,5

Capitaluri comune

3,3 3,3 3,3 4,1 0,8

MediaTier 1 7,7 7,6 8,0 9,2 1,5

Capitaluri comune

6,2 6,1 6,3 7,5 1,3

Sursa: http://www.oecd-ilibrary.org/economics/macroeconomic-impact-of-basel-iii_5kghwnhkkjs8-en.

Având în vedere faptul că aceste sporiri ale capitalurile comune, cât și a celor de nivel 1 au avut loc ca urmare a presiunilor pieţei pentru niveluri mai mari de capital, restul eforturilor rămase pentru a îndeplini cerinţele Acordului BASEL III ar trebui să fie reduse, având în vedere creșterile deja realizate. Luând în considerare majorările de capital realizate deja, până în anul 2015 băncile vor trebui să-şi mărească rata efectivă de capital comun, în medie, cu aproximativ 1,2 puncte procentuale, iar rata capitalului de nivel 1 cu aproximativ 0,5 puncte procentuale (Tabelul 2). Pentru a satisface cerinţele de capital impuse până în anul 2019, care includ adoptarea unui amortizor fix de conservare a capitalurilor, băncile vor trebui să crească nivelul capitalurilor comune, în medie, cu circa 3,7 puncte procentuale, iar rata capitalului de nivel 1 cu 3,0 puncte procentuale.

Tabel 2 Reprezentarea creșterilor rămase a nivelurilor capitalurilor

Sporirea capitalurilor până în anul 2015 (%)Sporirea capitalurilor până în anul 2019

(%)Nivel impus Nivel atins Necesar Nivel impus Nivel atins Necesar

SUATier 1 2,0 1,6 0,4 4,5 1,6 2,9

Capitaluri comune

2,5 1,9 0,6 5,0 1,9 3,1

Zona EuroTier 1 2,0 1,4 0,6 4,5 1,4 3,1

Capitaluri comune

2,5 1,2 1,3 5,0 1,2 3,8

JaponiaTier 1 2,0 1,5 0,5 4,5 1,5 3,0

Capitaluri comune

2,5 0,8 1,7 5,0 0,8 4,2

MediaTier 1 2,0 1,5 0,5 4,5 1,5 3,0

Capitaluri comune

2,5 1,3 1,2 5,0 1,3 3,7

Sursa: http://www.oecd-ilibrary.org/economics/macroeconomic-impact-of-basel-iii_5kghwnhkkjs8-en.

11

Eforturile principale de recapitalizare a băncilor vor fi astfel orientate direct spre raportul capitalurilor comune, care va fi, prin urmare, punctul central al examinării ce urmează în continuare.

12

CONCLUZII

De la începutul crizei financiare din 2007, problemele reale ale sistemului bancar internaţional au văzut lumina zilei, multe bănci lider din SUA şi Europa s-au prăbuşit una după alta, fiind victime ale acestei crize. Criza a demonstrat că problemele unei singure bănci într-o anumită ţară sau regiune, pot afecta întregul sector financiar, dincolo de frontierele naţionale, ilustrând deficienţele modelelor de estimare a riscului. Potrivit Comitetului de la Basel, severitatea crizei a fost amplificată de către sectorul bancar, ca urmare a faptului că instituţiile de credit au avut expuneri mult prea mari, un efect de levier peste limitele acceptabile, acestea fiind acompaniate de erodarea treptată a nivelului şi calităţii capitalului, împreună cu rezerve insuficiente de lichiditate. În aceste condiţii, sistemul bancar s-a aflat în imposibilitatea de a absorbi pierderile, în timp ce criza a fost exacerbată de un proces cunoscut sub numele de răscumpărarea prociclică a datoriilor, acesteia adăugându-se şi interdependenţa din rândul instituţiilor financiare de importanţă sistemică care au fost considerate prea mari pentru a eşua (too big to fail). Acest lucru a însemnat reducerea raportului dintre capitalurile proprii şi datoria instituţiilor de credit, creşterea costului creditului, deci o şi mai mare adâncire a recesiunii. Astfel, în momentele cele mai delicate ale crizei, piaţa şi-a pierdut încrederea în solvabilitatea băncilor şi capacitatea acestora de a genera lichiditate, care a culminat cu o contracţie a lichidităţii şi a disponibilităţii creditelor. Această situaţie a fost salvată doar prin intervenţia autorităţilor, caracterizată prin injecţii masive de lichiditate. Efectul crizei a fost transmis aproape instantaneu unui grup mare de ţări din întreaga lume, caracterizat printr-o contracţie a lichidităţii la nivel global şi reducere a ofertei de credite transfrontaliere. Având în vedere rapiditatea cu care criza s-a răspândit, caracterul imprevizibil şi efectele grave asupra instituţiilor de credit şi a economiei în ansamblu, este imperios necesar pentru fiecare ţară să-şi îmbunătăţească capacitatea de adaptare la viitoarele şocuri, atât interne, cât şi externe.

Pentru a face faţă eşecurilor pieţei relevate de criză, un cadru revizuit, BASEL III a fost propus de către Comitetul de la Basel, sugerând o abordare mult mai sensibilă la schimbările extreme şi neprevăzute din piaţă. Aceste reforme sunt menite să consolideze sectorul bancar şi să crească capacitatea de adaptare a instituţiilor bancare individuale la perioadele de stres cu două abordări diferite, micro şi macroprudenţială.

BASEL III este un pas extrem de important în consolidarea normelor de capital. Comitetul consideră că, după punerea sa în aplicare, acordul va reduce considerabil probabilitatea şi severitatea unei crizei în sectorul bancar, ducând la consolidarea stabilităţii financiare globale. Obiectivul principal al acestui acord este de a îmbunătăţi capacitatea sectorului bancar de a absorbi şocurile financiare, reducând astfel riscul de contagiune dinspre sectorul financiar către economia reală. Totuşi, sectorul care a avut cel mai mult de suferit a fost sistemul bancar, care este cel mai amplu reglementat. De aceea, nu se poate spune că impunerea unor noi restricţii şi controale este suficientă pentru evitarea unei noi crize. Lumea actuală este o lume marcată de numeroase riscuri şi incertitudini, iar reglementările nu vor putea niciodată elimina pericolul unei crize financiare. O demonstrează foarte clar în prezent criza majoră din Grecia care ameninţă nu numai sistemul bancar grecesc, ci şi întreaga piaţă financiară europeană. Ceea ce pot face însă reglementările, dacă sunt bine concepute şi nu sunt prea rigide, este să reducă probabilitatea apariţiei unui asemenea eveniment şi, în caz că acesta totuşi se produce, să confere sistemului financiar rezistenţa necesară pentru a-i face faţă.

13

BIBLIOGRAFIE

[1] Akkizdis, Ioannis Guide to optimal operational risk & Basel II, Auerbach Publications, 2005.

[2] Basno, Cezar; Dardac, Nicolae

Management bancar, Editura Economică, Bucureşti, 2002.

[3] *** Basel Committee

on Banking Supervision

Basel III: A global regulatory framework for more resilient banks and banking systems, 2011

http://www.bis.org/publ/bcbs189.pdf

[4] *** Basel Committee

on Banking Supervision

Basel III: International framework for liquidity risk measurement, standards and monitoring, 2010.

http://www.bis.org/publ/bcbs188.pdf

[5] *** Basel Committee

on Banking Supervision

Herve Hannoun: The Basel III Capital Framework: a decisive breakthrough, 2010

http://www.bis.org/speeches/sp101125a.pdf

[6] *** Ghosh, Swati; Sugawara, Naotaka; Zalduendo, Juan

Bank Flows and Basel III—Determinants and

Regional Differences in Emerging Markets, 2011.

http://www-wds.worldbank.org/external/default/WDSContentServer/WDSP/IB/2011/04/27/000333038_20110427233627/Rendered/PDF/614050NEWS0EP560Box358345B01PUBLIC1.pdf

[7] *** Moody's Analytics

Basel III New Capital and Liquidity Standards – FAQs, 2011.

http://www.moodysanalytics.com/~/media/Insight/Regulatory/Basel-III/Thought-Leadership/2011/11-01-03-MA-Basel-III-FAQs.pdf

[8] *** Slovik, Patrick; Cournède, Boris

“Macroeconomic Impact of Basel III”, OECD Economics Department Working Papers, No. 844, OECD Publishing, 2011

http://www.oecd-ilibrary.org/docserver/download/fulltext/5kghwnhkkjs8.pdf?expires=1321220441&id=id&accname=guest&checksum=DD6C1AE4D505D0A905AD493628A9C431

[9] *** Trenca Ioan, Dezsi Eva, Petria Nicolae

Basel III: Countercyclical capital buffer proposal-The case of Romania, 2011.

http://doctorat2010.usv.ro/art_doctoranzi/104/Trenca%20I,%20Dezsi%20E,%20Petria%20N.pdf

[10] *** http://www.oecd-ilibrary.org/economics/macroeconomic-impact-of-basel-iii_5kghwnhkkjs8-en.

14

[11] *** http://www.webcitation.org/5q4GU5WGw

[12] *** http://www.webcitation.org/5q2g8umPx

15