CAP.1. STAREA CERCETARII STIINTIFICE IN ROMANIA

Cercetarea ştiinţifică din Romania se află intr-o stare dezastruoasă, ca urmare a politicii profund greşite, dezastruoase, anti-ştiinţifice şi anti-sociale, practicate de Romania in acest domeniu socio-profesional. Cauzele profunde ale acestei stări dezastruoase rezidă in completa inadecvare a politicienilor şi managerilor de cercetare romani la natura cercetării ştiinţifice, in mentalitatea retrogradă şi regresivă frecventă in Romania, şi cultivată de politica Romaniei. Măsurile necesare pentru stoparea dezastrului in cercetarea ştiinţifică din Romania sunt exclusiv de natură politică.

1.1.Regimul ilegal.

Cercetarea ştiinţifică din Romania se desfăşoară intr-un regim ilegal. Prin legea cercetării, adoptată recent, cercetarea ştiinţifică din Romania ar fi intitulată la un buget de 0,8%, in conformitate aproximativă cu o distribuţie echitabilă a bugetului. Această lege a cercetării este anulată in fapt de legea bugetului, ce prevede numai 0,2%. Reciproc, legea bugetului este anulată ea insăşi la randul ei de către legea cercetării. Aceste două legi contradictorii, impreună cu multe alte situaţii de acest fel, aruncă cercetarea ştiinţifică romanească in regim de ilegalitate, şi blochează in fapt derularea oricărei activităţi de cercetare ştiinţifică.

1.2. O ţară şi două sisteme.

In chestiunea cercetării ştiinţifice Romania este o ţară cu două sisteme.Sistemul institutelor naţionale de cercetare ştiinţifică nu are, conform legii, salariu.

Aceste institute sunt declarate, prin lege, agenţi economici ce trebuie să facă afaceri pe piaţă şi să-şi deruleze activitatea pe baza acestor afaceri. Veniturile salariale in aceste institute se obţin procentual şi fără ritmicitate din aşa-zisele competiţii pe proiecte de cercetare, prevăzute de planul naţional de cercetare şi de aşa-zisul program nucleu. Conform legii, aceste institute, aflate in gravă dificultate bugetară, sunt privite de ministerul de finanţe al Romaniei ca "găuri negre" ale economiei, şi, prin urmare, sunt intitulate numai la subvenţii ocazionale, precum cele provenite din aşa-zisul program nucleu. Acest program nucleu prevede un procent de maxim 50% din cifra de afaceri a ultimului an, aşa incat, această cifră scăzand in timp, subvenţia de la programul nucleu dispare in caţiva ani, in regresie geometrică. Nu există nici un exemplu in lume, nici in istorie, unde salariile in cercetarea ştiinţifică ar fi obţinute exclusiv prin competiţie. In această privinţă, politica cercetării ştiinţifice a Romaniei este absolut singulară, prin aberaţia ce o profesează şi prin dezastrul pe care il provoacă.

Pe de altă parte, Romania incearcă să dezvolte un sistem artificial de cercetare ştiinţifică in institutele diverselor academii şi in universităţi, in care fondurile de cercetare sunt atribuite ca venituri suplimentare faţă de salarii. Acest sistem de cercetare are salarii bugetare, şi, adiţional, venituri importante provenite din bugetul cercetării.

Acest sistem dublu, pe care Romania il practică in privinţa cercetării ştiinţifice, are profunde consecinţe negative asupra domeniului: pe de o parte, un sistem fals in universităţi şi academii, in care se face foarte puţină cercetare ştiinţifică şi de proastă calitate, este subvenţionat excesiv; pe de altă parte, institutele naţionale, unde s-a produs şi incă se mai produce, cu mari dificultăţi, cercetarea ştiinţifică de cea mai bună calitate şi eficienţă a Romaniei, sunt distruse prin lipsa finanţării.

1.3. Distrugerea capacităţii de cercetare.

 Romania nu mai investeşte de mult in cercetarea ştiinţifică. Infrastructura cercetării ştiinţifice in Romania este degradată in proporţii majore, clădirile, laboratoarele, instalaţiile utilitare, căile de acces şi comunicare, dotările specifice şi instalaţiile tehnologice, patrimoniul cercetării ştiinţifice romaneşti, sunt distruse, in mare parte jefuite de o aşa-zisă privatizare, "valorificate" in beneficiul unor aşa-zişi manageri de cercetare, sau al clanurilor de putere social-politică pe care aceştia le reprezintă. Prin lege, cercetarea ştiinţifică in Romania este obligată, in mod imposibil, să-şi plătească utilităţile şi intreţinerea infrastructurii din costurile cercetării. Echipamentele de cercetare ştiinţifică, aparatura, instrumentele, materialele, instalaţiile tehnologice de cercetare sunt de mult uzate moral şi material, dar politica Romaniei in cercetarea ştiinţifică a renunţat de mult la astfel de cheltuieli structurale. In acest peisaj dezolant au apărut, ici şi colo, cateva camere, cate o săliţă, cate un culoar, cate o hală, recondiţionate, zugrăvite şi prevăzute cu aer condiţionat, termopan şi incălzire, dotate cu aparatură modernă primită cadou de la partenerii internaţionali "generoşi" ai Romaniei, construite prin atribuire directă de fonduri "competitive" unor "cadre de nădejde", "de incredere", adevărate sanctuare ale cercetării moderne din Romania, muzee ţinute sub cheie şi date (nu sunt intamplător) in grija unor "cercetători de imagine", unde nu se lucrează, unde se fac numai fotografii pentru pliantele politice circulate la expoziţiile, simpozioanele şi "mesele rotunde" naţionale ce slăvesc "succesele" cercetării romaneşti, in special produsele "conro", adică produsele "concepute" in Romania. Sub acest cinism politic, suprastructura cercetării ştiinţifice din Romania, adică cercetătorii ştiinţifici, salariaţii din cercetare, nu au dreptul, conform legii, la salarii.

1.4. Birocraţia. Corupţia.

Cheltuielile implicate de cercetarea ştiinţifică din Romania sunt rezultatul multiplicării costului real al cercetării cu un factor de aproape 3. Acest factor este unul de natură socială şi politică, şi provine, in principal, din birocraţia şi administraţia excesiva practicata, conform legilor, in cercetarea ştiinţifică romanească, precum şi din sistemul contabil-financiar al Romaniei (stabilit de legea contabilă-financiară), sistem ce este mult depăşit de activităţile din Romania, in special de cele din cercetarea ştiinţifică. Conform unor astfel de legi, de exemplu, cercetarea ştiinţifică din Romania este considerată serviciu, şi, ca urmare, costurile sunt stabilite prin devize contabile contractuale şi achitate după execuţie, in sistem post-calcul, o situaţie complet inadecvată naturii acestui domeniu.

 In sistemul de cercetare bugetar al Romaniei, specific academiilor şi universităţilor, se practică, prin lege, venituri salariale suplimentare, alte venituri pecuniare, cumulul de salarii bugetare (absent in orice stat din Europa şi in SUA), sporuri salariale de doctorat, de conducere de doctorat, de fidelitate, de stres, etc, discriminări uriaşe intre salariile cadrelor universitare, in vreme ce institutele naţionale de cercetare ştiinţifică din Romania nu au salarii, nu au astfel de sporuri, iar dreptul de conducere a doctoratului le-a fost anulat de o politică abuzivă in favoarea universităţilor. Institutele naţionale de cercetare lucrează in Romania pe bază de contract, rapoarte de execuţie, competiţie, rezultate ştiinţifice şi publicaţii ştiinţifice, in vreme ce sistemul bugetar din cercetarea romanească este salarizat fără nici un fel de obligaţii contractuale. Această situaţie dublă, stabilită de legile Romaniei, generează abuzuri, falsuri şi corupţie in sistemul universitar, in academii şi in cercetarea ştiinţifică din Romania. Oamenii politici din Romania sunt frecvent profesori universitari la mai multe universităţi simultan, foste cadre ale unei

ideologii retrograde şi-au confecţionat cu maşina politică românească adevărate fiefuri universitare sau aşa-zise instituţii de cercetare ştiinţifică, membrii politici ai Academiei Romane şi-au adjudecat recent, in mod abuziv, salarii de aşa-zis merit, toate acestea in dauna unor relaţii sociale oneste, echitabile, funcţionale. Cercetarea ştiinţifică şi invăţămantul universitar din Romania sunt invadate, sufocate şi manipulate de impostori politici, oneroşi, abuzivi şi frauduloşi, aflaţi cu precădere in randurile aşa-zişilor manageri, care sunt instrumentele politicii de distrugere sistematică a acestui domeniu socio-profesional.

1.5. Răsturnarea valorilor.

 Cu excepţia Romaniei, toate statele ex-comuniste care au suferit schimbările social-politice de la sfarşitul deceniului al 9-lea din secolul trecut au avut o componentă predominant reformatoare. Spre deosebire de această caracteristică generală, regimul comunist (sau "pecerist") din Romania s-a prăbuşit in 1989 sub greutatea propriei ineficacităţi, a colapsat prin implozia propriei incapacităţi de a continua, prin auto-blocare, sub efectul propriilor disfuncţionalităţi majore. in vreme ce toate celelalte state ex-comuniste au incercat o continuare reformatoare, un oarecare control conştientizat al acestor schimbări majore, Romania s-a lasat "in voia soartei", suferind o profundă discontinuitate social-politică. Şi in această privinţă Romania este atipică, singulară, neincadrabilă in nici un curs politic enunţabil, ceea ce arată incă o dată starea profundă de inapoiere a societăţii romaneşti. In consecinţă, in situaţia de "cartă" complet "albă", de "nou total şi deplin", următoare evenimentelor din 1989, diverse puteri politice au incercat să-şi legitimizeze autoritatea in Romania prin singurele metode naturale in astfel de situaţii, anume provocarea, intimidarea populaţiei, diversiunea de natură teroristă, şantajul, forţa, ceea ce explică evenimentele sociale tragice din Romania anilor 1990. incercările de legitimizare a diverselor noi puteri nu s-au sfarşit, ele continuă şi astăzi in Romania, şi nu vor inceta, foarte probabil, pană cand societatea romanească nu-şi va conştientiza şi raţionaliza cursul ei social-politic, nu-şi va asuma corect istoria pentru a-şi putea identifica opţiunile viitorului.

Forţele social-politice dominante astăzi in societatea romanească sunt fostele structuri de conducere politică şi de control secret al societăţii, fragmentate pană la dimensiunile unor mici companii private rivale, companii aflate in competiţie pe o piaţă liberă a cărei pradă este populaţia Romaniei, mici formaţiuni aproape patriarhale, clanuri legate prin trecutul lor subversiv, care au reuşit să-şi insuşească in mod ilicit averi importante, care derulează o luptă "fratricidă" de tip mafiot, şi a căror armă principală este şantajul reciproc cu propriul lor trecut compromis de cadre "peceriste, uteciste, sindicaliste, securiste", etc. Puţinele personaje independente care au reuşit să facă averi in societatea romanească după 1989 (probabil legal in raport cu noile legi, dar ilegal in raport cu legi corecte) sunt supuse atacurilor abuzive, de tip mafie organizată la nivel social, din partea acestor "sereleuri" de foste cadre ale regimului politic trecut, "turnători", supraveghetori sociali, manipulatori, diversionişti, provocatori, ceea ce amplifică instabilitatea şi insecuritatea socială in Romania. Acest perpetuu război civil din societatea romanească blochează complet orice şansă de redresare a Romaniei. In aceste condiţii, Romania nu are şansa niciunei clase politice responsabile, nici a unei clase de mijloc puternice, nici a vreunei functionalităţi sociale. Cu valorile răsturnate, Romania incearcă zadarnic să se legitimizeze in proprii ochi.

Această răsturnare a valorilor a afectat substanţial cercetarea ştiinţifică romanească după 1989. Politica de cadre a regimului comunist din Romania a practicat mult anti-selecţia (sau

selecţia negativă) in cercetarea ştiinţifică, invăţămantul universitar şi viaţa academică, dar fenomenul de răsturnare a valorilor in aceste domenii s-a generalizat in Romania, a căpătat proporţii incontrolabile, după 1989. Cercetarea ştiinţifică, instituţiile academice şi invăţămantul universitar au fost intens politizate in Romania comunistă, au fost impanzite cu cadre politice "la vedere" şi cu cadre de supraveghere şi control ascunse, "sub acoperire", in incercarea, poate acceptabilă, de a controla gandirea independentă a acestor medii intelectuale (falsificarea valorilor ştiinţifice şi profesionale practicate de regimul comunist in Romania in această intreprindere nu este acceptabilă). După 1989 aceste cadre s-au simţit culpabile, şi au incercat să-şi confecţioneze o nouă identitate, respectabilă, care să le pună la adăpost de o eventuală "manie proletară". Foarte probabil, o astfel de "logică" nu există decat in capul lor, dar sperietura acestor personaje ar putea sugera dimensiunile, rămase necunoscute marelui public, a daunelor şi prejudiciilor sociale şi umane produse de aceste cadre in activitatea lor subversivă de-a lungul anilor. Singura armă la indemana lor a fost şantajul politic reciproc, şi, in lunile şi anii imediat următori, ca urmare a liberalizărilor produse in Romania, mita. Prin santaj politic şi prin mită Romania şi-a confecţionat imediat după 1989 o serie de aşa-zise cadre academice, universitare, manageriale, etc, cu totul false profesional, ajunse insă in poziţii cheie in conducerea cercetării ştiinţifice, a invătămintului universitar şi a diverselor academii, care s-au baricadat in aceste "buncăre instituţionale blindate". Odată aflate la putere, maşina politică, alimentată in special cu mijloace pecuniare ilicite, a fost pusă in mişcare de către astfel de personaje de hartie (nici măcar de "carton" !), in direcţia confecţionării altor şi altor cadre de acelasi tip, la fel de false şi la fel de păgubitoare, care urmau să consolideze noile structuri, ca nişte "armături de incredere". In anii ce au urmat acestui fenomen "primordial", acestui "mit originar" in viaţa "noii Romanii", s-a produs o reacţie serioasă la această acţiune anti-socială (de-abia acum "s-a ridicat poporul", in urma unor astfel de acte provocatoare), şi cercetarea ştiinţifică din Romania şi invăţămantul universitar romanesc s-au umplut de o mulţime imensă de cercetători ştiinţifici principali "aproximativi", profesori "semi"- şi "sferto"-universitari "fracţionari", etc, promovaţi sub "presiunea maselor". Toţi foştii secretari de partid "pecerist", toţi funcţionarii utecisti şi sindicalişti, toţi colaboraţioniştii minori ai regimului comunist din Romania şi-au valorificat acum capitalul lor de foste "cadre de bază" loiale, contribuţia lor la manoperele politice ale regimului trecut, şi au promovat in funcţii profesionale importante in cercetarea ştiinţifică, academii şi universităţi, fără să aibă capacitatea profesională adecvată unor astfel de poziţii. Cercetarea ştiinţifică, instituţiile academice şi universităţile din Romania cunosc acum şi "se bucură" de o inflaţie serioasă de cadre false promovate pe "criterii social-politice", sindicaliste, de "ştiinţă socialistă", de consens subteran de conivenţă, pe criterii de comitet, comisii şi tot felul de alte şi alte consilii.

CAP.2. CAUZELE EI, SI MASURI CE SE IMPUN PENTRU REDRESAREA EI

2.1. Cauzele

Cauzele acestei situaţii dezastruoase din cercetarea ştiinţifică romanească rezidă in mentalitatea retrogradă şi anti-socială a politicienilor şi managerilor de cercetare romani, in incapacitatea lor de a interpreta statutul acestui domeniu in contextul epocii actuale, in completa lor inadecvare la realitate, in incapacitatea lor de a avea o gandire pozitivă, aplicată, empirică, de tipul metodei ştiinţifice, in lipsa lor de exerciţiu intelectual, şi, in final, in deplina lor

incompetenţă şi ignoranţă. Toate aceste caracteristici regretabile işi fac efectul in aşa-zisa politică a Romaniei in cercetarea ştiinţifică, ce duce consecvent la distrugerea domeniului.

2.2. Confuzia cercetare-producţie.

 Politicienii Romaniei şi managerii lor confundă pe deplin cercetarea ştiinţifică cu producţia industrială, manufacturieră, agricolă, etc, precum şi cu activităţile comerciale şi serviciile de tot felul. Cercetarea ştiinţifică este activitatea specifică, distinctă şi bine determinată prin care se produce ştiinţa la nivel social. Ştiinţa este suma cunoştinţelor pozitive, adică a acelor cunoştinţe ce sunt atat de probabile incat pot fi considerate, practic, ca fiind sigure, garantate. O cantitate uriaşă de astfel de cunoştinţe a pătruns de mult, in cursul istoriei, şi continuă să pătrundă, in uzul larg social, astfel de cunoştinţe au devenit şi devin cunoştinţe populare, in special prin activitatea inginerilor, tehnicienilor, practicienilor, a popularizatorilor şi vulgarizatorilor de ştiinţă. Restul de cunoştinţe, rămase incă in corpul tradiţional al ştiinţelor, precum şi noile cunoştinţe dobandite in incercările ştiinţifice recente, sunt cunoscute sub numele specific de cunoştinţe ştiinţifice. Aceste cunoştinţe sunt fundamentale, sau de bază, in măsurai in care ele se referă la principiile şi legile ştiinţifice, sunt aplicative sau aplicate, in măsura in care ele vizează situaţii de natură ştiinţifică particulare, şi sunt tehnice sau tehnologice, in măsura in care sunt suficient de maturizate pentru a prezenta un potenţial de transfer tehnologic către producţie. Ca urmare, şi cercetarea ştiinţifică este de natură fundamentală (sau de bază, sau avansată), aplicativă sau aplicată, şi tehnică (sau tehnologică, sau care vizează dezvoltarea tehnologică). Cercetarea ştiinţifică este o resursă imensă de cunoştinţe ce şi-au dovedit şi işi dovedesc in continuare utilitatea socială, pe cand producţia, comerţul, serviciile constituie realizarea practică a bunurilor fizice şi a produselor de utilitate socială. Aceste două activităţi fundamentale in viaţa socio-economică a oricărei colectivităţi umane, cercetarea ştiinţifică şi producţia, in sens larg, sunt profund distincte.

2.3. Transfer tehnologic.

Transferul tehnologic este activitatea prin care resursele oferite de cercetarea ştiinţifică sunt folosite ca ingrediente de bază in producţia bunurilor materiale de utilitate socială. Transferul tehnologic se face de către agenţi economici, care preiau resursele de cunoştinţe ştiinţifice şi tehnice din cercetarea ştiinţifică şi le dezvoltă in sensul incorporării lor in produse fizice, finite, comerciale, de piaţă. Transferul tehnologic este o activitate specifică a agenţilor comerciali cu interes in tehnologiile avansate in special, implică investiţii, analize de piaţă, eficientizare a costurilor, etc, toate acestea fiind activităţi de natură economică, iar nu de natura cercetării ştiinţifice. Transferul tehnologic se face de către agenţi economici, iar nu de către cercetarea ştiinţifică. Acest fapt fundamental in dezoltarea socio-economica a unei ţări nu este inteles, acceptat sau promovat in Romania. In principal, transferul tehnologic se face prin privatizarea cercetării ştiinţifice, prin dezvoltarea propriei cercetări ştiinţifice de către agenţii economici, sau prin tranzacţionarea brevetelor de cercetare.

In măsura in care Romania doreşte să se angajeze sincer pe drumul dezvoltarii socio-economice, atunci ea trebuie să inţeleagă că este necesar să cultive, promoveze şi să dezvolte cercetarea ştiinţifică, prin asigurarea infrastructurii, a echipamentelor (structurii) şi a fondurilor de salarii (suprastructurii) de la buget, şi să cultive şi să promoveze agenţii economici in direcţia preluării de către ei a resurselor de cunoştinţe tehnico-ştiinţifice oferite de cercetarea ştiinţifică.

Legile Romaniei trebuie să fie pozitive pentru agenţii economici ai Romaniei, iar nu indreptate negativ impotriva cercetării ştiinţifice din Romania. O politică ce distruge cercetarea ştiinţifică, precum cea practicată de Romania, distruge implicit şi transferul tehnologic, şi producţia şi dezvoltarea tehnologică, prin eliminarea resurselor de cunoştinţe ştiinţifice din care aceste activităţi economice se alimentează.

2.4. Motivaţia.

 Cercetarea ştiinţifică trebuie finanţată de la buget, in principal prin instituţii guvernamentale, deoarece ea produce cunoştinţe ştiinţifice ce sunt valori de utilitate socială generală, ele constituie resursele prin care se alimentează tehnologiile avansate şi economia tehnologică avansată, ele sunt substanţa educaţiei, instrucţiei şi invăţămantului ştiinţific, prin care se obţin stabilitate şi superioritate sociale; tehnicile, metodele şi procedurile specifice de natură ştiinţifică (metoda ştiinţifică) oferă capacitatea de a gestiona crize sociale, economice, financiare, militare, şi, in fine, cu relevanţă in epoca de astăzi, cunoştinţele ştiinţifice asigură baza superiorităţii militare şi a protecţiei sociale in lupta anti-teroristă. Este absolut necesar să fie subliniat că mijloacele de luptă teroristă sunt in fond bazate pe produsul cercetării ştiinţifice scăpat de sub control, incluzand atat rezultate ştiinţifice şi tehnice cat şi personal tehnic şi ştiinţific de inaltă calificare, şi că, in consecinţă, singura şansă de a contracara atacurile teroriste in această epocă este apelarea la cunoştinţe ştiinţifice şi tehnice adecvate, şi la resursele umane calificate din cercetarea ştiinţifică.

Este important de asemenea de subliniat în acest context că marile puteri ale lumii, precum SUA, motivează explicit finanţarea cercetării ştiinţifice prin supremaţia militară şi intelectuală. Mult prea adesea, sincer sau nu, dar eronat sigur, politicienii Romaniei invocă decalajul enorm ştiinţific şi tehnologie in raport cu aceste mari puteri pentru a justifica renunţarea la cercetarea ştiinţifică in Romania. Această poziţie politică este profund dăunătoare, intrucat, dacă Romania doreşte să trăiască in continuare, să supravieţuiască, intr-o lume dominată de mari puteri industriale, financiare şi militare, este absolut necesar ca ea insăşi să profeseze mijloacele ştiinţifice şi tehnice pe care se bazează aceste mari puteri, pentru a avea cel puţin un limbaj comun, o orientare comună, o poziţie adecvată, pozitivă şi constructivă, in acest context politic mondial. Renunţarea la ştiinţă şi tehnologie ar insemna pentru Romania renunţarea la existenţa pe această planetă. Cercetarea ştiinţifică condusă adecvat, propriu şi corespunzător naturii ei, este vitală pentru România.

2.5. Măsuri

In faţa situaţiei dezastruoase in care se află cercetarea ştiinţifică din Romania, ca urmare a politicii profund greşite, anti-ştiinţifice şi anti-sociale, pe care politicienii şi managerii de cercetare din Romania o practică deliberat, cu metodă şi consecvenţă, se impun o serie de  măsuri şi proceduri. Astfel de măsuri nu trebuie indreptate in mod necesar şi programatic către redresarea cercetării ştiinţifice in Romania, deoarece o astfel de redresare, dacă, şi cand, va apărea, ţine de logica internă a cercetării ştiinţifice inseşi, iar părerile şi opiniile in privinţa redresării cercetării ştiinţifice sunt mult prea diverse şi diferite, nu numai in Romania dar şi in alte părţi ale lumii, pentru a reuşi o viziune consistentă. in particular, publicul larg, societatea, cercetători şi politicieni ai cercetării din statele dezvoltate ale lumii resimt adesea o anumită insatisfacţie cu cercetarea ştiinţifică proprie, şi avansează adesea o serie de măsuri ce nu par să-şi

dovedească intotdeauna roadele, şi să răspundă aşteptărilor. Cea mai bună, şi eficientă, "politică" in cercetarea ştiinţifică pare a fi existenţa unor cercetători activi, competenţi, care să aibă şansa unui climat politic şi managerial favorabil in cercetarea ştiinţifică. Dar o astfel de "politică" este, din păcate, destul de vagă in determinările ei practice, aşa incat nu poate fi acceptată decat ca un deziderat general. Ţinta principală a unor măsuri practice şi operative in organizarea şi administrarea cercetării ştiinţifice in Romania trebuie să fie eliminarea, renunţarea radicală, definitivă, a politicii dezastruoase in acest domeniu, incercarea sinceră, hotărată dea schimba mentalităţile retrograde ce generează cauzele politicii dezastruoase. In faţa politiciii dezastruoase a Romaniei in cercetarea ştiinţifică există o singură măsură: "stop dezastrul !" intr-un mod naiv, cea mai bună politică de cercetare ştiinţifică in Romania ar fi interzicerea politicienilor şi managerilor de cercetare de a se mai atinge de cercetarea ştiinţifică, de a mai lua decizii, de a mai impune legi, directive, norme, reguli şi ordine in cercetare. Lăsată in voia unui buget chiar cu totul insuficient, aşa cum este el acum, dar eliberată de agresiunea şi acţiunea distructivă a politicienilor şi managerilor, cercetarea ştiinţifică din Romania ar avea mult mai mult succes, in comparaţie cu distrugerea la care este supusă acum. Un exemplu in această direcţie este aşa-numita lege a cercetării, adoptată recent de Romania, ce nu conţine decat vorbe goale, clasificări inepte, inoperante, generalităţi inaplicabile, dar şi prevederi precise de distrugere a cercetării (precum finanţarea "nucleu" geometric-regresivă). Nu există nici un stat in care cercetarea ştiinţifică să aibă o "lege", cu excepţia Romaniei ! Dată fiind situaţia de dezastru in Romania, o listă de măsuri adecvate in domeniul cercetării ştiinţifice nu ar trebui să conţina "ce trebuie făcut", ci mai degraba ce "nu trebuie făcut". Nimic din ceea ce se face acum in organizarea şi administrarea cercetării ştiinţifice romanesti nu ar trebui făcut, totul ar trebui interzis. in raport cu situaţia existentă, cea mai adecvată politică in cercetarea ştiinţifică din Romania este astăzi o anti-politică, singura ce ar putea asigura o oarecare supravieţuire. Măsurile ce se impun in faţa dezastrului din cercetarea ştiinţifică romanească sunt măsuri "negative".

Suspendarea actualei legislaţii. România trebuie să suspende de urgenţă actuala legislaţie in cercetarea ştiinţifică, in particular aşa-numitul plan naţional de cercetare, "nucleul" geometric-regresiv, prevederile legii contabile-financiare cu relevanţă in cercetare, statutul de agenţi economici al institutelor naţionale de cercetare, plata cotizaţiilor politice de cercetare la UE şi la celelalte organizaţii internaţionale.

Regimul normativ de urgenţă. Simultan, Romania trebuie să asigure in regim de urgenţă şi tranzitoriu o finanţare bugetară de bază, complet acoperitoare a cheltuielilor de cercetare ştiinţifică.

Reorganizarea. Simultan, Romania trebuie să procedeze in regim de urgenţă la inventarierea precisă, completă şi transparentă a tuturor instituţiilor ei de cercetare ştiinţifică, incluzand institute, centre, laboratoare, companii, colective, echipe, academii, etc, chiar a cercetătorilor individuali, in vederea cunoaşterii exacte a capacităţilor de cercetare, a resurselor umane şi materiale, a stării acestora, a experienţei, capabilităţilor şi a orizontului de funcţionalitate. Acest inventar trebuie să stea la baza unei reorganizări profunde, ce trebuie să vizeze in primul rand re-valorificarea potenţialului existent in cercetarea ştiinţifică romanească, incadrarea ei intr-o cat mai mare măsură in cursul autentic de cercetare ştiinţifică, inscrierea cat mai apropiată in cursul cercetării internaţionale, reorientarea in direcţii funcţionale, totul, desigur, conform cu starea naturală posibilă. Este evident că o astfel de analiză organizatorică nu poate fi facută decat de profesionişti ai cercetării ştiinţifice, intrucat o astfel de activitate presupune metodă ştiinţifică, profesionişti care trebuie de urgenţă convocaţi şi asamblaţi intr-o comisie naţională de analiză, in vederea colectării propunerilor de măsuri organizatorice şi

administrative in cercetarea ştiinţifică romanească, şi a implementării practice a unei astfel de reorganizări.

CAP.3. ROLUL CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE MILITARE ÎN CONTEXTUL POLITIC ACTUAL

3.1. Scurt istoric

Sistemul românesc de cercetare-dezvoltare şi inovare a traversat o perioadă extrem de dificilă după 1989: subfinanţarea şi restructurarea întârziată nu au dat şansa de racordare la tendinţele mondiale din ştiinţă şi tehnologie decât în cazuri izolate, iar sectorul încă fragil al întreprinderilor din România nu a putut exercita o cerere reală pentru inovare.

Cu toate acestea, în ţara noastră au existat întotdeauna resurse umane şi tradiţii în anumite domenii ale ştiinţei şi tehnologiei, iar pentru recunoaşterea şi dezvoltarea acestora a fost necesară elaborarea unei strategii naţionale de cercetare, dezvoltare şi inovare care să integreze interesele naţionale ale României şi priorităţile comunitare (strategia Lisabona relansată, prin care Uniunea Europeană îşi propune recuperarea decalajelor de creştere economică faţă de Statele Unite, aşezând domeniul cercetare – dezvoltare - inovare la baza acestor demersuri).

Competitivitatea cercetării ştiinţifice la nivelul Uniunii Europene, a fost analizată cu ocazia Consiliului European de la Lisabona, din martie 2000, unde s-a formulat o strategie al cărui obiectiv urmăreşte ca economia europeană să devină până în anul 2010 „cea mai competitivă şi dinamică economie, bazată pe cunoaştere din lume, capabilă de creştere economică durabilă , cu locuri de muncă mai multe şi mai bune şi cu mai multă coeziune socială.” Unul din obiectivele principale stabilite la Lisabona constă în creşterea competitivităţii în domeniul „tehnic” prin cercetare, inovare şi comunicaţii-informatizare.

Ca urmare a mutaţiilor politice şi economice care au avut loc în ultima parte a secolului XX şi începutul secolului XXI, cercetarea ştiinţifică, ale cărei rezultate au aplicabilitate în domeniul produselor şi tehnologiilor pentru apărare, a „migrat” din sectorul militar, cuprinzând zone tot mai largi în sectorul civil, ceea ce a condus la descentralizarea procesului cercetării ştiinţifice. Astfel, a apărut necesitatea selecţiei şi controlului calificat al serviciilor, oferite de reprezentanţii sectorului civil, în care se regăseşte un potenţial însemnat de cercetare ştiinţifică. La realizarea obiectivelor de securitate ale cercetării ştiinţifice contribuie discipline din domenii diverse, ca de exemplu, din domeniul tehnic, din domeniul ştiinţelor sociale, al ştiinţelor de mediu, al celor economice etc. În ultima perioadă, factorul comercial şi tehnologia prelucrării şi transmiterii informaţiei au căpătat roluri importante, reprezentând elemente de dinamizare a progresului ştiinţific.

3.2. Caracteristicile noului mediu de securitate şi influenţa acestuia asupra cercetării militare româneşti

În prezent şi în viitorul apropiat, ameninţările principale la adresa securităţii sunt caracterizate de diversitate, de incertitudine şi de o continuă schimbare.

Aceste elemente, pe de o parte, îngreuiază procesul planificării cercetării ştiinţifice pe termen lung, dar, pe de altă parte, constituie elemente de impulsionare a cercetării ştiinţifice pentru tehnologii militare, pentru a pune la dispoziţia factorilor de decizie din sectorul militar expertiza necesară pentru fundamentarea achiziţiei celor mai potrivite produse şi tehnologii, la momentul oportun, în scopul îndeplinirii cu succes a misiunilor specifice.

Concomitent cu diminuarea resurselor alocate cercetării din unităţile aparţinând sectorului militar, se constată progresul semnificativ al tehnologiilor relevante pentru apărare, dezvoltate în sectorul civil, în universităţi şi în ramurile industriale de vârf. Ca rezultat al faptului că bugetele pentru apărare nu mai pot fi alocate pentru cercetarea şi dezvoltarea tuturor categoriilor de produse şi tehnologii militare, strategiile cercetării ştiinţifice şi tehnologice în domeniul militar vizează, în general, două direcţii:

orientarea fondurilor bugetare destinate cercetării pentru crearea şi menţinerea capabilităţilor militare naţionale prioritare;

stimularea realizării unui mediu tehnologic cât mai divers al furnizorilor de servicii şi de produse pentru cercetare, în sectorul industrial şi universităţile civile.

3.3. Sistemul naţional actual al cercetării ştiinţifice pentru tehnologii militare

Cercetarea ştiinţifică pentru tehnică şi tehnologii militare presupune dezvoltarea de noi tehnologii, aplicabile direct sistemelor militare sau pentru fundamentarea deciziilor în domeniul achiziţiilor şi este orientată în direcţia creării de mijloace tehnice care să ridice capacitatea de luptă a armatei, contribuind, totodată, la dezvoltarea potenţialului ştiinţific şi tehnologic naţional. În acest scop, în faţa cercetării tehnice militare stau următoarele obiective majore:

conceperea de armament şi tehnică de luptă necesare apărării în condiţiile unui război convenţional, avându-se în vedere utilizarea celor mai noi tehnologii;

menţinerea unor competenţe ştiinţifice şi tehnice optime în laboratoarele proprii de cercetare, care să-i poată furniza, la nevoie, soluţii optime, să-i acorde asistenţă în caz de necesitate şi să dezvolte noi tehnologii pentru apărare;

colaborarea cu cercetarea ştiinţifică universitară pentru cunoaşterea tehnologiilor de vârf, condiţie indispensabilă asigurării unei înzestrări moderne;

cooperarea cu reţeaua de cercetare din industria de apărare pentru evitarea lucrului în paralel, economisirea mijloacelor umane, financiare şi materiale destinate cercetării în domeniul apărării;

promovarea cofinanţării în relaţiile cu unităţile producătoare în scopul reducerii costurilor şi a creşterii gradului de cointeresare;

stimularea cooperării internaţionale în scopul accederii la tehnologii de vârf pentru realizarea de tehnică compatibilă cu cea a ţărilor NATO.

În Ministerul Apărării se pot desfăşura activităţi de cercetare ştiinţifică şi tehnologică, componente principale ale procesului general de inovare, încadrate în următoarele categorii:

cercetare fundamentală orientată; cercetare aplicativă, compusă din cercetarea precompetitivă şi competitivă; demonstraţii tehnologice; dezvoltare tehnologică; testare şi evaluare de dezvoltare; dezvoltări ale sistemelor operaţionale.

Prin aceste activităţi se urmăreşte realizarea de noi materiale, echipamente, sisteme, procese tehnologice etc., care constituie potenţialul tehnologic ce stă la baza viitoarelor dezvoltări în cadrul unor programe de achiziţii. Obiectul cercetării ştiinţifice îl reprezintă priorităţile de înzestrare, unele nevoi operaţionale noi şi propunerile de inovare. Categoriile de cercetare ştiinţifică şi tehnologică, care preced programele de achiziţii sunt:

cercetare fundamentală orientată; cercetare precompetitivă în cadrul cercetării aplicative; demonstraţii tehnologice.

Pentru coordonarea unitară a activităţii de cercetare ştiinţifică, în Ministerul Apărării se elaborează planuri anuale, la care se au în vedere:

programele de modernizare aprobate de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării; cerinţele militare pe termen lung, rezultate din strategia militară naţională; tendinţele evoluţiei fenomenului militar pe plan mondial; realizările noi în domeniul ştiinţei şi tehnologiei cu aplicabilitate în domeniul

militar, precum şi tehnologiile cu dublă utilizare;

3.4. Domeniile prioritare pentru promovarea şi implementarea noilor tehnologii

Forţele armate moderne trebuie să fie flexibile, pregătite, rapid deplasabile şi capabile să-şi aplice forţa în mod controlat şi cu precizie, pentru a realiza efectele scontate. Noua tehnologie reprezintă atât un factor de risc, cât şi o oportunitate potenţială. Factorul de risc rezultă din aceea că, diversitatea mare de tehnologii şi accesul relativ facil la acestea, în cadrul unei societăţi informaţionale şi supertehnologizate, poate să fie exploatată de exponenţii ameninţărilor de tip asimetric. Pe de altă parte, astfel de ameninţări pot fi contracarate prin utilizarea noilor tehnologii. Este un lucru vital să se realizeze un avans informaţional asupra adversarului şi să se utilizeze acesta pentru creşterea efectelor factorului militar.

Constituirea capabilităţilor distribuite în reţea este fundamentală pentru desfăşurarea cu succes a operaţiilor, inclusiv pentru combaterea terorismului. Acest lucru se realizează prin colectarea, fuzionarea şi analiza informaţiilor relevante, în timp real sau în timp cât mai scurt. Culegerea şi asimilarea informaţiilor este vitală pentru a fi luate acţiunile necesare în timp util, la nivelurile corespunzătoare de pe întreg lanţul de comandă. Aceeaşi importanţă trebuie acordată abilităţii de a utiliza arme cu efecte cât mai precise. Comandanţii din spaţiul operaţional trebuie să aibă la dispoziţie o gamă cât mai variată de arme, astfel încât să utilizeze arma potrivită pentru o anumită ţintă la momentul de timp potrivit. Tehnologia poate fi

implicată pentru a reduce ponderea factorului uman, prin capacitate sporită de autonomie şi de automatizare.

Cerinţele de deplasare cu repeziciune şi de sustenabilitate a echipamentelor militare impun criterii specifice de concepţie a noilor tehnologii în sensul că echipamentele trebuie să fie uşor de asistat din punct de vedere logistic şi rapid adaptabile pentru a putea fi folosite în misiuni diferite. În acest sens, trebuie avute în vedere aspectele de eficienţă a costurilor, de eficienţă operaţională şi de fiabilitate a echipamentelor. Un aspect important al adaptabilităţii este acela de a utiliza imediat noile cuceriri tehnologice.

Roluri importante la stabilirea domeniilor de vârf, în care este posibil să apară noi tehnologii cu utilitate militară, revin atât institutelor de cercetare din sectorul civil, cât şi celor din sectorul militar. Din punct de vedere practic, salturile tehnologice sunt relevante pentru unele

categorii de sisteme, domenii complexe ale ştiinţelor, necesar a fi evaluate şi actualizate periodic, urmărindu-se orientarea lor către realizarea unor capabilităţi practice. Dintre aceste tipuri de sisteme şi domenii ştiinţifice, se remarcă reţelele de senzori fără fir, senzorii Novel, mijloacele de detecţie bazate pe senzori biometrici, sursele de energie de putere crescută şi gabarit redus, materialele „inteligente”, sistemele cu cost redus, mentenanţa şi logistica facilă, mijloacele de modelare şi creştere a performanţelor umane, sistemele informaţionale.

Prin această gamă de activităţi se va urmări stabilirea unor legături cât mai numeroase şi cât mai active cu comunitatea ştiinţifică naţională şi internaţională. Scopul acestor contacte este de a identifica cât mai devreme posibilele dezvoltări ştiinţifice şi tehnologice cu aplicabilitate militară, care să fie, eventual, încorporate în programe de cercetare. Aceste informaţii pot proveni din sectorul civil al cercetării; tehnologiile dezvoltate de ţările aliate, cu precădere acelea care au relaţii de colaborare pe linie militară cu ţara noastră; tehnologii dezvoltate în general pe plan mondial; tehnologii disponibile prin mijloace comerciale de la organizaţii guvernamentale sau particulare. Menţinerea la cote cât mai ridicate a cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnologice are următoarele avantaje pentru Ministerul Apărării:

constituie un element obiectiv important pentru reaşezarea priorităţilor de cercetare-dezvoltare, în caz că se constată apariţia unor noi tehnologii;

se poate ridica nivelul de expertiză necesar la achiziţiile de tehnică militară; se identifică posibilităţi de colaborare pe linia cercetării ştiinţifice; contribuie la evaluarea performanţelor cercetării din Ministerul Apărării.

CAP.4. CERCETĂTORUL ŞTIINŢIFIC ÎN FAŢAUNOR NOI PROVOCĂRI

Secolul XX şi începutul secolului XXI reprezintă o perioadă istorică caracterizată de extinderea democraţiei, dar şi de acţiunea puternică şi, deseori, eficace a nondemocraţiei, de industrializare, şi, apoi, de pierderea hegemoniei industriale în favoarea sectorului de deservire a populaţiei, de dezvoltarea comerţului şi de creşterea consumului, de afirmarea unor noi categorii sociale (de exemplu, proprietarii de întreprinderi, angajaţii cu funcţii de conducere şi salariaţii), în timp ce altele dispar (de exemplu, nobilimea). Scientizarea şi cultura de masă au marcat intervalul istoric la care ne referim.

În perioada de referinţă au crescut enorm cheltuielile pentru cercetare, concomitent cu creşterea numărului oamenilor de ştiinţă, a cercetătorilor ştiinţifici, a specialiştilor. Ştiinţa s-a globalizat prin proiecte internaţionale de cercetare, prin difuzarea rapidă a rezultatelor cercetării ştiinţifice, prin migraţia oamenilor de ştiinţă şi a fost favorizată de răspândirea limbii engleze

Intelectualul din domeniul ştiinţei lucrează din ce în ce mai rar individual, impunându-se colectivul de cercetare. Treptat, au devenit prioritare temele de cercetare punctuale, în dauna temelor de maximă generalitate. Cărţii savant elaborate i s-au alăturat „rapoartele”, elaborate într-un limbaj simplu, pentru a fi accesibile celor din afara profesiei. S-a format un „public” al ştiinţei, care nu este pasionat de domeniu, ci este interesat de utilitate. Universităţile s-au transformat în instituţii care se supun raportării la realitate, ancorându-i pe studenţi, preponderent, în prezent şi în funcţional.

După 1989, prin deschiderea societăţii româneşti către exterior, activitatea oamenilor de ştiinţă români, a cercetătorilor ştiinţifici români s-a racordat, pe deplin, la tendinţele de pe plan mondial, chiar dacă specificul societăţii româneşti postcomuniste imprimă un specific şi comunităţii intelectuale. De exemplu, deşi numărul studenţilor a crescut, numărul salariaţilor cu

studii superioare şi al cercetătorilor ştiinţifici din activitatea de cercetare – dezvoltare a scăzut. Dacă înainte de anul 1990 cea mai mare parte a absolvenţilor de învăţământ superior cu rezultate de excepţie aspirau la o carieră în cercetarea ştiinţifică (considerată a fi forma supremă de realizare profesională), astăzi, o mare parte a absolvenţilor de învăţământ superior cu rezultate de excepţie se îndreaptă spre cariere din afara domeniului cercetării ştiinţifice, care nu mai este considerat, în unanimitate, formă superioară de realizare profesională. Opţiunea pentru profesii din afara domeniului cercetării ştiinţifice are la bază fie vocaţia, fie veniturile mai mari obţinute prin profesii extra-ştiinţifice, dar şi o valorizare mai scăzută a domeniului cercetării ştiinţifice, în cadrul unui model de realizare în viaţă.

Din perspectiva cercetării ştiinţifice, după 1989, sunt fundamentale: reorganizarea, atât pentru a răspunde nevoilor societăţii, cât şi din considerente economice, şi un nou management al ştiinţei. Cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică sunt principalele activităţi creatoare şi generatoare de progres economic şi social.

Activitatea de cercetare – dezvoltare cuprinde cercetarea fundamentală, cercetarea aplicativă şi dezvoltarea tehnologică. Cercetarea ştiinţifică fundamental (la care mă voi referi în consideraţiile ce urmează) este „activitatea desfăşurată, în principal, pentru a dobândi cunoştinţe noi, cu privire la fenomene şi procese, precum şi în vederea formulării de ipoteze, modele conceptuale şi teorii” (Anexa la Ordonanţa privind cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică, nr.57 din 16 august 2002).

Menţinerea şi dezvoltarea potenţialului uman de cercetare – dezvoltare şi a bazei de cunoştinţe în domeniul respectiv reprezintă atribute importante ale politicii de cercetare. În acest sens, Academia Română, academiile de ramură, instituţiile de învăţământ superior, institutele naţionale şi instituţiile publice din sistemul naţional de cercetare – dezvoltare elaborează şi aplică programe privind formarea şi dezvoltarea resurselor umane utilizate în cercetare, iar promovarea cercetătorilor trebuie să se facă ţinându-se seama de performanţa ştiinţifică, confirmată la nivel naţional şi internaţional.

Din punct de vedere instituţional – organizatoric, cercetarea ştiinţifică românească s-a îmbogăţit cu noi forme de organizare după 1989; pe lângă formele amintite, s-au constituit centre de excelenţă (cu recunoaştere naţională şi internaţională) şi centre de acreditare (recunoscute pentru faptul că au o anumită specializare).

Din punctul de vedere al tipului de cercetări, după 1989, acestea s-au diversificat: s-au abordat atât teme de cercetare punctuale, în cadrul unor colective de cercetători, cât şi programe fundamentale şi avansate, finanţate din fonduri publice. Noul „public” al cercetării ştiinţifice (care, în societatea românească, provine, mai ales, din domeniul politicului şi al administraţiei ministeriale) face presiuni asupra cercetării ştiinţifice pentru a-i furniza informaţiile utile la un moment dat, chiar dacă realitatea are mult mai multe provocări.

La aceste provocări se adaugă, după 1989, participarea la globalizare a oamenilor de ştiinţă români. De fapt, sunt fenomene şi procese pe care lumea ştiinţifică mondială le cunoscuse deja, începând cu a doua jumătate a secolului XX, şi la care oamenii de ştiinţă români nu au putut participa pe deplin, datorită contextului politic din ţară şi a limitărilor impuse de acesta.

Adaptarea omului de ştiinţă român la specificul şi la cerinţele contemporane, dar sub presiunea nevoilor societăţii româneşti, este un proces care încă nu s-a încheiat şi a cărui parcurgere, începând cu anul 1990, a întâmpinat şi dificultăţi. Problemele de adaptare au fost rezultatul posibilităţilor de adaptare diferite de la individ la individ, de la generaţie la generaţie¸ rezultatul interpretării diferite a nevoilor contextului românesc postcomunist, al unor interese diferite şi al unor convingeri diferite, cu privire la modalităţile de abordare a activităţii de

cercetare ştiinţifică. De exemplu, discuţiile s-au purtat, uneori, în jurul opţiunii pentru produsul ştiinţific punctual, util imediat, dar rapid perisabil şi produsul ştiinţific de anvergură, durabil cel puţin pe termen mediu. Produsul ştiinţific util imediat îi plasează pe autori în poziţii avantajoase, atât ca recunoaştere profesională imediată, cât şi sub aspect economic. Pentru unii, opţiunea pentru produsul ştiinţific util imediat a fost făcută din convingere, pentru alţii, opţiunea a fost dureroasă. În fapt, ambele opţiuni presupun şi riscuri individuale. Desfăşurarea vieţii, în general, şi a vieţii ştiinţifice, în special, rezolvă treptat această problemă, prin formarea noii generaţii de cercetători.

Cercetarea ştiinţifică este o activitate creativă, iar resursele umane ocupate în această activitate trebuie formate continuu, dezvoltate şi motivate; în acelaşi timp, trebuie eliminate constrângerile ce pot limita libertatea de creaţie. Personalul de cercetare are, la rândul lui, competenţe, drepturi şi obligaţii specifice. Drepturile cercetătorilor se referă la accesul la surse de informare şi documentare, participarea la manifestări ştiinţifice, recompense corespunzătoare legislaţiei în vigoare, sprijinirea pentru perfecţionarea pregătirii profesionale ş.a.

Principalele obligaţii sunt dezvoltarea continuă a propriilor cunoştinţe specifice, diseminarea informaţiei şi culturii ştiinţifice şi supunerea la analizele de evaluare. Evaluarea activităţii de cercetare ştiinţifică a cercetătorilor este, astăzi, o nouă provocare pentru aceştia. La nivel individual, evaluarea semnifică recunoaştere profesională, cu toate implicaţiile ei, şi anume, prestigiu, promovare şi venituri.

Evaluarea reprezintă, concomitent: 1) modalitate de comensurare a activităţii şi performanţei; 2) modalitate de motivare a activităţii şi performanţei. A se reţine distincţia între activitate şi performanţă, în contextul specific al cercetării ştiinţifice. Pentru evaluare, la diverse niveluri şi în cadrul diferitelor structuri ale cercetării ştiinţifice, se elaborează metodologii la nivel instituţional şi la nivel individual. Evaluarea activităţii de cercetare ştiinţifică se face, în prezent, prin puncte acordate diferitelor tipuri de produse ştiinţifice. Odată ajunşi la scopul lucrării de faţă, în analiza pe care o voi face evaluării activităţii de cercetare ştiinţifică prin punctaj, voi porni de la necesitatea evaluării. Voi pune în discuţie numai metoda, neajunsurile ei, în contextul specificului activităţii de cercetare ştiinţifică şi a specificului diverselor domenii ale ştiinţei.

Într-o lume în care cantitatea este dimensiune fundamentală, măsurarea este necesară; în cazul de faţă, se măsoară activitatea cercetătorului ştiinţific şi a institutului unde activează, prin intermediul unor puncte acordate fiecărui tip de activitate ştiinţifică. Într-o lume în care este nevoie să cunoaştem eficienţa unei activităţi, unei instituţii sau a unei persoane şi este nevoie să facem ierarhizări, măsurăm. Şi în cercetarea ştiinţifică este nevoie să cunoaştem eficienţa unui cercetător sau a unui institut de cercetare şi locul pe care îl ocupă într-o ierarhie a lor.Într-o lume a competiţiei, măsurarea se impune pentru a cunoaşte cine este cel mai bun. Într-o lume în care se invocă şi calitatea, se speră că prin metode cantitative măsurăm bine şi calitatea.

Dar tocmai aici este problema generatoare de analiză suplimentară, în contextul activităţii de cercetare ştiinţifică. Evaluarea prin punctaj a activităţii de cercetare ştiinţifică generează competiţie, ceea ce este un fapt pozitiv. Dar evaluarea prin punctaj are şi efecte negative. Cercetarea ştiinţifică ar trebui să reprezinte, în primul rând, calitate, şi nu realizarea unui număr de piese. Ori, evaluarea prin punctaj favorizează aspectul cantitativ, în dauna celui calitativ, pentru că punctajul nu diferenţiază valoarea lucrărilor din aceeaşi categorie de punctare; o lucrare complexă şi valoroasă nu poate fi diferenţiată de o lucrare mediocră, când fac parte, din punct de vedere formal, din aceeaşi categorie de punctare. Iar lucrările complexe se realizează întrun timp mai îndelungat, nepermiţând autorilor să realizeze mai multe produse ştiinţifice şi,

deci, să obţină mai multe puncte. Efectul final al evaluării activităţii de cercetare ştiinţifică prin punctaj este favorizarea opţiunii pentru lucrări facile, compilaţii, improvizaţii, care se pot realize uşor, într-un timp scurt, şi care pot obţine punctaj superior. Aşa ajungem la motto-ul unei teze de doctorat citat de Merton: „O carte imposibilă, scrisă, se simte, pentru nevoile cauzei, pentru că orice profesor trebuie să publice ceva”.

Accentul pe cantitate şi rezolvarea calităţii prin punctaj formează, la cercetători, deprinderea de a fi superficiali, îi avantajează pe cei care abordează subiecte care le sunt străine, sau pe care nu le cunosc suficient şi pe care nu le aprofundează; aprofundarea cere timp şi nu aduce puncte! Preocuparea pentru cantitate şi puncte diminuează preocuparea pentru documentare şi lectura ştiinţifică aprofundată. Evaluarea prin punctaj favorizează anumite tipuri de produse ştiinţifice, aducătoare de puncte, şi care se realizează mai uşor şi mai rapid, şi defavorizează alte modalităţi de expresie ştiinţifică, unele chiar superioare valoric. De asemenea, nu ţine seama de faptul că activitatea ştiinţifică are perioade de acumulare şi perioade de finalizare şi valorificare, fără a se putea menţine acelaşi nivel al randamentului de finalizare în fiecare an.

Pe lângă aceste efecte generale, de principiu, ale evaluării prin punctaj a activităţii de cercetare ştiinţifică, există şi neajunsuri punctuale: nu se ţine seama de specificul domeniului de cercetare; în funcţie de domeniu, sunt subpunctate unele produse ştiinţifice valoroase, trebuind, de fapt, să se revizuiască raportul dintre punctajul acordat diferitelor produse ştiinţifice, diferenţiat, de la un domeniu la altul; se face punctarea discutabilă a activităţii tinerilor cercetători, la nivel individual; lipseşte evaluarea unor produse şi activităţi ştiinţifice. Din prezentarea sumară a problemelor evaluării activităţii ştiinţifice prin punctaj sper să rezulte, cu claritate, cel puţin două probleme. Prima este necesitatea îmbunătăţirii evaluării activităţii de cercetare ştiinţifică, avându-se în vedere, mai mult, aspectele calitative. A doua problemă este provocarea în faţa căreia se află cercetătorul ştiinţific român: acesta se află, pentru prima dată, în situaţia de a i se evalua activitatea în acest mod; el trebuie să-şi apere libertatea de creaţie, care este un drept al său stipulat prin lege, dar evaluarea activităţii exclusiv prin punctaj îl constrânge să facă opţiuni rentabile din perspectiva punctelor pe care le poate obţine. Aceasta nu înseamnă că refuză ideea de evaluare. El cere doar îmbunătăţirea acesteia.