„Baltagul”

- caracterizarea Vitoriei Lipan –

Mihail Sadoveanu a fost un scriitor, povestitor, nuvelist, romancier, academician și om politic român. Este unul dintre cei mai importanți și prolifici prozatori români din prima jumătate a secolului al XX-lea, având o carieră ce se întinde pe parcursul a cincizeci de ani. Este cunoscut mai ales pentru romanele sale istorice și de aventuri, deși autorul a creat pagini nemuritoare despre lumea țărănească din Moldova, despre natura României și a scris, de asemenea, reportaje și pagini memorialistice.

„Baltagul” de Mihail Sadoveanu a avut parte de multe intepretări, unele din acestea fiind chiar contradictorii. Astfel, acesta este văzut ca roman antropologic și polițist (G. Călinescu), roman mititc-baladesc și realism etnografic (Perpessicius), dar mai ales roman realist obiectiv (Nicolae Manolescu) și roman de dragoste și o anti-Mioriță (Al. Paleologu).

Opera prezintă monografia satului moldovenesc de la munte, lumea arhaică a păstorilor, având în prim-plan căutarea și pedepsirea celor ce l-au ucis pe Nechifor Lipan.

Roman al perioadei de notorietate, marile teme sadoveniene se ragăsesc aici: viața pastorală, natura, miturile, iubirea, arta povestirii, înțelepciunea.

Timpul derulării acțiunii este vag precizat, prin repere temporale: „aproape de Sf. Andrei”, „în Postul Mare”, „10 martie”. Cadrul acțiunii este satul Măgura Tarcăului, zona Dornelor și a Bistriței, dar și cel de câmpie, Cristești, în Balta Jijiei.

Romanul „Baltagul” de Mihail Sadoveanu se află într-o relație strâns legată cu balada populară „Miorița”, lucur evidențiat chiar de scriitor prin moto-ul „Stăpâne, stăpâne / mai cheamă ș-un câne…”.

Ca orice roman, „Baltagul” este o specie a genului epic, în proză, de mare întindere, cu acțiune complexă desfășurată pe mai multe planuri narative,organizat prin alternanță sau înlănțuire, cu o intrigă amplă și complicată. Personajele numeroase, de diverse tipologii, dar bine individualizate, sunt angrenate în conflicte puternice, iar structura narativă realistă profilează o imagine conștientă și profundă a vieții.

În roman, accenmtul este pus mai degrabă pe complexitatea personajelor și pe evoluția Vitoriei decât pe acțiunea propriu-zisă. Evoluția gradată a conflictului dezvăkuie caracterul personajului, care, în funcție de complexitatea acțiunii, este individualizat ca un personaj puternic și luptător pentru ceea ce crede.

Vitoria Lipan este personajul principal al romanului, celelalte personaje gravitând în jurul personalității sale. Protagonista, femeia voluntară, este „un experiment al speței” (G. Călinescu) în relație cu lumea arhaică, dar și o individualitate, prin însușirile sale.

Personajul complex este realizat prin tehnica basoreliefului și individualizat atât prin caracterizare directă, cât și prin indirectă.

Astfel, Vitoria este caracterizată în mod direct, de către narator, drept o soție iubitoare: „era dragostea ei de douăzeci și mai bine de ani. Așa-i fusese drag și acum, când aveau copii mari cât dânșii”. Portretul fizic al acesteia este bine evidențiat: „Nu mai era tânără, dar avea o frumusețe neobișnuită în privire. Ochii îi străluceau ca-ntr-o ușoară ceață în dosul genelor lungi și răsfrânte în cârligașe”, accentuându-i frumusețea încă vie datorată iubirii și încrederii față de soțul ei.

Autocaracterizarea este un alt mijloc de caracterizare directă, Vitoria considerându-se o femeie isteață, iscusită și vicleană: „Eu te cetesc pe tine, măcar că nu știu carte”, cu toate că nu avuse parte de o educație superioară.

Totodată, caracterizarea directă vine și din partea celorlalte personaje, care o descriu ca fiind de pe altă lume: „femeia asta trebuie să fie de pe altă lume, cele de la noi sînt mai prietenoase, taie cu vorba nu cu baltagul”; mai e descrisă și ca o femeie misterioasă, dar neînțeleasă de toată lumea, respectiv o femeie atrăgătoare: „ea era deasupra tuturor, avea într-ânsa o privire ș-o taină pe care Lipan nu era în stare s-o dezlege” și „dacă n-aș fi ovrei și însurat și munteanca asta n-ar avea soț, într-o săptămână ăs face o nuntă”.

Naratorul o caracterizează drept o femeie tradițională: „Nevasta se ridică în picioare, își pătrui pe ea catrințe și-și strânse sub sâni brineta. Apoi intră în odaia din dreapta și-și schimba broboada […] își lua pe umeri un sumaieș”.

În ceea ce privește caracterizarea indirectă, ea este facută prin fapte, vorbe, atitudini, gesturi, relația cu celelalte personaje și nume. În acest sens, din vorbele-i reiese că este o femeie credincioasă: „Întâi, am să fac rugăciunile de cuviință de la Maica Domnului”. Ca mamă, Vitoria este iubitoare și blândă, însă doar față de Gheorghiță, greșind când alege să facă diferențe între el și Minodora: „Vitoria îl admira din cealaltă parte a măsuței, Minodora se cuibărise pe un scăunel, jos, gata să sară de câte ori trebuia ceva”. Totodata, aceasta o ceartă pe fiica ei când nu ține cont de rânduială: „Îți arăt eu ție coc, valț și bluză… nici eu, nici bunică-ta, nici bunică-mea n-am știut de acestea – și-n legea noastră trebuie să trăiești și tu”, citat prin care ea-și exprimă autoritatea față de Minodora și, în același timp, faptul că trăiește după legile nescrise ale comunității. Printre altele, ea se dovedește a fi de încredere, respectându-și cuvântul: „Poftim și ție, Neculaieș, paralele pe care ți le-am făgăduit”. Vitoria dă dovadă de inteligență și viclenie când îl convinge pe Domnul David să-i cumpere produsele la prețul pe care ea îl dorește și când, întrebând de soțul ei, ea nu-și dezvăluie identitatea.

Aceasta chiar își iubește soțul, iar sufletul ei e măcinat de dispariția sa: „Ofta cu năduf și începu să se strângă masa, cu mișcări smâcite”. La sfârșitul romanului, femeia își reia cursul vieții, preocupându-se de gospodărie și de Minodora: „Ş-apoi după aceea ne-om întoarce iar la Măgura, ca să luăm de coadă toate câte-am lăsat, iar pe soru-ta să știu că nici un chip nu mă pot îmecei ca ș-o dau după feciorul acela nalt și cu nasul mare al dăscăliței lui Popor”. Pentru Vitoria, moartea lui Lipan reprezintă începutul unei noi vieți, în care va trebui să-și asume mai multe responsabilități.

Numele protagonistei, „Vitoria”, este un mijloc de caracterizare indirectă; acesta simbolizează puterea omului de a triumfa asupra inevitabilului morții. Numele „Nechifor”, care provine din grecescul „Nike” și care înseamnă „victorie”, evidențiază legătura dintre cei doi soți.

În concluzie, personajul literar Vitoria se încadrează în tipologia femeii autoritare și perseverente, care dorește să-și ducă la bun sfârșit misiunea ce i-a fost menită, iar legătura dintre cei doi soți este solidă și eternă, ei formând un cuplu ce simbolizează triumful iubirii asupra dramei existențiale a omului și asupra răului din sufletul omenesc.