FOAIA CREŞTINULUI ORTODOX

PAROHIA BUNA VESTIRE - MEDIAS Nr. 5 / 21 APRILIE 2013

Cererea fiilor lui Zevedeu reproducere din Sf. Evanghelie

Duminica a V-a din Post (a Cuvioasei Maria Egipteanca)

(Dezlegare la ulei şi vin)

Apostol – Evrei IX, 11-14: 11. Iar Hristos, venind Arhiereu al bunătăţilor celor viitoare, a trecut prin cortul cel mai mare şi

mai desăvârşit, nu făcut de mână, adică nu din zidirea aceasta;

12. El a intrat o dată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu

însuşi sângele Său, şi a dobândit o veşnică răscumpărare.

13. Căci dacă sângele ţapilor şi al taurilor şi cenuşa junincii, stropind pe cei spurcaţi, îi sfinţeşte

spre curăţirea trupului,

14. Cu cât mai mult sângele lui Hristos, Care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus lui Dumnezeu pe

Sine, jertfă fără de prihană, va curăţi cugetul vostru de faptele cele moarte, ca să slujiţi

Dumnezeului celui viu?

Galateni III, 23-29: 23. Iar înainte de venirea credinţei, noi eram păziţi sub Lege, fiind închişi pentru credinţa care

avea să se descopere.

24. Astfel că Legea ne-a fost călăuză spre Hristos, pentru ca să ne îndreptăm din credinţă.

25. Iar dacă a venit credinţa, nu mai suntem sub călăuză.

26. Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Iisus.

27. Căci, câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat.

28. Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi

parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus.

29. Iar dacă voi sunteţi ai lui Hristos, sunteţi deci urmaşii lui Avraam, moştenitori după

făgăduinţă.

EVANGHELIA - Marcu X, 32-45:

32 Şi erau pe drum, suindu-se la Ierusalim, iar Iisus mergea înaintea lor. Şi ei erau uimiţi şi cei ce

mergeau după El se temeau. Şi luând la Sine, iarăşi, pe cei doisprezece, a început să le spună ce

aveau să I se întâmple:

33. Că, iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi predat arhiereilor şi cărturarilor; şi-L vor

osândi la moarte şi-L vor da în mâna păgânilor.

34. Şi-L vor batjocori şi-L vor scuipa şi-L vor biciui şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia.

35. Şi au venit la El Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, zicându-I: Învăţătorule, voim să ne faci ceea ce

vom cere de la Tine.

36. Iar El le-a zis: Ce voiţi să vă fac?

37. Iar ei I-au zis: Dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta, şi altul de-a stânga Ta, întru slava

Ta.

38. Dar Iisus le-a răspuns: Nu ştiţi ce cereţi! Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu sau să vă

botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu?

39. Iar ei I-au zis: Putem. Şi Iisus le-a zis: Paharul pe care Eu îl beau îl veţi bea, şi cu botezul cu

care Eu mă botez vă veţi boteza.

40. Dar a şedea de-a dreapta Mea, sau de-a stânga Mea, nu este al Meu a da, ci celor pentru care

s-a pregătit.

41. Şi auzind cei zece, au început a se mânia pe Iacov şi pe Ioan.

42. Şi Iisus, chemându-i la Sine, le-a zis: Ştiţi că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor

domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc.

43. Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru.

44. Şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă.

45. Că şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul

răscumpărare pentru mulţi.

Luca VII, 36-50:

36. Unul din farisei L-a rugat pe Iisus să mănânce cu el. Şi intrând în casa fariseului, a şezut la

masă.

37. Şi iată era în cetate o femeie păcătoasă şi, aflând că şade la masă, în casa fariseului, a adus un

alabastru cu mir.

38. Şi, stând la spate, lângă picioarele Lui, plângând, a început să ude cu lacrimi picioarele Lui, şi

cu părul capului ei le ştergea. Şi săruta picioarele Lui şi le ungea cu mir.

39. Şi văzând, fariseul, care-L chemase, a zis în sine: Acesta, de-ar fi prooroc, ar şti cine e şi ce fel

e femeia care se atinge de El, că este păcătoasă.

40. Şi răspunzând, Iisus a zis către el: Simone, am să-ţi spun ceva. Învăţătorule, spune, zise el.

41. Un cămătar avea doi datornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari, iar celălalt cu cincizeci.

42. Dar, neavând ei cu ce să plătească, i-a iertat pe amândoi. Deci, care dintre ei îl va iubi mai

mult?

43. Simon, răspunzând, a zis: Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult. Iar El i-a zis: Drept ai

judecat.

44. Şi întorcându-se către femeie, a zis lui Simon: Vezi pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta şi

apă pe picioare nu Mi-ai dat; ea însă, cu lacrimi, Mi-a udat picioarele şi le-a şters cu părul ei.

45. Sărutare nu Mi-ai dat; ea însă de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele.

46. Cu untdelemn capul Meu nu l-ai uns; ea însă cu mir Mi-a uns picioarele.

47. De aceea îţi zic: Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puţin,

puţin iubeşte.

48. Şi a zis ei: Iertate îţi sunt păcatele.

49. Şi au început cei ce şedeau împreună la masă să zică în sine: Cine este Acesta care iartă şi

păcatele?

50. Iar către femeie a zis: Credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace.

De la păcatul ucigător la sfinţenia dătătoare de viaţă.

Duminica a cincea din Sfântul şi Marele Post al Paştilor este numită şi Duminica Sfintei Cuvioase

Maria Egipteanca, pentru că această sfântă cuvioasă, deşi este pomenită în ziua de l aprilie, este

prăznuită şi în Duminica aceasta, ea fiind o icoană sau o pildă a pocăinţei şi a ridicării

duhovniceşti a omului prin smerenie şi prin post.

Evanghelia duminicii a cincea din Postul Mare este plină de înţelesuri duhovniceşti pentru viaţa

noastră. Evanghelia ne arată că Mântuitorul prevesteşte moartea şi Învierea Sa. El iniţiază pe

ucenicii Săi în taina sfintelor Sale Patimi sau Pătimiri, pricinuite de păcatele oamenilor. Pe de altă

parte, vedem însă că ucenicii Săi, care erau oameni simpli, pescari, nu puteau înţelege de la

început taina Patimilor, Morţii şi Învierii Mântuitorului, ci în mod treptat. Vedem în

comportamentul ucenicilor firea omenească, firea noastră, cu slăbiciunile ei, cu ispitele care vin

asupra ei. Dar, în acelaşi timp, vedem cum harul lui Dumnezeu din Iisus Hristos lucrează pentru

ridicarea şi vindecarea firii omeneşti, cum luminează, încetul cu încetul, firea omenească pentru a

cunoaşte tainele lui Dumnezeu şi a intra în comuniunea de viaţă dătătoare cu El.

“Nu simpla întâlnire cu Iisus aduce slava, ci vrednicia faptelor bune” . Mântuitorul Iisus

Hristos a prevestit faptul că Fiul Omului, adică El Însuşi, va merge la Ierusalim, iar acolo mai-

marii cărturarilor şi ai fariseilor, împreună cu autorităţile romane ale trupelor de ocupaţie din Ţara

Sfântă, Îl vor batjocori şi-L vor scuipa şi-L vor biciui, şi-L vor omorî. Apoi, Hristos-Domnul

adaugă: “dar Fiul Omului după trei zile va învia”. Deci Mântuitorul nu desparte suferinţele Sale

şi Moartea Sa de taina Învierii Sale. Cu alte cuvinte, El ne arată că Taina Crucii este îndreaptă spre

Înviere, iar puterea Învierii se află ascunsă în Cruce. Pe când însă vorbea El despre faptul că va

merge la Ierusalim ca să sufere, doi dintre ucenicii Săi, Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, aveau

impresia că Iisus vorbeşte de o împărăţie lumească, în locul celei romane. Mântuitorul îi lasă pe

cei doi ucenici să spună ceea ce doresc ei, iar apoi îi mustră pe ei şi pe ceilalţi ucenici. În primul

rând, Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, au cerut Mântuitorului ceva pământesc, o slavă trecătoare sau

o onoare deşartă

din lumea aceasta şi anume să stea de-a dreapta şi de-a stânga tronului Său în această împărăţie pe

care ei o credeau pământească, o împărăţie în Ierusalim. Atunci, Mântuitorul le spune: “Nu ştiţi

ce cereţi”. Prin aceasta vedem că îi corectează, deoarece ei se gândeau la o împărăţie politică, o

stăpânire lumească. Iar apoi, după ce le spune: “Nu ştiţi ce cereţi”, Isus întreabă: “Puteţi să beţi

paharul pe care-l beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu?” Iar ei au

răspuns: “Putem”.

Dar ce este paharul despre care vorbeşte Mântuitorul în Evanghelia de astăzi şi ce este botezul

despre care vorbeşte El? Sfinţii Părinţi ai Bisericii au tâlcuit cuvintele acestea astfel: botezul

despre care vorbeşte Iisus este botezul suferinţei şi sângelui din timpul Patimilor Sale, culminând

cu răstignirea Sa pe Cruce; iar paharul pe care Mântuitorul urmează să-l bea este însăşi moartea

Lui, după cum se vede în rugăciunea Sa din grădina Ghetsimani, când zice: “Părinte, dacă se

poate, să treacă paharul acesta de la Mine, dar nu precum voiesc Eu, ci precum voieşti Tu”. Iisus Se referea la propria moarte. Cei doi ucenici, Iacob şi Ioan, poate neştiind ce spun, au

răspuns: “Da, putem”. Atunci Mântuitorul a profeţit: “Paharul pe care-L voi bea Eu îl veţi bea

şi voi şi botezul cu care Mă voi boteza Eu vă veţi boteza şi voi” şi, într-adevăr, aşa s-a

întâmplat mai târziu. Sfântul Iacob, ruda Domnului, a gustat paharul morţii când a primit moarte

mucenicească, fiind ucis cu sabia de regele Irod, iar de botezul suferinţelor s-a împărtăşit Sfântul

loan Evanghelistul, pentru că a fost exilat în insula Patmos de către împăratul Domiţian în timpul

persecuţiilor împotriva creştinilor la sfârşitul secolului I. Apoi, Mântuitorul le-a spus că de-a

dreapta şi de-a stânga Lui nu se poate sta doar pentru că cineva L-a cunoscut, ci a sta de-a dreapta

şi de-a stânga Sa este răsplata pentru faptele bune ale celor care se pregătesc. Deci, nu relaţiile

personale, nu simpla întâlnire cu Iisus aduce slava, ci vrednicia faptelor bune. Mântuitorul nu

dăruieşte cuiva slava cerească doar pentru că acela L-a cunoscut sau face parte dintre rudele Sale,

ci slava cerească se dăruieşte ca răsplată pentru credinţă smerită şi pregătirea cu multe osteneli.

“Să respingem ispita slavei deşarte”. Evanghelia ne mai arată că ceilalţi ucenici s-au mâniat

când au văzut că fraţii Iacob şi Ioan au căutat onoruri, pentru a fi deasupra celorlalţi. Mânia

aceasta este o mânie amestecată cu invidie. Ei s-au mâniat şi pentru că au devenit invidioşi.

Vedem aici cum unii, în căutare de slavă deşartă, produc altora invidie şi mânie. Însă Mântuitorul,

ca Duhovnic desăvârşit, cunoscător de suflete şi vindecător de patimi, i-a chemat la El pe toţi

ucenicii şi le-a zis că în gândirea lumească întâietatea este înţeleasă ca stăpânire sau dominaţie

peste alţii, dar ucenicii lui Hristos trebuie să înţeleagă întâietatea sau conducerea altora ca fiind

slujire în folosul tuturor. Prin aceasta, Mântuitorul a arătat că adevărata cinste plăcută lui

Dumnezeu nu se realizează prin poftă de stăpânire şi prin slavă deşartă, ci prin smerita iubire faţă

de Dumnezeu şi faţă de semeni. Cu cât iubim mai mult pe Dumnezeu prin rugăciune şi pe semenii

noştri prin fapte bune, ajutându-i, cu atât suntem mai demni de cinstire.

Evanghelia se încheie astfel: “Căci şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să

slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Marcu 10, 45). Aici tâlcuitorii

Sfintelor Evanghelii remarcă faptul că Mântuitorul nu a vorbit pentru toţi, deşi, desigur, El a murit

pentru întreaga lume, ci a zis doar pentru mulţi, pentru că mulţi, dar nu toţi, vor crede în numele

Lui, vor urma poruncile Lui şi se vor mântui. Scopul slujirii oamenilor este mântuirea lor. Atât

contribuim la mântuirea oamenilor, cât îi ajutăm să iubească pe Dumnezeu şi pe semenii lor.

Din Evanghelia duminicii a cincea a Postului Mare, învăţăm că noi, ca şi ucenicii Domnului,

suntem adesea confruntaţi cu ispita slavei deşarte, cu dorinţa de întâietate, de a fi mai apreciaţi

decât ceilalţi. Iar această ispită trezeşte altă ispită, aceea a invidiei şi mâniei altora. Ca urmare,

slăbeşte comuniunea dintre oameni şi se deteriorează relaţiile adevărate de frăţietate dintre ei.

Mântuitorul arată că iubirea smerită faţă de semeni şi ajutorarea lor este calea care ne duce la

mântuire, la unirea cu Dumnezeu, şi menţine armonia în comunitatea umană. Astfel, orice onoare

adevărată provine din calitatea cuiva de slujitor, indiferent de mărimea rangului (*1).

Evanghelia ne cheamă să respingem ispita slavei deşarte prin smerenie, prin pocăinţă şi post, prin

mărturisirea păcatelor şi prin împăcare cu cei pe care i-am supărat, prin milostenie şi fapte de

slujire a celor neglijaţi şi neajutoraţi.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca, înţelegând folosul duhovnicesc al Evangheliei din această

duminică, să înaintăm în urcuşul nostru duhovnicesc interior către bucuria Învierii.

47 de ani de post şi rugăciune

Mai trebuie să menţionăm aici înţelesurile pomenirii în această Duminică a Sfintei Cuvioase

Maicii noastre Maria Egipteanca, tocmai pentru că ea este un model de pocăinţă. A trăit în a doua

jumătate a secolului al IV-lea şi începutul secolului al V-lea. A trecut la Domnul în anul 431, în

timpul împăratului Teodosie cel Tânăr. A fost o tânără frumoasă, iar frumuseţea ei i-a adus multe

ispite şi a căzut în multe păcate trupeşti, chiar şi în timpul călătoriei spre Ţara Sfântă. Dar când a

voit să intre în biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, o mână nevăzută a oprit-o să intre în

sfântul lăcaş. Atunci a înţeles că viaţa ei era prea păcătoasă ca să poată intra în biserică şi a hotărât

să meargă în pustia Iordanului pentru a se pocăi de păcate. Acolo a petrecut 47 de ani în post şi

rugăciune, în pocăinţă şi în multe nevoinţe duhovniceşti. Astfel, ea a ajuns la o mare sfinţenie, iar

când se ruga se umplea de lumină şi se ridica de la pământ, pentru că devenise mai mult duh decât

ţărână.

Însă, cu un an înainte de moartea sa, taina vieţii ei a fost descoperită unui părinte duhovnicesc,

Cuviosului Părinte Zosima. Trimis fiind de Dumnezeu, acesta a găsit-o în pustie, a spovedit-o, a

împărtăşit-o, iar apoi Maria l-a rugat pe Cuviosul Zosima ca anul următor, la aceeaşi vreme, să

vină din nou, pentru că ea va muri atunci. Şi-a prevăzut şi prevestit, aşadar, ziua morţii. Înainte de

a se împărtăşi, Maria Egipteanca s-a spovedit şi apoi a povestit Părintelui Zosima toată viaţa ei

păcătoasă, de care se pocăise în toţi aceşti ani petrecuţi în pustie.

Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca a trecut la Domnul în anul următor, după cum prevestise.

Acelaşi Cuvios Părinte Zosima a îngropat-o şi a povestit altora viaţa ei. Iar, mai târziu, Sfântul

Sofronie, patriarhul Ierusalimului, în secolul al VIII-lea, a scris Viaţa Cuvioasei Maria Egipteanca,

iar Biserica a inclus această lucrare în cartea Triodului (*2).

Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca, pomenită la 1 aprilie, arată cât de minunat poate lucra harul lui

Dumnezeu în omul care se pocăieşte.

Pomenirea ei se face în această a cincea duminică din post, încă începând cu secolul al Xl-lea, iar

cultul ei este atestat deja înainte de difuzarea Vieţii ei, scrisă de patriarhul Sofronie al

Ierusalimului. Atât de mult schimbă harul lui Dumnezeu pe omul păcătos care se pocăieşte

profund, încât îl poate ridica spre lumina împărăţiei cerurilor pe care o pregustă sfinţii încă din

lumea aceasta. Cu alte cuvinte, pilda vieţii de pocăinţă şi sfinţenie a Sfintei Măria Egipteanca este

o întărire spirituală şi o speranţă pentru toţi credincioşii, pentru toţi oamenii care doresc să se

mântuiască, să-şi sfinţească viaţa.

În cântările duminicii a cincea din Triod, Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca, ca urmare a ridicării

ei prin pocăinţă, este numită “înger în trup” şi se arată cum a răstignit Sfânta Cuvioasă Maria

Egipteanca patimile trupeşti şi a ajuns la învierea sufletului din moartea păcatului, sfinţindu-şi

sufletul şi trupul cu ajutorul dumnezeiescului har:“Neştiind dumnezeieştile porunci, ai întinat

chipul cel dumnezeiesc; dar prin dumnezeiască purtare de grijă, iarăşi l-ai curăţit

îndumnezeindu-te, cuvioasă, prin faptele tale cele de sfinţire” (*3).

Ca şi Duminica Sfântului Ioan Scărarul, Duminica Cuvioasei Maria Egipteanca ne pregăteşte să

înaintăm duhovniceşte spre Sâmbăta lui Lazăr, Duminica Floriilor şi Săptămâna Sfintelor Patimi

ale Domnului, pentru a intra apoi în lumina şi bucuria Sfintelor Paşti.

( predica: Prea Fericitul Daniel Ciobotea, Patriarhul României)

-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

-

(*1). De altfel, în limba latină, slujirea este numită ministerium, iar slujitorul, minister. Aceşti termeni au

fost reţinuţi în limba română pentru a indica cele mai înalte ranguri ale slujirii în stat: minister şi ministru.

(*2). Părintele Makarios Simonopetritul, în cartea sa Triodul explicat, Editura Deisis, Sibiu, 2003, p. 359,

arată că există multe asemănări între Maria Egipteanca şi Maria Palestinianca. Prima s-a dus în pustie spre a

se pocăi pentru păcate, în timp ce Maria Palestinianca s-a dus în pustia Iordanului pentru a fugi de păcate

trupeşti, fiind foarte frumoasă. Oricum, ceea ce contează este îndemnul la pocăinţă şi la luptă cu păcatul, ca

sfat şi călăuză pentru Postul Sfintelor Paşti. (*3). Duminica a V-a, Utrenie, cântarea întâi, canonul al 2-lea, troparul al treilea, Triod

Duhovnicul continuare….. 21.04.2013 Aici locuiau, ca într-o mânăstire, aşa-numiţii retraşi din lume, creştini din diferite oraşe şi comune, care-şi făcuseră, în izolare, un adăpost, ca să se dedice netulburaţi unei vieţi simple, curate, de linişte şi contemplare. I se oferiră apă, hrană şi un culcuş pentru noapte, fu cruţat de întrebări şi conversaţii, fiindcă se vedea cât e de istovit. Unul rosti rugăciunea de noapte, la care ceilalţi luară parte îngenunchind, la sfârşit spuseră „amin" cu toţii. Popasul în comunitatea acestor cuvioşi ar fi fost în alte vremuri pentru el un eveniment şi o bucurie, dar acum nu avea în minte decât un singur lucru, iar cum se crăpă de ziuă porni înapoi spre locul unde îl lăsase în ajun pe bătrân. îl găsi culcat pe pământ şi dormind, înfăşurat într-o rogojină subţire, şi se aşeză deoparte sub copaci, ca să-l aştepte să se trezească, Curând, cel adormit începu să se agite, se trezi, dădu în lături rogojina, se ridică anevoie şi-şi întinse membrele amorţite, apoi îngenunche pe pământ şi-şi făcu rugăciunea. După ce se ridică iar, Iosif se apropie şi se înclină fără o vorbă. ― Ai mâncat? întrebă străinul. ― Nu. M-am deprins să mănânc numai o dată pe zi, şi abia după apusul soarelui. Vă e foame, venerabile? ― Ne aflăm în călătorie, spuse acela, şi nu mai suntem, nici unul, nici celălalt, oameni tineri. E mâi bine ca înainte de plecare să luăm o îmbucătură. Iosef îşi deschise desaga şi-i oferi din curmalele lui, mai căpătase de la oamenii prietenoşi, la care înnoptase, şi o pâine de mei, pe care o împărţi cu bătrânul. ― Acum putem pleca, spuse moşneagul, după ce mâncară. ― Oh, mergem împreună? strigă Iosif cu bucurie. ― Fireşte. M-ai rugat doar să te conduc la Dion. Haide. Mirat şi fericit, Iosef se uită la dânsul. ― Ce bun sunteţi, strigă el şi voi să se pornească pe mulţumiri. Dar, cu o mişcare repezită din mână, străinul îl făcu să tacă. ― Bun e numai Dumnezeu, zise el. Acum, să mergem. Şi spune-mi tu, precum îţi spun şi eu ţie. Ce rost au formele şi politeţurile între doi bătrâni penitenţi? Bărbatul ce înalt porni la drum, Iosef i se alătură, se făcuse ziuă. Călăuza părea să cunoască bine direcţia şi calea, către prânz urmau să ajungă la un loc cu umbră, unde puteau face un popas în orele cu arşiţă prea mare. Altele nu mai fură rostite pe drum. Abia când, după ceasuri fierbinţi, ajunseră la locul de popas şi se aşezară să se odihnească la umbra unor stânci crăpate, Iosef adresă din nou cuvântul călăuzei sale. îl întrebă de câte zile de mers aveau nevoie, ca să ajungă la Dion Pugil. ― Asta depinde numai de tine, zise bătrânul. ― De mine? strigă Iosif. Dacă ar fi după mine, atunci as fi chiar astăzi în faţa lui. Bătrânul părea că nici acum nu are chef de vorbă. ― O să vedem noi, spuse el scurt, se lăsă pe-o coastă şi închise ochii. Iosef se simţea stingherit să stea să se uite la el cum adoarme, se trase încet puţin mai la o parte, se întinse şi adormi fără veste, căci noaptea rămăsese multă vreme treaz. Călăuza îl trezi când părea că sosise vremea de plecare. Către seară ajunseră la un loc de odihnă, cu apă, copaci şi iarbă, aici băură, se spălară, iar bătrânul hotărî să facă masul în acest loc. Iosef nu fu de aceeaşi părere şi se opuse cu sfială. ― Spuneai astăzi, zise el, că numai de mine depinde dacă vom ajunge mai devreme sau mai târziu la părintele Dion. Sunt gata să mai merg încă multe ceasuri, dacă într-adevăr pot sosi la el astăzi sau mâine. ― Ah, nu, zise celălalt, pentru azi am ajuns destul de departe. ― Iartă-mă, vorbi Iosif, dar nu-mi poţi înţelege nerăbdarea? ― O înţeleg. Dar nu ţi-e de nici un folos. ― Atunci de ce-ai spus că depinde de mine? ― E întocmai precum ţi-am spus. îndată ce-ai să fii sigur că vrei să te spovedeşti şi ai să te simţi gata şi copt

să-ţi faci spovedania, ai să poţi să ţi-o faci. ― Chiar şi astăzi? ― Chiar şi astăzi. Uluit, Iosef privi faţa bătrână, calmă. ― E cu putinţă? strigă el copleşit. Tu însuţi eşti părintele Dion? Bătrânul confirmă cu o mişcare din cap. ― Odihneşte-te aici sub copaci, zise el prietenos, însă nu adormi, ci reculege-te, şi eu vreau să mă odihnesc şi să mă reculeg. Apoi poţi să-mi spui ceea ce doreşti să-mi spui. Şi aşa, Iosef se pomeni ajuns deodată la ţintă, iar acum aproape că nu înţelegea cum de nu-l recunoscuse mai devreme pe venerabilul bărbat şi nu înţelesese lângă cine bătuse drumul o zi întreagă. Se retrase deoparte, îngenunche şi se rugă şi-şi îndreptă apoi toate gândurile spre ceea ce avea să-i spună duhovnicului. După o oră se întoarse şi-l întrebă pe Dion dacă e gata. Iar acum putu să se spovedească. Tot ceea ce trăise de ani şi ani şi ceea ce i se păruse că de multă vreme şi-a pierdut preţul şi sensul începu să-i curgă acum de pe buze, sub forma unor povestiri, tânguiri, întrebări, auto-învinuiri, toată istoria vieţii lui de creştin şi penitent, pe care o alesese cu gândul limpezirii şi al sfinţeniei şi care la sfârşit ajunsese derută, întunecare şi deznădejde. Nu tăinui nici ceea ce trăise acum în urmă, fuga şi simţământul de eliberare şi nădejdea pe care i le adusese această fugă, chipul cum ajunsese la hotărârea de a se duce la Dion, întâlnirea cu el şi cum simţise numaidecât pentru dânsul, pentru bătrân, încredere şi dragoste, dar şi cum îl judecase de mai multe ori în cursul acestei zile ca rece şi bizar, ba şi plin de toane. Soarele coborâse mult spre asfinţit, când termină ceea ce avea de spus. Bătrânul Dion ascultase cu o atenţie neobosită şi se abţinuse de la orice întrerupere şi întrebare. Şi chiar şi acum, când spovedania se sfârşise, de pe buzele lui nu se auzi nici un cuvânt. Se ridică trudnic, îl privi pe Iosef cu mare prietenie, se aplecă spre el, îl sărută pe frunte şi făcu asupra lui semnul crucii. Abia mai târziu îi trecu prin minte lui Iosef că acesta era acelaşi gest mut, frăţesc şi liber de orice gând de a rosti o sentinţă, cu care el însuşi se despărţise de atâţia mărturisitori. Îndată după aceea mâncară, rostiră rugăciunea de noapte şi se întinseră în iarbă. Iosif mai reflectă o vreme şi-şi rumegă gândurile, se aşteptase de fapt la o osândă şi la q predică plină de ocări, şi cu toate acestea nu era dezamăgit sau neliniştit, privirea şi sărutul de frate al lui Dion îl mulţumiseră, în sufletul lui se lăsase pacea şi în scurtă vreme se scufundă într-un somn binefăcător. Fără risipă de vorbe, bătrânul îl luă de dimineaţă cu el, făcură o lungă zi de călătorie, apoi încă patru sau cinci, după care ajunseră la sihăstria lui Dion. De aici înainte locuiră acolo, Iosif îl ajută pe Dion la micile munci cotidiene, îi cunoscu viaţa de fiecare zi şi fu părtaş la ea, nu era prea deosebită de aceea pe care o dusese el însuşi mulţi ani. Numai că acum nu mai era singur, trăia în umbra şi sub protecţia altuia, iar ca atare, era totuşi o viaţă cu totul diferită. Din aşezările înconjurătoare, din Ascalon şi de mai departe continuau să vină mereu oameni dornici de sfat şi de spovedanie. La început, ori de câte ori soseau asemenea vizitatori, Iosif se retrăgea în grabă şi nu se arăta decât atunci când oamenii plecau. Din ce în ce mai des însă Dion îl chema înapoi, aşa cum chemi o slugă, îi cerea să aducă apă sau să dea o mână de ajutor la cine ştie ce, iar după ce o ţinu astfel câtăva vreme, Iosif se obişnui să asiste când şi când, ca ascultător, la câte o spovadă, dacă mărturisitorul nu avea nimic împotrivă. Mulţi însă, chiar cei mai mulţi se sfiau să rămână sau să şadă sau să îngenuncheze singuri înaintea temutului Pugil, ci voiau să fie de faţă şi acest ajutător cu privire prietenoasă şi zelos, în felul acesta, Iosef ajunse treptat să cunoască felul în care Dion asculta spovedaniile, felul cum adresa cuvinte de îmbărbătare şi mângâiere, felul cum intervenea şi îndruma, în sfârşit, felul pedepselor şi al sfaturilor sale! Rareori îşi îngăduia câte o întrebare, ca de pildă atunci când se prezentă un învăţat sau un om luminat, aflat în trecere. Va urma…..

DIN COMOARA SFINTEI SCRIPTURI

FACEREA – CARTEA INTAIA A LUI MOISE –

Capitolul 5 Neamurile patriarhilor de la Adam pana la Noe.

1. Iată acum cartea neamului lui Adam. Când a făcut Dumnezeu pe Adam, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu.

2. Bărbat şi femeie a făcut şi i-a binecuvântat şi le-a pus numele: Om, în ziua în care i-a făcut.

3. Adam a trăit două sute treizeci de ani şi atunci i s-a născut un fiu după asemănarea sa şi, după chipul său şi i-a pus numele Set.

4. Zilele pe care le-a trăit Adam după naşterea lui Set au fost şapte sute de ani şi i s-au născut fii şi fiice.

5. Iar de toate, zilele vieţii lui Adam au fost nouă sute treizeci de ani şi apoi a murit.

6. Set a trăit două sute cinci ani şi i s-a născut Enos.

7. După naşterea lui Enos, Set a mai trăit şapte sute şapte ani, şi i s-au născut fii şi fiice.

8. Iar de toate, zilele lui Set au fost nouă sute doisprezece ani şi apoi a murit.

9. Enos a trăit o sută nouăzeci de ani şi atunci i s-a născut Cainan.

10. După naşterea lui Cainan, Enos a mai trăit şapte sute cincisprezece ani şi i s-au născut fii şi fiice.

11. Iar de toate, zilele lui Enos au fost nouă sute cinci ani şi apoi a murit.

12. Cainan a trăit o sută şaptezeci de ani şi atunci i s-a născut Maleleil.

13. După naşterea lui Maleleil, Cainan a mai trăit şapte sute patruzeci de ani şi i s-au născut fii şi fiice.

14. Iar de toate, zilele lui Cainan au fost nouă sute zece ani şi apoi a murit.

15. Maleleil a trăit o sută şaizeci şi cinci de ani şi atunci i s-a născut Iared.

16. După naşterea lui Iared, Maleleil a mai trăit şapte sute treizeci de ani şi i s-au născut fii şi fiice.

17. Iar de toate, zilele lui Maleleil au fost opt sute nouăzeci şi cinci de ani şi apoi a murit.

18. Iared a trăit o sută şaizeci şi doi de ani şi atunci i s-a născut Enoh.

19. După naşterea lui Enoh, Iared a mai trăit opt sute de ani şi i s-au născut fii şi fiice.

20. Iar de toate, zilele lui Iared au fost nouă sute şaizeci şi doi de ani şi apoi a murit.

21. Enoh a trăit o sută şaizeci şi cinci de ani, şi atunci i s-a născut Matusalem.

22. Şi a umblat Enoh înaintea lui Dumnezeu, după naşterea lui Matusalem, două sute de ani şi i s-au născut fii şi fiice.

23. Iar de toate, zilele lui Enoh au fost trei sute şaizeci şi cinci de ani.

24. Şi a plăcut Enoh lui Dumnezeu şi apoi nu s-a mai aflat, pentru că l-a mutat Dumnezeu.

25. Matusalem a trăit o sută optzeci şi şapte de ani şi atunci i s-a născut Lameh.

26. După naşterea lui Lameh, Matusalem a mai trăit şapte sute optzeci şi doi de ani şi i s-au născut fii şi fiice.

27. Iar de toate, zilele lui Matusalem, pe care le-a trăit, au fost nouă sute şaizeci şi nouă de ani şi apoi a murit.

28. Lameh a trăit o sută optzeci şi opt de ani şi atunci i s-a născut un fiu.

29. Şi i-a pus numele Noe, zicând: "Acesta ne va mângâia în lucrul nostru şi în munca mâinilor noastre, la lucrarea pământului, pe care l-a blestemat Domnul Dumnezeu!"

30. Şi a mai trăit Lameh, după naşterea lui Noe, cinci sute şaizeci şi cinci de ani şi i s-au născut fii şi fiice.

31. Iar de toate, zilele lui Lameh au fost şapte sute cincizeci şi trei de ani şi apoi a

murit.

32. Noe era de cinci sute de ani, când i s-au născut trei feciori: Sem, Ham şi Iafet.

Cugetarea Saptamanii

“Cel ce aleargă după cinste, ea fuge dinaintea lui, iar cel ce fuge de dînsa, cinstea

aleargă după el şi propovăduitor al smereniei lui i se face înaintea tuturor oamenilor.

Fugi de slavă şi vei fi slăvit. Teme-te de mîndrie şi te vei mări. Dacă urăşti slava, fugi

de cei ce o caută”

Sf. Isaac Sirul

Pace si Post Adevarat, cu Lumina in Suflet, Tuturor!

Veniţi creştini la rugăciune în casa Tatălui Cel Sfânt

Veniţi creştini, plecaţi genunchii şi fruntea voastră la pământ

Când clopotele-ncep să sune, în zori, cu glasul lor duios

Răsună-n undele lor tainic chemarea Domnului Hristos

Veniţi, veniţi cu umilinţă, în faţa Sfântului Altar!

Veniţi să dezbrăcăm păcătul şi să ne înoim în har!

Nu uitaţi! În urma noastră lumea trebuie să rămână mai bună, pentru că NOI am trăit în ea.-părintele Octavian

Părintele Grigore Gadea

"Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!"

glas 5, voscr. 2