Universitatea „Petru Maior” Târgu- Mureș

Facultatea de Ştiinţe Economice, Juridice și Administrative

Specializarea: Contabilitate si Audit

Echilibrul macroeconomic

in doctrina keynisistă

Profesor: Herman Emilia

Masterand:

Tcaciuc Andrei

2015

Cuprins

Cuprins..................................................................................................2

Viața și activitatea lui John Maynard Keynes.......................................3

Conceptia economica............................................................................7

Noțiuni specifice folosite......................................................................8

Cererea efectivă...................................................................................11

Echilibrul Economic............................................................................13

DIAGRAMA IS–LM..........................................................................18

Echilibrul pe piața bunurilor.............................................................19

Echilibrul pe piața monetară.............................................................20

Concluzii.............................................................................................21

2

Via a i activitatea lui John Maynard Keynesț ș

John Maynard Keynes s–a născut marţi, 5 iunie 1883, oraşul Cambridge, Anglia.

În acelaşi an a încetat din viaţă Karl Marx şi s–a născut Joseph Alois Schumpeter. Părinţii lui

au fost John Neville Keynes şi Florence Ada Brown. În anul 1905 J. M.Keynes a început

studiul Economiei politice, citind lucrări de Marshall, Edgeworth, Cournot, şi Jevons. La 3

iunie 1908 a fost nominalizat pentru un post de lector de Economie politică la Cambridge

University, vacantat prin pensionarea lui Alfred Marshall.

Din 1909 Keynes şi–a început activitatea publicistică, cu un articol în „Economic

Journal” despre „Recent Economic Events in India”. În anul 1910 John Maynard Keynes a

devenit secretarul Comisiei Economice a Universităţii Cambridge, al cărei preşedinte era

chiar tatăl lui, John Neville Keynes.

La 15 ianuarie 1915 s–a angajat la Trezoreria Britanică, în calitate de secretar la Cabinetul

Comitetului pentru „alimente şi preţuri”, condus chiar de primul ministru David Lloyd

George. În luna mai 1915 Keynes a fost transferat la „Financial Divizion of the Treasury”.

În perioada 1921–1930 Keynes a desfăşurat o bogată activitate publicistică, în

calitate de jurnalist, redactor şef la „Economic Journal” şi preşedinte al publicaţiei „The

Nation”, analizând mai multe aspecte, printre care cele referitoare la reparaţiile de război,

precum şi numeroase probleme economice curente.

În anul 1921 a publicat lucrarea A Treatise on Probability, la care lucrase mai mulţi ani.

După doi ani, în 1923, i–a apărut o nouă lucrare, intitulată A Tract on Monetary Reform, în

care se pronunţa împotriva întoarcerii în Anglia la sistemul „Gold Specie Standard”,

practicat înaintea Primului Război Mondial.

Încă din perioada 1923–1925 Keynes a considerat că există două categorii de nevoi

umane:

1. Nevoi absolute, „in the sense that we feel them whatever the situation of our fellow

beings may be” şi

3

2. Nevoi relative, „those which are relative in sense that we feel them only if their

satisfaction lifts us above, makes us feel superior to our fellows”

Keynes considera că societatea capitalistă, „condusă înţelept” („wisely managed”),

poate fi în situaţia de a satisface – în mai puţin de un secol – nevoile absolute, iar apoi să–şi

concentreze eforturile şi energiile spre cele relative. Chiar din această perioadă a apărut în

gândirea lui Keynes ideea conform căreia „soluţionarea problemelor economice cu care este

confruntată societatea se găseşte în «capitalismul condus»“ şi în „renunţarea la «laissez–

faire» “. Iată cum exprima el acest crez încă în anul 1924 şi – apoi – în lucrarea The End of

Laissez– Faire (1926). „Să clarificăm baza metafizică sau principiile generale, pe care

laissez–faire a fost fundamentat. Nu este adevărat că indivizii posedă o ‘libertate naturală’

dobândită în activităţile lor economice. Nu există un ‘contract’ care să confere drepturi eterne

acelora care Posedă sau acelora care Obţin. Lumea nu este condusă astfel încât interesele

individuale şi cele sociale să coincidă întotdeauna. Nu este corectă deducţia conform căreia

realizarea propriului interes operează în interes public. De asemenea, nu este adevărat că

întotdeauna interesul particular este realizat; foarte adesea indivizii separaţi sunt prea slabi sau

prea ignoranţi pentru a realiza chiar propriile interese. Experienţa nu demonstrează că atunci

când sunt reuniţi într–o unitate socială, indivizii sunt, totdeauna, mai puţin clarvăzători, decât

în cazul în care acţionează separat”.

Keynes a făcut distincţie între problemele care – din punct de vedere tehnic – sunt sociale,

de acelea care sunt individuale. Problemele sociale, afirma el, „dacă nu sunt decise şi

îndeplinite de către Stat, nu vor fi realizate de nimeni”. În această categorie el includea:

nivelul şi distribuirea economiilor, politica populaţiei, controlul banilor şi masei monetare,

politica creditului ori informarea corectă asupra situaţiei economice generale etc. Keynes

propunea controlul statului asupra unor domenii de interes naţional, precum: electricitatea,

comunicaţiile, căile ferate, distribuirea apei, transporturile, activităţile portuare, radioul

central BBC. Tot el propunea formarea unui Economic General Staff şi a unui Economic

Advisory Council. De asemenea, a propus formarea Board of National Investment, „însărcinat

cu responsabilitatea tuturor fondurilor capitale şi cheltuielilor guvernului central”; „autorităţi

locale şi organisme ad hoc pentru asigurarea administrării altor fonduri imperiale; reglarea (în

colaborare cu Banca Angliei) a problemelor publice pentru autorităţile teritoriilor de peste

mări; ca şi asigurarea suportului public pentru investiţiile private”.

4

În anul 1930 John Maynard Keynes a publicat lucrarea A Treatise on Money, în două

volume, la care lucrase practic începând din 1922–1923. Într–o dezbatere cu Dennis

Robertson (1890–1963), autorul lucrării Banking Policy and the Price Level (1925), Keynes a

ajuns la concluzia că economiile şi investiţiile sunt făcute de persoane diferite şi nu sunt,

neapărat, mărimi egale.

Pe termen scurt, dezechilibrul dintre economii şi investiţii poate apărea ca urmare a

tendinţelor inflaţioniste sau deflaţioniste. Veniturile băneşti au fost câştigate atât de

producătorii bunurilor de consum, cât şi de producătorii bunurilor de capital, dar numai

venitul naţional al primilor este disponibil pentru consumul curent. Dacă veniturile băneşti ale

populaţiei sunt cheltuite în proporţia ponderii pe care o au bunurile de consum în venitul

naţional, sistemul poate rămâne în echilibru.

Dacă proporţia veniturilor cheltuite pe bunuri de consum diferă de proporţia lor în venitul

naţional, producătorii vor înregistra creşteri sau descreşteri neaşteptate ale nivelului profitului,

faţă de acela prognozat şi aşteptat de ei. Aceste evoluţii neaşteptate ale profiturilor sau

pierderile agenţilor economici vor conduce la schimbări ale investiţiilor, la modificarea

structurii venitului naţional, determinate de dorinţa oamenilor de afaceri de a adapta oferta la

cererea reală .

După părerea lui Keynes, cea mai importantă forţă a schimbării o constituie nivelul

investiţiilor. Încă în Consecinţele economice ale Păcii (1919) el susţinea că „acumularea de

capital este esenţială pentru capitalism”. Dar factorul determinant de care depinde

nivelul şi evoluţia investiţiilor îl constituie rata dobânzii. Economisirea este o mărime

relativ stabilă în funcţie de venit şi relativ sensibilă la modificarea ratei dobânzii. În asemenea

circumstanţe, scăderea ratei dobânzii va determina urcarea investiţiilor şi – probabil –

reducerea economiilor, ceea ce va genera un surplus al investiţiilor peste economii (I > S),

creşterea preţurilor şi micşorarea profiturilor .

Urmărind raţionamentul suedezului Knut Wicksell (1851–1926), Keynes a făcut

distincţie între rata naturală („natural rate”) (d’n) şi rata de piaţă („market rate”) („rata

5

monetară”) (d’m) ale dobânzii. Rata naturală reflectă „randamentul anticipat al investiţiilor”

sau „eficienţa investiţiilor” sau „rata profitului” din economie. Rata de piaţă („monetară”) a

dobânzii este cea practicată la creditele şi depozitele curente din economie. Dacă d’n = d’m,

rezultă că investiţiile sunt egale cu economiile (I = S), iar preţurile sunt stabile.

Neconcordanţele dintre cele două rate ale dobânzii reprezintă cauza principală a modificării

preţurilor şi cea mai importantă sarcină a politicii monetare este de a preveni asemenea

divergenţe şi să asigure stabilitatea preţurilor în condiţiile folosirii depline a forţei de muncă

La sfârşitul lui februarie 1933 trecuseră 15 luni de când Keynes reluase lucrul la o

nouă „teorie monetară”. După încă trei ani, în 1936, va fi publicată Teoria generală a folosirii

mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, ultima contribuţie remarcabilă a lui John Maynard

Keynes la teoria economică. „Eu am enunţat pentru mine – susţine Keynes – legea

psihologică potrivit căreia când venitul creşte, distanţa (decalajul) dintre venit şi consum

va creşte”. Cu mult mai târziu, Keynes a realizat că rata dobânzii este „măsura preferinţei

pentru lichiditate” („measure of liquidity preference”). În sfârşit, „eficienţa marginală a

capitalului leagă un lucru cu altul.

Încă din deceniul patru al secolului al XX–lea, Keynes a purtat intense negocieri cu

americanii pe problemele sistemului monetar internaţional. Mai întâi, ele au vizat

abandonarea sistemului–aur şi trecerea la sistemul aur–devize. Apoi, în deceniul al cincilea,

tratativele sau focalizat asupra reorganizării financiare a economiei mondiale postbelice. În

urma acestor tratative, la care au participat în ultima perioadă a războiului şi alte state, s–au

pus bazele actualului Sistem Monetar Internaţional.

La 22 iulie 1944 s–a semnat Actul final al Conferinţei de la Bretton Woods (SUA),

prin care s–a trecut la sistemul „Aur–Devize” („Gold Exchange Standard”) şi s–au creat

două instituţii cheie ale finanţelor lumii: Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi Banca

Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), devenită ulterior Banca

Mondială (World Bank).

Lordul John Maynard Keynes a decedat la 21 aprilie 1946, în locuinţa sa de la Tilton.

6

Conceptia economica

Atunci când creşte folosirea mâinii de lucru, venitul real global se măreşte. Psihologia

colectivităţii este de aşa natură încât, atunci când se măreşte venitul real global, consumul

global creşte, dar nu cu aceeaşi mărime ca venitul. Rezultă că întreprinzătorii ar suferi pierderi

dacă întregul spor al ocupării mâinii de lucru ar fi îndreptat spre satisfacerea cererii sporite de

bunuri destinate consumului imediat. Prin urmare, ca să fie justificat un anumit volum de

ocupare, trebuie să existe un volum de investiţii curente suficient de mare pentru a absorbi

surplusul producţiei totale peste cantitatea pe care colectivitatea doreşte s–o consume la

nivelul dat al ocupării. Căci dacă nu există acest volum de investiţii, încasările

întreprinzătorilor vor fi mai mici decât cele necesare pentru a–i determina să ofere volumul

respectiv de ocupare. Rezultă deci că la o mărime dată a ceea ce vom denumi înclinaţia

colectivităţii spre consum, nivelul de echilibru al ocupării, adică nivelul la care nu mai există

mobiluri pentru întreprinzători în ansamblul lor nici de a extinde, nici de a restrânge folosirea

mâinii de lucru, va depinde de volumul investiţiilor curente. La rândul său, volumul

investiţiilor curente va depinde de ceea ce vom denumi imboldul la investiţii, iar imboldul la

investiţii depinde, după cum vom vedea, de raportul dintre curba eficienţei marginale a

capitalului şi complexul de rate ale dobânzii percepute la împrumuturi cu scadenţe şi cu

riscuri diferite.

Prin urmare, atunci când înclinaţia marginală spre consum şi mărimea investiţiilor sunt

date, numai un singur nivel de ocupare a mâinii de lucru va fi compatibil cu echilibrul,

întrucât orice alt nivel va duce la o inegalitate între preţul global de ofertă al producţiei în

ansamblu şi preţul ei global de cerere. Acest nivel nu poate fi superior ocupării depline a

mâinii de lucru, adică salariul real nu poate fi inferior dezutilităţii marginale a muncii. Nu

există însă, în general, nici un motiv să se conteze că el va fi egal cu ocuparea deplină.

Cererea efectivă însoţită de ocuparea deplină este un caz special, care are loc numai atunci

când înclinaţia spre consum şi imboldul spre investiţii se află într–un raport anume între ele”.

7

No iuni specifice folositeț

Preocuparea fundamentală a lui John Maynard Keynes a fost aceea de a stabili o

corelaţie între dezvoltarea economică a societăţii şi nivelul ocupării resurselor de muncă

disponibile, de a oferi soluţii pentru înlăturarea şomajului.

În procesul folosirii sale, venitul naţional (global) (Y) este destinat consumului

neproductiv (C) şi investiţiilor nete (I). Dar sursa investiţiilor nete o constituie economiile

(S). Prin urmare, în situaţia de echilibru macroeconomic, venitul naţional este egal cu suma

dintre cheltuielile pentru consumul neproductiv şi investiţiile nete. Adică, preţul global de

ofertă, pe care speră să–l obţină întreprinzătorii în urma realizării producţiei, este egal cu

cheltuielile pe care le fac cumpărătorii– consumatori şi cumpărătorii–investitori.

CU alte cuvinete:

1. Venitul (Y) = Valoarea producţiei = Consumul (C) + Investiţiile (I)

2. Economiile (S) = Venitul (Y) – Consumul (C)

3. Economiile (S) = Investiţiile (I) sau

Adică, condiţia de bază a echilibrului macroeconomic este egalitatea dintre

ECONOMIILE pe care le fac cumpărătorii–consumatori şi INVESTIŢIILE făcute de

cumpărătorii–investitori.

Corespunzator

8

Înclinația medie spre consum (c); c = C/Y, care arată ponderea cheltuielilor pentru consum

în total venituri.

De aici rezultă volumul cheltuielilor de consum ca produs între înclinaţia medie

spre consum şi venit.

Înclinația medie spre economisire (s); s = S/Y, care arată ponderea economiilor în

total venituri. De aici rezultă volumul economiilor ca produs între înclinaţia medie spre

economisire şi venit.

Totodată se verifică urmatoarele corelații:

ceea ce înseamnă că înclinaţia medie spre consum şi înclinaţia medie spre economisire

sunt două mărimi complementare şi opuse una alteia

Înclinația marginală spre consum (c’); c’ = ΔC/ΔY, evidenţiază sporul

cheltuielilor pentru consum la creşterea cu o unitate a venitului. „Această mărime are o

importanţă considerabilă deoarece ne spune cum va trebui împărţit sporul următor al

producţiei între consum şi investiţii. Într–adevăr ΔY = ΔC + ΔI.

De aici rezultă sporul cheltuielilor pentru consum ca produs între înclinaţia marginală

spre consum şi sporul venitului.

9

Înclinația marginală spre economisire (s’); s’ = ΔS/ΔY, evidenţiază sporul

economiilor la creşterea cu o unitate a venitului.

De aici rezultă sporul economiilor ca produs între înclinaţia marginală spre economisire

şi sporul venitului.

Totodată, se verifică următoarele corelaţii:

ceea ce înseamnă că înclinaţia marginală spre consum şi înclinaţia marginală spre

economisire sunt două mărimi complementare şi opuse una alteia. Aceasta înseamnă că

creşterea sau scăderea uneia dintre ele determină scăderea sau creşterea egală a celeilalte,

astfel că suma lor formează – întotdeauna – un întreg (1 sau,

după caz, 100).

Mai departe, Keynes a folosit noţiunea de „MULTIPLICATOR” (M), pentru a

demonstra că orice creştere a investiţiilor are un efect multiplicator asupra veniturilor.

Multiplicatorul „ne spune că, atunci când are loc un spor al investiţiilor globale, venitul

va creşte cu o mărime care este de M ori mai mare decât sporul investiţiilor”.

10

Multiplicatorul arată că atunci când are loc o creştere oarecare a volumului

investiţiilor, venitul creşte cu produsul dintre multiplicatorşi sporul investiţiilor.

Din formulă rezultă că multiplicatorul este:

Direct proporţional cu înclinaţia marginală spre consum [M = 1/(1 – c’)]. Cu cât

înclinaţia marginală spre consum este mai mare (apropiindu–se de 1 sau 100%) cu atât

multiplicatorul este mai mare şi eficienţa investiţiilor mai ridicată. Un spor relativ mic al

investiţiilor are un efect multiplicator mare asupra venitului şi investitorii sunt stimulaţi să

sporească volumul investiţiilor.

Invers proporţional cu înclinaţia marginală spre economisire (M = 1/s’). Cu cât

este mai mare înclinaţia marginală spre economisire, cu atât multiplicatorul este mai mic şi

eficienţa investiţiilor mai redusă. Un efort investiţional mare are un efect multiplicator mic

asupra venitului şi investitorii manifestă tendinţa de reducere a volumului investiţiilor.

Cererea efectivă

Cererea efectivă desemnează nivelul cheltuielilor pentru cumpărarea bunurilor şi

serviciilor care se manifestă la un moment dat (sau într–o perioadă determinată), adică

cererea solvabilă. Cererea efectivă este formată din cheltuielile pentru consumul individual şi

din cheltuielile pentru investiţii.

În starea de echilibru economic cheltuielile totale sunt egale cu cumpărările totale. Iar

cumpărările totale sunt egale cu valoarea producţiei (sau venitul total al populaţiei şi agenţilor

economici).

Dinamica gândirii keynesiste cu privire la nivelul ocupării resurselor de muncă din

Economie

11

Se observă foarte clar de ce producţia este determinată de cererea efectivă. Într–o

asemenea logică, cererea efectivă devine elementul hotărâtor de care depinde atât nivelul

producţiei cât şi gradul ocupării resurselor de muncă.

Pentru aceasta, Keynes a descompus cererea efectivă în două componente:

Consumul (C) și Investiţiile (I) şi le–a analizat separat pe fiecare dintre ele. Deci, Y = C + I

Distincţia între consum şi investiţii se poate face cu oarecare uşurinţă, deşi, în detaliu, ea

comportă anumite dificultăţi. Dacă o persoană cheltuieşte veniturile sale pentru a cumpăra

bunuri şi servicii neproductive, necesare satisfacerii nevoilor de viaţă, avem de a face cu un

consum. Dacă un agent economic construieşte un spaţiu productivsau cumpără utilaje şi

instalaţii diverse ori materii prime etc., aceasta reprezintă o investiţie. În anumite cazuri,

asemenea distincţie este mai greu de făcut. Cumpărarea unui autoturism sau construirea unei

case reprezintă pentru o persoană oarecare consum, iar pentru agentul economic o investiţie.

În concluzie. Sumele cheltuite de populaţie pentru cumpărarea de bunuri şi servicii

destinate satisfacerii nevoilor reprezintă consumul. Sumele plătitede întreprinderi pentru

scopuri productive constituie investiţiile.

12

Echilibrul Economic

Pentru explicarea şi interpretarea concepţiei economice a lui John Maynard

Keynes, economistul american Paul Anthony Samuelson (n. 1915) a propus o diagramă,

pornind de la unghiul drept.

13

În această schemă, în fiecare punct de pe bisectoarea unghiului de 90 de grade,

consumul este egal cu venitul (C = Y), corespunzător, economiile sunt egale cu investiţiile

(S = I), iar echilibrul fără şomaj este realizat

În punctul A consumul şi venitul sunt egale, adică întregul venit este consumat şi

economiile, respectiv investiţiile sunt egale cu zero. Consumul este o funcţie de venit şi

variază în acelaşi sens în care se modifică venitul.

Dar nu numai atât. În gândirea keynesistă consumul este o funcţie specială a venitului

(C = c * Y). Când venitul creşte, consumul creşte şi el, dar mai puţin decât sporirea venitului

(ΔY = ΔC + ΔS).

Această corelaţie este reprezentată de evoluţia curbei C, a cărei pantă (înclinaţie)

este – totdeauna – egală cu înclinaţia marginală spre consum, este pozitivă, dar mereu

mai mică decât 1 (bisectoarea unghiului de 90 de grade are panta egală cu 1). Keynes

aprecia că în economia contemporană, panta curbei C este 3/4, sau 75% din aceea a venitului

naţional.

Curba „funcţiei economisirii” (S = s * Y, sau ΔS = s’ * ΔY) are o pantă egală cu

înclinaţia marginală spre economisire. În figura anterioară, economiile sunt reprezentate de

partea haşurată cuprinsă între bisectoarea unghiului drept şi funcţia consumului, sau de

suprafaţa cuprinsă între axa orizontală a venitului şi funcţia

economiilor.

Una dintre ideile de bază ale doctrinei keynesiste afirmă că venitul întreprinzătorilor

este determinat de nivelul cererii globale. Dar cererea globală (CG) este formată – acum –

din cheltuielile de consum (C) şi investiţiile agenţilor economici (I).

Curba (C + I) evidenţiază mărimea dorită (dezirabilă) a cheltuielilor de consum şi

investiţii la fiecare nivel al venitului. Această curbă intersectează bisectoarea unghiului de 90

14

de grade în punctul E. Acest punct reprezintă o stare de echilibru, pentru că la acel nivel,

nivelul dorit al consumului şi investiţiilor este perfect egal cu venitul total din economie.

Dacă venitul ar fi mai mic sau mai la stânga punctului E, curba (C + I) ar fi

deasupra bisectoarei, adică cererea globală (de consum şi investiţii) va fi mai mare decât

oferta globală. Într–o asemenea situaţie, agenţii economici vor fi interesaţi să mărească oferta

şi preţul de ofertă până la punctul de intersecţie şi de echilibru E. Segmentul „a” măsoară

excesul cererii globale faţă de oferta globală. Această stare va determina producătorii să

mărească oferta de produse şi să creeze noi locuri de muncă.

Dacă venitul ar fi mai mare sau mai la dreapta punctului E, curba (C + I) ar fi sub

panta de 45 de grade, adică cererea globală (de consum şi investiţii) ar fi mai mică decât

oferta globală. Acum, o parte a ofertei de bunuri şi servicii nu se realizează, iar

întreprinzătorii nu obţin veniturile scontate. Segmentul „b” măsoară excesul ofertei globale

faţă de cererea globală. Agenţii economici vor fi determinaţi să reducă oferta şi preţul de

ofertă până la nivelul cererii solvabile, până la punctul de intersecţie şi deechilibru E. În acest

punct curba economiilor se intersectează cu curba investiţiilor, cele două mărimi fiind egale

(S = I).

Dar venitul corespunzător punctului de echilibru E, adică YE, nu coincide – în mod

necesar – cu venitul necesar ocupării depline a forţei de muncă YF. În realitate, YE este

inferior lui YF, adică (YE < YF) şi economia concurenţială capitalistă nu dispune de forţe

care să ridice – în mod automat – pe YE la nivelul lui YF.

De aceea, se impune intervenţia statului, care prin intermediul politicii fiscale,

monetare şi a cheltuielilor publice, „să împingă” pe YE la nivelul lui YF, adică să asigure

egalitatea YE = YF şi ocuparea deplină a resurselor de muncă.

În noile condiţii, cererea globală (CG) va fi formată din cheltuielile de consum (C),

investiţiile (I) şi cheltuielile publice (G).

15

Presupunem că G reprezintă cheltuielile guvernamentale, iar T sunt taxele şi

impozitele percepute la bugetul statului. În starea de echilibru, vom avea

Dacă cheltuielile guvernamentale sunt mai mari decât încasările, vom avea deficit

bugetar (G – T este pozitiv).

Dacă cheltuielile bugetare sunt inferioare veniturilor, vom avea excedent bugetar (G –

T este negativ). În acest caz

Acum, cererea globală va intersecta oferta globală în punctul F, iar echilibrul astfel

stabilit corespunde ocupării depline a resurselor de muncă.

Concluzia pe care o trage John Maynard Keynes este următoarea: În oricare

economie în care cheltuielile private (de consum şi investiţii) se situează sub nivelul

venitului corespunzător ocupării depline a forţei de muncă, există – totdeauna – un

volum al cheltuielilor guvernamentale capabil să asigure folosirea deplină a resurselor

umane.

16

Punctul E corespunde nivelului venitului naţional (YE) şi ratei dobânzii (d’E)

pentru care există un echilibru macroeconomic general, pe piaţa bunurilor şi serviciilor,

a forţei de muncă, cât şi pe piaţa monetară şi a capitalului.

Schema generală a dinamicii keynesiste este următoarea:

17

DIAGRAMA IS–LM

După apariţia Teoriei generale … s–au propus mai multe forme grafice pentru

explicitarea mesajului keynesist. La elaborarea ei, contribuţia hotărâtoare au avut–o

englezul John Richard Hicks (1904–1989) şi americanul Alvin Harvey Hansen (1887–

1975), consideraţi – fiecare în ţara lui – lideri ai orientării keynesiste.

Pentru trasarea diagramei–model IS–LM, pornim de la următoarele postulate ale

doctrinei keynesiste:

1. Economiile sunt o funcţie a nivelului venitului [S = f(Y)];

2. Investiţiile sunt o funcţie a ratei dobânzii [I = f(d’)];

3. Cererea de bani este o funcţie a nivelului venitului şi ratei dobânzii [L =

f(Y,d’)].

Hicks a considerat că Teoria generală … are în vedere o economie cu două pieţe:

1. piaţa bunurilor de consum şi investiţii, în care egalitatea I = S determină

nivelul de echilibru al venitului şi, întâmplător, nivelul de echilibru al ratei

dobânzii.

18

2. piaţa monetară, în care egalitatea M = L determină nivelul de echilibru al

ratei dobânzii şi, întâmplător, nivelul de echilibru al venitului.

Echilibrul pe pia a bunurilorț

Pentru a asigura un asemenea echilibru, se impune ca partea economisită din venit (S)

să fie investită, deci să avem I = S. Cum în doctrina keynesistă volumul investiţiilor depinde

de rata nominală a dobânzii (I = f(d’), iar nivelul economiilor depinde de mărimea venitului

(S = f(Y), ecuaţia I = S se poate scrie

Se obţine astfel o relaţie între venitul Y şi rata dobânzii d’, pentru anumite funcţii de

investire şi de economisire date. Această relaţie este descrescătoare, dacă reţinem ipotezele

lui Keynes. Într–adevăr, atunci când venitul Y creşte, economiile S(Y) cresc şi ele (şi chiar

mai repede decât venitul). Deoarece trebuie să avem I(d’) = S(Y), înseamnă că I(d’) trebuie

să crească şi ea, fapt care nu este posibil decât dacă d’ scade (deoarece se presupune că

volumul investiţiilor şi nivelul ratei dobânzii variază în sens invers unul faţă de altul).

Oricărei creşteri a lui Y îi corespunde o scădere a lui d’. Deci, relaţia dintre venit (Y) şi

rata dobânzii (d’) este reprezentată printr–o curbă descrescătoare, denumită IS. Această

relaţie nu are o semnificaţie economică precisă. Ea nu oferă decât condiţia pe care trebuie să o

verifice rata dobânzii şi venitul, pentru ca oferta globală (OGB) şi cererea globală (CGB) de

bunuri să fie egale, adică pentru ca

Curba IS reprezintă funcţia consumului (economiilor), a investiţiilor şi constituie locul

geometric al condiţiei de echilibru dintre economii şi investiţii. Tot pe această curbă,

cheltuielile totale (pentru consum şi investiţii) sunt egale cu venitul naţional (Y = C + I).

19

Echilibrul pe pia a monetarăț

S–a demonstrat că cererea de bani, sub formă de lichidităţi, creşte o dată cu venitul

(din cauza sporirii volumului de tranzacţii), deci este o funcţie crescătoare a venitului (L1 =

f(Y)). Totodată, volumul lichidităţilor scade pe măsura urcării ratei dobânzii, deci este o

funcţie descrescătoare a ratei dobânzii (L2 = f(d’)),pentru că încasările nefolosite nu aduc nici

un profit. Cererea totală de bani lichizi (L) este formată din două segmente relativ

individualizate şi distincte. Pe de o parte, L1(Y) este o funcţie crescătoare a venitului. Pe de

altă parte, L2(d’) este o funcţie descrescătoare a ratei dobânzii. Presupunând că oferta de

monedă (M) este dată (ca o mărime exogenă), atunci echilibrul pe piaţa monetară se

realizează când

Această ecuaţie exprimă o relaţie între venitul Y şi rata dobânzii d’, în condiţiile în

care L1, L2 şi M sunt determinate. Ea este reprezentată prin curba crescătoare LM. Într–

adevăr, când creşte venitul Y, creşte şi L1(Y). Dar, în acelaşi timp, L2(d’) = M – L1(Y),

scade, ceea ce nu este posibil decât dacă d’ creşte (întrucât, prin definiţie, L2(d’) este o

funcţie descrescătoare de d’.

Altfel spus, venitul Y şi rata nominală a dobânzii d’ variază în acelaşi sens. Nici

curba LM nu are o semnificaţie economică precisă. Ea reflectă numai condiţia pe care trebuie

s–o verifice venitul Y şi rata dobânzii d’ pentru realizarea echilibrului pe piaţa monetară,

adică egalitatea întreoferta (M) şi cererea de bani (L).

Curba LM reprezintă – deci – ecuaţia cererii de bani (preferinţa pentru lichiditate), a

ofertei de bani şi locul geometric al condiţiei de echilibru pe piaţa monetară (M = L).

Punctul unde se intersectează cele două curbe (E) are drept coordonate, pe abscisă

mărimea venitului (YE), iar pe ordonată rata dobânzii (d’E), pentru care există echilibru atât

pe piaţa bunurilor, cât şi pe cea monetară.

20

Acest punct ar corespunde tipului de echilibru descris de Keynes şi determină

gradul de ocupare a resurselor de muncă. O scădere a eficienţei marginale a capitalului

(reducând investiţiile şi economiile), determină deplasarea curbei IS spre stânga şi în jos,

şi diminuarea atât a venitului naţional, cât şi a ratei dobânzii. O creştere a cantităţii de

bani (ofertei şi cererii), deplasează curba LM spre dreapta şi în jos, şi determină, pe de o

parte, creşterea venitului, iar pe de altă parte, scăderea ratei dobânzii. Punctul de

echilibru se stabileşte „la dreapta şi sub cel iniţial”. Creşterea eficienţei marginale a

capitalului (stimulând investiţiile şieconomiile), deplasează curba IS spre dreapta şi în

sus, şi măreşte atât venitul naţional, cât şi rata dobânzii. Reducerea cantităţii de bani

(ofertei şi cererii), deplasează curba LM spre stânga şi în sus, şi determină, pe de o parte,

scăderea venitului, iar pe de altă parte, urcarea ratei dobânzii. Punctul de echilibru se

stabileşte „la stânga şi deasupra celui iniţial”

Concluzii

Munca lui John Maynard Keynes avut un impact major atât asupra teoriei politice și

economice moderne, cât și asupra politicilor fiscale ale multor guverne. Este considerat de

mulți economiști unul dintre principalii fondatori ai macroeconomiei  teoretice moderne.

Ideile sale au pus fundamentul keynesianismului de astăzi și au fost dezvoltate în

decursul timpului de economiști ai școlii keynesiene, deși în prezent, pentru explicarea

efectelor pe termen lung, ele sunt judecate cu scepticism de aderentii neo-liberalismului

21