CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A OMORULUI CALIFICAT. ASPECTE PRELIMINARE

Cercetarea omorului se individualizează, faţă de investigarea altor categorii de infracţiuni prin problematica sa specifică ce poate fi concentrată în câteva direcţii principale, respectiv: stabilirea naturii şi cauzei morţii, a circumstanţelor de mod şi de timp în care a fost săvârşită fapta, descoperirea mijloacelor sau instrumentelor folosite la suprimarea vieţii victimei, identificarea autorului, a eventualilor participanţi la comiterea omorului, precizarea scopului său a mobilului infracţiunii.

Enumerarea de mai sus are un caracter general, problemele ce se cer soluţionate într-un caz concret fiind mult mai numeroase, dar indiferent de particularităţile omorului, organul judiciar va trebui să-şi orienteze cercetările potrivit formulei „celor şapte întrebări”, amintită:

• ce faptă s-a comis şi care este natura ei?;

• unde s-a comis fapta?; când a fost săvârşită?;

• cine este autorul?;

• cum şi în ce mod a săvârşit-o?;

• cu ajutorul cui?; în ce scop? .

La aceste întrebări, adăugând încă una extrem de importantă: cine este victima?

Doar pe baza unui răspuns la aceste întrebări e posibil să se alcătuiască un probatoriu care să reflecte realitatea şi, astfel, să permită stabilirea adevărului. Altfel spus, problemele ce se cer rezolvate prin investigarea omorului vor constitui, fiecare în parte, obiect al probaţiunii.

1.1. Stabilirea cauzei şi naturii morţii.

Indiferent de modalităţile de comitere, cercetarea trebuie să lămurească dacă în cauză este vorba de un omor, de o moarte neviolentă – patologică sau fiziologică, sinucidere său accident . În cazul în care se confirmă existenţa morţii violente, organele de urmărire penală trebuie să stabilească dacă rezultatul produs este sau nu urmarea directă a acţiunii de ucidere – spre exemplu moartea unei femei însărcinate ca urmare a unor manopere avortive, violul care s-a soldat cu moartea sau sinuciderea victimei, conform Codului penal al României, art.197, alin.3.

Pentru stabilirea naturii morţii atât a cauzelor cât şi a mecanismului de producere, un rol extrem de important îi revine medicinii legale. Cu toate acestea, apreciem că şi organele de urmărire penală trebuie să cunoască un minimum de date pentru a face diferenţierea dintre o moarte violentă şi una neviolentă, dintre leziunile produse prin acţiunea diferitelor obiecte, să diferenţieze leziunile prin împuşcare, de exemplu, de cele produse cu obiecte tăioase, înţepătoare. Cu siguranţă că prin constatarea sau expertiza medico - legală, problemele în discuţie vor fi rezolvate în baza argumentelor ştiinţifice. Însă, până la aflarea concluziilor specialiştilor, organul de urmărire penală, are obligaţia de a interpreta o serie de urme, să

explice mecanismul de formare al acestora, la acestea se mai adaugă şi elaborarea versiunilor iar în raport de acestea, să desfăşoare activităţi în scopul identificării şi prinderii făptuitorului.

Astfel, în cazul morţii consecutive leziunilor produse prin obiecte contondente – plane (scândură, cărămidă, muchia toporului, etc), în unghi obtuz (drug de fier în patru muchii, ciocan cu suprafaţa pătrată sau rotundă, şi altele), cu suprafaţă sferică, (bilă, piatră), sau cu suprafaţă cilindrică (baston, ţeavă, şi altele) – urma obiectului se reflectă complet sau parţial în leziune, depinzând de regularitatea ei şi de unghiul de înclinare la care se adaugă greutatea obiectului şi energia cinetică, precum şi regiunea corpului, unde acţionează factorul mecanic. Rănile contuze au marginile neregulate, zdrenţuite, adesea fiind întrerupte prin punţi de piele intactă şi nu trebuie confundate cu rănile tăiate ce au marginile absolut netede. Acest gen de răni se caracterizează prin hemoragie redusă. În cazul leziunilor mortale consecutive traumatismelor prin obiecte ascuţite – despicătoare, tăietoare, înţepătoare – în general, rănile tăiate au lungimea mai mare decât adâncimea. Sinucigaşul se înjunghie stând în picioare sau şezând şi atunci sângele se scurge în şiroaie paralele pe părţile anterioare ale corpului şi picioare, producând mici bălţi – pete de sânge prin scurgere . La infracţiunea de omor, atât mişcarea victimei cât şi acţiunile săvârşite de aceasta pentru a se apăra, vor avea ca rezultat numeroase pete de sânge, de diferite forme şi mărimi şi împrăştiate în câmpul comiterii infracţiunii.

Rănile produse prin obiecte înţepătoare se caracterizează prin existenţa unui orificiu de pătrundere şi a unui canal. De cele mai multe ori acest orificiu reflectă lăţimea minimă a instrumentului iar uneori, unele particularităţi ale acestuia. Toate cele arătate se constituie în elemente ce pot dirija cercetările încă din faza iniţială.

Spre exemplu, în cazul sesizării despre producerea unui accident de circulaţie, având urmări mortale, se pot descoperi pe corpul sau îmbrăcămintea victimei urme din cele menţionate mai sus, care coroborate cu lipsa unor leziuni specifice evenimentelor rutiere duce şi la formularea versiunii privind disimularea omorului într-un accident.

Organele de urmărire penală în dovedirea existenţei infracţiunii de omor, trebuie să stabilească dacă între activitatea desfăşurată de către făptuitor, mijloacele folosite de acesta şi rezultatul produs există sau nu o legătură de cauzalitate. Altfel spus, dacă modalităţile concrete în care a acţionat şi acţiunile ori inacţiunile celui în cauză constituie cauza morţii sau erau susceptibile de a produce acest rezultat. Fiind vorba de o legătură de cauzalitate şi nu de o cauzalitate exclusivă, acesta nu este condiţionată de suficienţa acţiunii de ucidere, de a produce prin ea însăşi moartea victimei. De asemenea, nu prezintă relevanţă, sub aspectul raportului de cauzalitate, dacă acţiunii de ucidere i s-au adăugat şi alte cauze preexistente – concomitente sau survenite -, cum ar fi: boala victimei ori complicaţiile survenite ca urmare a renunţării la tratamentul medical prescris sau neglijenţei în aplicarea acestuia .

În acest sens s-a pronunţat şi practica judiciară. Astfel, faptul că victima – lovită cu pumnii şi picioarele peste tot corpul până ce aceasta, căzând la pământ nu a mai putut să se ridice, fiind în stare de inconştienţă – nu a fost internată de urgenţă într-un serviciu de specialitate – ceea ce dacă s-ar fi întâmplat ar fi oferit „şanse de supravieţuire”, aşa cum se arată în actele medico-legale – nu constituie cauza morţii victimei şi nu întrerupe raportul de cauzalitate dintre fapta inculpatului şi rezultatul survenit. În aceste condiţii, inculpatul a comis infracţiunea de omor, iar nu loviri cauzatoare de moarte (Trib. Suprem, secţ. Pen., dec. nr. 352/1981 în Repertoriu de practică judiciară în materie penală).

Inculpatul a aplicat victimei, în cap, mai multe lovituri cu un corn de căprior. Victima a fost imediat internată în spital, iar după 8 zile de spitalizare a fost externată, considerându-se că este vindecată. Peste o săptămână însă, ea a fost reinternată în spital în stare de comă, decedând a doua zi. Din actele medicale a rezultat că plaga frontală prezentată de victimă – vârful de corn se rupsese şi rămăsese în cavitatea craniană – era de la început extrem de gravă, fiind, prin ea însăşi, direct mortală, chiar în condiţiile unui tratament prompt şi corespunzător. În atare situaţie, nedecelarea de către organele medicale de specialitate a corpului străin din craniu şi, ca urmare, a neaplicării unei terapeutici neadecvate nu constituie cauza morţii victimei şi nu întrerupe raportul de cauzalitate dintre fapta inculpatului şi rezultatul survenit, atâta vreme cât se constată că fără activitatea inculpatului, moartea victimei nu s-ar fi produs .

Neaplicarea, de către organele medicale, a unei terapeutici complete nu poate constitui cauza morţii persoanei şi nu poate fi interpretată ca o întrerupere a raportului de cauzalitate între fapta inculpatului şi rezultatul produs (Trib. Suprem, secţ. Pen, dec. nr. 1642/1974).