1

Chapter in Florin Bondar (ed.), Politici publice şi administraţie publică, (Iaşi: Polirom,

2007), 269-283

Politica de securitate şi apărare a României şi achiziţiile militare

Andrei Miroiu, Camil Francisc Roman

Rezumat:

Ne propunem în acest capitol să analizăm din perspectiva mai generală a nevoilor de

securitate ale României câteva dintre politicile de achiziţie de armament de după Războiul Rece.

Pentru început, vom aminti principalele priorităţi de securitate ale puterilor minore în noua

configuraţie a puterii mondiale şi vom oferi o imagine periodizată a diferitelor politici de

securitate şi apărare ale României din 1878 şi până în prezent. În a doua secţiune a capitolului

analizăm achiziţiile unor platforme de armament precum fregatele tin 22 şi discuţiile legate de

modernizarea flotei româneşti de avioane de luptă în legătură strânsă cu necesităţile afirmate de

autorităţile publice. Concluziile noastre subliniază discrepanţele dintre ameninţările veritabile de

securitate şi achiziţiile de armament ale statului român.

În literatura de relaţii internaţionale există relativ puţine dubii legate de sensul

fundamental al statului: acesta apare şi este menţinut pentru a asigura securitatea

cetăţenilor săi în faţa agresorilor interni şi externi. Securitatea statului în sine, faţă de alţi

actori internaţionali care îi pot ameninţa existenţa, derivă cu necesitate din asigurarea

siguranţei cetăţenilor (Holsti, 1996). Din punctul de vedere al principalei paradigme a

domeniului, realismul politic, există relativ puţine dubii legate de prioritizarea acţiunilor

statale: politica de securitate va fi întotdeauna privilegiată faţă de, să spunem, politicile

sociale şi chiar faţă de politicile economice. Un om politic care nu pune în topul

2

priorităţilor sale securitatea naţională este orbit fie de interesele proprii, fie de

incapacitatea de a înţelege resorturile politicii mondiale (Morgenthau, 1985).

Politica de securitate a unui stat se desfăşoară pe câteva coordonate majore ale

existenţei sale. Prima ar fi statutul său ca actor al sistemului internaţional. Este extrem de

relevant să înţelegem încă din debutul oricărei analize dacă subiectul nostru de investigat

este o putere mondială, o putere majoră, o superputere, o putere minoră, o putere

maritimă sau una regională. A doua dimensiune ţine de polarizarea subsistemului de

relaţii internaţionale din care respectivul stat face parte. Este esenţial pentru alcătuirea

unei analize a politicii de securitate să ştim daca avem de-a face cu un subsistem

multipolar (dominat de mai multe mari puteri), bipolar (structurat în jurul antagonismului

a două mari puteri) sau hegemonic (dominat de o singură putere). Statutul şi polarizarea

sistemului vor determina şi, în anumite împrejurări, vor constrânge adoptarea anumitor

strategii de securitate şi de apărare ale unui anumit stat (Miroiu, 2005).

Politica de securitate a unui stat vizează ansamblul măsurilor luate de

guvernământul central pentru a face faţă ameninţărilor şi vulnerabilităţilor de securitate la

adresa sa (Buzan, 2000). Funcţie de alegerea obiectului securitizării, respectiv dacă

opţiunea va fi una liberală, centrată pe securizarea individului cu componentele sale

(securitate fizică, respectarea drepturilor şi libertăţilor sale fundamentale) sau dacă

alegerea va fi realistă, vizând prezervarea suveranităţii, independenţei şi integrităţii

statului, accentul va cădea pe diferite modele de politici (Ungureanu în Miroiu şi

Ungureanu ed., 2006). Unele strategii de securitate pot lua în calcul mai degrabă

aspectele hard ale securităţii, anume sectoarele militar şi politic. Dimensiunea

tradiţională a securităţii naţionale, dominantă pentru politica interstatală până spre

sfârşitul războiului rece, viza în linii mari siguranţa faţă de posibila agresiune, militară,

politică sau economică venită din partea altor state. Ca principale metode de parare a

unor asemenea ameninţări, statele aleg strategii de balansare internă, cuprinzând

creşterea capacităţilor interne de a face faţă unei agresiuni (iar politica de achiziţii

militare, pe care o urmărim în acest capitol, este un tip de balansare internă) şi de

balansare externă, respectiv formarea de alianţe cu state care se opun, la rândul lor,

adversarilor săi (Waltz, 2006). Această viziune asupra securităţii, deşi este departe de a-i

fi pierdut actualitatea, este pusă oarecum în umbră atunci când anumite polarizări ale

3

sistemului internaţional fac puţin probabile agresiunile clasice, convenţionale, între state

rivale care urmăresc acapararea de resurse şi/sau teritorii. În perioada post-război rece,

considerată de o mare parte a analiştilor relaţiilor internaţionale ca fiind caracterizată de o

hegemonie benevolentă a Statelor Unite ale Americii (Layne, 2006), ameninţările clasice

de securitate, cele din sfera politică şi militară au pierdut primul plan, fiind înlocuite de

ameninţări de securitate din sfera economică (presiunile globalizării economiei

mondiale), societale (sărăcia şi migraţiile), ecologice (încălzirea globală, problema mai

largă a poluării) sau ideologice (recrudescenţa fanatismului religios, în special a

militantismului extremist islamic) (Buzan, 2000). Noi modalităţi, nu neapărat din sfera

puterii militare, cât mai degrabă din sferele economice şi chiar ideatice sunt necesare

pentru a face faţă acestor tipuri de pericole. Altfel spus, dimensiunea contemporană a

securităţii naţionale a statelor democratice din America de Nord şi Europa vizează

apărarea valorilor comunităţii de securitate din care fac parte, precum şi pararea

agresiunilor neconvenţionale, în special de tip terorist, la adresa lor.

Subiectul analizei noastre este modul în care s-a structurat, pornind de la noile

prioritizări ale securităţii, politica de apărare a României în deceniile de după căderea

Zidului Berlinului, privită în dimensiunea sa esenţială, anume politica de achiziţii

militare. Politica de apărare a unui stat reprezintă acea secţiune a politicii de securitate

naţională care se ocupă cu dimensiunea violentă a protejării intereselor naţionale. Altfel

spus, politica de apărare reprezintă ansamblul de principii şi măsuri prin care

mijloacele materiale puse la dispoziţia guvernământului central sunt utilizate

pentru protejarea prin forţă a acţiunilor şi dezideratelor statului. Politica de

achiziţii militare reprezintă acea secţiune a politcii de apărare care vizează

adecvarea tehnică a aparatului militar la rolurile stabilite pentru acesta de

guvernământul central. Altfel spus, vedem o relaţie clară de ierarhizare şi

determinare între politica de securitate naţională, politica de apărare şi politica

achiziţiilor militare ale unui anumit stat.

România a fost şi a rămas, de la începutul existenţei sale ca stat independent odată

cu Congresul de la Berlin din 1878, o putere minoră. Puterile minore sunt state ale căror

interese şi capacităţi de protejare ale acestor interese se întind doar la nivelul

subsistemului de relaţii internaţionale din care acestea fac parte (Wight, 1998; Miroiu,

4

2005). Nu stă în puterea acestora să ducă politici globale, să îşi proiecteze forţa şi

interesele în regiuni îndepărtate. Putem periodiza, într-un scurt fragment istoric, politicile

de securitate ale României în felul următor:

1. Supravieţuirea post-independenţă (1878-1883). Caracteristicile fundamentale

ale acestei perioade vizează setarea instrumentului militar pentru pararea unei

agresiuni din partea fostului aliat, Rusia ţaristă şi racordarea la realităţile politice

continentale de după războiul franco-prusac. Subsistemul de relaţii internaţionale

fiind unul biipolar, dominat de rivalitatea Austro-Ungaria – Imperiul ţarist,

România trebuia să aleagă o tabără pentru a-şi asigura supravieţuirea, ceea ce a şi

făcut prin semnarea în 1883 a tratatului secret de alianţă cu Austro-Ungaria şi

Germania.

2. Aliat minor al unor mari blocuri continentale (1883-1918); scopurile statului

fiind supravieţuirea şi realizarea aspiraţiilor iredentiste pe seama vecinilor săi.

Cadrul mai larg de securitate este reprezentat de alianţa cu Puterile Centrale (din

1883) şi cu puterile Antantei (din 1916). Instrumentul militar centrat pe realizarea

scopurilor anexioniste, precum şi pe prezervarea existenţei statului, în condiţiile

multipolarizării susbsistemului de relaţii internaţionale, în care devin din ce în ce

mai implicate Germania, Franţa şi Marea Britanie (Ionescu, 2002).

3. Păstrarea României Mari (1918-1940). Subsistemul este multipolar, cu marile

puteri având o implicare destul de scăzută în regiune până spre sfârşitul perioadei.

Setul de alianţe vizează Franţa, Polonia, Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică.

Doctrina militară vizează apărarea circulară, extinderea aparatului militar pe

acelaşi format în teritoriile noi. Apar rudimente ale teoriei războiului popular.

4. Supravieţuire în regim de dominaţie hegemonică (1940-1991) cu etape:

- germană (1940-44); instrumentul militar rămâne sub controlul politic intern din

punct de vedere al organizării şi dotării dar este subordonat strategic, operativ şi

uneori chiar tactic comandamentelor germane (Watts, 1998).

- sovietică 1 (1944-68?) – supunerea intereselor naţionale scopurilor URSS; controlul

sovietic cuprinde şi spectrul politic şi al dotării; România este prinsă în planurile de

război împotriva NATO ca parte a teatrelor de operaţiuni sovietice (Frontul 3 Vest).

5

- sovietică 2 (1968?-1991) – Apărarea militară este legată de doctrina “războiului

întregului popor”. Apar două niveluri ale politici de apărare: în Tratatul de la

Varşovia şi împotriva statelor din Tratatul de la Varşovia (a se citi URSS).

5. Supravieţuire în “zona gri” (1991-2004). Nu există nici o alianţă politico-

militară după desfiinţarea oficială a Tratatului de la Varşovia – 1 mai 1991, ele sunt

vag suplinite de garanţii de securitate unilaterale oferite de NATO contra Iugoslaviei

în primăvara 1999. Începutul perioadei este marcat de tatonările cu Rusia, apoi de

revenirea parţială la teoria apărării circulare, acoperirea şi apărarea frontierelor.

Instrumentul militar este setat pe pararea unor agresiuni convenţionale la adresa

României. După Summitul NATO de la Madrid (1997) si Kievenaar Report (1999)

începe restructurarea armatei în conformitate cu dezideratul aderării la NATO.

6. A şasea periodă în modelarea teoretică a securităţii naţionale a României vizează

prezentul, respectiv perioada în care trăim după aderarea oficială a României la

NATO, în aprilie 2004. Principalele consecinţe ale aderării al alianţa nord-atlantică

sunt legate de faptul că de acum înainte România este securizată în sens convenţional.

Agresiunea de tip clasic nu mai poate constitui fundamentul planificării apărării,

întrucât în această ipoteză, potrivit articolului 5 din Tratatul de la Washington din

aprilie 1949, vom beneficia de sprijinul ţărilor NATO şi în special de cel al celei mai

mari putri militare a lumii, Statele Unite ale Americii. Drept urmare, odată cu această

tranziţie la un nou statut, o dată cu aderarea la cea mai de succes alianţă cunoscută în

istorie şi cu integrarea în comunitatea de securitate occidentală, România trebuie să

apere şi să proiecteze valori trans-naţionale: drepturile şi libertăţile fundamentale ale

individului, democraţia şi statul de drept (Strategia de securitate naţională, 2006).

Drept urmare, statul nostru are nevoie şi de configurarea unui aparat militar adecvat

acestor scopuri. Care sunt argumentele în acest sens?

Prin aderarea la NATO se realizează în mare măsură tranziţia de la nivelul

naţional la cel supranaţional al politicii de securitate, în sensul în care atât agresiunile

convenţionale cât şi cele asimetrice privesc acum un mecanism de decizie care nu se

limitează la factorii interni şi la interesele naţionale. Planificarea apărării nu mai

poate porni de la considerentele interne; datorită “umbrelei de securitate” ea trebuie

pliată după tendinţele înzestrării, organizării şi instruirii forţelor armate din întregul

6

NATO. Nu se mai poate face o distincţie clară între interesele naţionale şi mijloacele

interne de a le apăra şi interesele şi capacităţile comunităţii de securitate.

Consecinţele acesto transformări pot fi sumarizate în felul următor:

A). Consecinţe teoretico-strategice:

- mai există un nivel naţional al politicii de apărare pentru puterile minore

membre ale NATO? Răspunsul la această întrebare cade în afara sferei acoperite de

capitolul nostru, dar interoganţia rămâne permanent în fundal.

B). Consecinţe pragmatice:

- politica de înzestrare, organizare şi instruire NU trebuie centrată pe ideea

parării unei agresiuni convenţionale (de acest aspect se vor ocupa prioritar marile

puteri membre NATO);

- politica de apărare trebuie centrată ÎN TOATE DIMENSIUNILE SALE

pe contribuţiile româneşti la eforturile comunităţii de securitate pentru contracararea

ameninţărilor asimetrice contemporane.

C). Consecinţe practice şi imediate:

- cum pot fi justificate noile achiziţii militare în contextul ameninţărilor

asimetrice de securitate (fregatele tip 22)?

- sunt necesare noi mijloace convenţionale de luptă (avioane de vânătoare-

bombardament)? Practic, acest capitol va viza consecinţele practice ale aderării

României al NATO din perspectiva restructurării politicilor de achiziţii militare.

După cum am precizat deja pe parcursul acestui capitol, calitatea României de

membru NATO obligă la redefinirea întregii sale ecuaţii de securitate şi de apărare.

Garanţiile de securitate pe care le presupune apartenenţa la această comunitate de

securitate şi deci relaţiile de putere pe care le instituie în regiune, fac ca ameninţările

convenţionale la adresa României să fie limitate sau improbabile. Consecinţa majoră a

acestui context este că politica de apărare a unei puteri minore precum România trebuie

să pună în plan secundar dimensiunea tradiţională a politicii de apărare şi să se

concentreze asupra aspectelor pentru care poate aduce o contribuţie importantă. În acest

sens ar fi de menţionat pe de o parte necesitatea de a apăra valorile comunităţii de

securitate din care face parte, recte drepturile omului, democraţia şi în general toate

7

valorile liberale, iar pe de altă parte aceea de a combate agresiunile neconvenţionale cu

care se confruntă în acest moment societăţile deschise.

Întrebarea care se ridică în acest context este în ce măsură politica de achiziţii

militare a României din ultimii ani a corespuns dezideratelor trasate anterior? Respectiv,

sunt mijloacele militare achiziţionate potrivite pentru contracararea ameninţărilor

asimetrice de securitate şi pentru apărarea şi proiectarea valorilor comunităţii de

securitate occidentale? O privire asupra politicii de apărare a României ne indică

existenţa a două proiecte majore de înarmare : primul se referă la modernizarea flotei

militare navale, fapt ce a devenit deja realitate, iar cel de-al doilea vizează proiectul de

dotare a Forţelor Aeriene Române cu noi avioane de luptă, acesta aflându-se încă în fază

incipientă.

În ceea ce priveşte flota militară navală, România a semnat pe 14 ianuarie 2003

un contract in sistem offset în valoare de 116 milioane de lire sterline prin care au fost

cumpărate două fregate din Flota Regală a Marii Britaniii, respectiv HMS Coventry şi

HMS Londra . În urma dotării complete cu arme noi şi sisteme electronice, valoarea

totală a contractului ar putea însă ajunge conform unei agenţii din subordinea

Ministerului Apărării de la Londra la 250 milioane de lire sterline1 . Principalul beneficiar

al acestei afaceri este compania de armament BAE Systems responsabilă cu

recondiţionarea celor două fregate. Tot referitor la costuri, conform unor site-uri de

specialitate precum “globalsecurity”, cheltuielile anuale de întreţinere a navelor

achiziţionate se vor ridica la 16 milioane lire sterline fiecare2.

Problema care trebuie analizată în relaţie cu costurile dotării Armatei Române cu

două fregate este dacă acestea corespund necesităţilor actuale de apărare ale României şi

dacă pot fi în modul acesta justificate. Pentru a putea evalua această problematică este

necesar în opinia mea/noastră? să răspundem la următoarele întrebări: ce sunt aceste

fregate şi la ce au servit ele în trecut?

Prin urmare, coordonatele fregatelor multirol de tipul 22 Batch II HMS Coventry

şi HMS Londra rebotezate de autorităţile române Regele Ferdinand F-221 şi respectiv

Regina Maria F-222 sunt de aproximativ 150 de metri lungime şi 15 metri lăţime, la

1 The Guardian, “We paid three times too much for UK frigates, Romania says”, 13 iunie 2006. 2 www.globalsecurity.org

8

bordul acestora aflându-se un echipaj de 203 militari. În ceea ce priveşte armamentul,

navele sunt dotate cu un tun super-rapid de 76 mm Oto Melara, cu instalaţii de lansare

torpile, instalaţii de bruiaj pasiv, sisteme de lupta electronică precum şi cu 9 sisteme

radar. Mai trebuie menţionat că într-o fază ulterioară ambele fregate vor fi echipate şi cu

sisteme de rachete şi alte instalaţii de artilerie.

Tipurile de misiuni pentru care cele două nave de luptă au fost construite şi în

virtutea cărora vor funcţiona şi sub pavilion românesc sunt: misiuni de luptă

antisubmarin, misiuni de apărare în războiul antiaerian, parteneriat în comunicarea

internavală, misiuni de supraveghere electronică, asigurare artileristică de pe mare pe

uscat precum şi operaţiuni de căutare/salvare/umanitare3.

Referitor la istoricul celor două fregate trebuie spus că HMS Coventry a fost

lansată la apă în 1986 şi retrasă din serviciul Royal Navy în 2002 în tot acest răstimp

parcurgând 348.372 de mile marine în 30.000 de ore, ceea ce înseamnă o rată de utilizare

anuală de 25%4. Printre misiunile la care a participat această fregată se numără cea din

1999 în contextul Războiului din Kosovo precum şi dislocarea sa în acelaşi an în Oceanul

Atlantic pentru îndeplinirea contribuţiei Marii Britanii la Forţele Navale ale NATO5.

Pe de altă parte, HMS London a fost lansată la apă în 1984 ieşind din serviciul

Royal Navy în 1999 după o serie de misiuni în Marea Baltică (1988), în Golful Persic

(1991) precum şi în Bosnia (1993; 1995). De asemenea mai trebuie precizat faptul că

fregata Regina Maria a participat la operaţiunea NATO “Active Endeavour 2006“ această

operaţiune având ca obiectiv monitorizarea traficului de vase din Mediterana de Est în

vederea detectării şi descurajării activităţilor teroriste din regiune6.

Din punctul de vedere al istoriei militare, fregatele britanice de tipul 22 au fost

construite în anii ‟80 ca parte a unui program militar de înlocuire a mai vechilor fregate

de tipul 12, seria Leander. Cele 24 de fregate F12, seria Leander deţinute de Royal Navy

şi lansate la apă în 1967 au devenit la începutul anilor ‟80 inoperante în contextul

evoluţiei tehnologiei navale de submarine. Ca atare, Royal Navy s-a văzut obligată să

3 www.fortele-navale.ro 4 Cotidianul Gândul ne informează că revista “Ships Monthly” precizează că structura metalică a celor două

nave va mai rezista încă aproximativ 20 ani, în Gândul “România a plătit de trei ori ami mult pentru

fregate “, 14 iunie 2006. 5 www.fortele-navale.ro 6 http://www.nato.int

9

treacă la un nou tip de fregate cu misiunea de întărire a capacităţii forţelor navale NATO

de anihilare a submarinelor sovietice. Cele 14 fregate F22 construite în ultimul deceniu al

Războiului Rece au conturat o evoluţie plină de succes a acestui tip de nave de luptă de la

simple fregate de atac a submarinelor la adevărate crucişătoare sau distrugătoare atât în

termeni de capacităţi militare cât şi in termeni de costuri de mentenanţă7. Proiectul

fregatelor tip 22 a apărut în urma reaşezării de proporţii a forţelor militare britanice în

perioada retragerii de la răsărit de Suez, respectiv în anii de după 1967 (Howard, 1995).

Două decenii după cel de-al doilea război mondial, atât datorită posesiunii de colonii, a

ineterselor economice cât şi datorită statutului auto-perceput de putere mondială, Royal

Navy a menţinut o puternică prezenţă navală în Oceanul Indian, Golful Persic şi la Hong

Kong. Ea deţinea o veritabilă marină militară expediţionară (blue-water navy),

concentrată în jurul grupurilor de portavioane masive, cu catapulte de lansare a

aeronavelor. În condiţiile restrângerilor economice şi politice decise la sfârşitul anilor `60

ai secolului trecut, Marea Britanie şi-a reconfigurat politica navală în sensul asumării

unui rol centrat pe sarcinile NATO din Oceanul Atlantic. Respectiv, în anii 70 şi 80

programul de înarmare navală a vizat achiziţia de platforme care să facă cât mai grea cu

putinţă pătrunderea flotei Sovietice la sud de linia de apărare GIUK (Groenlanda-Islanda-

Marea Britanie), care protejează direct transporturile navale între Statele Unite şi Europa.

Printre celelalte achiziţii militare destinate acestui scop (portavioanele anti-submarin din

clasa Illustrious, submarine de atac) s-au numărat şi fregatele de tip 22, destinate luptei

cu submarinele de atac sovietice.

Prezentarea individuală a fregatelor achiziţionate de România atât din punct de

vedere al întrebuinţării lor istorice, cât şi a capacităţilor lor militare, precum şi detalierea

contextului militar mai larg în cadrul căruia a apărut această clasă de nave de luptă au

avut la bază încercarea de a arăta tipul de logică de securitate căruia îi corespund aceste

nave. Astfel, date fiind capacităţile militare cu care sunt dotate precum şi epoca istorică în

care au fost dezvoltate, fregatele Regina Mari şi Regele Ferdinand sunt prin excelenţă

mijloace militare programate să combată ameninţări de securitate de tip convenţional,

respectiv să răspundă unor atacuri venite de la nivelul mării (alte nave de luptă), de sub

apă (submarine), din aer (diverse tipuri de avioane militare) şi chiar de la sol.

7 www.globalsecurity.org

10

Pe de altă parte, s-ar putea sugera însă că aserţiunea făcută anterior este prea tare

având în vedere faptul că fregata Regina Maria a participat la operaţii militare precum

“Active Endevour 2006”, care privesc tocmai combaterea activităţilor teroriste din

Mediterana de Est, adică a unor activităţi care corespund ameninţărilor neconvenţionale.

Problema cu acest argument este însă că activitatea de patrulare cu scopurile

precizate anterior poate fi eficient efectuată de nave militare mult mai puţin sofisticate

decât fregatele F22 care după cum am afirmat deja se apropie ca dotare şi costuri de

mentenanţă de crucişătoare şi distrugătoare. Simple corvete sau vedete purtătoare de

rachete, nave mai mici şi mai ieftine, pe care marina României le deţinea deja, sunt mai

mult decât suficiente pentru aceste sarcini. Prin urmare, contribuţia României la misiuni

similare de patrulare a forţelor navale NATO în ape suspecte de producerea de activităţi

teroriste ar putea fi realizată în parametri mai apropiaţi de capacităţile financiare actuale

ale ţării noastre.

În acelaşi tip de argument intră de asemenea patrulele navale care au în vedere

misiuni de combatere şi a altor tipuri de ameninţări asimetrice de securitate precum

traficul de fiinţe umane, de armament, de arme de distrugere în masă etc.

Ţinând cont de constatarea făcută pe parcursul acestui capitol conform căreia

ameninţările de securitate cele mai acute la adresa României şi a comunităţii de

securitate din care face parte sunt de natură asimetrică, concluzia majoră care trebuie

trasă din expunerea anterioară este că (cel puţin) la nivelul României avem de-a face cu

o politică de apărare inconsistentă în raport cu obiectivele strategice stabilite/rezultate din

analiza politicii de securitate.

Un posibil contra-argument care s-ar putea invoca aici este că fregatele F22

achizţionate de Forţele Navale Române contribuie la securizarea Mării Negre, de această

dată din punct de vedere convenţional, prin contribuţia pe care o aduc la echilibrarea

raportului de forţe navale între statele riverane membre NATO şi cele nemembre, şi că în

modul acesta fregatele Regina Maria şi Regele Ferdinand sunt de strictă necesitate în

ansamblul strategic al regiunii.

Problema acestui argument este după părerea noastră faptul că nu ia în

considerare realităţile geopolitice din zonă, cum ar fi de exemplu existenţa unei mari

puteri – Rusia. În aceste condiţii, sarcina de a echilibra strategic zona într-un sector

11

militar sau altul revine în exclusivitate marilor puteri aliate. Prin urmare, o putere minoră

precum România nu numai că nu are capacităţile necesare dar nici măcar nu este nevoită

să contribuie la asigurarea echilibrului militar strategic din regiune. Să detaliem. Potrivit

prestigioasei publicaţii britanice The Military Balance, la nivelul anului 2006 Federaţia

Rusă avea, în Flota Mării Negre dislocată la Sevastopol, un submarin, două crucişătoare,

două distrugătoare şi două fregate. Aceste forţe sunt balansate mult mai serios decât poate

să o facă România de cele 13 submarine şi 19 fregate pe care Turcia le deţine în cele

patru flote ale sale. Altfel spus, argumentul după care fregatele tip 22 contribuie la

menţinerea unei balanţe convenţionale în Marea Neagră este lipsit de acoperire.

Aşa cum am văzut în acest capitol, situaţia optimă cu privire la securitatea unui

stat se instalează în mometul în care politicile sale de apărare sunt adecvate perfect

obiectivelor strategice stabilite de politica sa de securitate. În acest context precum şi în

urma analizei efectuate cu privire la achiziţionarea fregatelor F22 de către Forţele Navale

Române se impune tragerea următoarei concluzii : fregatele F22 Regele Ferdinand şi

Regina Maria nu corespund decât într-o măsură secundară/limitată nevoilor de securitate

ale României şi ale comunităţii de securitate din care face parte.

* * *

Cumpărarea fregatelor F22 reprezintă pentru România cea mai importantă

achiziţie militară de după ‟89 iar după cum am subliniat, aceasta nu este într-u totul

justificată. Ministerul Apărării Naţionale pregăteşte pentru anii următori un nou obiectiv

militar şi anume modernizarea Forţelor Aeriene Române. În acest sens, se are în vedere

înlocuirea avioanelor de luptă MIG 21 Lancer a căror resursă de zbor se apropie de

sfârşit, cu aparate mai performante. În paragrafele următoare îmi propun realizarea a două

obiective: pe de o parte voi face o evaluare a programului de modernizare şi transformare

a MIG 21 la varianta de Lancer 8, iar pe de altă parte voi încerca să stabilesc principalele

coordonate ale proiectului de înlocuire a flotei de Lancer. În ambele cazuri voi contura

8 ca un al treilea mare program de înarmare efectuat însă după cum vom vedea sub auspiciul altor

imperative strategice în raport cu celelalte două programe/proiecte de înarmare menţionate deja.

12

concluziile care se impun urmând aceeaşi logică internă de argumentare precum în cazul

fregatelor F22.

Prăbuşirea comunismului în 1989 a lăsat moştenire Forţelor Aeriene Române o

serie de avioane de luptă din clasa MIG-urilor precum şi necesitatea de a le moderniza în

contextul noilor orientări politico-militare. În acest sens, în timp ce avioanele MIG – 15,

MIG- 17, MIG – 23 şi MIG – 29 sunt scoase gradual din serviciu datorită situaţiei

bugetare precare dar şi a incompatibilităţii cu structurile NATO9, în 1992 începe

programul de modernizare a în total 110 avioane de luptă din categoriile MIG 21 M, MF

şi UM. Rezultatul acestui proces de transformare efectuat de companiile Elbit Systems şi

Aerostar a fost crearea modelului MIG -21 Lancer de diferite variante - A, B sau C,

variante care asigură interoperabilitate şi compatibilitate cu forţele aeriene NATO10

.

Dintre avioanale modernizate după 1990, primul care a intrat în dotarea Armatei

Române a fost MIG 21 M începând cu 1968, urmat de MIG 21 MF şi MIG 21UM

ambele începând cu 1971. În ceea ce priveşte primele două variante de MIG-uri acestea

erau echipate cu radare RP-21 cu distanţă de descoperire redusă, erau dotate doar cu

rachete aer-aer şi aveau posibilităţi reduse de atac la sol. Modernizarea acestora produce

tipul Lancer A optimizat pentru misiuni aer-sol şi respectiv tipul Lancer C optimizat

pentru misiuni aer-aer. Varianta recondiţionată a MIG 21 UM corespunde modelului

Lancer B care, fiind biloc, este utilizat ca versiune de instruire.

Din armamentul de dotare al unui avion MIG 21 Lancer fac parte un tun cu două

ţevi, bombe clasice şi inteligente precum şi, în funcţie de necesităţi, rachete aer-aer sau

aer-sol11

. Conform Ministerului Apărării Naţionale înzestrările MIG 21 Lancer au scopul

de a asigura pe timp de pace îndeplinirea unor sarcini cum ar fi de exemplu misiunile de

patrulă şi poliţie aeriană menite să protejeze atât suveranitatea aeriană a statului ,cât şi

unele ţinte vitale de la sol, iar pe timp de război de a garanta posibilitatea de angajare în

lupta aeriană sau în acţiuni de sprijin a trupelor de la sol12

.

Din punct de vedere al istoriei militare, MIG-urile 21 au fost proiectate la mijlocul

anilor „50 ca platforme convenţionale de intercepţie de front capabile să îndeplinească

9 www.roaf.ro 10 www.aerostar.ro 11 vezi www.wikipedia.org precum şi www.roaf.ro 12 www.roaf.ro

13

misiuni doar ziua şi pe distanţe scurte. De-a lungul timpului acest model a evoluat fiind

produse peste 15 variante de MIG-uri 21 în aproximativ 11000 de exemplare. Dintre

acestea s-au evidenţiat MIG-ul 21 MF proiectat pentru câştigarea şi menţinerea

superiorităţii în spaţiul aerian, precum şi MIG-ul 21 BIS13

.

În ceea ce priveşte întrebuinţarea lor istorică MIG-urile 21 au jucat un rol deosebit

de important în special în anii ‟60-‟70 când au fost un adversar redutabil în conflictele

dintre India şi Pakistan (1965/1971), în războiul din Vietnam (1965 – 1973) sau în

războaiele arabo-palestiniene (1967/1973). Momentul lor de vârf a fost depăşit doar o

dată cu apariţia avioanelor supersonice F16, al cărui prim zbor a avut loc în 1976, şi F18

care a intrat în serviciu prima oară în 198214

.

După cum se poate observa din prezentarea făcută acestor avioane de luptă, MIG-

urile 21 precum şi variantele sale modernizate de tipul Lancer reprezintă o armă

concepută să răspundă conflictelor şi ameninţărilor de securitate convenţionale, fiind la

fel ca în cazul fregatelor britanice un produs marcat de logica de securitate a Războiului

Rece. Întrebarea care se pune în acest context din punctul de vedere al politicii de

securitate a României este dacă modernizarea MIG-urilor 21 în variante Lancer A, B şi C

operată de Ministerul Apărării Naţionale începând cu 1992 a constituit o decizie

strategică corectă. Pentru a putea răspunde acestei întrebări este necesar să facem o scurtă

analiză a mediului de securitate în care se afla România la începutul anilor “90.

Dizolvarea Pactului de la Varşovia din 1991 prefigurează pentru foştii săi

membri, printre care şi România, o perioadă de incertitudini cu privire la climatul de

securitate din Europa de Est. Lipsite de garanţiile militare ale hegemonului rus, sub

umbrela cărora statele din regiune aveau asigurată integritatea teritorială atât în contextul

mai larg al Războiului Rece, cât şi în ce priveşte menţinerea statu-quo-ului în interiorul

blocului sovietic, acestea nu beneficiau de protecţia vreunei alte mari puteri.

În aceste împrejurări în Europa de Est se conturează o zonă gri marcată de un

mediu de securitate extrem de instabil împreună cu ameninţările de securitate

convenţionale aferente. Să ne gândim în acest sens doar la faptul că Europa de Est

cunoaşte în această perioadă dezintegrarea teritorială a trei state, Iugoslavia,

13 vezi www.globalsecurity.org precum şi www.wikipedia.org 14 www.wikipedia.org

14

Cehoslovacia şi URSS, şi că în 5 ani de zile de la dezintegrarea blocului comunist

regiunea cunoaşte două războaie şi în total formarea a 13 noi state suverane : Cehia,

Slovacia, Slovenia, Croţia, Bosnia-Herţegovina, Iugoslavia, Macedonia, Ucraina,

Moldova, Letonia, Lituania, Estonia şi Rusia!

În aceste condiţii de mare instabilitate, situaţia geopolitică şi de securitate a

României pe parcursul anilor ‟90 a fost una precară în raport cu puterile din jur.

Ameninţările de securitate de tip convenţional erau probabile astfel încât decizia

Ministerul Apărării Naţionale de modernizare a avioanelor de luptă MIG 21 a fost din

punct de vedere strategic una corectă. Cu alte cuvinte, MIG-urile 21 Lancer reprezintă un

caz fericit de adecvare optimă între politica de apărare şi cea de securitate.

Revenind la proiectul Armatei Române de înlocuire a flotei de MIG-uri 21 Lancer

trebuie să înţelegem ce înseamnă de fapt această operaţiune şi cărui scop răspunde ea sau

ar trebui să-i răspundă. După cum am văzut în paragrafele anterioare la exemplul MIG-

urilor 21 Lancer, pentru ca politica de apărare a unui stat să fie una optimă este necesar ca

aceasta să ţină cont de concluziile politicii de securitate. Prin urmare, pentru a putea

evalua problematica înlocuirii flotei de avioane de luptă trebuie stabilit mai întâi care sunt

alternativele vehiculate la MIG 21 Lancer15

şi de asemenea ce reprezintă ele pentru

politica de securitate.

Printre avioanele de luptă identificate în spaţiul public românesc ca posibili

înlocuitori ai lui MIG 21 Lancer se numără avionul F 16 ( I/B) Fighting Falcon, JAS 39

Gripen precum şi F 18 Hornet. În continuare voi face o scurtă prezentare a acestora.

În ceea ce priveşte varianta F 16 care ar urma să fie achiziţionată la mâna a doua

de la aviaţia militară israeliană prin intermediul companiilor Elbit Systems (Israel) şi

Lockheed Martin (SUA)16

, aceasta reprezintă unul din cele mai mari programe de

avioane de vânătoare din Occident fiind realizate de la începutul producţiei din 1976 şi

până la ora actuală nu mai puţin de 4000 de exemplare. F 16 este în acelaşi timp primul

15 în continuare vom avea în vedere alternativele vehiculate în mass-media românească şi dintre care unele

au fost confirmate de diverse surse din Ministerul Apărării, atât cât sunt confirmabile lucrurile în faza

aceasta de proiect în care se află chestiunea în cauză. 16 Această informaţie a apărut în o serie de publicaţii centrale precum Cotidianul, Averea, Ziua, Jurnalul

Naţional.

15

avion supersonic din dotarea aviaţiei americane care dispune de sistemul “fly by wire“17

.

De asemenea, F 16 este un avion multirol care dispune de toate tipurile necesare de

rachete pentru a lovi ţinte atât în aer, cât şi la sol sau pe apă. Din punctul de vedere al

întrebuinţării sale istorice, F 16 a fost folosit în numeroasele conflicte arabo-israeliene

din Orientul Mijlociu, dar şi în Războiul din Irak din 1991 sau în campaniile antiteroriste

din Afganistan18

.

JAS 39 Gripen este un avion de luptă suedez multirol din a patra generaţie de

avioane, fiind capabil să îndeplinească misiuni de atac la sol, de interceptare şi de

recunoaştere. Referitor la caracteristicile sale tehnice JAS 39 Gripen dispune de

armament modern, de o bună sau chiar foarte bună putere de acceleraţie, precum şi de o

flexibilitate şi rapiditate pe măsură. Chiar dacă acest tip de avion nu a fost încă testat în

situaţii reale de conflict, acest avion de luptă pare una din opţiunile cele mai fiabile de la

ora actuală19

.

F 18 Hornet este de asemenea un avion de luptă multirol produs începând cu anii

„ 80 de compania Boeing, de atunci fiind modernizat de două ori, în 1987 şi 1995. La fel

ca în cazul F 16, F 18 Hornet dispune de un larg arsenal de armament menit să distrugă

orice ţintă din aer, de la sol şi de pe apă dar prezintă un avantaj crucial în raport cu primul

şi anume o resursă de zbor mult mai mare. Acest tip de avion a fost utilizat cu succes în

Războiul din Golf din 199120

.

Chiar dacă diferite, cele trei avioane de luptă F 16, F 18 şi JAS 39 Gripen

reprezintă din punct de vedere al semnificaţiei lor militare un răspuns identic găsit de

diferiţi actori ai sistemului internaţional la un anumit tip de ameninţare de securitate, şi

anume cea convenţională în care un stat se apără sau atacă un alt stat. Atât datele tehnice,

cât şi modul de întrebuinţare al acestor avioane arată în mod clar acest lucru.

După cum am văzut însă pe parcursul acestui capitol, ameninţările de securitate

cele mai probabile la adresa României şi a comunităţii de securitate din care face parte

sunt în momentul de faţă dar şi în viitorul imediat cele asimetrice. Dintre acestea,

17 Prin acesta înţelegându-se un mecanism care interpune între pilot şi comenzile avionului un complex proces computerizat de asistenţă a pilotului la luarea deciziilor de zbor şi de angajare şi derulare a luptei

aeriene. 18 www.wikipedia.org 19 vezi www.gripen.com ; www.globalsecurity.org şi www.wikipedia.org 20 vezi www.wikipedia.org

16

singurele imaginabile care ar putea fi combătute cu avioane de luptă sunt ameninţările

teroriste care vizează puncte vitale de la sol21

. Prin urmare, pentru România, cea mai

importantă dotare tehnică din punct de vedere strategic a avioanelor de luptă prezentate

anterior este cea referitoare la capacitatea de interceptare şi la lupta aeriană. Această

caracteristică se integrează de altfel perfect în activitatea rutinieră de patrulă şi poliţie

aeriană a Forţelor Aeriene Române, răspunzând astfel şi activităţilor ce vizează

ameninţări de securitate tradiţionale.

Aşadar, departe de a sugera lipsa de utilitate a demersului de modernizare a flotei

de avioane de luptă din România, considerăm că acesta trebuie să aibă însă în vedere

două cerinţe strategice majore : prima ar fi aceea că proiectarea de capacităţi optime de

luptă aeriană este prioritară, iar cea de-a doua ţine strict de cantitatea de avioane de

achiziţionat, respectiv, trebuie evitată situaţia în care numărul de avioane achiziţionate să

depăşească strictul necesar (realizării cu succes a activităţii de patrulă şi poliţie aeriană în

scopurile precizate mai devreme,) şi să modifice balanţa de putere aeriană regională.

Necesitatea celei de-a doua cerinţe vine din faptul că orice înarmare a unei puteri minore

nu poate modifica decât echilibrul de putere în raport cu alte puteri minore. Ţinând cont

de acest aspect şi dată fiind calitatea României de membră într-o comunitate de securitate

care oferă garanţii complete de securitate, modificarea balanţei de putere nu este

necesară, ba mai mult, ea poate fi chiar contraproductivă22

.

Ca o concluzie la problematica modernizării flotei de avioane de luptă ale

României trebuie precizat că raţionamentul pe care îl impun cele două cerinţe strategice

formulate anterior vizează următoarele întrebări : are România în mod real nevoie de

avioane de luptă multirol, dacă da atunci care sunt dotările strategice principale pe care

trebuie să le posede aceste avioane, care sunt ofertele de piaţă cele mai apropiate de

exigenţele stabilite, precum şi nu în ultimul rând care este numărul optim de avioane

pentru nevoile de securitate ale României de azi şi dintr-o perioadă previzibilă de timp23

.

Pe parcursul acestui capitol am analizat cele mai importante decizii sau proiecte

de politică de înarmare ale României postcomuniste. Achiziţionarea fregatelor F 22

21 cazul atacurilor teroriste de la 11 septembrie 2001 este în acest sens edificator 22 Dilema prizonierului descrie destul de bine posibilele consecinţe contraproductive ale unei politici de

înarmare menite să modifice balanţa de putere (Snyder, 1984). 23 Chestiunea optimizării costurilor este eludată deoarece ea este implicită sau ar trebui să fie în orice

demers de politică publică.

17

Regina Maria şi Regele Ferdinand, modernizarea avioanelor de luptă MIG 21 şi

transformarea acestora în versiunile MIG 21 Lancer A, B sau C precum şi proiectul de

înlocuire a acestor avioane cu altele mai noi au constituit tot atâtea ocazii de a verifica în

ce măsură politica de apărare a României a fost în concordanţă cu nevoile de securitate

ale României şi ale NATO identificate de autorii prezentului capitol.

Cu această ocazie am văzut de exemplu că fregatele britanice F22 reprezintă

nave de luptă proiectate şi produse ca urmare a necesităţilor legate de războiul

antisubmarin din timpul Războiului Rece şi care atât în termeni de capacităţi, cât şi în

termeni de costuri au evoluat, apropiindu-se de-a lungul timpului de navele din clasa

crucişătoarelor sau a distrugătoarelor. În aceste condiţii însă consider că cele două fregate

nu corespund decât într-o măsură redusă24

principalelor ameninţări de securitate din

prezent la adresa României : terorismul împreună cu celelalte ameninţări asimetrice .

În ceea ce priveşte avioanele de luptă MIG 21 Lancer am tras concluzia că

situaţia geopolitică din Europa de Est de la începtul anilor ‟90 punea România într-o

poziţie de securitate precară şi că în modul acesta decizia de modernizare a 110 aparate

de luptă MIG 21 M, MF şi UM a constituit o decizie binevenită din punct de vedere

strategic, existând o corelaţie optimă între politica de securitate şi cea de apărare.

În final, în ultima parte a capitolului am analizat de asemenea şi proiectul anunţat

de Ministerul Apărării Naţionale de înnoire a parcului de avioane de luptă. În acest

context am identificat principalii factori de care am considerat că decidentul politic şi

militar trebuie să ţină cont într-un asemenea demers : pe de o parte nevoia României de a

îmbunătăţi capacitatăţile avioanelor de luptă referitoare la activităţile de interceptare şi de

recunoaştere, iar pe de altă parte nevoia de a nu tulbura prin aceste achiziţii balanţa de

putere aeriană existentă în regiune la nivelul puterilor minore.

Referinţe bibliografice:

Buzan, Barry Popoarele, statele şi teama. O agendă pentru studii de securitate

naţională în epoca de după războiul rece, Ed. Cartier, Chişinău, 2000

24 şi cu costuri ridicate.

18

Holsti, Kalevi J. The State, War, and the State of War, Cambridge University

Press, Cambridge, 1996

Howard, Michael „1945-1995: Reflections on Half a Century of British Security

Policy”, în International Affairs, Vol. 71, No. 4 (Oct., 1995).

Ionescu, Mihail E. “Alianţele militare ale României”, în Dosarele istoriei, an VII,

nr. 5 (69), 2002

Layne, Christopher „The Unipolar Illusion Revisited. The Coming End of the

United States` Unipolar Moment” în International Security, Vol. 31, No. 2 (Fall 2006)

Morgenthau, Hans J. Politics among Nations. The Struggle for Power and Peace,

(New York: Alfred A. Knopf, 1985)

Miroiu, Andrei Balanţă şi Hegemonie, Ed. Tritonic, Bucuresti, 2005

Snyder, Glenn H. “The Security Dillema in Alliance Politics” în World Politics,

Vol. 36, No. 4, (July 1984)

Ungureanu, Radu Sebastian “Conceptul de securitate” în Andrei Miroiu, Radu

Sebastian Ungureanu Manual de relaţii internaţionale, Polirom, Iaşi, 2006.

Waltz, Kenneth N. Teoria politicii internaţionale, Polirom, Iaşi, 2006.

Watts, Larry L. Incompatible Allies: Neorealism and Small State Alliance

Behavior în Wartime, (Umea University, 1998)

Wight, Martin Politica de putere, Ed. Arc, Chişinău, 1998

The Military Balance 2006, IISS, London, 2006.

a. site-uri : - www.globalsecurity.org

- www.fortele-navale.ro

- www.nato.int

- www.roaf.ro

- www.aerostar.ro

- www.wikipedia.org

- www.gripen.com

b. publicaţii cotidiene:

1. The Guardian, “We paid three times too much for UK frigates, Romania says”,

13 iunie 2006.

2. Gândul “România a plătit de trei ori ami mult pentru fregate“., 14 iunie 2006

19