CE ESTE INTELIGENȚA?

Un catolic, un protestant și un ortodox vorbeau cu un prieten căruia tocmai i se spusese că mai are șase luni de trăit.

- Tu ce-ai face dacă doctorul ți-ar da doar șase luni de trăit? îl întrebă nefericitul om pe catolic.

- Ah! spuse catolicul. Mi-aș dărui toate bunurile bisericii, m-aș împărtăși în fiecare duminică și mi-aș spune în mod regulat rugăciunile.

- Dar tu? îl întrebă omul pe protestant.

- Eu aș vinde tot ce am, aș pleca într-o călătorie în jurul lumii și m-aș distra pe cinste.

- Și tu? îl întrebă omul pe ortodox.

- Eu? Păi... eu aș consulta un alt doctor.

Asta e inteligența!

Dicționarul explicativ dă următoarea definiție inteligenței: „Capacitatea de a înțelege, de a sesiza esențialul și de a rezolva situații sau probleme nou apărute, pe baza experienței acumulate anterior”. Hmmm... Trebuie să recunoaștem că este o definiție mult prea sumară, care nu acoperă toate aspectele acestei capacități. De pildă, din această definiție nu aflăm cui îi este proprie această caracteristică? Doar omului? Și dacă da, oamenii inteligenți sunt toți inteligenți în același fel, adică toți pot rezolva situații „pe baza unei experiențe anterioare”?

Și atunci cum rămâne cu cei care, puși în fața unei situații cu totul noi, nemaiîntâlnite, o rezolvă cu succes, fără să fi avut anterior vreo experiență similară? O nuanțare binevenită, care totuși nu rezolvă dilema, o dă Howard Gardner, în cartea sa „Teoria inteligențelor multiple”, în care critică teoriile tradiţionale conform cărora inteligenţa este unică şi măsurabilă prin teste și instrumente psihometrice standard. După el, nicio persoană nu poate fi caracterizată drept inteligentă în general, ci doar într-o direcție anume. Astfel, Gardner identifică următoarele tipuri de inteligență:

- Inteligența verbală/lingvistică. Aceasta reflectă capacitatea unui individ de a se exprima și de a comunica într-un context cultural dat. Este specifică scriitorilor și celor care pot învăța cu ușurință o limbă străină. De asemenea, este inteligența celor care se exprimă clar și pot transmite altora cunoștințe în procesul de învățare – profesorii, conferențiarii, oratorii etc.

- Inteligența logică/matematică. Este specifică celor buni la științele exacte – matematică, fizică, chimie – și celor care pot desfășura activități inginerești. De asemenea, această inteligență este specifică economiștilor și managerilor, deoarece deciziile pe care trebuie să le ia aceștia necesită un bun suport logic și matematic.

- Inteligența vizuală/spațială. Este necesară celor care trebuie să se gândească la dinamica în spațiu a activității lor. Este specifică pictorilor, arhitecților, peisagiștilor. Aceștia trebuie să-și poată imagina cum vor arăta creațiile lor la final.

- Inteligența chinestezică/corporală. Este specifică celor care-și folosesc corpul în realizarea unor activități, de pildă dansatorii, balerinii și sportivii. Pentru aceștia, relația minte-trup devine instrumentul prin care se exprimă sau prin care contribuie la realizarea unei acțiuni.

- Inteligența muzicală/ritmică. Este proprie celor care au o sensibilitate aparte față de sunete și celor care au capacitatea de a realiza combinații complexe de sunete. Este o inteligență specifică artiștilor (muzicieni, dansatori, coregrafi), precum și compozitorilor, indiferent de domeniul muzical în care activează.

- Inteligența interpersonală. Reflectă capacitatea unui individ de a evalua starea de spirit a celorlalți, precum și abilitatea de răspuns și de adaptare la solicitări. Este o formă de inteligență necesară în domeniul relațiilor publice.

- Inteligența intrapersonală. Se definește prin capacitatea individului de a înțelege ce se întâmplă în universul lui psihic și posibilitatea de a-și forma o imagine corectă despre sine însuși. Înseamnă, de asemenea, capacitatea de autodisciplină, de cunoaștere a limitelor și a punctelor lui forte. Este necesară psihologilor și psihiatrilor.

Prima concluzie care se poate trage din compartimentarea lui Gardner este că, indiferent de tipul ei, inteligența presupune un minimum de gândire, de reflecție. Să înțelegem de aici că numai ființa umană poate fi inteligentă? Nu neapărat. O putem întâlni la maimuțele antropoide, dar și la numeroase alte animale (mai puțin „evoluate”, dacă ar fi să credem în evoluție) precum pisicile sau ciorile, care s-au dovedit capabile să rezolve probleme dificile și cu totul artificiale pentru ele, cum ar fi să deschidă o încuietoare și să evadeze dintr-o îngrădire, sau să se folosească de o unealtă pentru a ajunge la hrană.

 

Așadar, putem califica și animalele drept inteligente, deoarece în numeroase cazuri instinctul iese din discuție. Mai mult, acum știm că și plantele posedă o formă de inteligență. Ne-a demonstrat-o Cleve 

Backster în anii 1960, prin cercetările sale privind inteligența plantelor, și apoi cercetătorii P. Tompkins și C. Bird, în cartea lor Viața secretă a plantelor.

Nu demult, canalul BBC Amazing Nature a difuzat un documentar despre antilopele kudu dintr-o rezervație africană care, la un moment dat, au început să moară pe capete, fără a manifesta vreun semn de boală. Misterul era total, deoarece, între timp, nimic nu se schimbase în mediul lor: mâncau frunzele acelorași copaci și beau apa aceluiași râu. După o serie de analize și investigații, misterul a fost dezlegat. Copacii din care mâncau antilopele kudu produceau tanin într-o cantitate neobișnuit de mare, încât le bloca procesul digestiv, omorându-le. În schimb, la aceiași copaci aflați în afara rezervației, această substanță se afla într-o cantitate mult prea mică pentru a le dăuna antilopelor din zonă. Explicația a fost înmulțirea peste măsură a antilopelor din rezervație, care, mâncând prea multe frunze într-o perioadă secetoasă, amenințau cu moartea copacii respectivi. În consecință, aceștia au trecut la atac. Surprinzător pentru cercetători a fost faptul că, după ce animalele au fost îndepărtate din zonă, copacii și-au retras armele, revenind la doza normală de tanin. Cum altfel am putea numi acest fenomen, decât o formă de inteligență?

Revenind la om, totuși, ce înseamnă să fii inteligent? Să respecți anumite reguli, sau să le inventezi? Este criteriul coeficientului de inteligență umană (IQ) infailibil? Acest test evaluează, de fapt, logica și rapiditatea, ignorând creativitatea și imaginația. Așadar, el nu măsoară inteligența în ansamblul ei, și cu atât mai puțin genialitatea. Fără îndoială, la un asemenea test, Einstein ar fi scos un scor mediocru. Prin urmare, nu trebuie să luăm de bune rezultatele testelor IQ. Un coeficient mic nu înseamnă că omul este un idiot. Testul IQ, de care se face atâta caz, măsoară numai anumite forme de inteligență, cam ca rezultatele de la școală. Ceea ce nu măsoară acest test și ceea ce nu se învață la școală este capacitatea de „a ieși din cutie” – creativitatea, deschiderea spiritului și impulsul de a-ți pune întrebări, mai degrabă decât de a răspunde la cele puse de alții. Acesta este tipul de inteligență proprie doar omului!

Unii copii cu o inteligență peste medie, sau pur și simplu diferită, trec drept mediocri, pentru că se plictisesc la școală și au rezultate slabe la învățătură. Niciun profesor nu se obosește să le descopere inteligența originală, pur umană. Istoria ne dă numeroase exemple în acest sens. Indivizi care în copilărie n-au atras atenția prin nimic, la maturitate au fost recunoscuți drept extrem de inteligenți și inventivi în varii domenii – știință, tehnică, artă, filozofie. Ce au avut toți aceștia în comun? Uimitoarea lor capacitate de a ieși din matrice, din cadrul modelelor și categoriilor dominante în epoca lor. Inteligența lor a constat în capacitatea de a inova, de a nu se mulțumi cu ceea ce există la un moment dat. Galilei, Da Vinci, Descartes, Newton, Einstein, Tesla au știut să gândească altfel decât se gândea în epoca lor.

Inteligența adevărată este întotdeauna însoțită de o gândire critică, adică de puterea de a rezista, din punct de vedere intelectual, unui discurs dominant, unei tentative de îndoctrinare (educație, religie, mass media, politică etc.) și, în general, oricărei forme de dogmatism. N-au fost rare cazurile când inteligența a fost pusă la zid, catalogată drept erezie sau nebunie.

Întrebările privind natura inteligenței ar putea continua la nesfârșit. De pildă, în ce măsură suntem noi responsabili de propria noastră inteligență sau prostie? Are vreun sens să felicităm o persoană pentru că este inteligentă, sau să-i reproșăm alteia că este stupidă? Altfel spus, este inteligența o componentă genetică sau se datorează mediului familial și social? Ce-am putea face ca să devenim mai inteligenți? Sau măcar să dăm naștere unor copii mai inteligenți decât noi? În Occident există bănci de spermă care propun spermă de „calitate garantată”. Să fie oare genele determinante pentru nivelul inteligenței noastre? Sau este doar o păcăleală? Adevărul e că din materialul genetic al acestor bănci n-a ieșit până acum niciun copil supradotat...

În primul rând, trebuie să înțelegem că un om nu se naște gata inteligent, ci devine inteligent (sau nu) prin propria sa raportare la mediu. Un om inteligent este un om care nu se mulțumește cu afirmațiile, explicațiile sau concluziile cuiva. El nu crede pur și simplu ce i se spune, căci credința nu este altceva decât o altă formă de concluzie, după care se pune punct. Un spirit inteligent e un spirit curios, observator, analitic, care studiază și învață în permanență. Și această stare a spiritului apare numai în absența fricii, atunci când poți să te răzvrătești împotriva unei ordini stabilite de alții, ca să descoperi tu adevărul. „Problema cu lumea e că oamenii inteligenți sunt plini de îndoieli, în timp ce proștii sunt plini de încredere”, spunea scriitorul american Charles Bukowski.

Inteligența nu înseamnă să știi. Poți să citești toate cărțile din lume, ele nu-ți vor da inteligență. Inteligența se naște odată cu cunoașterea de sine, și nu te poți cunoaște decât raportându-te la universul în care trăiești, la ceilalți oameni și la ideile lor. Inteligența nu se capătă prin acumularea de cunoștințe. Ea se naște în absența fricii și în prezența iubirii pentru tot ce te înconjoară. Dacă ești prost și 

decretezi că vrei să devii inteligent, toate eforturile tale în această direcție nu vor fi decât o treaptă în plus urcată pe scara stupidității tale. Oricâte cărți ai citi, oricâte cursuri ai urma, prostia nu va dispărea. Poți căpăta o poleială de cunoștințe, poți deveni capabil să citezi din cărți și din marile personalități. Vei deveni astfel doar mai informat, dar vei rămâne la fel de prost. Dar dacă-ți vezi și-ți înțelegi prostia în viața de zi cu zi, în atitudinea față de partenerul de viață, de copilul tău sau de un vecin, în comportamentul față de un subaltern sau un șef, față de un om sărman sau unul bogat, această căpătare de conștiință va duce treptat la dispariția prostiei.

Toți ne-am născut cu un potențial de inteligență. Dacă ne e mai comod să nu ne servim de ea, inteligența noastră se va face mică și se va retrage, resemnată, într-unul din cotloanele cele mai îndepărtate ale creierului, de unde cu greu o mai putem chema înapoi. Să nu uităm că un creier, ca să funcționeze la capacitatea maximă, are nevoie de antrenament, ca și restul corpului. Să-l stimulăm în permanență, păstrându-ne spiritul deschis și curios, indiferent de vârstă.