BUREBISTA În prima jumătate a secolului I î.e.n., la cârma Daciei a apărut o personalitate deosebită, Burebista ( 70-44 î.e.n.). Acesta se trage din neamul tracilor şi are calităţi de conducător. Iată ce spune Strabon,geograf şi istoric grec, despre personalitatea regelui : "Ajuns în fruntea neamului său care era istovit de războaie dese, getul Burebista l-a înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci, încât, în câţiva, ani a făurit un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine, ajungând să fie temut chiar şi de romani" . La început, Burebista conducea o formaţiune statală locală. Fiind înzestrat cu calităţi remarcabile de organizator, strateg militar şi diplomat, reuşeşte să unifice triburile daco-getice din spaţiul carpato-dunăreano-pontic sub conducerea sa , punând astfel bazele unui regat puternic cu centrul, probabil, în Podişul Transilvaniei. Unificarea s-a realizat pe două căi: pe cale paşnică, în sensul că şefii de trib au acceptat supunerea faţă de el ; pe cale războinică , atunci când şefii de trib doreau păstrarea puterii asupra tribului pe care-l conduceau. Desigur, creşterea puterii militare a lui Burebista a determinat supunerea de bunăvoie a celor mai multe triburi şi uniuni de triburi. Omul care i-a fost mereu alături, care l-a sprijinit şi sfătuit în cele mai importante decizii a fost Marele Preot Deceneu. Astfel, Burebista reuşeşte la jumătatea secolului I î.e.n. să se afirme ca o principală forţă politică şi militară în Europa Centrală şi la Dunărea de Jos. Politica externă a statului lui Burebista, deosebit de activă şi îndrăzneaţă, este îndreptată spre redobândirea vechilor ţinuturi dacice şi spre eliminarea pericolului care venea din expansiunea romană care se apropia cu repeziciune pe întreaga linie a Dunării. Personalitatea lui Burebista i-a impresionat pe contemporanii şi urmaşii săi. Mintea ascuţită a conducătorului era dublată de o intuiţie excepţională. Adesea, a fost asemănat cu Alexandru cel Mare, iar speranţa triburilor era că Burebista va ţine vii tradiţiile transmise din generaţie în generaţie. Regele era foarte calculat şi nu-şi provoca niciodată destinul. Intuiţia şi calităţile de bun organizator al armatei îl ajutau să fie cu un pas înaintea vremurilor, să anticipeze următoarea mişcare a adversarului. Burebista era mereu pe câmpul de bătaie, dar nu risca să-şi piardă viaţa ştiind bine că, dacă conducătorul va fi ucis, oastea va fi uşor împrăştiată. Prin unificarea triburilor şi a uniunilor de triburi, regele dac a creat o adevărată împărăţie. Se spune că Burebista se informa personal cu privire la la poporul pe care îl conducea, în acest sens vizita frecvent triburile trace, dar şi cetăţile greceşti de pe litoralul Mării Negre. Din cauză că poporul său iubea prea mult vinul, fapt care ar fi stat în calea îndeplinirii proiectelor sale, a reuşit să-l convingă să renunţe la vii. Acţiunile lui Burebista, dar şi faptul că se închegase un stat puternic deto-dac la nordul şi sudul Dunării, deveneau un pericol iminent pentru extinderea Imperiului Roman. Aceasta a pus pe gânduri pe Cezar, care avea un plan de cucerire al geto-dacilor. În aceste condiţii, Burebista alege să ducă o politică ostilă romanilor, dispus fiind să se alieze cu oricine l-ar fi ajutat să-i înfrunte. El caută să întărească legăturile cu Mitridade al VI-lea Eupator, regele Pontului, apoi se gândeşte la o alianţă cu Ariovist , conducătorul marii uniuni de triburi germane. Ideea cea mai îndrăzneaţă a lui Burebista este de a se amesteca în conflictele dintre Cezar şi Pompei. Astfel, în primăvara anului anul 48 î.e.n., când luptele dintre cei doi lideri romani se desfăşurau în Peninsula Balcanică, Burebista îl trimite pe Acornion din Dionysopolis la Pompei, în vederea unei alianţe. Înţelegerea era ca , în schimbul ajutorului militar, Pompei să recunoască vastele hotare ale Daciei. Ajutorul nu ajunge însă la timp, căci Pompei este înfrânt la Pharsalus. Învinsul se refugiază în Egipt, unde este ucis. Victorios, Cezar, care nu uită că Burebista făcuse o alianţă cu Pompei, pregăteşte o campanie pe teren dacic, visând să scrie o lucrare care ar fi străbătul veacurile şi pe care ar fi intitulat-o: „De bello dacico” . Însă nu mai are timp să ducă planul la bun sfârşit, deoarece, în urma unei conspiraţii, este asasinat de membrii Senatului, la care a luat parte şi fiul său adoptiv, Brutus Marcus Iunius. Aceeaşi soartă o are şi Burebista, care moare în acelaşi an cu Cezar, tot în urma unui complot, pus la cale probabil de aristocraţia nemulţumită de creşterea puterii regelui. Moartea lui Burebista provoacă tulburări în regat, care nu mai rezistă mult în forma unificată. Cetăţile greceşti de pe malul Mării Negre refuză să mai recunoască autoritatea statului dac, declarându-se independente.

Caius Iulius Caesar Gaius Iulius Caesar s-a nascut la 13 iulie in anul 103 i.e.n, în ginta Iuliilor şi a murit la 15 martie 44 i.e.n. El a reprezentat personalitatea cea mai covârşitoare a întregii istorii a Romei. În aceşti cincizeci şi şase de ani a străbătut o existenţă fascinantă,presarată de numeroase dificultăţi, pe care a ştiut să le înlăture cu iscusinţă,ca să atingă culmile puterii şi ale gloriei,până ce adversarii lui au izbutit sa îl doboare şi să curme o viaţă teribilă în atâtea privinţe. A fost cunoscut atât pentru numeroasele succese militare cât şi pentru o viaţă personală zgomotoasă fiind renumit pentru relaţiile sale amoroase,cea mai importantă fiind cea cu Cleopatra.Trăsăturille de caracter pe care acesta le poseda făceau dintr-un singur om un adevărat idol pentru romani.Acest lucru atrăgea tot mai mult ividia şi ura adversarilor politici.Dacă privim din perspectiva războiului,calitatea ce l-a înnobilat a fost vitejia;dar dacă privim din perspectiva umană,demnitatea a fost cea care i-a adus iubirea oamenilor.Se poate aduce aici,ca argument,momentul crucial din februarie,44a.Chr.,în care Caesar refuză coroana.Asta demonstrează demnitatea pe care a avut-o în timpul vieţii dar şi faptul că întotdeauna a luptat pentru oameni şi nu pentru propria persoană. Pesonalitatea lui Caesar ne este dezvăluită prin caracterizarea directă făcută de marele scriitor latin,Gaius Sallustius Cripsus în opera “De coniuratione Catilinae”. Cato Censorius autorul afirmănd că:”măreţia sufleteascăşi gloria erau la fel dar deosebite pentru fiecare”. Caesar optează pentru o judecată obiectivă,lipsită de compătimire sau de ură.O astfel de gândire este însă aproape imposibilă pentru un om.Dacă nu am mai avea sentimente,nu am mai fi oameni…O judecată aşa corectă este destinată pentru oameni meniţi să conducă:Caesar era un asemenea om.El nu încuraja pedeapsa cu moartea ci era de acord cu întemniţarea vinovatului pe viaţă.Iubirea oamenilor insă nu l-a salvat!A murit în urma unei conspiraţii la 15 martie 44 a.Chr. Coincidenţă sau nu,a fost omorît de nişte conspiratori…genul de vinovaţi pentru care el a cerut cândva o judecată corectă şi nu direct aplicarea pedepsei cu moartea!

Un simplu poem nu poate evidenţia viaţa unui om,totuşi,următorul discurs liric îi este dedicat lui Iulius Caesar.

Să nu uiţi,împărate,că lumea-i trecătoare,Si doar zeii din ceruri sunt pururea eterni,Oricât eşti de slăvit,poporul e sălbatic,Si nu te va iubi cum iubeşte un zeu!

Ce om,ce strălucire,ca soarele răsare!Din prea multă iubire se naşte o trădareCăci nu observi mărite,împărate iubite,Că de hiene azi,eşti tot împrejmuit!

Cu-a ta luminăţie,zdrobit-ai lumea întreagă,Ingenucheat-ai laşii cu-a lor mişlieSlăvit-ai curajoşii cu distincţii de seamă,Să vadă epigonii ce-i cu a ta domnie!

Vor fugii şi duşmanii de frică şi de spaimă,Un sentiment macabru îi îmbârligă poate,Au auzit de tine de peste zeci hotare.Si te cunosc prea bine,slăvite împărate!

Pentru sărutu-i cald trădat-ai o onoare?Pentru un trup demonic,trădat-ai un regat?Cu gândul că iubirea-i în veci nemuritoare,Pentru-o femeie ai renunţat la viaţă,mărite împărat?

Venit-au cu cuţite ca să-ţi stăpungă corpulSi sângele începu să curgă mai alertE-un sânge sacru,plin de dezamăgire,Plin de durerea primului adevărat eşec!

Căci lupta adevărată nu ai dus-o cu galii,Si nici cu marele conducător al lor:Ci cu proprii copii,fii ai Romei cu toţii,Te-au judecat prea aspru,ei nu te-au înţeles!

Judeci a lor gândire,dar nu le spui nimic,Aştepţi o luminare de undeva de sus,Simţi cum a ta viaţă se stinge încet,încetSi te retragi eroic,ca omul cel mai demn!

Decebal Diurpaneus (supranumit Decebal, dek = a onora, balos = puternic), a fost regele dacilor între anii 87-106. Regele Decebal a avut mai multe războaie cu romanii, care îi vor recunoaşte abilităţile militare şi politice. La începutul secolului III, la aproape 150 de ani de la afirmarea lui Decebal, istoricul roman Dio Cassius făcea regelui dac următorul portret elogios: Era foarte priceput în ale războiului și iscusit la faptă, știind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe dușman și a se retrage la timp. Abil în a întinde curse, era viteaz în luptă, știind a se folosi cu dibăcie de o victorie și a scăpa cu bine dintr-o înfrângere, pentru care lucruri el a fost mult timp un potrivnic de temut al romanilor. Caracterizarea, extrem de concisă, creionează sugestiv portretul lui Decebal, autorul antic insistând asupra calităţilor de strateg militar şi diplomat ale suveranului dac. Ele reies destul de clar din relatarea conflictelor militare cu Imperiul Roman. Chiar în anul urcării pe tron, în 87, Decebal reuşeşte să înfrângă o puternică armată romană, condusă de generalul Cornelius Fuscus, trimisă la Nordul Dunării de împăratul Domiţian (86-96).

Un an mai târziu, este înfrânt la Tapae de generalul Tettius Iulianus, fiind nevoit să ceară pace împăratului. Deşi confruntarea militară a dat câştig de cauză românilor, reuşeşte să iasă cu bine din înfrângere, încheind, în 89, o pace avantajoasă.

Devenind rege clientelar al Romei şi pierzând unele teritorii din Dacia, Decebal urma să primească subsidii în bani, ingineri şi instructori militari, ceea ce i-a permis să se pregătească temeinic în vederea confruntărilor viitoare cu imperiul. Deşi dorea să menţină pacea, dovadă că a respectat tratatul şi nu s-a dedat la acte de ostilitate contra Romei, încearcă să se folosească de subsidiile acordate de români pentru întărirea capacităţii de apărare a regatului său. In timpul lui se dezvoltă şi se desăvârşeşte Sistemul de apărare prin ridicarea de noi cetăţi. Armata este instruită şi bine echipată. Acestea îl nemulţumesc pe noul împărat, Traian (98-117), care „era copleşit când se gândea la sumele de bani pe care trebuiau să le plătească în fiecare an. Vedea apoi că puterea şi îngâmfarea dacilor sporesc necontenit" (Cassius Dio, Istoria romană).

Cauzele războaielor dintre daci şi români din 101-102 şi 105-106 sunt, după relatările istoricilor antici creşterea puterii dacilor, sumele de bani anuale plătite ca subsidii, prada de război (tezaurul dacic) şi exploatarea bogăţiilor Daciei (aur, alte bogăţii ale subsolului, resurse agricole şi animaliere), personalitatea împăratului, militar de carieră. După înfrângerea de la Tapae (101), Decebal deschide un al doilea front in Moesia Inferior, unde îşi crease un sistem de alianţe, pentru a scăpa de presiunea şi înaintarea romană spre centrul Daciei.

Dacii şi aliaţii lor sunt infranti la Tropaeum Traiani (Adamclisi), unde Traian a ridicat ulterior un maret monument triumfal şi un altar. Cucerirea unora dintre cetăţile dacice şi ameninţarea capitalei îl determină pe Decebal să ceară pace în 102, în urma căreia pierde o parte din teritoriul Daciei şi dreptul la o politică liberă.

Încălcarea clauzelor tratatului de pace de către Decebal duce la declanşarea celui de-al doilea razboi daco-roman (105-106), purtat „mai mult cu pază decât cu înfocare", impăratul consolidând teritoriile cucerite anterior, fapt soldat cu înfrângerea definitivă a dacilor. Pentru a nu cădea prizonier, Decebal se sinucide, iar capul său este dus de Claudius Maximus, comandantul escadronului de călăreţi care a fost aproape de a-l captura, lui Traian; acesta îl trimite la Roma pentru a fi expus pe treptele Gemoniae. Odată cu dispariţia regelui, Dacia este transformată în provincie romană de rang imperial, unde se organizează românizarea.

TRAIANTraian (Marcus Ulpius Traianus) (53 - 117) Membru al dinastiei Antoninilor, inaugurata de imparatul Nerva, Traian, cel care este considerat cel mai important cuceritor roman dupa Iuliu Cezar, s-a nascut la 18 septembrie 53 in municipiul Italica din provincia Baetica (sudul Peninsulei Iberice). El a devenit primul imparat roman care nu era originar din Italia. Tatal lui Traian a indeplinit succesiv functiile de guvernator al provinciei Baetica, consul la Roma, guvernator al provinciei Siria.Debutul carierei militare a lui Traian consemneaza numirea sa ca tribun militar (ajutor de comandant), functie indeplinita timp de un deceniu in taberele militare din Siria si in campaniile militare din OrienTraian Transferat in armata romana din Europa, pe Rin, va primi apoi comanda Legiunii a VII-a Gemina in Spania, devenind guvernator imperial al acestei provincii romane. Ulterior va fi numit guvernator al provinciei Germania Superioara. Sotia sa a fost Pompeia Plotina, care s-a remarcat prin echilibru, caracter integru si corectitudine. Victoriile militare de pe Rin, faima capatata ca guvernator, l-au adus pe Traian in atentia batranului imparat Nerva. Neavand descendenti care sa-i urmeze la tron, Nerva l-a asociat pe Traian la domnie, in octombrie 97, declarandu-l fiu adoptiv si cezar (principe mostenitor). Politica interna a lui Traian a urmarit intarirea colaborarii cu Senatul roman si diminuarea rolului armatei, obisnuita sa se amestece in problemele politice. A indeplinit functiile de prim-senator, tribun al poporului, consul, imperator (comandant suprem al armatei). A luat masuri pentru scaderea sau anularea unor impozite, mai ales din randul celor donate de populatia saraca, in paralel cu reducerea luxului palatului imperial. Problemele financiare ale statului vor fi rezolvate o data cu integrarea Daciei in statul roman (106 d.H.), datorita capturarii tezaurului lui Decebal si exploatarii rezervelor de metale pretioase ale noii provincii romane. De personalitatea lui Traian este legata transformarea Daciei in provincie romana. In urma razboaielor din 101 - 102, respectiv 105 - 106, regatul dac este cucerit, fapt care determina imbunatatirea substantiala a starii financiare a imperiului, aflata in dificultate in urma imparatilor care au domnit inaintea lui. In ambele razboaie, armata romana a fost condusa personal de imparat, alaturi de el aflandu-se Adrian, urmasul sau la tron. In urma victoriei, Traian si-a luat supranumele de "Dacicus". Dupa sinuciderea lui Decebal (106), Traian a ramas in Dacia pana in 107 pentru organizarea provinciei. Aici intemeiaza noua capitala a Daciei, Colonia Augusta Ulpia Traiana Sarmizegetusa (la 40 km de vechea capitala a lui Decebal). La initiativa lui se declanseaza procesul de colonizare masiva a Daciei cu populatie latinofona, venita din toate provinciile Imperiului Roman si de romanizare a populatiei dace autohtone. In 114, Traian a declansat campania militara care avea ca scop infrangerea si ocuparea regatului Partiei, vechi rival al Romei in Orient, stat care cuprindea teritoriul dintre fluviile Eufrat (Mesopotamia) si Indus. Pretextul razboiului cu partii l-a constituit stapanirea asupra Armeniei, teritoriul disputat atat de romani, cat si de parti. Razboiul a debutat prin inlaturarea regelui Armeniei, Parthamasiris, a continuat apoi, in 115116, cu ocuparea Mesopotamiei de nord, �Asiriei, Babilonului. In 116 Traian si-a luat supranumele de "Parthicus" (invingator al partilor). Campania impotriva partilor s-a incheiat cu un compromis: regatul partic nu a fost ocupat in intregime, Roma ingloband partea sa vestica, pana la fluviul Tigru. Marile bogatii obtinute in urma cuceririi Daciei au permis ridicarea Forului lui Traian din Roma, localizat intre colinele Quirinal si Capitoliu. Acesta cuprindea Forul propriu-zis (destinat plimbarilor), Basilica Ulpia, Columna lui Traian, doua biblioteci. Intrarea principala era decorata cu un arc de triumf. A murit in 117 pe coasta Ciliciei, in Asia Mica, la intoarcerea din campania impotriva partilor.