1

CAPITOLUL I

NOŢIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL FINANCIAR

Sectiunea 1.1. Noţiunea de ,,drept financiar”

Sectiunea 1.2. Izvoarele dreptului financiar

Sectiunea 1.3. Norma de drept financiar

Sectiunea 1.4. Raportul juridic de drept din domeniul financiar

Sectiunea 1.5. Sistemul financiar

Sectiunea 1.1. Noţiunea de ,,drept financiar”

Stiinta dreptului financiar cerceteaza normele si institutiile financiare pornind de la

generalizarile stiintei finantelor, potrivit corelatiei dintre relatiile economice si expresia lor

juridica. In timp ce stiinta finantelor este o parte a economiei politice, stiinta dreptului financiar

este o parte a stiintelor juridice. Insa atat stiinta finantelor, cat si stiinta dreptului financiar fac

parte din stiintele sociale, concomitent cu economia politica si cu celelate ramuri ale stiintei

dreptului. Stiinta dreptului cerceteaza normele juridice privind bugetul de stat, inclusiv veniturile

si cheltuielile acestui buget, formarea si repartizarea fondurilor banesti ale unitatilor de stat,

organizarea si planificarea creditului, emisiunea si circulatia monetara, controlul financiar etc.

Astfel, profesorul D.D. Şaguna elaborează definiţia având în vedere obiectul raporturilor

juridice financiare susţinând că „dreptul financiar poate fi definit ca fiind format din totalitatea

actelor normative care reglementează relaţiile de constituire repartizare şi utilizare a fondurilor

băneşti ale statului şi ale instituţiilor publice, destinate satisfacerii sarcinilor social - economice

ale societăţii".

Profesorul I. Condor în lucrarea „drept financiar" afirmă că dreptul finanţelor publice

poate fi definit ca fiind ansamblul normelor juridice care au ca obiect procedeele, actele şi

operaţiunile prin intermediul cărora se mobilizează, repartizează şi administrează fondurile

băneşti publice pentru satisfacerea nevoilor generale ale societăţii.

Profesorul M. St. Minea îşi motivează definiţia pe obiectul complex al raporturilor

juridice financiare astfel: dreptul finanţelor publice este un ansamblu de norme şi reguli care

reglementează în mod complet şi unitar relaţiile sau raporturile care se stabilesc pentru (sau în

legătură cu) constituirea, repartizare şi utilizarea fondurilor băneşti ale statului şi ale

colectivităţilor publice locale, în vederea satisfacerii trebuinţelor social - economice ale

societăţii.

Dreptul fiscal tratează aspectele legate de veniturile publice reprezentate de impozite în

relaţia directă cu plătitorii acestora în procesul de „declarare, stabilire, verificare şi colectare a

impozitelor datorate bugetului general consolidat"1

Dreptul financiar poate fi definit ca fiind format din „totalitatea actelor normative care

reglementează relaţiile de constituire, repartizare şi utilizare a fondurilor băneşti ale statului şi

ale instituţiilor publice destinate satisfacerii sarcinilor social economice ale societăţii”.

1 Legea nr. 207 din 20 iulie 2015 - privind Codul de procedură fiscală publicată în: monitorul oficial nr. 547 din 23 iulie 2015.

2

Obiectul dreptului financiar îl reprezintă „constituirea şi utilizarea fondului bugetar al

statului, constituirea şi utilizarea fondurilor băneşti proprii, ale regiilor autonome şi ale

instituţiilor publice, constituirea şi utilizarea fondurilor de asigurări sociale de stat şi a fondului

pentru ajutor de şomaj, emisiunea monetară, circulaţia monetară cu numerar şi fără numerar,

regimul juridic al valutelor, politica fiscală a statului, organizarea şi funcţionarea aparatului

financiar, bancar şi de credit, precum şi controlul financiar”.

Astfel, dreptul financiar, ca ramură a sistemului de drept, grupează toate normele juridice

care reglementează relaţiile financiare şi are mai multe subramuri, astfel;

subramura dreptului bugetar - ce are ca obiect bugetul public şi procedura elaborării,

adoptării, executării şi încheierii exerciţiului bugetar;

subramura dreptului fiscal – ce are ca obiect impozitele, taxele şi celelalte venituri ale

bugetului public, precum şi normele referitoare la procedura fiscală.

Dreptul financiar, spre deosebire de cel fiscal nu se limitează numai la normele juridice

referitoare la impozite, taxe, contribuţii, ci cuprinde şi normele în conformitate cu care statul îşi

asigură sub orice formă resursele financiare.

In concordanta cu obiectul dreptului financiar si al stiintei acestui drept, disciplina de

invatamant a dreptului financiar cerceteaza si prezinta notiunile teoretice si ale aplicarii practice

a normelor de drept financiar in vigoare, instituite de organele statului nostru.

In concluzie, disciplina de invatamant a dreptului financiar studiaza notiunile teoretice si

ale aplicarii practice a normelor juridice privind:

Organizarea bugetului de stat si procedura intocmirii, adoptarii si executarii acestui buget;

Veniturile bugetului de stat si realizarea lor;

Cheltuielile bugetare si realizarea lor;

Formarea si repartizarea fondurilor banesti ale unitatilor locale si organizatiilor economice

de stat;

Datoria publica

Formele si conditiile creditului;

Constituirea, administrarea, repartizarea şi utilizarea fondului de asigurări sociale de stat şi

a fondului de ajutor de şomaj

Emisiune monetara, planificarea circulatiei banesti interne, decontarile fara numerar,

precum si alte mijloace de plata straine;

Organizarea, formele si procedura controlului finaciar.

Instituţii financiare internaţionale etc.

Finanţele au apărut odată cu statul, deoarece orice structură politică are nevoie de la

constituirea ei de mijloace materiale şi băneşti pentru întreţinerea aparatului propriu. De

asemenea, pentru a menţine forţa publică utilă statului sunt necesare contribuţii din partea

cetăţenilor sub forma impozitelor şi taxelor locale.

Definitia relatiilor financiare: ansamblul de relatii sociale de natura economica

care apar in procesul realizarii si repartizarii resurselor banesti necesari statului.

3

Teoria consacra 2 tipuri de drept:

drept public

drept privat

Normele de drept public reglementeaza relatiile sociale dintre oameni si stat.

Normele de drept privat reglementeaza relatiile sociale intre oameni.

Dreptul financiar public, sau dreptul finantelor publice, este o ramura distincta a dreptului

public2, având un obiect propriu si o metoda proprie de reglementare.

Dupa unii autori se poate sustine, ca dreptul financiar este o componenta a dreptului

finantelor publice (a se vedea prof. I. Gliga si Cristina Onet), iar altii sustin autonomia acestuia

(a se vedea Radu Bufan si colaboratorii 3si D. Petica

4)

Sectiunea 1.2. Izvoarele dreptului financiar

Normele juridice generale care alcătuiesc izvoarele dreptului financiar, au ca bază

constituţia, ca lege fundamentală a statului. În Constituţia ţării noastre sunt cuprinse prevederi ce

se referă la cele mai importante reglementări financiare (obligativitatea impozitului, elaborarea şi

aprobarea bugetelor).

Cadrul legislativ al reglementărilor este însă complex, cuprinzând şi alte forme de

exprimare a normelor juridice ce compun dreptul financiar.

Izvoarele dreptului financiar sunt acele acte normative care reglementează raporturile

juridice incidente în domeniul financiar5.

Izvoarele dreptului financiar sunt acele acte normative care reglementează raporturile

juridice născute în legătură cu relaţiile de constituire, repartizare şi utilizare a fondurilor publice

şi din activităţile privind creditul public şi controlul financiar.

Astfel, pe lângă legea fundamentală (constituţia); avem codul fiscal, legile, ordonanţe şi

hotărâri ale Guvernului, decizii aparţinând organelor administrativ teritoriale, instrucţiuni, norme

şi alte reglementări cu caracter normativ, emanate de la Ministerul Finanţelor Publice Publice,

Banca Naţională a României ori alte instituţii centrale cu atribuţii în domeniu.

În funcţie de gradul de generalitate, avem 2 categorii de izvoare ale dreptului financiar şi

fiscal și anume:

izvoare generale (comune dreptului, cele ce exced domeniului financiar sau fiscal);

izvoare speciale (specifice, strict pentru domeniul financiar-fiscal).

Izvoarele dreptului financiar sunt acte juridice normative cu forţă juridică diferită în

funcţie de tipul actului şi autoritatea emitentă care reglementează raporturile juridice financiare.

a) Izvor al dreptului financiar comun cu ale altor ramuri de drept este Constituţia

ţării, legea fundamentală care prin normele sale determină structura statului, forma de

guvernământ, competenţa autorităţilor publice esenţiale ale statului, drepturile şi obligaţiile

cetăţenilor, etc.

2 I. Ruse – Elemente de Drept, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2005, p. 16 3 Radu Bufan, Bernard Costagnede, Alexandra Safta, Mihai Mutascu – Tratat de Drept Fiscal, Partea Generala, vol. I, Editura Lumina Lex,

Bucuresti 4 D. Petica Roman – Dreptul Finantelor Publice, Note de curs, Editura Tribuna, Sibiu, 2004, p. 8 5 Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., p. 48.

4

În Constituţie sunt cuprinse dispoziţii referitoare la elaborarea, aprobarea, executarea

bugetului public naţional şi a contului de încheiere a exerciţiului bugetar, sunt stabilite

competenţele statului cu privire la gestionarea banului public, sarcini cu privire la controlul

execuţiei bugetare, politica valutară, fiscală, etc.

Dispoziţiile Constituţiei sunt dezvoltate prin sistemul legilor organice şi ordinare ale

ordonanţelor simple sau de urgenţă ale Guvernului, ale hotărârilor de guvern de punere în

aplicare a legilor precum şi prin instrucţiuni şi norme metodologice ale ministerelor.

b) Izvoare specifice ale dreptului financiar sunt considerate acele acte normative care

cuprind dispoziţii referitoare la relaţiile financiare, astfel: Legea Finanţelor publice, Legea

privind activitatea bancară, Legea privind Statutul B.N.R., Legea impozitului pe profit, pe salarii,

Legea controlului financiar, Legea bugetară anuală, etc.

In hotărârile şi ordonanţele guvernului, sunt reglementate aspecte specifice dintr-un

anumit domeniu care vizează finanţele publice. Ex: se reglementează unele venituri publice, pe

baza delegării temporare de competenţă date de Parlament prin lege6.

Ordinele şi instrucţiunile Ministerului de Finanţe, sunt emise în baza şi pentru

aplicarea legilor şi hotărârilor guvernului, stabilesc măsuri pentru aplicarea unitară şi uniformă a

acestora. Altfel spus, reglementează aspecte de amănunt în domeniul finanţelor publice7.

Regulamente, norme şi alte acte cu caracter normativ ale Băncii Naţionale a

României

Potrivit Legii nr. 227/20078, Banca Naţională stabileşte reglementările în domeniile:

monetar, de credit, valutar şi de plăţi, în exercitarea acestei competenţe, emite regulamente,

norme şi alte acte cu caracter normativ9.

Deciziile Comisiei fiscale centrale constituita la nivelul Ministerului Finantelor Publice, a

carei ratiune de funcționare este interpretarea unitara a reglementarilor in materia dreptului

substantial fiscal, precum si deciziile Comisiei de Proceduri Fiscale constitute la nivelul Agentiei

Nationale de Administrare Fiscala, a carei rațiune de functionare este interpretarea unitara a

reglementarilor in materia procedurilor fiscale, sunt obligatorii doar pentru organele fiscale,

modul de interpretare a legii fiscale cuprinse intr-o decizie a celor doua Comisii putand fi

infirmat pe cale judiciara prin hotarare judecatoreasca.

În sistemul nostru de drept obiceiul juridic, precedentul judiciar, practica judiciară,

doctrina nu sunt agreate ca izvoare de drept, dar opiniem că nu putem să ignorăm în totalitate

experienţa obţinută într-un anumit domeniu pentru a găsi soluţiile cele mai adecvate, cele mai

apropiate de adevărul material.

Codul Fiscal şi Codul de procedură fiscală, reprezintă baza de aplicare a întregii legislaţii

fiscale speciale care se adresează contribuabililor din ţara noastră. Codul se modifică şi se

6 Legea 36/1990 privind autorizarea Guvernului de a stabili sau modifica taxe şi impozite 7ORDIN nr. 1165 din 29 mai 2009 privind aprobarea Procedurii de actualizare a vectorului fiscal pentru persoanele impozabile înregistrate în

scopuri de taxă pe valoarea adăugată care utilizează trimestrul calendaristic ca perioadă fiscală şi care efectuează o achiziţie intracomunitară

taxabilă în România, precum şi a modelului şi conţinutului unor formulare, publicate în M. Of. Nr. 371/02.06.2009. 8LEGE nr. 227 din 4 iulie 2007 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credi t şi adecvarea

capitalului publicat în M.O. 480/18.07 2007. 9REGULAMENT nr. 3 din 19 martie 2009 privind clasificarea creditelor şi plasamentelor, precum şi constituirea, regularizarea şi utilizarea

provizioanelor specifice de risc de credit publicat în M.O. 200/30.03 2009.

5

completează numai prin lege, promovată de regulă, cu 6 luni înainte de data intrării în vigoare a

acesteia10

și că (alin.2) Orice modificare sau completare la prezentul cod intră în vigoare cu

începere din prima zi a anului următor celui în care a fost adoptată prin lege11

, totuși modificările

au fost efectuate cu încălcarea repetată a acestor prevederi, invocându-se necesitățile economiei.

Prin acest cod se autorizează Ministerul Finanţelor Publice să elaboreze norme metodologice,

instrucţiuni şi ordine în aplicarea prezentului cod şi a convenţiilor de evitare a dublei impuneri.

Legea (Legea nr.500/2002 privind finanţele publice) - cuprinde norme cu caracter

general privind finanţele publice, nominalizează instituţii fundamentale şi principii şi concepte

vizând domeniul financiar si se completeaza cu legislatia din domeniu.

Sectiunea 1.3 Normele juridice de drept financiar

Norma juridică este o „regulă de conduită generală şi impersonală instituită de puterea

publică sau recunoscută de acesta a cărei respectare este asigurată, la nevoie, prin forţa

coercitivă a statului”. Normele juridice de drept financiar, reprezinta reglementari de conduita

stabilite sau recunoscute de stat si cuprind drepturi si obligatii ale subiectelor participante

la raportul de drept financiar si a caror respectare este asigurata de catre autoritatile de

stat.

Normele de drept financiar au un caracter general, decurgand si din legile

ordinare care le impun. Normele de drept financiar au si un caracter imperativ, fiind

obligatorii pentru toti sub raportul juridic financiar.

Normele de drept financiar contin principii dar si reguli caracteristice.

Structura normei juridice: norma juridica de drept financiar este aceeasi ca structura cu

norma de drept civil, ipoteza, dispozitie, sanctiune.

Normele juridice financiare sunt adoptate de organul legislativ, de Guvern, precum şi de

organe de specialitate ale administraţiei de stat. Aceste norme sunt reguli de conduită pe care le

stabileşte organul emitent în care se cuprind drepturile şi obligaţiile subiectelor participante la

raportul de drept financiar şi a cărui respectare este asigurată de autoritatea de stat12

.

Normele juridice financiare sunt adoptate de organul legislativ, de Guvern, precum şi de

organe de specialitate ale administraţiei de stat. Aceste norme sunt reguli de conduită pe care le

stabileşte organul emitent în care se cuprind drepturile şi obligaţiile subiectelor participante la

raportul de drept financiar şi a cărui respectare este asigurată de autoritatea de stat13

.

Scopul normei juridice, a regulei de drept corespunde finalităţii dreptului de a asigura

conveţuirea socială, orientând comportamentul oamenilor în direcţia promovării şi consolidării

relaţiilor sociale potrivit idealurilor şi valorilor care guvernează societatea.

In continutul ei are:

ipoteza, imprejurarile in care au loc relatiile sociale reglementate de norma;

conditia, imprejurarile (ex. sau acte) sa se produca;

10 Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 11Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 12 D.D. Saguna, op. cit., p. 61 13 D.D. Saguna, op. cit., p. 61

6

dispozitia, presupune conduita pe care o au subiectii in raportul juridic respective;

sanctiunea, presupune stabilirea raspunderii in sarcina subiectilor participanti la

raportul juridic care a incalcat norma de drept.

Norma juridică a dreptului financiar se poate defini ca fiind o „regulă de conduită

stabilită sau recunoscută de stat care cuprinde drepturile şi obligaţiile subiectelor participante la

raportul de drept financiar şi a cărei respectare este asigurată de autoritatea de stat”

Dreptul financiar cuprinde şi norme juridice care definesc anumite concepte.

Normele juridice cuprinse în legile bugetare, au caracterul unor sarcini stabilind un cadru

precis în limitele căruia se desfăşoară activitatea financiară a instituţiilor publice într-o anumită

măsură şi a altor persoane juridice sau cetăţeni. Din punct de vedere al structurii logico-juridice,

normele juridice de drept financiar cuprind cele trei elemente specifice; ipoteza, dispoziţia şi

sancţiunea. Dispoziţiile normelor juridice de drept financiar au în general caracter imperativ.

Elementul specific al normei juridice financiare este sancţiunea.

Astfel sunt stabilite sancţiuni caracteristice acestei categorii de relaţii, respectiv; amenda

fiscală, suspendarea finanţării, suspendarea creditării, limitarea operaţiunilor bancare, majorarea

dobânzilor, rambursarea creditelor înainte de scadenţă, supravegherea activităţii economico

financiare, executarea silită a garanţiei, gajului, etc. Sancţiunea se constată şi se aplică de către

organele financiare şi bancare persoanelor fizice şi juridice subiecte ale raporturilor juridice

financiare.

Sectiunea 1.4. Raporturile juridice de drept financiar

Reprezintă acea parte a relaţiilor sociale care se formează pe baza normelor juridice şi a

căror executare este asigurată prin aplicarea legilor de către autorităţile de stat. Se remarca de

unii autori în doctrină14

că între raporturile juridice, raporturile de drept financiar ar ocupa un loc

deosebit (prioritar), având în vedere importanţa acestor relaţii precum şi interesul deosebit al

societăţii faţă de finanţele publice.

În literatura juridică s-a arătat că “raporturile juridice financiare sunt formate de relaţiile

sociale care iau naştere, se modifică şi se sting în procesul constituirii, repartizării şi utilizării

fondurilor băneşti ale statului şi care sunt reglementate de normele juridice financiare”15

.

Raporturile juridice din domeniul finanţelor publice se disting – faţă de celelalte raporturi

specifice altor ramuri de drept – prin unele particularităţi derivând din specificitatea pe care le-o

conferă elementele lor constitutive şi definitorii: subiectele, obiectul şi conţinutul16

.

Premisele fundamentale ale oricărui raport juridic sunt; norma juridică, subiectul de

drept şi faptul juridic.

Raporturile juridice de drept financiar sunt formate din relaţiile sociale care iau naştere

şi se sting în procesul constituirii, repartizării şi utilizării fondurilor băneşti ale statului şi care

sunt reglementate de normele juridice financiare.

14 D. D. Şaguna, op. cit, pag. 263 15D. D Şaguna, op.cit., p. 31. 16Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., pp. 57-60.

7

Faptele juridice ca izvor al dreptului financiar reprezintă acele „împrejurări care

potrivit normelor juridice duc la apariţia, modificarea sau stingerea de raporturi juridice”

provocând prin aceasta anumite consecinţe juridice şi pot îmbrăca forma evenimentelor sau

acţiunilor umane.

Evenimentele sunt împrejurări care se petrec independent de voinţa oamenilor precum

catastrofele, inundaţiile care produc pierderi materiale ce generează efectuarea unor cheltuieli

bugetare suplimentare.

Acţiunile umane ca fapte juridice, reprezintă acele manifestări de voinţă ale oamenilor

licite sau ilicite care nasc, modifică sau sting raporturi juridice. Acţiunile umane făcute în scopul

producerii unor efecte juridice îmbracă forma actelor juridice.

Elementele constitutive ale raporturilor juridice financiare sunt subiectele, obiectul şi

conţinutul acestora.

Subiectele

Sunt subiecte ale raportului juridic financiar: pe de o parte, totdeauna statul (având

calitatea de subiect specializat17

, fiind reprezentat printr-un organ de specialitate care se

comportă ca deţinător al unei fracţiune din puterea publică), iar pe de altă parte o persoană

juridică sau o persoană fizică, respectiv o regie autonomă, societate comercială (cu capital de

stat, mixt ori privat), o instituţie publică etc. sau orice persoane fizice (cetăţeni români, cetăţeni

străini rezidenţi în România ori cetăţeni străini nerezidenţi). Ceea ce este particular raportului

juridic financiar (ca de altfel tuturor raporturilor juridice de drept public) este poziţia de

subordonare a tuturor celorlalte subiecte participante, faţă de subiectul purtător al autorităţii de

stat18

. Datorită raportului de subordonare dintre subiecte, raporturile juridice din domeniul

finanţelor publice se nasc, se modifică şi se sting pe baza manifestării unilaterale de voinţă a

statului, exercitată prin forme şi modalităţi specifice prevăzute de normele juridice financiare.

Conţinutul raportului de drept financiar îl formează drepturile şi obligaţiile subiectelor

participante.

Statul ca subiect activ prin instituţiile sale, are dreptul de a acţiona pentru executarea

bugetului public, de a acţiona pentru stabilirea, încasarea, administrarea, utilizarea şi controlul

resurselor financiare publice.

Subiectul pasiv - contribuabilul are obligaţia de achitare a sarcinilor bugetare, de folosire

potrivit dispoziţiilor legale şi a destinaţiilor obţinute, a sumelor alocate de la bugetul public,

precum şi dreptul de a contesta modul de impunere, de executare silită, sancţiunile aplicate, etc.

Obiectul raportului de drept financiar este diferit determinat de sfera deosebit de largă

şi complexă a finanţelor publice, de fapte, de acte normative şi de operaţiuni specifice cu privire

la activitatea fiscală. Obiectul este format din; acţiuni de prognoză şi organizare bugetară,

acţiuni de creditare, de control financiar, circulaţie monetară, etc. De asemenea, obiectul

raportului de drept financiar îl formează şi plata unor sume de bani la care sunt ţinute subiectele

participante la raporturile juridice bugetare de finanţare, asigurări, etc.

17 Cristina Oneţ, op.cit., p. 23. 18 D D Şaguna op.cit., vol. I, p. 31.

8

Norma juridica are un caracter abstract, in viata ea se realizeaza prin raportul

juridic.

Raportul juridic financiar reprezinta relatia sociala de natura economica

reglementata de norma juridica in cadrul carora, participantii se manifesta ca titulari de

drepturi si obligatii.

Sectiunea 1.5. Sistemul financiar

a) Componentele sistemului financiar

La modul general se poate vorbi de un sistem financiar ce consta, pe de o parte, din

fonduri care se constituie si se consuma efectiv si integral, iar pe de alta parte, din fonduri ce se

constituie cu caracter definitiv si se utilizeaza prin avansari si recuperari neincetate.

Sistemul financiar are doua componente majore:

finantele publice

finantele private.

Finantele publice sunt reprezentate de fondurile care se constituie prin plati obligatorii si

se consuma efectiv in intervalul de timp considerat. O caracteristica esentiala a acestora este

aceea ca implica un transfer de valoare fara echivalent.

Finantele publice se compun din urmatoarele fonduri:

bugetul national public care cuprinde bugetele locale si bugetul administratiei centrale;

asigurarile sociale de stat;

fonduri extrabugetrare ce se folosesc dupa legile statului.

Finantele private cuprind totalitatea societatilor comerciale, bancare, de asigurari,

indiferent de proprietarul capitalului. In domeniul finantelor private se constituie capitalul tuturor

tipurilor de societati comerciale, regii autonome si companii nationale. Caracteristica esentiala a

finantelor private este ca aici fondurile nu se consuma, ci se avanseaza si recupereaza in

permanenta in circuit.

Finantele private mai cuprind alaturi de fondurile firmei propriu-zise de care am vorbit

mai sus, fondurile de credit si fondurile de asigurari. Fondurile de credit se caracterizeaza prin

aceea ca se constituie pe baze rambursabile si se utilizeaza tot pe baze rambursabile. Fondurile

de asigurari se constituie in mod definitiv dar se folosesc numai in cazul survenirii riscului

asigurat.

b) Locul dreptului financiar în sistemul de drept Românesc

Normele juridice oricât ar fi de deosebite prin conţinut sunt strâns legate între ele şi

alcătuiesc un tot unitar coerent şi logic, constituite într-un sistem. Ramura dreptului financiar

face parte din dreptul public întrucât cuprinde norme juridice instituite în scopul satisfacerii unor

interese generale publice.

În diviziunea dreptului public sunt incluse; dreptul constituţional, administrativ, penal,

procesual penal, iar în ramura de drept privat sunt; dreptul civil, comercial, al familiei,

internaţional privat, etc.

9

Legătura dreptului financiar cu dreptul constituţional este determinată prin prisma

importanţei dreptului constituţional în oricare sistem de drept. Legatura dreptului financiar cu

Constitutia rezulta ca prin Constitutie sunt stabilite principiile de elaborare si aprobare a

bugetului de stat precum si posibilitatea de ratificare a acestora.

Dreptul constituţional cuprinde „totalitatea normelor juridice care stabilesc principii

fundamentale ale organizării de stat, ale structurii social economice de drept şi îndatoririle

cetăţenilor”.

Dreptul administrativ cuprinde principalele norme juridice care reglementează relaţiile

sociale din domeniul administraţiei publice, norme privind organizarea structurilor

administrative, raporturile dintre acestea sau faţă de terţi, modalitatea de exercitare a

competenţei, etc.

Legatura dreptului financiar cu dreptul administrativ rezulta fenomenele financiare

sunt realizate prin intermediul organizatiilor care apartin administratiei publice: Ministerul

Finantelor Publice si entitatile din subordine cu rol de stabilire, incasarea, utilizarea si

controlul resurselor financiare. Relaţia dintre dreptul financiar şi dreptul civil este evidentă în

cazul raporturilor patrimoniale ale societăţilor comerciale unde aplicarea normelor de drept civil

este condiţionată de principii generale stabilite de normele dreptului financiar.

Legatura dreptului financiar cu dreptul civil rezulta din relatiile care se stabilesc

intre contribuabil si stat in situatia in care primul nu isi achita la termen si in cuantumul

legal sumele datorate bugetului de stat. Sanctiunile fiscale se stabilesc prin hotarari ale

instantelor, raspunderea fiind una civila delictuala.

CAPITOLUL II

FINANTELE PUBLICE

Sectiunea 2.1. Notiunea de finante Publice

Sectiunea 2.2. Trasaturile finanlelor Publice

Sectiunea 2.3. Functiile finantelor Publice

Sectiunea 2.4. Structura finantelor Publice

Sectiunea 2.5. Organismele statale implicate in activitatea financiara

Sectiunea 2.1. Notiunea de finante Publice

Stiinta finantelor cerceteaza relatiile economice care alcatuiesc finantele din statul nostru.

Pornind de la legitatea categoriilor economice, stiinta finantelor explica esenta economica

a relatiilor financiare si urmareste perfectionarea acestor relatii, a formelor organizatorice

financiar-bancare si a operatiunilor tehnico-financiare, in vederea constituirii, repartizarii si

intrebuintarii cat mai eficiente a fondurilor banesti destinate trebuintelor obstesti. Cuvântul

«finanţe» s-a răspândit în Franţa, în urmă cu două secole, cu înţelesul de «bani» şi venituri

publice destinate cheltuielilor statului. S-a presupus că acest cuvânt s-a format şi a evoluat din

expresia latină financia pecuniaria, care însemna a încheia o tranzacţie pecuniară prin plata unei

sume de bani.1

Definirea finanţelor publice trebuie făcută atât din perspectivă instituţională, cât şi din

una materială.

Din punct de vedere instituţional, finanţele publice reprezintă cadrul de manifestare a

puterii politice în societate sau, altfel spus, modalitatea de exercitare a puterii financiare publice.

Din punct de vedere material, finanţele publice sunt definite în funcţie de conţinutul lor

concret, ele fiind strâns legate de noţiunea de activitate financiară publică. Astfel, finanţele

publice pot fi definite ca fiind activitatea de formare, administrare, angajare şi utilizare a

fondurilor publice ale statului, unităţilor administrativ-teritoriale şi ale instituţiilor publice ale

acestora, implicate în procesul bugetar2.

Având în vedere cele două criterii, finanţele publice pot fi definite ca fiind un ansamblu

coerent (şi închegat) de acte şi operaţiuni financiare care conferă specificitate – prin incidenţa

pe care o au asupra lor – raporturilor sociale care apar (se nasc) şi se derulează (se

materializează, se modifică şi se sting) în legătură cu constituirea, repartizarea şi utilizarea

resurselor financiare publice necesare asigurării funcţionării şi dezvoltării generale a

societăţii3.

Conceptul de finanţe publice conţine sensuri izvorâte din necesitatea privind procurarea

necesarului de bunuri de către stat şi celelalte colectivităţi publice. Etimologic, cuvântul

1 G. Jeze, Cours de finances publique, Ed. M. Girard, Paris, 1922, p. 2. 2 Emil Bălan, Drept financiar, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 5. 3 Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., p. 16.

"finanţe"4 provine din latină = FINIS - care se traduce foarte liber în „termen de plată”ori

„scadenţă”.

Ulterior, termenul finanţe a evoluat, căpătând diferite sensuri atât sub aspectul

conţinutului şi al înţelesului său.

Astfel, termenul „finanţe” este susceptibil de mai multe sensuri5:

relaţii sociale de natură economică ce apar în procesul constituirii resurselor băneşti

publice necesare satisfacerii intereselor generale ale societăţii;

mijloace de intervenţie ale statului prin intermediul cărora este coordonată sau

influenţată activitatea economică;

fonduri băneşti care se pun la dispoziţia statului în scopul îndeplinirii corespunzătoare a

funcţiilor şi sarcinilor sale;

acte juridice, în sensul de acte de autoritate, prin care se preia la dispoziţia statului o

parte din produsul intern brut6.

Dincolo de multitudinea accepţiunilor, de-a lungul vremii şi în toate sistemele socio-

economice, finanţele s-au manifestat ca relaţii sociale de natură economică. Ulterior, a început să

se facă distincţie între finanţele private şi finanţele publice. Astfel, finanţele publice sunt definite

ca relaţii sociale referitoare la formarea şi întrebuinţarea fondurilor băneşti care se acumulează

(se concentrează) în bugetele publice şi se utilizează pentru satisfacerea nevoilor generale ale

societăţii7.

În epoca modernă şi contemporană, finanţele publice au ajuns să îndeplinească un rol

complex: contribuie la acoperirea cheltuielilor publice care se efectuează în scopul acoperirii

nevoilor generale şi comune ale membrilor societăţii; permit statului să intervină în viaţa

economică şi să o influenţeze, să o dirijeze şi să o menţină pe direcţia aflată în acord cu strategia

de dezvoltare propusă8.

În literatura noastră de specialitate s-a pornit de la ideea că statul şi celelalte organizaţii

publice desfăşoară o activitate de procurare şi întrebuinţare a fondurilor băneşti pentru acoperirea

cheltuielilor colective, această activitate formând conţinutul conceptului de economie financiară:

bugetul, impozitele, împrumutul de stat şi cheltuielile9.

Condiţia esenţială a finanţelor publice de a se realiza într-un regim de drept public a fost

subliniată cu scopul de a pune în evidenţă faptul că în statele moderne există şi finanţe private,

deoarece „imperativul financiar" - necesitatea fondurilor băneşti - priveşte, deopotrivă, viaţa

privată şi viaţa publică, cu aprecierea că „motivele, mijloacele şi efectele finanţelor publice sunt

cu totul diferite de cele ale finanţelor private.10

"

Asemănător conceptului european al finanţelor publice, în literatura americană de

specialitate s-a susţinut că finanţele publice au ca obiect faptele, principiile, tehnicile şi efectele

4 D.D.Șaguna,Drept financiar și fiscal,Ed.Oscar Prin, București 1994,pag.57 5 Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, Dreptul finanţelor publice, Editura Accent, Cluj Napoca, 2005, p.6. 6 DEX – Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Univers enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 380. 7 Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., p. 8. 8 Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., p. 12. 9 C. Albuţ, Drept financiar, Iaşi, 1995, p. 5-30. 10 E. Allix, Traite elementaire des sciences des finances et de legislation financiare, franşaise, Ed. A. Rousseau, Paris, 1921, p. 9.

procurării mijloacelor băneşti ale statului şi cheltuielile suportate din bugetele aparţinând

colectivităţilor publice.11

Având în vedere distincţia dintre finanţele private şi cele publice, se pune problema

raportului dintre resursele financiare ale societăţii şi resursele publice. Acesta este un raport de la

întreg la parte, deoarece resursele financiare ale societăţii au o sferă de cuprindere mult mai

largă, cuprinzând atât finanţele private, cât şi finanţele publice12

.

Evoluţia expresiei a fost rapidă, ea îmbogăţindu-şi conţinutul care pe parcursul vremii

primeşte permanent un sens tot mai larg.

în prezent prin noţiunea de "finanţe" înţelegem: bugetul statului, creditul, operaţiile

bancare, de bursă, relaţiile cambiale. Practic ajungem să cuprindem cu această expresie

cvasitotalitatea resurselor, relaţiilor şi operaţiunilor băneşti. Dacă spunem "finanţe" ni se

sugerează, concepte ca:

resurse băneşti (pecuniare) ale unei persoane, instituţii;

ansamblul profesiunilor care au ca obiect banii ori alte modalităţi de reprezentare a

acestora;

relaţii sociale de natură economică ;

mijloace de intervenţie a statului în economie;

fonduri băneşti ale statului;

acte juridice, în sensul de acte de dispoziţie autoritară care să preia la dispoziţia statului o

parte din produsul intern brut13

.

Gradul de dezvoltare a relaţiilor financiare este strâns legat de nivelul şi evoluţia statului.

Componentele structurale ale finanţelor publice au apărut şi au evoluat de-a lungul timpului,

condiţionat de evoluţia trebuinţelor băneşti publice ca şi de dezvoltarea economiei naţionale cu

influenţe conjuncturale inevitabile14

.

Finanţele publice, integrează bani şi venituri publice, bani destinaţi cheltuielilor statului

şi plăţi băneşti de interes public necesare în relaţiile cu statul ori alte colectivităţi publice.

Finanţele private sunt - de regulă- asociate cu unităţile economice (societăţile

comerciale), băncile şi societăţile de asigurare private, în legătură cu veniturile şi cheltuielile

acestora, cu împrumuturile primite sau acordate, cu creanţele de încasat şi obligaţiile de plată, cu

asigurările şi reasigurările de bunuri, de persoane ori de răspundere civilă15

.

Finanţele publice sunt formate din „totalitatea relaţiilor sociale de natură economică ce

apar în procesul realizării şi repartizării în formă bănească a resurselor necesare statului

pentru îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor sale publice”.

În opinia specialiştilor finanţele publice au ca obiect regulile fundamentale, organele şi

procedurile care permit colectivităţilor publice îndeplinirea tuturor atribuţiilor lor cu ajutorul

mijloacelor financiare cu condiţia esenţială ca aceste reguli şi procedee să se aplice într-un

11 W. Shultz, L. Harris, American public finance, New York, 1954, p. 1. 12 G. Leon, Elemente de ştiinţă financiară, vol. I, Tip. Cartea Românească, Cluj, 1925, p. 15. 13 I.Văcărel, s.a. Finanţe publice, ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992, pag. 16 şi urmat. 14 I. Gliga, Dreptul finanţelor publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995, p. 6-7. 15 M.S. Minea, Drept financiar, Ed. Accent, 1999, pag. 8.

regim de drept public. Această condiţie este subliniată cu scopul de a pune în evidenţă faptul că

în statele moderne există şi finanţe private.

Conţinutul economic al finanţelor publice

Relaţiile băneşti care se stabilesc între stat de pe o parte şi contribuabili pe de altă parte în

care se constituie şi se utilizează fondurile băneşti necesare satisfacerii intereselor generale ale

societăţii reprezintă conţinutul economic al finanţelor publice. Astfel pentru satisfacerea nevilor

generale ale societăţii este necesară constituirea unor importante fonduri băneşti la dispoziţia

autorităţilor publice. Fondurile băneşti se constituie prin transfer de valori fără contraprestaţie

directă în sensul că nimeni nu poate solicita statului rambursarea acesteia sau o prestaţie de

valoare egală.

De la fondurile bugetare se efectuează plăţi cu titlu nerambursabil către instituţiile

publice care prestează servicii pentru populaţie şi transferuri către populaţie sub formă de pensii,

burse, alocaţii de stat. Întregul proces de constituire şi repartizarea banului public este

subordonat satisfacerii nevoilor generale ale societăţii şi se realizează cu instrumente diferite în

funcţie de provenienţa sau destinaţia resurselor.

Sectiunea 2.2. Trasaturile finanlelor Publice

Sunt relatii cu caracter economic, intrucat ele apar in procesul formarii, repartizarii si

utilizarii produsului social.

Trăsăturile caracteristice ale finanţelor publice sunt:

Finanţele publice sunt relaţii sau raporturi sociale cu un preponderent caracter şi

conţinut economic, întrucât ele apar şi se manifestă în procesul formării, repartizării şi

utilizării produsului social.

Finanţele publice se prezintă în formă bănească, deoarece se exprimă prin intermediul

banilor.

Finanţele publice sunt relaţii fără echivalent, adică ele nu presupun – în mod necesar –

nici o contraprestaţie directă din partea celor doi subiecţi de drept ai raportului financiar

(contribuabilul/beneficiarul mijloacele băneşti (alocaţii bugetare) care constituie obiectul

acelor relaţii şi statul).

Mijloacele băneşti, sub forma cărora se prezintă – la modul concret – finanţele publice,

nu se rambursează, întrucât ele urmează un regim juridic strict potrivit căruia alocarea se

face cu titlu definitiv şi nici nu are caracterul unui împrumut (caracterizat prin

rambursabilitate).

Acelasi caracter de nerambursabilitate il porta si transferurile efectuate catre populatie

sub forma de pensii, burse, alocatii de stat si alte ajutoare pentru copii.

Transferul de valoare la si de la fondurile ce se constituie in economie se poate realiza

partial, in conditii de rambursabilitate.

Un asemenea caracter poarta sumele de bani varsate de persoanele fizice si juridice in

contul imprumuturilor contractate de stat pe piata interna; garantiile depuse de administratorii si

cenzorii societatilor comerciale, ca si de persoanele ce gestioneaza bani si alte valori publice.

Sectiunea 2.3. Functiile finantelor Publice

Finanţele publice sunt necesare, în mod obiectiv şi nu subiectiv având în vedere că ele

contribuie la realizarea sarcinilor şi funcţiilor statului, care practic nu ar putea fi înfăptuite fără

aceste pârghii financiare. Mijloacele prin care finanţele publice, ca relaţii financiare definite mai

sus, îndeplinesc acest rol sunt funcţiile acestora. S-au identificat în doctrină în mod detaliat un

număr de 7 funcţii.

Cele 7 funcţii sunt după cum urmează:

funcţia de atragere a resurselor

funcţia de alocare a resurselor

funcţia de redistribuire a produsului intern net

funcţia de stabilizator al economiei naţionale

funcţia de stimulator al economiei naţionale

funcţia de coordonare a cererii şi de stabilire a priorităţilor social-economice

funcţia de control.

Unii autori sunt de părere că în realitate avem numai două funcţii, una de repartiţie şi una

de control, pe considerentul că primele 6 funcţii enumerate mai sus formează conţinutul funcţiei

de repartiţie

Funcţiile finanţelor publice sunt: În procesul formării, repartizării şi utilizării mijloacelor

băneşti ale societăţii, finanţele publice îndeplinesc două funcţii principale: funcţia de repartiţie şi

funcţia de control16

.

Funcţia de repartiţie – care corespunde activităţii de mobilizare, repartizare şi utilizare

a resurselor băneşti. Această funcţie cunoaşte 2 faze distincte însă organic legate între ele:

faza de constituie a fondurilor băneşti ale statului;

faza distribuirii fondurilor băneşti ale statului .

Sistemul de venituri pentru constituirea finanţelor publice (taxe şi impozite) reprezintă

un mijloc de intervenţie foarte eficient aflat la îndemâna statului. Resursele care alimentează

finanţele publice îşi au izvorul în P.I.B. şi într-o mai mică măsură în transferuri primite din

străinătate.

Distribuirea fondurilor băneşti ale statului pe beneficiari persoane fizice şi juridice, este

determinată de inventarierea nevoilor sociale existente în perioada de referinţă.. Cuantificarea

acestora în expresie bănească şi ierarhizarea lor în funcţie de importanţa pe care o reprezintă

unele în raport cu celelalte. Printr-o politică fiscală coerentă a cheltuielilor şi veniturilor publice,

bugetul de stat devine un mijloc deosebit de eficiente pentru prelua pe calea taxelor şi

impozitelor a unei părţi din venitul naţional şi redistribuirea acestora prin intermediul

cheltuielilor pentru obiective economice şi sociale de maximă importanţă pentru societate.

Distribuirea resurselor financiare publice se face, prin urmare, pe baza dimensionării volumului

cheltuielilor publice pe: destinaţii, beneficiari, obiective şi acţiuni.17

Distribuirea şi redistribuirea

16Iulian Văcărel, Florian Bercea, Gheorghe D. Bistriceanu, Gabriela Anghelache, Maria Bodnar, Tatiana Moşteanu, Florin Georgescu, Finanţe

publice, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1992, pp.59-66; 17Cheltuielile publice se defalcă pe următoarele categorii: învăţământ, sănătate, cultură, asigurări sociale şi protecţie socială, dezvoltări colective

venitului naţional conduc la formarea veniturilor finale ale statului, ale agenţilor economici şi ale

persoanelor fizice18

.

Funcţia de control – necesitatea acestei funcţii rezultă din faptul că fondurile de

resurse financiare constituite la dispoziţia statului aparţin întregii societăţi. Societatea este

interesată în dirijarea resurselor cu luarea în considerare a priorităţilor stabilite de organele

competente în utilizarea resurselor financiare ale statului în condiţii de maximă eficienţă

economică, socială şi de altă natură.

În aceste condiţii cetăţenii statului favorizează luarea de măsuri care împiedică irosirea

avutului public, previne efectuarea de cheltuieli ilegale, inoportune sau ineficiente, contribuie la

repararea prejudiciului adusă avutului public, contribuie la instaurarea ordinii şi disciplinei în

gestionarea banilor şi a altor valori publice.

Funcţia de control, are drept scop asigurarea respectării legilor şi crearea eficienţei

economice printr-o mai bună administrare a banului public. Se justifică deoarece fondurile

publice aparţin întregii societăţi. Funcţia de control constă în utilizarea finanţelor ca mijloc

dereflectare şi influenţare a proceselor economice şi sociale din cadrul societăţii.

Prin controlul financiar se urmăreşte asigurarea formării resurselor financiare ale statului

şi ale agenţilor economico - sociali, menţinerea integrităţii resurselor şi modul lor de gestionare

în raport cu criteriile de raţionalitate şi de eficienţă.

Totodată, controlul exercitat de finanţe contribuie la realizarea şi menţinerea echilibrului

monetar, valutar şi financiar în economie19

.

Controlul financiar este izvorul informaţiilor care asigură formularea corectă a unor noi

decizii şi luarea unor măsuri în vederea realizării, mobilizării oportune a resurselor în scopul

utilizării lor raţionale. Funcţia de control a finanţelor este un barometru pentru Parlament, şi un

instrument pentru Curtea de Conturi, Guvern, Ministerul Finanţelor Publice şi celelalte

ministere, comisii de cenzori alesocietăţilor comerciale în procesul verificării, conducerii şi

respectării prevederilor înscrise în legea finanţelor publice, a celor înscrise în bugetul

administraţiei centrale de stat, în bugetele locale, în bugetele de venituri şi cheltuieli ale agenţilor

economico - sociali, în celelalte documente de evidenţă a proceselor económico-financiare.

Funcţia de control este diferită prin conţinutul său în raport cu funcţia de repartiţie, dar se

suprapune peste aceasta din punctul de vedere al timpului şi al locului, când şi unde se exercită.

Motivaţia constă în împrejurarea că exercitarea funcţiei de control echivalează cu

efectuarea controlului asupra modului de distribuire şi redistribuire a produsului intern brut şi a

produsului intern net asupra proceselor de mobilizare şi dirijare a resurselor financiare ale

economiei, la nivel macro şi micro economic.

Funcţia de control se înfăptuieşte prin intermediul categoriilor financiare denumite

impozite, taxe, contribuţii, prelevări, alocaţii bugetare, cheltuieli bugetare, şi se manifestă printr-

şi locuinţe, apărare naţională, ordine publică, contribuţii externe, acţiuni economice sau de altă natură, datorie publică. În funcţie de nivelul de dezvoltare economică a ţării, aceste cheltuieli vizează cu prioritate acţiunile cu caracter social-cultural sau ele se îndreaptă în principal spre sfera

producţiei materiale 18Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., p. 22-23; 19 Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., p. 25.

un control mijlocit de monedă, ceea ce duce la realizarea unui control cuprinzător în comparaţie

cu ceea ce înţelegem prin simplu control financiar, dat fiind că relaţiile băneşti au o sferă mai

largă de manifestare decât finanţele.

Pentru statul modern, finanţele publice nu mai sunt un simplu mijloc de asigurare a

acoperirii cheltuielilor sale de administraţie, ci în primul rând un mijloc de intervenţie în viaţa

social economică de exercitare a unei influenţe pozitive pentru organizarea întregii societăţi.

Finanţele publice există pentru realizarea unor obiective precis determinate şi pentru

îndeplinirea anumitor sarcini care nu ar putea fi realizate pe altă cale sau cu alte mijloace, ele îşi

îndeplinesc misiunea lor socială pentru funcţiile pe care le exercită.

Controlul financiar se efectuează în procesul repartiţiei şi urmăreşte;

provenienţa resurselor care alimentează finanţele publice şi destinaţia pe care acestea o

capătă:

titlu cu care se mobilizează resursele şi titlu cu care se repartizează către diverşi

beneficiari:

dimensiunile fondului în raport cu P.I.B.

gradul de redistribuire a fondului între sferele de activitate, sectoarele sociale şi membrii

societăţii;

modul de asigurare a echilibrului între necesarul de resurse financiare şi posibilităţile de

procurare.

Sectiunea 2.4. Structura finantelor Publice

Analiza istorică a evoluţiei conceptului de relaţii financiare relevă faptul că acestea s-au

format în legătură cu apariţia existenţei şi funcţionării statului ca instituţie politică de organizare

şi conducere a societăţii care îndeplineşte şi rolul de a mobiliza resurse băneşti la dispoziţia sa

în vederea asigurării intereselor publice. Structura finanţelor publice presupune, în primul rând,

două elemente principale: veniturile publice şi cheltuielile publice.

La aceste elemente principale pot fi adăugate şi altele, nu mai puţin importante şi

necesare, care contribuie la stabilirea şi menţinerea legăturilor necesare sistemului finanţelor

publice: bugetul statului, finanţele locale şi bugetele unităţilor administrativ- teritoriale,

împrumuturile de stat sau creditul public finanţele organizaţiilor internaţionale20

.

Fiecare componentă a finanţelor are, pe de o parte, o existenţă de sine stătătoare, iar pe de

alta, reprezintă o parte dintr-un întreg.

În totalitatea lor, elementele componente ale structurii finanţelor publice formează

bugetul public naţional, denumit, în prezent sistem bugetar, în conţinutul căruia se regăsesc toate

veniturile publice realizate la nivelul unui stat şi toate cheltuielile care se efectuează într-un an

financiar pentru acoperirea intereselor generale ale societăţii21

.

Prin aplicarea descentralizării administrative statul a recunoscut dreptul autorităţilor

locale de a se ocupa de satisfacerea unor nevoi publice şi de a asigura prestarea de servicii

20Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, Dreptul finanţelor publice, Editura Accent, Cluj Napoca, 2005, p. 20. 21 Ioan Gliga, Drept financiar, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 10-12.

publice în interesul comunităţii respective. Aceasta a dus la apariţia unor noi subiecte în

raporturile de mobilizare a resurselor publice şi la apariţia unei noi sfere a relaţiilor financiare

denumită finanţele publice locale. Finanţele publice locale cunosc permanent o evoluţie mai

mult sau mai puţin autonomă faţă de cea a finanţelor statului şi au o structură de venituri şi

cheltuieli coordonată prin bugetele locale.

Componentele structurale ale relaţiilor financiare sunt; bugetul public (de stat, asigurări

sociale de stat şi locale), veniturile publice, cheltuielile publice, împrumutul de stat, finanţele

locale, controlul financiar.

Se consideră că nu fac parte din structura relaţiilor financiare circulaţia bănească

monetară, circulaţia bănească valutară, relaţiile băneşti stabilite de agenţii economici cu capital

de stat în derularea obiectului lor de activitate.

O componentă structurală specifică relaţiilor financiare din tara noastră o reprezintă

finanţele instituţiilor publice şi ale fondurilor speciale.

2.4.1. Structura finanţelor publice în România

Specificul modului de formare şi de alocare a diferitelor fonduri băneşti, caracteristicile

subiecţilor diferitelor relaţii financiare, tehnice şi mecanismele utilizate, etc, determină în însăşi

sfera finanţelor o anumită diferenţiere şi manifestarea unor tipuri distinct de relaţii financiare.

Această diferenţiere se impune a fi realizată luându-se în considerare următoarele criterii:

caracterul relaţiilor financiare şi al subiecţilor acestora;

forma de proprietate asupra capitalului social (patrimoniului);

nivelul şi structurile organizatorice în cadrul cărora se derulează relaţiile respective;

obiectul relaţiilor financiare;

Având în vedere aceste criterii avem o structură a finanţelor publice în ţara noastră după cum

urmează:

Finanţele generale ale statului;

Finanţele regiilor publice autonome;

Finanţele instituţiilor de stat.

Finanţele generale ale statului, includ bugetul public naţional, fondurile cu destinaţie

specială, relaţiile de asigurări publice. În bugetul public naţional se cuprinde bugetul puterii şi a

administraţiei centrale de stat şi bugetele locale ale căror fonduri se derulează prin trezoreria

publică.

De asemenea avem incluse fondurile cu destinaţie speciale (fondurile pentru plata

ajutorului de şomaj; fond de risc şi accident, fond de sănătate, fond pentru cercetare şi dezvoltare

etc.) şi relaţiile de asigurări publice (asigurările sociale de stat şi asigurările de stat de bunuri,

persoane şi răspundere civilă).

În funcţie de caracterul relaţiilor financiare şi al subiectelor acestora în structura

finanţelor din România sunt cuprinse finanţele publice (de stat) şi finanţele private.

Sectiunea 2.5. Organismele statale implicate in activitatea financiara

La soluţionarea problemelor financiare participă o multitudine de organe şi instituţii care

fac parte din sistemul democraţiei reprezentative din autoritatea administrativă, sau care

constituie organe specializate ale puterii executive, ori compartimente financiare ale agenţilor

economici şi instituţii publice după caz.

Activitatea financiară constă într-un complex de acţiuni şi activităţi desfăşurate în

principal de organele de stat, dar şi de către agenţi economici, de alte persoane juridice şi/sau de

persoane fizice şi care – îmbrăcând forma relaţiilor financiare – privesc constituirea, repartizarea

şi utilizarea fondurilor băneşti publice destinate dezvoltării (acumulării) şi consumului social22

.

Activitatea financiară a statului se manifestă atât sub forma unei activităţi legislative, cât

şi sub forma unei activităţi executive constând în executarea actelor normative la cazuri concrete,

cât şi în organizarea cadrului necesar efectuării acestei executări

Totalitatea organelor statului care desfăşoară activităţi în sfera finanţelor publice

formează aparatul financiar al statului şi pot fi împărţite în două mari categorii:

a. organe ale statului cu competenţă generală, dar care au şi importante atribuţii şi în

domeniul finanţelor publice:

Parlamentul României (în calitate de unică autoritatea legislativă şi de organ

reprezentativ suprem, adoptă legile bugetare, inclusiv cele privind rectificarea bugetară),

Guvernul României (în calitate unul din cel doi şefi ai executivului român şi de organ

care asigură conducerea generală a administraţiei publice din România, elaborează

proiectele bugetare, exercită conducerea generală a activităţii executive în domeniul

finanţelor publice),

Banca Naţională a României,

Consiliile locale şi serviciile publice locale (în calitate de autorităţi deliberative ale

unităţilor administrativ-teritoriale),

Ministerele, celelalte organe centrale şi locale ale administraţiei de stat, precum şi

instituţiile publice de subordonare centrală sau locală23

.

b. organe ale statului cu competenţă specială (sau organe de specialitate), care au

atribuţii exclusiv în domeniul finanţelor publice:

Ministerul Finanţelor Publice

Agenţia Naţională de Administrare Fiscală

Subunităţile organelor centrale de specialitate (Camerele de Conturi judeţene, Direcţiile

generale judeţene ale finanţelor publice, circumscripţiile fiscale municipale şi ale

sectoarelor capitalei)

Curtea de Conturi24

Departamentul de control al Guvernului25

.

22 Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., p. 30. 23 Art. 133-138 din Constituţia României, art. 93-104 din Legea privind administraţia publică locală nr. 215/2001, publicată în M.Of. nr. 204 din 23 aprilie 2001, cu modificările ulterioare, precum şi Legea finanţelor publice nr. 500/2002, publicată în M.Of. nr. 597 din 13 august 2002, cu

modificările ulterioare. 24 Dan Drosu Şaguna, op.cit., p. 35; 25 O.U.G. nr. 25 din 27 aprilie 2007 privind stabilirea unor măsuri pentru reorganizarea Aparatului de lucru al Guvernului, publicată în M.Of. 270

Organele din aparatul financiar al statului îndeplinesc atât sarcini generale (administrarea

finanţelor publice, realizarea şi menţinerea echilibrului financiar, monetar şi valutar al ţării,

asigurarea eficienţei economiei naţionale), cât şi sarcini de strictă specialitate (de exemplu,

efectuarea de studii, analize şi prognoze referitoare la activitatea financiară, monetară şi fiscală,

constituirea şi repartizarea resurselor băneşti necesare dezvoltării economiei naţionale şi

satisfacerii trebuinţelor sociale şi culturale; realizarea integrală a drepturilor patrimoniale ale

statului; apărarea integrităţii fondurilor publice; stabilirea clasificaţiei bugetare a veniturilor şi

cheltuielilor publice; întocmirea lucrărilor pregătitoare elaborării proiectului bugetului de stat;

organizarea şi urmărirea încasării veniturilor şi efectuării cheltuielilor bugetare; controlul

financiar etc.)26

.

Ministerul Finanţelor Publice este organul de specialitate al administraţiei publice

centrale care funcţionează în subordinea Guvernului27

care aplica strategia şi Programul de

guvernare în domeniul finanţelor publice28

.

În subordinea Ministerului Finanţelor a fost înfiinţată Comisia fiscală centrală ca

organism însărcinat cu misiunea de a asigura aplicarea unitară a prevederilor Codului fiscal, a

Codului de procedură fiscală şi a actelor normative anterioare în materie. Atribuţiile Comisiei

fiscale centrale sunt: soluţionarea unitară a problemelor de natură fiscală şi a celor de procedură

fiscală, în scopul eliminării confuziilor şi a interpretărilor diferite date legislaţiei fiscale şi

procedural-fiscale (precum şi a legislaţiei conexe); soluţionarea conflictelor de competenţă între

organele fiscale care nu sunt subordonate unui organ fiscal comun (inclusiv conflictele de

competenţă care privesc finanţele publice locale); determinarea cazurilor în care aplicarea scutirii

de TVA pentru bunurile şi serviciile finanţate din fonduri nerambursabile nu se poate realiza

confirm legii29

.

Agenţia Naţională de Administrare Fiscală este organ de specialitate al administraţiei

publice centrale, cu rang de instituţie publică, cu personalitate juridică şi cu buget propriu, în

subordinea Ministerului Finanţelor.

Agenţia Naţională de Administrare Fiscală are următoarele obiective:

a. colectarea veniturilor bugetului de stat, reprezentând impozite, taxe şi alte venituri ale

bugetului de stat, conform competenţelor, precum şi a veniturilor bugetului asigurărilor

sociale de stat, bugetului asigurărilor pentru şomaj, bugetului Fondului naţional unic de

asigurări sociale de sănătate, reprezentând contribuţia de asigurări sociale, contribuţia de

asigurări pentru şomaj, contribuţia pentru asigurări sociale de sănătate, contribuţia de

asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale, datorate de plătitori, persoane

juridice şi persoane fizice, care au calitatea de angajator sau asimilaţi acestora;

din 23 aprilie 2007. 26 Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., p. 33. 27 Legea nr. 90 din 26 martie 2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a Ministerelor, modificată prin Legea nr. 250 din

2006, publicată în M.Of. 554 din 27 iunie 2006. 28 Hotărârea nr. 1.574 din 18 decembrie 2003 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Economiei şi Finanţelor şi a Agenţiei Nationale de Administrare Fiscala, publicată în M.Of. nr. 2 din 5 ianuarie 2004, modificată si completată succesiv prin mai multe hotărâri ale Guvernului,

ultima: H.G. nr. 2088 din 2004, publicată în M.Of. nr. 1165 din 9 decembrie 2004. 50 Art. 1 din H.G. nr. 1574/2003. 29 Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., p. 37.

b.aplicarea unitară a prevederilor legislaţiei privind impozitele, taxele, contribuţiile sociale şi

alte venituri bugetare în domeniul său de activitate;

c. exercitarea prerogativelor stabilite de lege prin aplicarea unui tratament echitabil tuturor

contribuabililor.

În realizarea acestor obiective, îndeplineşte o serie de atribuţii stabilite prin acte

normative, între care cele mai importante sunt: propune şi elaborează strategii de dezvoltare,

precum şi soluţii de reformă în domeniul administrării veniturilor bugetare pentru care este

competentă potrivit legii; asigură aplicarea corecta, unitară şi nediscriminatorie a legislaţiei

fiscale; elaborează proceduri de administrare a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale;

analizează proiectele de acte normative care conţin prevederi referitoare la administrarea

veniturilor bugetare pentru care este competentă; participă, împreună cu direcţiile de specialitate

din cadrul Ministerului Finanţelor, la elaborarea de proiecte de acte normative privind stabilirea

veniturilor bugetare; efectuează monitorizarea depunerii de către plătitori a declaraţilor

impozitelor, taxelor, contribuţiilor sociale şi a altor venituri bugetare potrivit legii, precum şi a

plăţilor efectuate; iniţiază şi desfăşoară acţiuni legale în cazul neconformării contribuabililor în

îndeplinirea obligaţiilor declarative şi de plată; elaborează proceduri privind activitatea de

asistenţă, îndrumare şi informare a contribuabililor; reprezintă statul în faţa instanţelor, ca subiect

de drepturi şi obligaţii privind impozitele, taxele, contribuţiile sociale şi alte activităţi ale

Agenţiei Nationale de Administrare Fiscală30

.

Trezoreria publică (Trezoreria statului) este un sistem unitar şi integrat prin care statul

asigură efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi privind fonduri publice, inclusiv cele privind

datoria publică, precum şi a altor operaţiuni ale statului, în condiţii de siguranţă şi în

conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare31

.

Prin trezoreria statului se derulează operaţiunile de încasări şi plăţi privind fonduri

publice care privesc, după caz, fără a se limita la acestea:

a. veniturile şi cheltuielile bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor

locale, bugetului trezoreriei statului;

b. veniturile şi cheltuielile bugetelor fondurilor speciale, care se constituie şi se utilizează

potrivit reglementărilor legale;

c. veniturile şi cheltuielile bugetelor instituţiilor publice;

d. emiterea certificatelor de trezorerie pentru populaţie, răscumpărarea acestora la scadenţă şi

transformarea certificatelor de trezorerie în certificate de depozit;

e. datoria publică internă şi externă, inclusiv serviciul datoriei publice interne şi externe;

f. alte venituri şi cheltuieli privind fonduri publice, reglementate prin dispoziţii legale, inclusiv

drepturile de încasat şi obligaţiile de plată ale statului, la baza cărora stau acorduri şi

convenţii guvernamentale şi comerciale32

.

30Art. 19 alin. 2 din H.G. nr. 1574/2003. 31O.U.G. nr. 146/2002 privind formarea şi utilizarea resurselor derulate prin Trezoreria statului, publicată în M.Of. al României nr.824 din 14

noiembrie 2002, republicată în M.Of. nr. 295 din 16 aprilie 2006. 32Art. 2 din O.U.G. nr.146/2002.

CAPITOLUL III

BUGETUL STATULUI SI PROCEDURA BUGETARA

Sectiunea 3.1. Bugetul statului

Sectiunea 3.2. Conceptul de buget public nafional

Sectiunea 3.3. Principiile dreptului bugetar

Sectiunea 3.4. Procedura bugetara

Sectiunea 3.5. Raspunderea juridica antrenata de nerespectarerea regulilor procedurii

bugetare

Sectiunea 3.1. Bugetul statului

Teorii cu privire la natura juridica privitoare la bugetul statului:

este un act administrativ, deoarece atât veniturile cât şi cheltuielile bugetare sunt

considerate doar evaluări de ordin financiar pe care le realizează – în fapt – agenţii

administrativi. După această teorie, bugetul de stat este un act-condiţie pus la dispoziţia

agenţilor administrativi de către legiuitor, pentru ca – prin intermediul lui – să se poată

realiza actele juridice prin care se obţin creanţe de la şi în favoarea tezaurului public şi

prin care urmează a se efectua plata acestor creanţe1.

este un plan financiar şi anume principalul plan financiar cu caracter executoriu al

statului, sau, altfel spus, principalul plan financiar anual cu caracter operativ al statului2.

este o lege propriu-zisă3, un act normativ elaborat si emis de către puterea legislativă a

statului. O variantă puţin diferită a acestei teorii, consideră bugetul un act de planificare

financiară care – după ce a fost adoptat de către puterea legislativă, printr-o lege emisă în

acest scop – dobândeşte natura juridică specifică de lege4.

este atât o lege, cât şi un act administrativ. Partea bugetul privind veniturile este o lege

deoarece este creatoare de dispoziţii generale, iar partea privind cheltuielile publice este

un act administrativ, dând naştere, prin acte individuale şi concrete a unor efecte juridice5.

este un program ce îmbracă forma unui act normativ, care îi conferă forţa juridică necesară

punerii în aplicare6.

bugetul public este principalul plan (document) financiar al statului, care cuprinde

indicatorii financiari privind modul de realizare a veniturilor publice şi de efectuare a

cheltuielilor publice centralizate, respectiv înfăptuite de stat. Dar, din moment ce acest

plan dobândeşte anumite trăsături specifice normelor juridice, pentru că el este întotdeauna

adoptat de către puterea legislativă (printr-o lege emisă special în acest scop), în final,

natura sa juridică este fie aceea de lege, fie cel puţin aceea a unui document public care a

căpătat forţa juridică a unei legi. Aceasta rezultă, în principal, din faptul că – odată adoptat

1 Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., p. 82; Cristina Oneţ, op.cit., p. 40.

2 Gheorghe Bistriceanu şi alţii, Finanţele R.S.R., Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981, p. 62. 3 Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., p. 82; Cristina Oneţ, op.cit., p. 40; D. D. Şaguna, Dan Şova, op.cit., pp.

72-73. 4Ioan Gliga, Gheorghe Gilescu, Paul Olcescu, Drept financiar, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981, p. 48. 5 Cristina Oneţ, op.cit., p. 40.

6 Cristina Oneţ, op.cit., p. 41.

de puterea legislativă din stat – bugetul devine obligatoriu, el căpătând forţa specifică a

oricărei norme de drept şi, în consecinţă, el trebuie realizat şi înfăptuit ca atare7.

Bugetul apare odată cu statul din necesitatea de a reflecta nevoile publice sub forma

cheltuielilor publice şi resursele de venit sub forma veniturilor publice ce au scopul de a rezolva

cheltuielile publice. Se consideră că bugetul astfel privit a apărut la începutul perioadei istorice

contemporane, datorită apariţiei nevoii de a avea un act decizional al veniturilor şi cheltuielilor

anuale ale statului şi un procedeu de corelare a acestora8.

In doctrina modernă este predominantă ideea că bugetul reprezintă actul juridic necesar

pentru stabilirea şi autorizarea prealabilă a veniturilor şi cheltuielilor publice. Expresia "buget"

îşi are originea din cuvântul de origine franceză "bouje" prin care se înţelegea "Punga în care se

ţineau banii".

Juridic, instituţia bugetului a fost reglementată pentru prima dată în Franţa, în anul 1802.

După 4 ani, în 1806 este reglementată mai exact într-o lege a finanţelor.

In ţara noastră este semnalată în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu prin

denumirea "Condica de venituri şi cheltuieli".

In timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat este cunoscută sub denumirea de

"Sămiilevistieriei". În perioada 1831-1832 (a Regulamentelor Organice) în Muntenia şi Moldova

găsim referiri la buget sub formularea "închipuirea cheltuielilor anului viitor".

Între cele două războaie mondiale instituţia bugetului a evoluat devenind un instrument

de programare a veniturilor şi cheltuielilor publice supus aprobării parlamentelor şi adoptat prin

lege.

După cel de al doilea război mondial s-a recurs la sistemul pluralităţii de bugete.În

sistemul socialist bugetul exprima economia centralizată numindu-se "bugetul centralizat al

statului".

După anul 1989 pe baza prevederilor art.138 din Constituţia din 1991, modificată prin

referendum în anul 2003 (19 octombrie), conceptul de buget public naţional în România este

prezentat ca o noţiune sintetică a trei instituţii juridice diferite făcând referire expresă la

cuprinsul bugetului public naţional ce este format din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale

de stat şi bugetele locale ale comunelor, oraşelor şi ale judeţelor.

Legea nr. 500/2002 foloseşte termeni noi faţa de reglementările anterioare din Legea

nr.10/1991 şi Legea nr.72/1996 cu privire la "sistemul bugetar" acesta fiind numit "fonduri

publice" şi "proces bugetar" la art. l, pct. 2, după cum urmează:

buget de stat;

buget al asigurărilor sociale de stat;

buget al fondurilor speciale;

buget al trezoreriei statului;

buget al instituţiilor publice autonome;

7 Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., p. 84.

8 Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., pp. 65-69.

buget al instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de stat, bugetul

asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, după caz;

buget al instituţiilor publice finanţate integral din venituri publice;

buget al fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat şi ale

căror rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice;

Bugetul public (de stat) este pârghia la îndemâna puterii prin care se proiectează şi se

desfăşoară activitatea financiară a statului în mod planificat. Bugetul este oglinda care reflectă în

mod riguros activitatea finanţelor publice ale statului.

Sectiunea 3.2. Conceptul de buget public national

Bugetul public naţional poate fi definit ca fiind „un plan financiar al statului prin care

sunt prevăzute veniturile şi cheltuielile pentru o perioadă determinată de timp”. El cuprinde un

ansamblu coerent de indicatori de plan în care sunt înscrise veniturile şi cheltuielile statului

pentru o perioadă viitoare. Sintagmele „sistem bugetar” şi, respectiv, „buget public naţional”

sunt sinonime, ele cuprinzând totalitatea bugetelor care se întocmesc şi se înfăptuiesc – într-un

an financiar – la nivelul unui stat9.

Veniturile publice sunt formate din totalitatea resurselor băneşti ale statului şi unităţilor

administrativ-teritoriale care alimentează bugetele publice.

Este folosită şi expresia de venit bugetar în sensul de prelevare legală de la persoane

fizice sau juridice sub forma impozitelor, a taxelor, contribuţiilor şi altor surse (amenzi, dobânzi,

penalităţi) şi care sunt menite să alimenteze bugetele publice10

.

În doctrina românească, conceptul de buget (buget public naţional, sistem bugetar) a

primit diverse definiţii.

Astfel, bugetul public naţional a fost definit ca fiind “planul financiar al statului prin

care sunt prevăzute veniturile şi cheltuielile publice pentru o perioadă determinată de timp”11

.

Prin buget public se înţelege „un program prin care se prevăd şi se aprobă veniturile şi

cheltuielile unui corp public pentru o perioadă determinată, adoptat printr-un act normativ, care

să îi confere forţa juridică necesară punerii lui în aplicare” 12

.

Sistemul bugetar a mai fost definit şi ca „planul financiar al statului, prin care sunt

prevăzute veniturile şi cheltuielile pentru o perioadă determinată de timp”13

.

Trăsăturile comune care caracterizează un buget, de care nu este străin nici bugetul

public naţional român sunt următoarele14

:

bugetul este un act previzional;

este un act anual (anul financiar corespunzând anului calendaristic);

este un sistem de fluxuri financiare privind formarea resurselor băneşti publice,

gestionarea, utilizarea şi controlul folosirii acestora;

9 Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., p. 69.

10 Cristina Oneţ, op.cit., p. 43.

11 D. D. Şaguna, op.cit., p. 18. 12

Cristina Oneţ, op.cit., p. 33. 13

D. D. Şaguna, Dan Şova, Drept financiar public, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 71. 14 T. Moşteanu, Buget şi trezorerie publică. Ed. Did şi Ped, Bucureşti 1997, pag 8

este un instrument de politică a statului în domeniul fiscalităţii, bugetul reflectând

politica financiară propriu-zisă a statului15

.

Rolul complex al sistemului bugetar în cadrul activităţii statale este construit pe următoarele

aspecte:

participă în mod direct la exercitarea funcţiilor statului;

asigură autonomia reală a colectivităţilor locale;

garantează realizarea efectivă a protecţiei sociale a unor categorii importante din rândul

populaţiei;

asigură echilibrul financiar, monetar şi valutar al statului;

are un important rol stabilizator al economiei naţionale16

.

Bugetul public naţional îndeplineşte un rol deosebit în procesul redistribuirii de valori

între economia naţională de pe o parte, şi între stat şi populaţie pe de altă parte. El intervine şi în

redistribuirea resurselor financiare, între sfera productivă şi cea neproductivă şi în asigurarea

protecţiei sociale.

Acesta are o importanţă deosebită, deoarece:

participă în mod direct la îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor statului;

asigură autonomia colectivităţilor locale;

garantează realizarea efectivă a protecţiei sociale;

asigură echilibrul financiar monetar şi valutar al statului;

are un important rol stabilizator al economiei naţionale.

3.2.1. Componentele Bugetului Public naţional sunt:

bugetul central respectiv bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi fondurile

speciale;

bugetele locale, judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale;

bugete ale instituţiilor publice.

Bugetele care compun bugetul public naţional sunt autonome, cu venituri şi cheltuieli

distincte. Ele se elaborează şi se aprobă separat, iar titularii acestora sunt în relaţii de autonomie.

3.2.2. Natura juridică a Bugetului Naţional

Conform unei prime teorii, bugetul public este un act administrativ, deoarece atât

veniturile cât şi cheltuielile bugetare sunt considerate doar evaluări de ordin financiar pe care le

realizează – în fapt – agenţii administrativi. După această teorie, bugetul de stat este un act-

condiţie pus la dispoziţia agenţilor administrativi de către legiuitor pentru ca – prin intermediul

lui – să se poată realiza actele juridice prin care se obţin creanţe de la şi în favoarea tezaurului

public şi prin care urmează a se efectua plata acestor creanţe17

.

15

Emil Bălan, op.cit., p. 43. 16

D.D.Şaguna, Dan Şova, op.cit., p. 72. 17

Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., p. 82;

Bugetul public este un plan financiar Conform altei teorii şi anume principalul plan

financiar cu caracter executoriu al statului, sau, altfel spus, principalul plan financiar anual cu

caracter operativ al statului18

, act de planificare financiară care – după ce a fost adoptat de către

puterea legislativă, printr-o lege emisă în acest scop – dobândeşte natura juridică specifică de

lege19

.

O alta opinie este aceea ca bugetul public este atât o lege, cât şi un act administrativ.

Partea bugetul privind veniturile este o lege deoarece este creatoare de dispoziţii generale, iar

partea privind cheltuielile publice este un act administrativ, dând naştere, prin acte individuale şi

concrete a unor efecte juridice20

.

Conform unei alte teorii, bugetul public este un program ce îmbracă forma unui act

normativ, care îi conferă forţa juridică necesară punerii în aplicare21

.

O alta teorie, are în vedere toate aspectele evidenţiate de celelalte, bugetul public este

principalul plan (document) financiar al statului, care cuprinde indicatorii financiari privind

modul de realizare a veniturilor publice şi de efectuare a cheltuielilor publice centralizate,

respectiv înfăptuite de stat. Dar, din moment ce acest plan dobândeşte anumite trăsături specifice

normelor juridice, pentru că el este întotdeauna adoptat de către puterea legislativă (printr-o lege

emisă special în acest scop), în final, natura sa juridică este fie aceea de lege, fie cel puţin aceea a

unui document public care a căpătat forţa juridică a unei legi. Aceasta rezultă, în principal, din

faptul că – odată adoptat de puterea legislativă din stat – bugetul devine obligatoriu, el căpătând

forţa specifică a oricărei norme de drept şi, în consecinţă, el trebuie realizat şi înfăptuit ca atare22

.

Sectiunea 3.3. Principiile dreptului bugetar

Prin Constituţie, cât şi prin Legea Finanţelor Publice, sunt stabilite principiile în baza

cărora se elaborează şi se execută bugetul de stat, principii valabile şi pentru celelalte bugete ce

compun bugetul public naţional.

Ca obiect de reglementare precis şi restrâns, dreptul bugetar nu se suprapune

reglementărilor referitoare la impozite şi taxe (care constituie venituri bugetare) şi nici acelora

privind împrumuturile de stat, dar reglementările sale sunt în strânsă legătură cu acestea, aflându-

se chiar în interdependenţă, întrucât executarea bugetului public naţional anual presupune

perceperea impozitelor şi taxelor în principal, dar – uneori, în funcţie de necesităţi – şi

împrumuturi de stat pentru completarea veniturilor realizate din impozite şi taxe23

.

Astfel, conform Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice, la baza constituirii

bugetului stau următoarele principii şi reguli:

a. Principiul universalităţii – conform acestui principiu, în buget, veniturile şi

cheltuielile se înscriu în totalitate, în sume brute (art. 8 alin. 1 din Legea nr. 500/2002 privind

finanţele publice), în fiecare an bugetar. Mai mult, veniturile bugetare nu pot fi afectate direct

18 Gheorghe Bistriceanu şi alţii, Finanţele R.S.R., Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981, p. 62. 19 Ioan Gliga, Gheorghe Gilescu, Paul Olcescu, Drept financiar, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981, p. 48. 20

Cristina Oneţ, op.cit., p. 40. 21

Cristina Oneţ, op.cit., p. 41. 22

Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., p. 84. 23

Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., p. 85.

unei cheltuieli bugetare anume, cu excepţia donaţiilor şi sponsorizărilor, care au stabilite

destinaţii distincte.

Inconvenientul major pe care îl prezintă aplicarea la rigoare a principiului universalităţii

decurge din proporţiile (prea mari) ale bugetului brut, care – elaborat in extenso – ar cuprinde

toate veniturile şi toate cheltuielile anuale ale bugetului de stat, ceea ce ar amplifica şi îngreuna

evidenţa contabilă bugetară24

.

În doctrină au fost evidenţiate două reguli de bază, fără de care aplicarea acestui

principiu ar fi lipsită de relevanţă:

regula necompensării cheltuielilor proprii cu veniturile proprii,

regula neafectării unor venituri pentru cheltuielile necesare întreţinerii instituţiilor

publice sau pentru desfăşurarea unor activităţi care se finanţează de la bugetul de

stat25

.

b. Principiul publicităţii – conform căruia sistemul bugetar este deschis şi transparent,

acestea realizându-se prin:

dezbaterea publică a proiectelor de buget, cu prilejul aprobării acestora;

dezbaterea publică a conturilor generale anuale de execuţie a bugetelor, cu prilejul

aprobării acestora;

publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a actelor normative de aprobare

a bugetelor şi conturilor anuale de execuţie a acestora;

utilizarea mijloacele de informare în masă, pentru difuzarea informaţiilor asupra

conţinutului bugetului, exceptând informaţiile şi documentele nepublicabile,

prevăzute de lege (art. 9 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice).

c. Principiul unităţii – conform căruia veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu într-

un singur document, pentru a se asigura utilizarea eficientă şi monitorizarea fondurilor publice

(art. 10 alin. 1 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice). Realizându-se potrivit acestor

cerinţe, bugetul reflectă – din punct de vedere financiar – starea reală a situaţiei financiare a ţării,

iar sub aspect politic, prin controlul pe care îl exercită asupra bugetului, parlamentul poate avea o

vedere mult mai clară şi de ansamblu asupra cheltuielilor publice ale statului26

.

d. Principiul anualităţii – conform căruia veniturile şi cheltuielile bugetare sunt

aprobate prin lege pe o perioadă de un an, care corespunde exerciţiului bugetar (art. 11 alin. 1 din

Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice). Toate operaţiunile de încasări şi plăţi efectuate în

cursul unui an bugetar în contul unui buget aparţin exerciţiului corespunzător de execuţie a

bugetului respectiv (art. 11 alin. 2 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice).

Dar, mai nou, în doctrina economică s-a avansat ideea că anualitatea nu mai corespunde

exigentelor unei societăţi moderne, mai ales din punct de vedere al investiţiilor necesare unor

24

Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., p. 89. 25

Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., p. 89. 26 Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., pp. 87-88.

lucrări publice (investiţii care, de obicei se întind pe o perioadă de mai mulţi ani) sau cel al

programării bugetare pe termen mediu şi lung27

.

Dar, datorită faptului că principiul anualităţii este expres reglementat prin legislaţie,

previziunile şi programările plurianuale pot fi făcute, dar numai cu titlul de excepţie de la

regulă28

.

e. Principiul specializării bugetare – conform acestui principiu, veniturile şi

cheltuielile bugetare se înscriu şi se aprobă în buget pe surse de provenienţă şi, respectiv, pe

categorii de cheltuieli, grupate după natura lor economică şi destinaţia acestora, potrivit

clasificaţiei bugetare (art. 12 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice).

f. Principiul unităţii monetare – conform principiului prevăzut de art. 13 din Legea nr.

500/2002 privind finanţele publice, toate operaţiunile bugetare se exprimă în monedă naţională.

g. Principiul echilibrului – conform acestui principiu, bugetul trebuie conceput în aşa fel

încât cele două părţi ale acestuia (venituri şi cheltuieli) să se afle în echilibru, să fie corelate

numeric, cu preconizarea unei excedent numeric al veniturilor faţă de suma cheltuielilor.

Realizarea echilibrului bugetar este o necesitate pentru existenţa echilibrului economiei naţionale

şi, deci, a unei corecte orientări a activităţii financiare a statului, în acord cu direcţia şi ritmul

dezvoltării economice generale. Realitatea a demonstrat că de cele mai multe, veniturile nu au

fost suficiente pentru acoperirea tuturor cheltuielilor, astfel încât existenţa unui deficit bugetar nu

reprezintă un obstacol insurmontabil, din contra poate fi folosit mijloc de influenţare a

dezvoltării economice prin preluarea cu titlul de împrumut şi întrebuinţarea de către stat a unei

însemnate părţi a capitalurilor disponibile pe piaţa internă29

.

h. Principiul realităţii bugetare – presupune regula fundamentală conform căreia, la

întocmirea bugetului trebuie avute în vedere variantele cele mai apropiate de realitate, respectiv a

variantelor celor mai prudente în realizarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor30

. Apreciat şi

aplicat în considerarea necesităţilor economico-sociale, acest principiu face posibilă

determinarea cât mai exactă a volumului veniturilor bugetare de care depinde – în mod direct –

volumul cheltuielilor bugetare31

.

Sectiunea 3.4. Procedura bugetara

3.4.1. Elaborarea proiectului bugetului de stat

Prin procedură bugetară se înţelege un ansamblu de acte şi operaţiuni privind realizarea

proiectului de buget, aprobarea acestuia, executarea bugetului, încheierea şi aprobarea contului

27

Nicolae Hoanţă, Economie şi finanţe publice, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p. 243. 28

Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., p. 87. 29 Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., p. 91. 30

D. D. Şaguna, Dan Şova, op.cit., p. 31

Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., p. 92.

general de execuţie bugetară, precum şi controlul execuţiei bugetare, ceea ce presupune

parcurgerea a tot atâtea etape.

Elaborarea proiectului de buget cuprinde activitatea de determinare a veniturilor şi a

cheltuielilor bugetului public naţional. Începe în anul premergător celui pentru care se întocmeşte

proiectul şi se realizează în sistem piramidal (de jos în sus, adică de la unităţile de bază din

teritoriu se colectează propunerile privind cifrele de venituri şi cheltuieli care se centralizează –

pe linie strict ierarhică – mai întâi la ministere sau alte organe centrale de stat, respectiv instituţii

publice şi apoi la Ministerul Finanţelor Publice). Aprobarea bugetului presupune dezbaterea

proiectului în Parlament şi votarea legii bugetare anuale; această etapă se parcurge – de regulă–

tot în anul premergător celui pentru care s-a întocmit proiectul de buget; atunci când nu este

posibilă adoptarea bugetului la timpul potrivit, dezbaterea şi aprobarea lui se fac în prima parte a

anului în care bugetul urmează să fie pus în aplicare. Executarea bugetului (sau execuţia

bugetară) constă în realizarea veniturilor la termenele şi în cuantumurile prevăzute, precum şi în

efectuarea cheltuielilor potrivit destinaţiilor stabilite. Această etapă este cea mai importantă,

întrucât ea presupune înfăptuirea concretă a previziunilor aprobate de puterea legislativă;

execuţia bugetară se înfăptuieşte – în mod firesc – în anul pentru care s-a aprobat bugetul.

Încheierea exerciţiului bugetar presupune realizarea – pe baza datelor furnizate de evidenţa

execuţiei bugetare – a unei dări de seamă cu privire la modul de realizare a veniturilor şi de

efectuare a cheltuielilor pentru anul bugetar expirat; această fază a procedurii bugetare se

parcurge – în mod evident – în anul următor celui pentru care s-a elaborat şi aprobat bugetul de

stat. Controlul execuţiei bugetare constă în verificarea modului în care au fost aduse la

îndeplinire prevederile cuprinse în bugetul public naţional. Activitatea de control asupra

execuţiei bugetare se desfăşoară, de o manieră complexă, de către mai multe categorii de organe

ale statului, având competenţe diferite32

.

Un rol deosebit de important în derularea procesului bugetar revine ordonatorilor de

credite. Ordonatorii de credite sunt acele persoane fizice investite cu dreptul de a dispune – în

condiţiile legii – asupra creditelor bugetare, în virtutea funcţiei pe care o deţine în conducerea

unei instituţii publice sau a unui organ de stat33

.

Conform legii, există trei categorii de ordonatorii de credite: principali, secundari şi

terţiari.

Ordonatorii principali de credite sunt miniştrii, conducătorii celorlalte organe de

specialitate ale administraţiei publice centrale, conducătorii altor autorităţi publice şi

conducătorii instituţiilor publice autonome. Ordonatorii principali de credite repartizează

creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice ierarhic

inferioare, ai căror conducători sunt ordonatori secundari sau terţiari de credite, după caz, în

raport cu sarcinile acestora, potrivit legii.

Ordonatorii secundari de credite sunt conducătorii instituţiilor publice cu personalitate

juridică şi buget propriu, aflate în raport de subordonare ierarhică faţă de ordonatorii principali

32

Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., pp. 97-99. 33 Ioan Gliga, op.cit., p. 47.

de credite. Ordonatorii secundari de credite repartizează creditele bugetare aprobate, pentru

bugetul propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice subordonate, ai căror conducători sunt

ordonatori terţiari de credite, în raport cu sarcinile acestora, potrivit legii.

Ordonatorii terţiari de credite bugetare sunt conducătorii instituţiilor publice cu

personalitate juridică şi buget propriu, din subordinea ordonatorilor principali sau secundari şi

care au numai dreptul de a aproba efectuarea cheltuielilor din creditele bugetare pe care le

primesc, după caz, fie de la ordonatorii principali, fie de la ordonatorii secundari. Ordonatorii

terţiari de credite utilizează creditele bugetare ce le-au fost repartizate numai pentru realizarea

sarcinilor instituţiilor pe care le conduc, potrivit prevederilor din bugetele aprobate şi în

condiţiile stabilite prin dispoziţiile legale.

Conform art. 22 alin. 1 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, ordonatorii de

credite au obligaţia de a angaja şi de a utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor şi

destinaţiilor aprobate, pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituţiilor publice respective

şi cu respectarea dispoziţiilor legale.

Ordonatorii de credite răspund, potrivit legii, de:

a. angajarea, lichidarea şi ordonanţarea cheltuielilor în limita creditelor bugetare

repartizate şi aprobate;

b. realizarea veniturilor;

c. angajarea şi utilizarea creditelor bugetare pe baza bunei gestiuni financiare;

d. integritatea bunurilor încredinţate instituţiei pe care o conduc;

e. organizarea şi ţinerea la zi a contabilităţii şi prezentarea la termen a situaţiilor

financiare asupra situaţiei patrimoniului aflat în administrare şi execuţiei bugetare;

f. organizarea sistemului de monitorizare a programului de achiziţii publice şi a

programului de lucrări de investiţii publice;

g. organizarea evidenţei programelor, inclusiv a indicatorilor aferenţi acestora;

h. organizarea şi ţinerea la zi a evidenţei patrimoniului, conform prevederilor legale.

Bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale,

bugetele creditelor externe contractate sau garantate de stat şi bugetele fondurilor externe

nerambursabile, se aprobă prin lege. Bugetele instituţiilor publice autonome se aprobă de către

organele abilitate în acest scop prin legi speciale. Bugetele instituţiilor publice finanţate parţial

din Bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetele

creditelor externe contractate sau garantate de stat şi bugetele fondurilor externe nerambursabile

se aprobă prin lege, ca anexe la bugetele ordonatorilor principali de credite. Bugetele instituţiilor

publice finanţate integral Bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor

speciale, bugetele creditelor externe contractate sau garantate de stat şi bugetele fondurilor

externe nerambursabile se aprobă de către ordonatorul de credite ierarhic superior al acestora.

Bugetele instituţiilor publice care se finanţează integral din venituri proprii se aprobă de către

organul de conducere al instituţiei publice şi cu acordul ordonatorului de credite ierarhic

superior. Bugetul trezoreriei statului se aprobă prin hotărâre a Guvernului. Bugetele locale se

aprobă prin hotărâre de către consiliile locale (comunale, orăşeneşti, municipale şi judeţene).

Procesul bugetar reprezintă un ansamblu de operaţiuni care se succed anual şi privesc

elaborarea şi aprobarea proiectului legii bugetare anuale, execuţia curentă a bugetului, încheierea

şi aprobarea contului de execuţie bugetară, precum şi controlul bugetar.

Sub aspectul realizării sale în timp, procesul bugetar durează circa 2 ani şi jumătate,

întinzându-se pe 3 ani calendaristici consecutivi. Astfel, în a doua jumătate a primului an

calendaristic are loc întocmirea proiectului legii şi dimensionarea cifrelor bugetare aferente care

se aprobă de către forul legislativ, în anul al doilea se realizează execuţia bugetară curentă, iar în

anul al treilea se încheie contul de execuţie bugetară, care este supus aprobării Parlamentului.

Operaţiunile ce compun procesul bugetar poartă amprenta specificului naţional al cadrului legal

şi administrativ în care se derulează, dar prezintă şi o seamă de trăsături comune.

Procesul bugetar este unul de decizie, care constă în ordonarea priorităţilor şi în alocarea

resurselor necesare finanţării obiectivelor vizate, având utilitate publică. Decizia ce urmează a fi

luată este una din cele mai grele, întrucât resursele mobilizate de obicei sunt limitate şi se

situează în toate cazurile, sub nivelul necesităţilor publice ale perioadei.

Procesul bugetar este predominant politic, întrucât deciziile privind alocarea resurselor

bugetare mobilizabile nu se întemeiază pe criterii sau informaţii de piaţă, ci au la bază

obiectivele din programul de guvernare fixate de partidul (ori coaliţia din Parlament) care deţine

majoritatea parlamentară. In consecinţă decizia finală, concretizată în legea bugetară anuală este

adoptată prin mecanismul reprezentării şi al votului.

Procesul bugetar are caracter complex, ca urmare a faptului că este realizat prin

participarea unui mare număr de subiecţi, de natură diferită (şcoli, spitale, universităţi,

departamente, ministere, societăţi comerciale, regii autonome, partide politice) fiecare cu

interesele, nevoile şi posibilităţile sale.

Procesul bugetar este ciclic, realizându-se succesiv şi după un calendar riguros, potrivit

cerinţelor principiilor anualităţii şi publicităţii bugetare.

Procesul bugetar este strict reglementat, astfel că în derularea sa concretă se impune

respectarea riguroasă a legislaţiei în materie şi a normelor metodologice elaborate în acest scop

de către Ministerul de Finanţe (în alte ţări de Ministerul Bugetului).

În proiectul legii bugetare anuale sunt reflectate principalele opţiuni ale Guvernului în

diversele domenii ale vieţii social - economice, astfel că acest proiect are caracterul unui

document (sau complex de documente) de cea mai mare importanţă. Întocmirea proiectului legii

bugetare se realizează de către organisme diferite, în funcţie de competenţele stabilite de lege în

ceea ce priveşte iniţiativa bugetară.

Din acest punct de vedere în practică se disting:

a.Sistemul iniţiativei guvernamentale;

b.Sistemul mixt (al iniţiativei Parlamentului şi Guvernului);

c. Sistemul iniţiativei Prezidenţiale.

a. Sistemul iniţiativei guvernamentale.

Constă în abilitarea Guvernului de a stabili sau sprijini măsurile vizând aprobarea

cheltuielilor publice sau instituirea de venituri publice. Acest sistem este caracteristic Marii

Britanii. Aici proiectul bugetului public este elaborat sub coordonarea cancelarului tezaurului. In

această concepţie, instituţia Tezaurului Public primeşte şi centralizează toate propunerile de

cheltuieli elaborate de celelalte ministere, având dreptul de a controla aceste propuneri şi de a

cere eventuala lor revizuire. În cazul ivirii divergenţelor, soluţionarea acestora se realizează de

către primul ministru sau de Guvern. De asemenea, Instituţia Tezaurului Public are competenţă

în a se îngriji de veniturile publice. Propunerile bugetare pot fi amendate de către Camera

Comună, dar aceste amendamente trebuie să fie însuşite de Guvern. De aceea, cel mai adesea

această cameră evită modificarea propunerilor bugetare anuale primite.

Camera Lorzilor primeşte proiectul bugetului doar pentru informarea sa, neavând

atribuţiiîn acest domeniu.

b. Sistemul mixt

Are aplicabilitate în Franţa şi în alte ţări europene. Se referă la asumarea iniţiativei

bugetare atât de către Parlament cât şi decătre Guvern. Potrivit acestui sistem Ministerul

Finanţelor Publice are rolul îndrumării metodologice a operaţiunilor de elaborare a proiectelor de

buget şi al centralizării propunerilor tuturor ministerelor şi a altor subiecţi bugetari, întocmind o

schiţă de buget cu alocaţiile bugetare şi veniturile publice propuse.

Dacă între orientările de politică bugetară elaborate de Ministerul de Finanţe şi nivelurile

transmise de acesta pentru diversele tipuri de cheltuieli, pe de o parte şi propunerile proprii ale

ministerelor, diverselor agenţii guvernamentale ori centre de responsabilitate, pe de altă parte,

intervin divergenţe, acestea sunt analizate în prima instanţă de către specialişti în domeniu. In

etapa a doua, se încearcă soluţionarea divergenţelor prin discuţii ale Ministerului de Finanţe cu

ceilalţi miniştri ori conducători ai centrelor de responsabilitate, iar în a treia etapă se ajunge la

primul ministru. Echilibrarea şi definitivarea proiectului de buget, precum şi elaborarea finală a

textului celorlalte documente însoţitoare ale proiectului se realizează de către guvern, după care

toate acestea se înaintează Parlamentului spre dezbatere şi aprobare.

Aceste documente sunt următoarele:

expunerea de motive şi proiectul de lege pentru aprobarea bugetului;

anexele la proiectul de lege, care redau structura veniturilor şi alocaţiilor bugetare,

potrivit cerinţelor acceptate în aplicarea principiilor unităţii bugetului şi al specializării

bugetare;

elemente de fundamentare luate în considerare de către Guvern care sunt necesare

Parlamentului pentru analiza proiectului de buget;

Propunerile bugetare ale Guvernului alături de primul ministru sunt discutate detaliat

încadrul comisiei de specialitate a fiecărei camere după care se dezbat în şedinţe publice ale

camerelor, precum şi în reuniuni comune ale Parlamentului.

Întrucât proiectul de buget a fost însuşit în prealabil de către Guvern, fiecare membru al

Guvernului are obligaţia de a susţine acest proiect în cadrul dezbaterilor parlamentare, în măsura

în care este solicitat să participe la asemenea dezbateri.

c. Sistemul iniţiativei prezidenţiale

Practicat în S.U.A., unde proiectul bugetului federal este elaborat de către Preşedintele

statelor. În acest scop, funcţionează un birou bugetar special, care centralizează şi revizuieşte

propunerile departamentelor şi le prezintă Preşedintelui spre examinare. După definitivarea sa de

către Preşedintele statelor, proiectul de buget este înaintat Congresului, împreună cu un raport

asupra situaţiei financiare de ansambu a federaţiei şi asupracontului execuţiei bugetare pe anul

expirat.

De asemenea, raportul se referă la mersul execuţiei bugetare pe anul în curs, precum şi la

programul financiar al executivului pentru anul următor.

În fine, în acest mesaj al Preşedintelui sunt expuse orientările generale ale politicii interne

şi externea S.U.A.

La noi în ţară, potrivit prevederilor din Constituţie (art. 138 al.2) proiectul bugetului de

stat şi cel a bugetului asigurărilor sociale de stat se elaborează anual de către Guvern şi sunt

supuse aprobării Parlamentului, prin proiecte de lege separate. Întrucât Parlamentului îi sunt

rezervate atribuţii deosebite în materie bugetară, corespunzătoare principiilor prezentate anterior,

sistemul nostru este cel mixt al împletirii iniţiativei Guvernamentale cu cea Parlamentară.Prima

etapă în elaborarea proiectului bugetului public naţional constă în transmiterea unor procedee

metodologice (îndrumări,aducerea la cunoştinţă a operaţiunilor). Este îndeplinită de Ministerul

Finanţelor Publice, care are această sarcină stabilită prin lege să elaboreze si norme metodologice

în materie, a căror respectare este obligatorie (art.79 Legea nr.500/2002).

La elaborarea bugetelor Guvernul prin Ministerul Finanţelor Publice va avea ca bază

de plecare următoarele:

prognozele indicatorilor macroeconomici şi sociali pentru anul bugetar pentru care se

elaborează proiectul de buget, precum şi pentru următorii 3 ani;

politicile fiscale şi bugetare;

prevederile memorandumurilor de finanţare, ale memorandumurilor de înţelegere sau ale

altor acorduri internaţionale cu organisme şi instituţii financiare internaţionale, semnate

şi/sau ratificate;

politicile şi strategiile sectoriale, a priorităţilor stabilite în formularea propunerilor de buget

prezentate de ordonatorii principali de credite;

propunerile de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite;

programele întocmite de către ordonatorii principali de credite în scopul finanţării unor

acţiuni sau ansambluri de acţiuni, cărora le sunt asociate obiective precise şi indicatori de

rezultate şi de eficienţă; programele vor fi însoţite de estimarea anuală a performanţelor

fiecărui program, care trebuie să precizeze: acţiunile, costurile asociate, obiectivele

urmărite, rezultatele obţinute şi estimate pentru anii următori, măsurate prin indicatori

precişi a căror alegere este justificată;

propunerile de sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, precum şi de

transferuri consolidabile pentru autorităţile administraţiei publice locale;

posibilităţile de finanţare a deficitului bugetar.

Toate acestea sunt prevăzute la art.28 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice

ele constituind obligatoriu, aşa cum arătat, baza pentru elaborarea proiectelor legilor bugetare

anualeşi ale bugetelor. In vederea realizării proiectului bugetului de stat într-un termen optim

până la începere anului bugetar legiuitorul român a stabilit un calendar bugetar prin Legea

500/2002 unde s-au fixat sarcinile şi datele calendaristice până la care trebuiesc îndeplinite

sarcinile organismelor cu competenţe şi responsabilităţi în elaborarea bugetului.

Elaborarea indicatorilor macroeconomici, se vor elabora de organele abilitate până la data

31 martie a anului curent.

Limitele de cheltuieli se vor proiecta de Ministerul Finanţelor Publice care are obligaţia

de a înainta Guvernului până la data de 1 mai obiectivele politicii fiscale şi bugetare pentru anul

bugetar pentru care se elaborează proiectul de buget şi următorii 3 ani, împreună cu limitele de

cheltuieli stabilite de ordonatorii principali de credite, urmând ca acesta să le aprobe până la data

de 15 mai şi să informeze comisiile pentru buget, finanţe, bănci ale Parlamentului asupra

principalelor orientări ale politicii sale macroeconomice şi ale finanţelor publice.

Scrisoarea cadru, act deosebit de important întocmit de Ministerul Finanţelor Publice se

va transmite ordonatorilor principali de credite până la data de1 iunie a fiecărui an, în care se va

specifica contextul macroeconomic pe baza căruia vor fi întocmite proiectele de buget,

metodologiile de elaborare a acestuia, precum şi limitele de cheltuieli aprobate de Guvern.

Această "scrisoare cadru" reprezintă "steaua polară" pentru ordonatorii de credite care elaborează

proiectele de buget, dat fiind că în situaţia în care schimbarea cadrului macroeconomic impune

modificarea limitelor de cheltuieli acestea vor fi modificate (adoptate) de Guvern la propunerea

Ministerului Finanţelor Publice. Datele modificate se vor notifica (trasmite) ordonatorilor de

credite. Modificarea (redimensionarea) cheltuielilor impune o restructurare definitivă a

proiectului de buget întocmit iniţial.

Propunerile bugetare ale ordonatorilor bugetari de credite se depun la Ministerul

Finanţelor Publice până la data de 15 iulie a fiecărui an, cât şi anexele la aceste propuneri pentru

anul bugetar următor, cu încadrarea în limitele de cheltuieli şi estimările pentru următorii trei

aniînsoţite de documentaţii şi fundamentări detaliate. Tot astfel procedează Camera Deputaţilor

şi Senatul care însă îşi înaintează propunerile direct Guvernului, Ministerul Finanţelor Publice

primind propunerile le examinează purtând discuţii cuordonatorii principali de credite. În cazul

apariţiei unor divergenţe, competenţa de soluţionare a acestora revine Guvernului. La data de 1

august a fiecărui an, trebuiesc depuse la Ministerul Finanţelor Publice proiectele de buget şi

anexele în formă definitivă, după ce au fost soluţionate toate divergenţele.

Transmiterea proiectului de buget la Guvern şi Parlamentcât şi raportul anual la buget,

începe cu definitivarea proiectului legilor bugetare şi a proiectelor bugetelor, lucrare realizată de

Ministerul Finanţelor Publice pe baza proiectelor de buget ale ordonatorilor principali de credite

şi a bugetului propriu, această transmitere către Guvern având ca dată limită 30 septembrie a

fiecărui an. Documentaţia transmisă de Ministerul Finanţelor Publice către guvern va mai

cuprinde un raport privind situaţia macroeconomică pentru anul bugetar pentru care se

elaborează proiectulde buget şi proiecţia acesteia în următorii 3 ani. În raport se va cuprinde un

rezumat al politicilor macroeconomice în contextul cărora au fost elaborate proiectele de buget,

precum şi strategia Guvernului în domeniul investiţiilor publice.

Din conţinutul raportului şi a proiectelor legilor bugetare anuale va trebui să rezulte

politica fiscal bugetară a Guvernului, cât şi alte informaţii relevante în domeniu.

După însuşirea de către Guvern a proiectelor legilor bugetare şi de buget urmează

transmiterea documentelor către Parlament spre adoptare, data limită a transmiterii fiind fixată la

15 octombrie a fiecărui an. Aprobarea bugetelor se realizează de Parlament pe ansamblu, pe

părţi, capitole, subcapitole, titluri, articole precum şi alineate, după caz şi pe ordonatorii

principali de credite, pentru anul bugetar, precum şi creditele de angajament pentru acţiuni

multianuale.

In concluzie trebuie mentionat ca activitatea în domeniul finanţelor publice este

exercitată de către guvern. Acesta în virtutea atribuţiilor conferite prin lege, elaborează anual

proiectul bugetului de stat şi pe cel al asigurărilor sociale de stat pe care le supune separat

aprobării Parlamentului. Astfel, cifrele de venituri şi cheltuieli rezultate din evaluarea directă se

prevăd în proiectele de bugete alăturat şi comparativ cu cele din anul şi exerciţiul bugetar

precedent34

.

Lucrările de întocmire a proiectelor se fundamentează pe obiective strategice ale

dezvoltării unor ramuri şi sectoare publice, precum şi pe analize şi prognoze ale stadiilor de

evoluţie a echilibrului financiar, monetar şi valutar şi a datoriei publice, pentru stabilirea direcţiei

de folosire a instrumentelor financiare în determinarea dezvoltării economico – sociale.

Operaţiunea de elaborare a proiectelor bugetelor centrale se desfăşoară sub coordonarea

Ministerului Finanţelor Publice pe baza programelor ordonatorilor principali de credite, precum

şi a programelor şi execuţiilor privind balanţa financiar generală a economiei, balanţa de plăţi

externe, balanţa de venituri şi cheltuieli băneşti ale populaţiei şi a masei monetare, balanţa

creanţelor şi angajamentelor externe pe ţară, balanţa formării capitalurilor pe economie, balanţa

financiară a resurselor şi cheltuielilor de investiţii.

3.4.2. Continutul bugetului de stat

Bugetului public, ca document, este format din două părţi: veniturile publice şi

cheltuielile publice.

A. Veniturile publice.

Veniturile publice sunt formate din totalitatea resurselor băneşti ale statului şi unităţilor

administrativ-teritoriale care alimentează bugetele publice.

34

Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., p. 106-107.

Este folosită şi expresia de venit bugetar în sensul de prelevare legală de la persoane

fizice sau juridice sub forma impozitelor, a taxelor, contribuţiilor şi altor surse (amenzi, dobânzi,

penalităţi) şi care sunt menite să alimenteze bugetele publice35

.

Veniturile publice pot fi împărţite în două mari categorii:

a. venituri ordinare (sau curente)

b. venituri extraordinare.

a. Veniturile publice curente (ordinare) sunt reprezentate, în principal, prin impozite şi

taxe. Ele sunt acele venituri care se încasează cu regularitate la buget, constituind o sursă

permanentă a acestuia36

.

În funcţie de sursă, veniturile curente pot fi împărţite în:

venituri fiscale: impozite (care pot fi directe şi indirecte) şi taxe

Impozitele directe se stabilesc pe baza unor criterii exterioare şi au ca obiect al

impunerii: terenuri, clădiri, activităţi economice cu caracter neagricol, mişcarea

capitalului bănesc, venitul persoanelor fizice, profitul, diferenţa pozitivă de preţ din

valorificarea terenurilor şi clădirilor aflate în patrimoniul persoanelor fizice şi juridice.

Impozitele directe reprezintă până la 25-30% din totalul veniturilor curente.

Impozitele indirecte se realizează sub forma impozitelor pe consum la vânzarea

diferitelor mărfuri sau la prestarea anumitor servicii (de exemplu: taxa pe valoarea

adăugată, accizele, taxele vamale şi taxele de timbru). Aceste cote de impozit sunt

percepute fie procentual în raport de valoarea mărfurilor vândute sau a serviciilor

prestate, fie în sume fixe pe unitatea de măsură.

venituri nefiscale (caracterul nefiscale este dat de faptul că în procesul de realizare a

venitului, nu se produce a schimbare a titularului dreptului de proprietate37

): sunt

veniturile obţinute de stat de la întreprinderile şi/sau de pe domeniile sale (veniturile de la

proprietăţile) – sunt prelevări cu caracter nefiscal, se încasează în etapa repartiţiei primare

a venitului naţional. Aceste venituri sunt realizate de stat în calitatea sa de proprietar şi

organizator al activităţii în întreprinderile şi pe domeniile sale, acestea având – în general

– o pondere relativ redusă (sub 4%) la formarea veniturilor bugetului de stat.

b. Veniturile publice extraordinare sunt acele venituri la care statul apelează numai în

cazuri excepţionale şi anume în acele situaţii când mijloacele băneşti provenite din resursele

curente nu sunt suficiente. Pot fi considerate venituri extraordinare:

împrumuturile de stat (care generează datoria publică),

suplimentarea masei monetare aflate în circulaţie (care se realizează printr-o nouă

emisiune bănească şi care, de obicei, generează sau stimulează inflaţia),

înstrăinarea unor bunuri din proprietatea privată sau chiar a unei părţi din rezervele de aur

ale statului.

35

Cristina Oneţ, op.cit., p. 43. 36

Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., p. 72 37

D. D. Şaguna, Dan Şova, op.cit., p. 74.

În anumite situaţii deosebite, statul poate recurge şi alte modalităţi de obţinere a unor

venituri suplimentare, ca de exemplu:

mobilizarea la buget a unei părţi din fondul de amortizare a capitalului fix aparţinând

întreprinderilor sale productive;

se poate apela la disponibilităţile valutare, sau chiar la rezervele sale de aur;

se poate să restrânge sau chiar să lichida participarea statului cu capital în străinătate (la

diverse activităţi/acţiuni);

valorificarea unor bunuri mobile sau imobile deţinute peste graniţă;

utilizarea ca venituri bugetare a unor resurse externe, sub forma împrumuturilor

externe38

.

B. Cheltuielile publice

Cheltuielile publice bugetare reprezintă modalităţile de repartizare şi utilizare a

fondurilor băneşti bugetare, în vederea desfăşurării activităţilor necesare satisfacerii intereselor

publice ale societăţii, constând într-o sună de bani alocată de la un buget public conform

destinaţiei stabilită prin acel buget39

.

Cheltuielile bugetare se împart în două mari categorii:

cheltuieli curente, alcătuite din două grupe:

cheltuieli de personal: salarii, impozit pe salarii, contribuţii pentru asigurări sociale de

stat, pentru constituirea fondului bănesc destinat plăţii ajutorului de şomaj, pentru

deplasări, detaşări şi transferări) şi,

cheltuieli materiale pentru servicii: pentru întreţinere şi gospodărire, pentru materiale

şi prestări de servicii cu caracter funcţional, pentru obiecte de inventar de mică valoare

sau scurtă durată, pentru cărţi şi publicaţii etc.;

cheltuieli de capital - pot avea destinaţii diferite şi, în consecinţă, se subîmpart în:

cheltuieli de investiţii

cheltuieli pentru rezerva de stat.

Pentru o mai bună gestionare, cheltuielile sunt repartizate de la bugetul, în funcţie de

importanţa şi urgenţa lor, astfel poate fi avută în vedere şi o altă clasificare:

cheltuieli pentru apărare naţională (de exemplu: cheltuieli militare, pentru ordine

publică, pentru siguranţa naţională),

cheltuieli pentru întreţinerea aparatului de stat (de exemplu: cheltuieli pentru

funcţionarea autorităţilor statului centrale şi locale),

cheltuieli pentru plata datoriei publice (de exemplu, cheltuieli privind dobânzi,

comisioane aferente împrumuturilor publice),

cheltuieli privind acordarea de subvenţii sub diferite forme sectorului economic (de

exemplu, prime de export, subvenţii pentru încurajarea dezvoltării unor sectoare de

activitate),

38 D. D. Şaguna, Dan Şova, op.cit., p. 74.. 39

Cristina Oneţ, op.cit., p. 44.

cheltuieli privind diferite acţiuni sau activităţi economice (de exemplu, pe domenii de

activitate)

cheltuieli privind acoperirea nevoilor social-culturale (de exemplu, pentru învăţământ,

sănătate, asistenţă şi protecţie socială etc.),

cheltuieli pentru cercetare-dezvoltare ştiinţifică.

Ceea ce caracterizează, în epoca contemporană, sfera cheltuielilor publice este

dinamica ascendentă a acestora. Printre factorii care determină creşterea cheltuielilor bugetare se

numără:

sporul demografic şi creşterea pretenţiilor populaţiei vis-a-vis de societate;

sporirea cheltuielilor militare, a celor privind securitatea în general;

creşterea numerică şi complexitatea aparatului de stat;

extinderea şi dezvoltarea sectorului de stat, prin construirea de noi unităţi economice

din fondurile băneşti ale statului, prin participarea acestuia la societăţile mixte, prin

acordarea de subvenţii în vederea stimulării producţiei şi a exportului;

dezvoltarea reţelei de instituţii publice (de învăţământ, sănătate şi cultură), organizarea

şi dezvoltarea sistemului de asigurări, asistenţă socială şi protecţie socială;

dezvoltarea infrastructurii (prin construirea de străzi, autostrăzi, porturi, aeroporturi,

modernizarea mijloacelor de transport etc.), dezvoltarea gospodăririi locale,

sistematizarea teritoriului şi protecţia mediului înconjurător etc40

.

Clasificaţia bugetară a veniturilor şi cheltuielilor publice

Veniturile şi cheltuielile bugetare ale statului sunt prevăzute în buget cu respectarea

unor anumite reguli, ansamblul acestora formând aşa numita clasificaţie bugetară a veniturilor şi

cheltuielilor41

.

Clasificaţie bugetară reprezintă operaţiunea de grupare a veniturilor şi cheltuielilor

bugetare într-o ordine obligatorie şi după criterii unitare (art. 2 alin. 9 din Legea nr. 500/2002

privind finanţele publice).

Conform art. 29 alin. 2 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, veniturile

publice sunt structurate pe capitole şi subcapitole de venituri curente şi venituri de capital, de

venituri fiscale, nefiscale şi diverse, fiecare cu impozitele directe (pe profit, pe veniturile

persoanelor fizice etc.), indirecte (taxa pe valoare adăugată, accize etc.), precum şi a celor

nefiscale.

Cheltuielile sunt structurate după o clasificaţie mai complexă pe părţi, capitole,

subcapitole, titluri, articole, precum şi alineate, după caz. Cheltuielile prevăzute în capitole şi

articole au destinaţie precisă şi limitată. Cheltuielile de capital se cuprind la fiecare capitol

bugetar, în conformitate cu creditele de angajament şi duratele de realizare a investiţiilor.

3.4.3. Aprobarea bugetului de stat

40

Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., pp. 74-75. 41

Art. 29 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, veniturile şi cheltuielile se grupează în buget pe baza clasificaţiei bugetare.

Etapele operaţiunilor legale pentru constituirea bugetului public naţional ia sfârşit prin

aprobarea bugetului de stat şi elaborarea şi aprobarea legii bugetare anuale. Aceste două

operaţiuni finale cad în competenţa organului suprem al puterii de stat, Parlamentul. Proiectul

bugetului public naţional este elaborat sub conducerea Ministerului Finanţelor Publice, care

elaborează un proiect analizator pe baza datelor furnizate, prin centralizarea lor pe care îl supune

verificării Guvernului care după ce şi-1 însuşeşte, îl înaintează Parlamentului spre aprobare.

Aprobarea şi investirea cu forţă obligatorie a bugetului o face Parlamentul, în toate ţările

moderne.

In cadrul Parlamentului nu toţi parlamentarii se exprimă deodată în ce priveşte proiectul

bugetului public naţional. În acest scop se alcătuiesc comisii de specialişti în problem economice

şi juridice care urmează să analizeze datele proiectului. Aceste comisii au denumiri diferite

(comisii pentru buget, comisii bugetare, etc.) constituirea acestor comisii se face în mod diferit

(membrii sunt propuşi de preşedintele ţării; sunt aleşi pe baza scrutinului de listă; sunt aleşi de

grupările politice etc.). Comisiile funcţionează în cadrul fiecărei camere.

În ţările unde există un sistem parlamentar bicameral aceste comisii se aleg atât în

adunarea deputaţilor cât şi a senatorilor. În ţara noastră procedura aprobării şi adoptării bugetului

de stat se desfăşoară în temeiul prevederilor constituţionale de la art. 138 din Constituţia

României şi a prevederilor art. 36 din Legea nr.500/2002 privind finanţele publice. Având un

sistem bicameral, în România, cele două camere ale Parlamentului, conform regulamentului de

funcţionare, au drepturi egale privind aprobarea bugetului de stat. Aceasta face ca dezbaterea şi

aprobarea bugetului public naţional să se efectueze într-o şedinţă comună a Camerei Deputaţilor

şi a Senatului.

Lucrările se desfăşoară în plen atunci când se adoptă bugetul public naţional.

Anterior acestei proceduri de adoptare în plen, se desfăşoară însă o etapă preliminară de

analizare şi verificare a datelor din proiectul înaintat de Guvern care se realizează de către

comisiile permanente buget-finanţe-bănci ce funcţionează pe lângă cele două camere ale

Parlamentului României, astfel, aceste comisii:

studiază proiectul de lege, documentaţia şi anexele.

actele primite le înaintează (din oficiu, sau la cerere) birourilor permanente ale comisiilor

şi altor comisii pentru consultare, avizare, precum şi compartimentului tehnic legislativ

pentru redactare juridică.

celelalte comisii, la rândul lor, analizează şi pot sesiza probleme de fond sau formă către

comisiile buget-finanţe-bănci care analizează problemele sesizate şi dezbat actele la care

adaugă-resping amendamentele celorlalte comisii permanente. Se sesizează şi

compartimentul tehnic-legislativ; la dezbateri pot fi (trebuie) invitaţi toţi miniştrii,

specialiştii din partea unor autorităţi publice şi parlamentari din partea comisiilor care

avizează. În cazul apariţiei amendamentelor la proiectul lege, documentaţie şi anexe ce

însoţesc proiectul, deputaţii, senatorii ori grupurile parlamentare au dreptul de a le

prezenta la comisia buget-finanţe-bănci de la camera din care fac parte, până la împlinirea

unui termen de 5 zile înainte de data stabilită pentru depunerea raportului, iar dacă

termenul de depunere a fost redus la 5 zile, termenul de depunere al acestor amendamente

este de 3 zile.

În vederea luării unei decizii de comisia sesizată în fond, aceasta are obligaţia a transmite

Guvernului amendamentele primite ce vizează modificarea bugetului de stat, a bugetului

asigurărilor sociale de stat pentru a obţine punctul de vedere a acestuia. Amendamentele

pentru care nu se primeşte un răspuns în termen de 5 zile se consider acceptate.

Răspunsul Guvernului va trebui să fie scris şi obligatoriu semnat de un membru al

acestuia.

În final cele 2 comisii permanente se reunesc şi întocmesc un raport comun, raport ce se

aprobă prin vot.

În principal fiecare comisie urmăreşte:

dacă programul cu privire la evoluţia previzibilă a economiei naţionale este realist;

asigurarea drepturilor cetăţeneşti cu privire la învăţământ, sănătate, cultură, artă, ocrotire

socială, ordine publică, protecţia mediului înconjurător etc;

stimularea prin mijloace fiscale a activităţii agenţilor economici care manifestă spirit

întreprinzător, concomitent cu retragerea subvenţiilor acordate pentru unele activităţi

economice ineficiente;

cerinţa ca bugetul public naţional să reprezinte un factor stabilizator al economiei

naţionale şi dacă este capabil să asigure corelarea necesităţilor interne cu resursele

disponibile.

Apoi toată documentaţia însoţită de raportul comun al celor două comisii buget finanţe se

dezbate în cadrul şedinţei (în plen) a celor două camere. In deschiderea şedinţei în plen

reprezentantul guvernului (de obicei primul ministru) prezintă expunerea de motive, apoi

conţinutul proiectelor şi situaţia economică şi financiară a ţării precum şi proiecţia acesteia

pentru anul următor (viitor). Urmează apoi prezentarea Raportului comun al Comisiilor

permanente buget-finanţe. Se trece apoi la dezbaterea generală a proiectului şi a legii bugetare

anuale la care participă grupurile parlamentare. Înaintea închiderii acestor dezbateri

reprezentantul guvernului are dreptul să ia cuvântul pentru a-şi spune părerea asupra problemelor

ridicate de reprezentaţii grupurilor parlamentare.

In faza dezbaterilor generale a proiectului sau a propunerii legislative nu pot fi propuse

amendamente. Bugetul public naţional şi legea bugetară anuală trebuie aprobat de Parlament

până cel mai târziu cu 3 zile înainte de expirarea exerciţiului bugetar, pe ansamblu, pe capitole,

articole, ministere şi celelalte organe centrale de stat. Acesta înseamnă că Parlamentul trebuie să

aprobe bugetul public naţional anual până cel mai târziu în ante penultima zi a exerciţiului

bugetar anterior, iar pe de altă parte că bugetul trebuie aprobat global, pe ansamblu (se are în

vedere totalul veniturilor şi totalul cheltuielilor bugetar anuale) pe capitole de venituri şi

cheltuieli, pe ministere şi alte organe centrale de stat, respectiv pentru fiecare articol în parte al

legii bugetare anuale.

Ce situaţii pot apărea?

dacă Raportul comun al comisiilor atacă cu dreptul de veto, proiectul, Preşedintele

şedinţei comune, poate cere ca deputaţii să se pronunţe prin vot asupra respectivei

propuneri.

dacă proiectul este considerat bun se trece la a doua fază: aceasta este consacrată

dezbaterii şi adoptării pe articole a proiectului legii bugetare anuale şi a fiecărei prevederi

a legii bugetare de stat.

Discutarea articolelor începe cu amendamentele propuse. Guvernul sau grupurile

parlamentare pot pune în discuţie amendamentele făcute şi respinse de comisiile buget, finanţe,

bănci, sau care nici măcar nu au fost evidenţiate în raportul comun. Totodată este permis ca în

plenul Camerelor reunite să se formuleze amendamente de corelare tehnico-legislativă,

gramaticale sau lingvistice, dar aşa cum am mai menţionat nu pot fi depuse amendamente de

fond. Procedura discutării amendamentelor începe cu cele care vizează eliminarea unora dintre

textele cuprinse în articolul supus dezbaterii, continuând cu cele privind modificarea sau

completarea textului. În situaţia existenţei mai multor amendamente de aceeaşi natură

(eliminatorii, modificatoare, complectatoare) ele se vor supune la vot în ordinea în care au fost

prezentate, prioritare fiind cele cuprinse în raportul comisiei sesizate în fond. Fiecare

amendament va fi votat distinct, exceptându-se situaţia în care adoptarea unuia duce la

excluderea acceptării celorlalte.

Notăm că se supun dezbaterii şi votului în plenul Camerei numai articolele la care s-au

prezentat amendamente, textele articolelor şi amendamentelor respective adoptându-se cu

majoritatea parlamentarilor prezenţi. După încheierea acestor dezbateri urmează procedura

votării pe ansamblu a legii bugetare şi a cifrelor din anexe; votul poate fi deschis ori secret.

Legea bugetului de stat se adoptă cu votul majorităţii parlamentarilor prezenţi. Înainte de a fi

transmise spre promulgare, legile adoptate de plenul celor două Camere se depun la Secretarul

General al Senatului şi al Camerei deputaţilor în vederea exercitării dreptuluide sesizare a Curţii

Constituţionale.

Dreptul de sesizare al Curţii Constituţionale aparţine Preşedintelui ţării, preşedinţilor

celor doua Camere ale Parlamentului, Guvernului, înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi a

unui număr minim de 50 deputaţi sau cel puţin 25 senatori. Termenul de sesizare este fixat la 5

zile iar în situaţia adoptării legii în regim de procedură urgentă acesta este de 2 zile. Curtea

Constituţională are îndatorirea de a se pronunţa asupra constituţionalităţii legilor bugetare

adoptate şi contestate printr-o decizie motivată. În cazul admiterii sesizării, comisia juridică, de

disciplină şi imunităţi va întocmi un raport în care se vor arăta aprecierile proprii cu privire la

conţinutul deciziei Curţii Constituţionale pe care îl va înainta Camerelor cu recomandarea de a

admite ori a respinge obiecţia de neconstituţionalitate.

În conţinutul raportului întocmit de Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi cât şi

întimpul dezbaterilor obiecţiei de neconstituţionalitate nu se admite a se formula amendamente.

Coform art.77 din Constituţia României, după votare, proiectul de lege se înaintează

Preşedintelui Ţării, pentru promulgare42

.

Promulgarea legii este operaţiunea finală a procedurii legislative care permite şefului

statului să investească legea cu formulă executorie ce duce la obligaţia autorităţilor publice să

treacă la executarea prevederilor acesteia.

Apar situaţii când votarea nu se realizează până la 31 decembrie.

Soluţia:

Există 2 variante:

a aprobării şi execuţiei unor douăsprezecimi bugetare provizorii;

a încuviinţării Guvernului de a trece la execuţia bugetară conform cifrelor înscrise în

bugetul exerciţiului în curs de expirare43

.

Douăsprezecimile bugetare provizorii sunt bugetele ale căror cuantum de venituri şi

cheltuieli reprezintă a douăsprezecea parte din cifrele prevăzute şi propuse în legea de adoptare a

bugetului de stat (care, însă, nu s-a putut adopta în termenul legal). Aceste douăsprezecimi

bugetare (care - în fapt - se prezintă sub forma unor "mini - bugete") sunt examinate, mai întâi de

către comisiile de specialitate ale celor două Camere ale Parlamentului şi, apoi discutate şi,

respectiv, aprobate de către plenul forului legislativ suprem. Odată adoptate douăsprezecimile

bugetare provizorii se pun în executare, de către Guvern, pentru a se asigura continuitatea -

firească a întregii activităţi de la nivelul societăţii44

.

A doua varianta este mult mai simpla dat fiind ca se bazeaza pe cifrele de venituri si

cheltuieli care s-au folosit in cadrul bugetului din exercitiul financiar expirat fiind folosit si

consacrat de legislatia in vigoare45

.

Legea română prevede "dacă legile bugetare nu au fost adoptate cu cel puţin 3 zile înainte

de expirarea exerciţiului bugetar, Guvernul îndeplineşte sarcinile prevăzute în bugetul anului

precedent, limitele lunare de cheltuieli neputând depăşi de regulă 1/12 din prevederile bugetelor

anului precedent, cu excepţia cazurilor deosebite, temeinic justificate de către ordonatorii

principali de credite, sau, după caz, 1/12 din sumele propuse în proiectul de buget, în situaţia în

care acestea sunt mai mici decât cele ale anului precedent; instituţiile publice şi acţiunile noi,

aprobate în anul curent, dar care încep cu data de 1 ianuarie a anului bugetar următor, vor fi

finanţate până la aprobarea legii bugetare, în limita de 1/12 din prevederile acestora cuprinse în

proiectul de buget (art.37.pct. 1,2 din Legea 500/2002 privind finanţele publice).

42

Promulgarea legii este operatiunea finala a procedurii legislative care permite sefului statului sa investeasca legea cu formula

executorie ce duce la obligatia autoritatilor publice să treacă Ia executarea prevederilor acestuia. Totodată prin decretul de promulgare Preşedintele, dispune publicarea legii în Monitorul Oficial al României. Asftel, legile adoptate de

către Parlametul României se trimit spre promulgare Preşedintelui României, care are la dispoziţie pentru această operaţiune uri termen

de cel mult 20 zile de la data primirii legii semnate dePreşedinţii celor două camere. Preşedintele poate emite decretul de promulgare sau

poate cere Parlamentului în acelaşi termen, reexaminarea legii pentru orice motive temeinice. Reexaminarea legii poate fi cerută de către

Preşedinte o singură dată, iar obiecţiile acestuia se discută în fiecare cameră şi se adoptă sau se resping cu majoritate de voturi cerută

pentru adoptarea legi, în funcţie de natura acesteia. După primirea legii în urma reexaminării, Preşedintele României este obligat să o

promulge în cel mult 10 zile.

In situaţia în care legea a fost adoptată cu nerespectarea prevederilor constituţionale, Preşedintele se poate adresa Curţii Constituţionale

în vederea verificării constituţionalităţii respectivei legi. Decizia Curţii prin care se confirmă constituţionalitatea legii este obligatorie

pentru Preşedinte, care va trebui să promulge legea în cel mult 10 zile de la primirea deciziei. 43 Constituţia României, art. 137, pct.3 Legea 500/2002 a Finanţelor Publice, art. 37. 44 M. Şt. Minea, Opere citate, pag. 74. 45 Constituţia României, Art. 127 Art. 27 din Legea 72/1996 privind Finanţele Publice.

După aprobarea proiectului şi promulgare se publică legea în monitorul oficial. În legea

bugetului de stat se cuprinde totalul veniturilor bugetare promulgate pentru un an şi sursele de

venit.

Din punct de vedere al bugetului ne interesează două categorii de surse: impozite directe

(pe venit, pe profit, etc) impozite indirecte (TVA, accize, taxe vamale)

Legea mai cuprinde totalul cheltuielilor bugetare programate pentru un an, cu împărţirea

cheltuielilor în următoarele categorii: cheltuieli curente şi cheltuieli de capital. Cheltuielile se

mai precizează în buget şi în funcţie de destinaţia lor.

Legea mai cuprinde fondul de rezervă bugetară, în care se cuprind sumele necesare pentru

realizarea obiectivelor ce nu s-au putut prevedea; fondul de intervenţie = se referă la situaţii

imprevizibile (calamităţile, etc), fonduri speciale (pentru ministere), fondul pentru Republica

Moldova.

În ce priveşte conţinutul şi cuprinsul legii bugetare anuale acesta este prevăzut în legea

generală (legea finanţelor publice) şi cuprinde trei categorii de dispoziţii normative (dispoziţii cu

caracter general, cu caracter qvasigeneral şi individual).

Ex. Dispoziţii cu caracter general: enunţarea principalelor categorii de venituri şi

cheltuieli bugetare, deci nu privesc subiecte de drept determinate şi urmează a se aplica în mod

repetat în cursul exerciţiului bugetar.

Dispoziţii cu caracter qvasigeneral, acelea care privesc subiecte de drept determinate şi

care se aplică în mod repetat în cursul exerciţiului financiar. Se referă la specificarea

cuantumurilor băneşti ale unor instituţii publice, ministere ori alte organe centrale de stat.

Dispoziţii cu caracter individual, cele care se referă la un singur subiect de drept şi

urmează a se aplica o singură dată în cursul exerciţiului bugetar, la care se referă, legea bugetară

anuală - autorizarea Ministerului Finanţelor Publice de a emite bonuri de tezaur46

;

În ce priveşte raportul în care se află legea bugetară anuală faţă de legea finanţelor

publice notăm că normele legii bugetare sunt norme speciale faţă de cele ale legii finanţelor

publice care au caracter general iar în ce priveşte Dreptul Financiar este valabil principiul după

care norma specială derogă de la norma generală şi cel potrivit căruia normele cu caracter special

sunt de strictă interpretare.

Conform art.77 din Constituţia României, după votare, proiectul de lege se înaintează

Preşedintelui Ţării, pentru promulgare. Promulgarea legii este operaţiunea finală a procedurii

legislative care permite şefului statului să investească legea cu formulă executorie ce duce la

obligaţia autorităţilor publice să treacă la executarea prevederilor acesteia.Totodată prin decretul

de promulgare Preşedintele, dispune publicarea legii în Monitorul Oficial al României. Asftel,

legile adoptate de către Parlametul României se trimit spre promulgare Preşedintelui României,

care are la dispoziţie pentru această operaţiune un termen de cel mult 20 zile de la data primirii

legii semnate de Preşedinţii celor două camere. Preşedintele poate emite decretul de promulgare

sau poate cere Parlamentului în acelaşi termen, reexaminarea legii pentru orice motive temeinice.

Reexaminarea legii poate fi cerută de către Preşedinte o singură dată, iar obiecţiile acestuia se

46

M. St. Minea, op. Cit., p. 73; I. Gliga, op. Cit., p. 42

discută în fiecare cameră şi se adoptă sau se resping cu majoritate de voturi cerută pentru

adoptarea legi, în funcţie de natura acesteia. După primirea legii în urma reexaminării,

Preşedintele României esteobligat să o promulge în cel mult 10 zile.

In situaţia în care legea a fost adoptată cu nerespectarea prevederilor constituţionale,

Preşedintele se poate adresa Curţii Constituţionale în vederea verificării constituţionalităţii

respectivei legi. Decizia Curţii prin care se confirmă constituţionalitatea legii este obligatorie

pentru Preşedinte, care va trebui să promulge legea în cel mult 10 zile de la primirea deciziei.

În legea bugetului de stat se cuprinde totalul veniturilor bugetare promulgate pentru un

an şi sursele de venit. Din punct de vedere al bugetului ne interesează două categorii de surse:

impozite directe(pe venit, pe profit, etc) impozite indirecte (TVA, accize, taxe vamale)

Legea mai cuprinde totalul cheltuielilor bugetare programate pentru un an, cu împărţirea

cheltuielilor în următoarele categorii: cheltuieli curente şi cheltuieli de capital. Cheltuielile se

mai precizează în buget şi în funcţie de destinaţia lor. Legea mai cuprinde fondul de rezervă

bugetară, în care se cuprind sumele necesare pentru realizarea obiectivelor ce nu s-au putut

prevedea; fondul de intervenţie se referă la situaţii imprevizibile (calamităţile, etc), fonduri

speciale (pentru ministere), fondul pentru Republica Moldova.

În ce priveşte conţinutul şi cuprinsul legii bugetare anuale acesta este prevăzut în legea

generală (legea finanţelor publice) şi cuprinde trei categorii de dispoziţii normative (dispoziţii cu

caracter general, cu caracter cvasi general şi individual).

În ce priveşte raportul în care se află legea bugetară anuală faţă de legea finanţelor

publice notăm că normele legii bugetare sunt norme speciale faţă de cele ale legii finanţelor

publice care au caracter general iar în ce priveşte Dreptul Financiar este valabil principiul după

care norma specială derogă de la norma generală şi cel potrivit căruia normele cu caracter special

sunt

3.4.4. Executia bugetara

Este o procedură care cuprinde acte juridice şi operaţiuni prin care se realizează

veniturile publice şi se efectuează cheltuielile publice . Aceasta presupune încasarea integrală şi

la termen a impozitelor, taxelor şi a altor contribuţii, precum şi efectuarea cheltuielilor în

concordanţă cu destinaţiile stabilite. Finanţarea de la bugetul statului prin intermediul creditelor

bugetare prezintă următoarele trăsături caracteristice47

:

beneficiarii de credite sau alocaţii bugetare pot fi numai instituţiile publice, organele

de stat şi unele unităţi economice;

scopul pentru care sunt alocate fonduri bugetare trebuie să fie bine precizat prin lege;

fondurile bugetare se acordă beneficiarilor cu titlu gratuit (fără echivalent);

creditele acordate de la bugetul de stat nu se rambursează (beneficiarii nu sunt

obligaţi să le restituie).

A. Instituţiile care au competenţă pe linia execuţiei bugetului de stat, sunt;

47

Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., p. 129.

Guvernul care exercită conducerea generală a execuţiei bugetare centrale şi răspunde de

realizarea prevederilor bugetare. În acest scop el, examinează periodic situaţia financiară

pe economie, execuţia bugetară şi stabileşte măsuri pentru menţinerea sau îmbunătăţirea

echilibrului bugetar, după caz.

Ministeru Finanţelor Publice – este autorizat să ia toate măsurile necesare pentru

asigurarea echilibrului bugetar şi aplicarea politicii financiare a statului şi pentru

cheltuirea cu eficienţă a resurselor financiare.

Ordonatorii de credite – care în calitatea de conducători ai instituţiilor publice primesc

credite bugetare prin legea bugetului de stat. Aceştia au obligaţia de a angaja şi utiliza

creditele bugetare numai în limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate pentru

cheltuielile strict legate de activitatea instituţiei respective şi cu respectarea dispoziţiilor

legale.

B. Procedura execuţiei bugetare este formată din următoarele faze;

a) repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare care are loc în funcţie de

termenele legale de încasare a veniturilor şi de perioada în care este necesară efectuarea

cheltuielilor. Această formă de repartizare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare se face în

vederea realizării unui echilibru în cadrul fiecărei perioade şi pentru a se evita diferenţele între

nevoile publice şi resurse;

b) execuţia de casă a bugetului de stat cuprinde: încasarea propriuzisă a veniturilor,

păstrarea acestora, deschiderea creditelor bugetare, efectuarea plăţilor din buget în contul

cheltuielilor bugetare: finanţarea deficitului bugetar, etc. Toate acestea se efectuează printr-o

multitudine de operaţiuni derulante prin sistemul de conturi bancare. Prin lege este reglementată

obligativitatea instituţiilor publice de a efectua operaţiuni de încasări şi plăţi prin Trezoreria

generală a statului.

c) realizarea veniturilor bugetare care constă în încasarea integrală şi la termenele

stabilite a tuturor veniturilor bugetare. Pentru aceasta se utilizează mai multe metode, astfel: -

calcularea şi plata directă a acestora de către subiecţii impunerii ( t.v.a., accize, impozit pe

profit); - calcularea, reţinerea şi vărsarea la bugetul de stat a impozitului datorat de către o terţă

persoană( metoda stopajului la sursă specifică impozitului pe salarii); - impunerea şi debitarea de

către organele fiscale (impozitul pe venit, taxe, impozite şi taxe locale).

Plata efectivă a veniturilor către buget se poate face în numerar, prin virament, timbre,

etc.

d) efectuarea cheltuielilor bugetare. Creditele bugetare reprezintă sumele aprobate prin

bugetul de stat pe destinaţii în limita cărora se pot efectua cheltuielile. Acestea au un caracter

nerambursabil, beneficiarii fiind numai întreprinderile de stat şi instituţiile publice . Scopul or

este bine precizat prin lege, respectiv pentru: acţiuni social-culturale, apărare şi ordine publică,

activităţi economice, cercetare ştiinţifică fundamentală, etc. Schimbarea destinaţiei creditelor

bugetare este interzisă, fapte care sunt calificate ca infracţiuni de deturnare de fonduri. Această

situaţie se justifică prin acea că în raport cu trebuinţele social economice, posibilităţile societăţii

sînt limitate, astfel că banul public trebuie folosit cu maximă eficienţă.

C. Execuţia bugetară presupune analizarea a două instituţii:

a) Creditul bugetar;

b) Activitatea de finanţare.

Procesul execuţiei bugetare înglobează o serie de acte şi activităţi ce se desfăşoară în

următoarele faze denumite: angajament, lichidare, ordonanţare, plată (art.52. Pct. 1 din Legea

nr.500/2002).

Aceste activităţi de alocare a creditelor se referă la:

procedura constatării existenţei sumelor în realitate şi că operaţiunile pentru care sau

alocat sunt de asemenea reale, este ceea ce în limbaj tehnic contabil poartă denumirea de

constatare a lichidaţii;

verificarea angajării cheltuielilor din bugetul de stat în vederea încadrării numai în limita

creditului acordat şi aprobat. Această activitate presupune întocmirea unor acte anume

(dispoziţiide plată, stat de plată, acceptarea facturilor la plată, recepţii etc);

ordonanţarea cheltuielilor prin care un funcţionar competent dispune plata unei sume de

bani în folosul unui beneficiar de drept (art.52 pct.5,6, art.24, 25 din Legea nr. 500/2002);

plata sumelor de bani ce se cuvin subiectului beneficiar care se poate face prin numerar

sau prin viramente (decontare). De executarea bugetului ţine şi operaţiunea de casierie.

Exista şi execuţia prin sistemul bancar, dar vom analiza numai operaţiunea de casierie

care se derulează prin intermediul trezoreriei publice. In ţara noastră trezoreria s-a

înfiinţat în anul 1992, ca urmare a modificărilor intervenitedupă 1990 în rolul şi structura

sistemului bancar precum şi schimbărilor de concepţie privind administrarea şi utilizarea

resurselor financiare în sectorul public care impun statului să dispunăde sisteme proprii

de organizare care să-i permită intervenţia în toate fazele de execuţie. Înaintea celui de-al

doilea război mondial noţiunea de trezorerie a existat în România, dar era văzută ca un

oficiu al statului unde se păstra şi se administra tezaurul public.

D. Trezoreria

În condiţiile actuale, trezoreria a fost concepută ca un sistem operaţional în cadrul

Ministerului Finanţelor Publice prin care se efectuează:

Operaţiunile financiare şi băneşti bugetare şi extrabugetare ale sectorului public şi

contabilitatea acestora;

Controlul fiscal asupra încasării la termen a veniturilor;

Controlul asupra finanţării cheltuielilor instituţiilor publice;

Refinanţarea deficitului bugetar;

Lansarea împrumutului de stat;

Plasarea disponibilităţilor bugetului public.

Din cele de mai sus putem conchide că trezoreria îndeplineşte două funcţii de bază:

a) de casier public

b) de bancă a statului,

În calitate de casier public, trezoreria efectuează, prin sistemul conturilor deschise

pentru bugetul de stat:

toate operaţiunile de încasare a veniturilor şi de plăţi de la buget;

controlul asupra cheltuielilor, cu ocazia eliberării de fond de la buget;

gestiunea echilibrului zilnic al bugetului prin asigurarea lichidităţilor necesare, prin

cunoaşterea fluxurilor de încasări şi plăţi, şi altele.

În calitate de bancher:

organizează evidenţa contabilă a instituţiilor publice, realizând astfel gestiunea

disponibilităţilor băneşti ale sectorului public şi integrarea acestora în politica de

lichidităţi a bugetului;

gestionează datoria publică privind primirea de împrumuturi de către buget pentru

finanţarea deficitului bugetar, plăţile în contul serviciului datoriei publice, operaţiunile de

refinanţare a acesteia;

operaţiunile de garantare de către stat sau de coparticipare a acestuia la acordarea de

împrumuturi unor instituţii guvernamentale.

Trezoreria este organizată şi funcţionează ca un sistem unitar, atât la nivel central

încadrul Ministerului Finanţelor Publice, cât şi la nivelul unităţilor teritoriale ale acestuia,

în cadrul Direcţiilor generale judeţene, ale administraţiilor, circumscripţiilor. Trezoreria

generală a statului cuprinde operaţiuni de încasări şi plăţi în lei ori în valută care privesc:

veniturile şi cheltuielile bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat şi a

bugetelor locale;

veniturile şi cheltuielile bugetelor fondurilor speciale, care se constituie şi se utilizează,

potrivit reglementărilor în vigoare;

veniturile şi cheltuielile instituţiilor publice care se administrează în regim extrabugetar;

datoria publică internă şi externă, inclusiv evidenţa şi plata serviciului datoriei publice

interne şi externe;

alte venituri şi cheltuieli ale sectorului public, reglementate prin dispoziţii legale, inclusiv

drepturile de încasat şi obligaţiile de plată ale statului la baza cărora stau acorduri şi

convenţii guvernamentale. În ţara noastră în vederea întăririi rolului finanţelor publice şi

al asigurării unei discipline bugetare ferme s-a emis O.G. nr. 66/1994 republicată prin

care s-a impus instituţilor publice de a efectua toate operaţiunile de încasări şi plăţi prin

trezoreria generală a statului. Contul general al trezoreriei statului român funcţionează la

Banca Naţională a României.

Ministerul Finanţelor Publice elaborează, administrează şi execută bugetul trezoreriei

statului român, buget ce se întocmeşte anual fiind aprobat de Guvern, odată cu propunerile

pentru proiectul bugetului de stat. Bugetul trezoreriei statului nostru se poate modifica de regulă

semestrial dar şi ori de câte ori este necesar de Guvern, pe baza propunerilor justificate de

Ministerul Finanţelor Publice. Tot Ministerul Finanţelor Publice are sarcina legală de a elabora

bilanţul general al trezoreriei statului pe care îl înaintează spre aprobare Guvernului până la data

de 31 mai a anului următor celui de execuţie.

In concluzie, considerăm instituţia trezoreriei ca un factor stabilizator şi emulativ pentru

controlul asupra modului în care se gestionează venitul şi cheltuiala publică, dacă luăm

înconsiderare şi următoarele aspecte:

Prin mecanismul trezoreriei se evidenţiază temeiul legal prin care s-a stabilit obligaţia

virării de impozite şi taxe către buget; se urmăreşte riguros şi uşor respectarea termenelor de

virare a veniturilor; încadrarea în reglementările în vigoare privind virarea impozitelor şi taxelor

către bugete, respectarea termenelor de virare a veniturilor, încadrarea în reglementările în

vigoare privind virarea impozitelor şi taxelor pe bugete şi înregistrarea veniturilor pe capitole şi

subcapitole prevăzute de clasificaţia bugetară, creează posibilitatea organizării exercitării

controlului prin organele sale proprii asupra efectuării cheltuielilor de către instituţiile publice

din creditele bugetare, mijloace speciale extrabugetare şi fondurile speciale, asigurându-se

încadrarea plăţilor in destinaţiile stabilite pe subdiviziunile aprobate prin legea bugetară anuală.

Prin trezorerie se mai realizează perfecţionarea sistemului informaţional şi decizional în

ce priveşte rapiditatea, relevanţa şi acurateţea raportărilor în legătură cu urmărirea execuţiei

bugetare.

E. Modificarea destinaţiei creditelor bugetare

Creditele aprobate prin legea bugetară anuală reprezintă cheltuielile unui exerciţiu

bugetar.

Nu pot fi utilizate pentru finanţare cheltuielile altui exerciţiu bugetar şi nici pentru

finanţarea cheltuielilor altui ordonator de credite. Alocaţiile pentru cheltuielile de personal şi

pentru cheltuieli de capital nu pot fi majorate şi nu pot fi utilizate la alte articole de cheltuieli.

Cheltuielile aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanţarea cheltuielilor altui capitol.

Utilizarea creditelor bugetare în alte scopuri decît cele aprobate legal, atrage răspunderea

juridică a celor vinovaţi. Aceste norme au fost impuse în scopul asigurării unei discipline

riguroase în execuţia bugetară.

În practica execuţiei bugetare, pe baza unor excepţii, se cunosc următoarele mijloace de

modificări a destinaţiei creditelor bugetare, astfel;

Virări de credite bugetare cînd apar servicii noi, cînd se modifică indicatorii de plan, etc.;

Transferuri de credite bugetare cînd au loc treceri de unităţi, acţiuni sau sarcini de la un

ordonator principal de credite la altul;

Suplimentări de credite bugetare din fondul de rezervă în funcţie de schimbările

intervenite în indicii de preţuri pentru cheltuielile finanţate din bugetul de stat, sau în

cazul unor nevoi publice stringente cum este cazul calamităţilor naturale, etc.;

3.4.5. Încheierea execuţiei bugetare

Încheierea execuţiei bugetare de stat coincide cu cea a exerciţiului bugetar şi cu cea a

anului calendaristic. În acest moment are loc încetarea tuturor actelor şi operaţiunilor ce decurg

din execuţia bugetară respectivă. Veniturile rămase de încasat, precum şi cheltuielile neefectuate

vor constitui acte şi operaţiuni ale bugetului pentru anul următor.

Ministerul Finanţelor Publice elaborează lucrările privind contul general anual de

execuţie a bugetului de stat şi respectiv a bugetului asigurărilor sociale de stat pe care le prezintă

Guvernului.

Guvernul, după analizarea lucrărilor, le prezintă spre aprobare Parlamentului pînă la data

de 1 iulie a anului următor celui de execuţie. După verificare de către Curtea de Conturi,

conturile generale de execuţie a bugetelor publice sunt aprobate prin lege.

Ministerul Finanţelor Publice întocmeşte de asemenea şi contul general al datoriei publice a

statului pe care-l anexează la contul general de execuţie a bugetului. Încheierea exerciţiului

bugetar presupune evidenţierea şi cuantificarea sumelor realizate cu titlu de venituri bugetare şi a

cheltuielilor efectuate în domeniul bugetar.

A. Exerciţiul bugetar se încheie în urma realizării a două mari operaţiuni:

a. Cuantificarea rezultatelor şi evidenţierea lor din punct de vedere contabil

b. Inlocuirea acelor documente contabile care exprimă în mod analitic şi sintetic situaţia

veniturilor bugetare şi a cheltuielilor.

Documentaţia cu care se încheie constă în: darea de seamă contabilă, bilanţul contabil,

întocmirea contului anual de execuţie a bugetului. La nivelul întregii ţări se întocmeşte contul

general de execuţie a bugetului de stat. Acesta este întocmit de Ministerul Finanţelor Publice şi

este însoţit de conturile anuale ale ministerelor şi instituţiilor centrale. Aceste documente se

prezintă Guvernului. Guvernul analizează lucrările şi le prezintă spre aprobare Parlamentului

până la data de 1 iulie a anului următor celui de execuţie. Contul general anual de execuţie a

bugetului public anual, a bugetului asigurărilor sociale de stat şi conturile anuale de execuţie ale

bugetelor fondurilor speciale se aprobă prin lege după verificarea ce se face de Curtea de

Conturi.

B. Principii ale încheierii execuţiei bugetare:

Execuţia bugetară se încheie la data de 31 decembrie a fiecărui an.

Orice venit neîncasat şi orice cheltuială angajată, lichidată şi ordonanţată, în cadrul

prevederilor bugetare şi neplătită până la data de 31 decembrie se vor încasa sau se vor plăti,

după caz, în contul bugetului pe anul următor.

Creditele bugetare neutilizate până la închiderea anului sunt anulate de drept.

Disponibilităţile din fondurile externe nerambursabile şi cele din fondurile publice destinate

cofinanţării contribuţiei financiare a Comunităţii Europene, rămase la finele exerciţiului bugetar

în conturile structurior de implementare, se raportează în anul următor. În cazul bugetului

asigurărilor sociale de stat şi bugetelor fondurilor speciale echilibrate prin subvenţii de la bugetul

de stat, sub forma transferurilor consolidabile, excedentele rezultate din execuţia acestora se

regularizează la sfârşitul exerciţiului bugetar cu bugetul de stat, în limita subvenţiilor primite.

Prevederile legilor bugetare anuale şi ale celor de rectificare acţionează numai pentru

anul bugetar respectiv. Aceste principii enunţate mai sus sunt enunţate în Legea 500/2002

privind finanţele publice la art. 61 pct.1-7, ele fiind de strictă interpretare, întărind şi derivând

totodată din principiul anualităţii bugetului.

C. Controlul execuţiei bugetare

Execuţia bugetului public se face sub controlul unor organisme de stat cu răspunderi în

activitatea bugetară, care sunt;

a) Parlamentul care exercită un control politic. Acest control poate avea loc la cerere,

sau din oficiu şi urmăreşte evoluţia execuţiei bugetare de realizare a veniturilor şi de

efectuare a cheltuielilor bugetare.

b) Curtea de Conturi care exercită un control jurisdicţional. Ea exercită un control

preventiv şi de gestiune asupra modului de formare şi utilizare a resurselor financiare

ale statului şi ale sectorului public. La cererea Parlamentului, Curtea de Conturi poate

declanşa controale detailate asupra conturilor ordonatorilor de credite şi a documentelor

justificative care au stat la baza operaţiunilor bugetare.

c) Ministerul Finanţelor Publice care exercită un control administrativ specializat.

Acest control se realizează prin organele sale, respectiv; aparatul de inspecţie al

ministrului, organele de inspecţie judeţene şi Garda financiară.

Obiectul controlului îl constituie: administrarea şi folosirea fondurilor de la buget de

către instituţiile publice şi agenţii economici, precum şi exactitatea şi realitatea înregistrărilor în

evidenţele agenţilor economici în vederea stabilirii corecte a obligaţiilor fiscale faţă de stat.

Sectiunea 3.5. Raspunderea juridica antrenata de nerespectarerea regulilor

procedurii bugetare

3.5.1. Noţiunea şi rolul răspunderii juridice în dreptul

Procedura bugetară trebuie să se desfăşoare conform unui set de reguli şi principii

stabilite de legislaţie, cunoscută sub denumirea de “disciplină bugetară”.

Disciplina bugetară pretinde – pe de o parte – conformitatea cuprinsului bugetelor de

venituri şi cheltuieli al organelor de stat, instituţiilor publice şi a regiilor autonome aflate în

relaţii financiare cu statul şi – pe de altă parte – o severă disciplină atât în ceea ce priveşte

realizarea veniturilor bugetare, cât şi efectuarea cheltuielilor publice finanţate de la bugetul

public naţional48

.

Încălcarea disciplinei bugetare atrage, potrivit legislaţiei financiare în vigoare,

răspunderea juridică (răspunderea administrativ-contravenţională, răspunderea disciplinară şi

materială, răspunderea civilă ori chiar răspunderea penală.) a tuturor subiectelor de drept care

se fac vinovate de nerespectarea întocmai a prevederilor legale în materie, indiferent dacă

48

Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., p. 168.

aceştia sunt cetăţeni, funcţionari publici sau persoane juridice direct sau indirect implicate în

activitatea bugetară a statului49

.

Răspunderea juridică este acea formă a răspunderii sociale stabilită de către stat în

urma încălcării normelor de drept printr-un fapt ilicit şi care determină suportarea

consecinţelor corespunzătoare de către cel vinovat, inclusiv prin utilizarea forţei de

constrângere a statului în scopul restabilirii ordinii de drept uzate.

Sancţiunile juridice aplicabile în cazul nerespectării normelor de drept, îndeplinesc 2

funcţii;

coercitivă - care se realizează prin influenţa pe care o exercită dreptul asupra

conştiinţei oamenilor;

educativ-preventivă. – care se realizează prin conştientizarea că fapta ilicită cauzatoare

de prejudicii nu rămâne nesancţionată.

Temeiul răspunderii juridice este fapta constând într-o acţiune sau inacţiune pe care

legea o califică drept infracţiune, contravenţie, abatere, etc.

Răspunderea administrativă contravenţională este reglementată pentru încălcarea – de

regulă, de către ordonatorii de credite bugetare – a normelor privind stabilirea veniturilor

bugetare şi a condiţiilor de stabilire şi efectuare a cheltuielilor publice. Asemenea încălcări ale

normelor legale care alcătuiesc dreptul bugetar sunt calificate şi sancţionate contravenţional

numai dacă ele reprezintă fapte care au fost săvârşite în condiţii ce nu determină întrunirea

elementelor constitutive ale infracţiunii, întrucât altfel este antrenată răspunderea penală cu

specificul şi rigorile sale.

Răspunderea disciplinară. Săvârşirea unor fapte contrare normelor legale şi – uneori –

chiar independent de aceasta pot fi comise fapte care atrag răspunderea disciplinară50

, ori de câte

ori acestea reprezintă abateri de la disciplina muncii; de regulă, abaterile disciplinare au drept

consecinţă antrenarea răspunderii patrimoniale51

, atunci când salariaţii au adus – prin săvârşirea

faptei considerată abatere disciplinară – prejudicii unităţii la care sunt angajaţi sau unor terţe

persoane fizice sau juridice.

Răspunderea penală. Dacă prin faptele de încălcare a normelor legale din domeniul

bugetar (indiferent dacă acestea sunt calificate drept contravenţii, infracţiuni sau pur şi simplu

fapte prejudiciabile) s-au produs daune patrimoniale, la cererea celui păgubit poate fi antrenată

răspunderea civilă, patrimonială, menită a asigura indemnizarea victimei până la concurenţa

întregului prejudiciu produs52

.

49

Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., p. 168. 50

Conform art. 263-264 din Codul muncii, aprobat prin Legea nr. 53/2003 publicată în M.Of. nr. 72 din 5 februarie 2003. Pentru funcţionarii

publici, răspunderea se angajează în condiţiile Statutului funcţionarilor publici (aprobat prin Legea nr. 188/1999, republicată). 51

Art. 269-275 din Codul muncii. 52

Vasile Pătulea, Formele răspunderii juridice în legătură cu execuţia bugetară, în revista “Dreptul” nr. 3, 1999, p. 35-44.

CAPITOLUL IV

BUGETUL ASIGURĂRILOR SOCIALE DE STAT

Sectiunea 4.1. Consideratii generale

Sectiunea 4.2. Procedura bugetară

Sectiunea 4.3. Principii privind asigurările sociale

Sectiunea 4.4. Veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat

Sectiunea 4.5. Cheltuielile bugetului asigurărilor sociale de stat

Sectiunea 4.6. Sistemul public de pensii

Sectiunea 4.1. Consideratii generale

Bugetul asigurărilor sociale de stat este bugetul prin care se prevăd şi se aprobă veniturile

şi cheltuielile sistemului public de asigurări sociale. Instituirea instituţiei asigurărilor sociale de

stat este justificată de faptul că salariaţii, întreprinzătorii, agricultorii, cooperatorii etc. pot fi puşi

în imposibilitatea de a mai presta o muncă în condiţii normale şi în consecinţă nu-şi vor mai

putea asigura mijloacele de trai.

Cauzele care pot determina asemenea situaţii sunt multiple: accidentele, bolile,

maternitatea, atingerea unei anumite limite de vârstă etc.

Primele forme ale asigurărilor sociale au luat fiinţă către sfârşitul secolului al XIX-lea şi

începutul secolului al XX-lea, iar pe măsura dezvoltării forţelor de producţie şi perfecţionării

relaţiilor de producţie s-a creat un sistem propriu, naţional de asigurări sociale aflat într-o

extindere şi perfecţionare continuă.

Asigurările sociale participă la repartiţia unei părţi din produsul naţional brut şi

„reprezintă un mijloc de control asupra formării, repartizării şi utilizării acestuia când se

alimentează, se repartizează şi se utilizează şi fondurile asigurărilor sociale".

Cât priveşte bugetul asigurărilor sociale de stat, acesta este definit drept „planul

financiar anual care reflectă constituirea, repartizarea şi utilizarea fondurilor băneşti necesare

ocrotirii pensionarilor, salariaţilor şi membrilor lor de familie".

Asigurarile sociale, avand aceste particularitati de finatare, se deosebesc de asistenta

sociala, care, in statul nostru, se realizeaza prin cheltuieli bugetare pentru camine de batrani,

plata alocatiei de stat pentru copii ajutoare si pensii acordate invaliziilor, orfanilor si vaduvelor

de razboi, etc.1

Dacă până în 1990 bugetul asigurărilor sociale de stat constituia un capitol al bugetului de

stat, ulterior acesta a devenit autonom, resursele sale utilizându-se integral pentru ocrotirea

cetăţenilor, iar excedentul se reportează pe anii următori.

Din evolutia ulterioara a reglementarii si finantarii asigurarilor sociale in statul nostru,

este remarcabila adoptarea conceptului asigurarilor sociale de stat extinse asupra tuturor

categoriilor de salariati, drepturile banesti de asigurari sociale fiind considerate ca avand

1 Ioan Gliga, op. cit., p. 311.

temeiul raporturilor juridice de munca si fiind specificate prin dispozitii exprese ale Codului

muncii2.

Sectiunea 4.2. PROCEDURA BUGETARĂ

Procedura bugetară privind elaborarea, adoptarea, executarea şi încheierea executării

bugetului asigurărilor sociale de stat se face conform procedurii bugetare generale, cu

respectarea termenelor, şi cu unele particularităţi.

Drept succesiunea de „acte şi operaţiuni de elaborare, aprobare şi executare sau îndeplinire

a fiecărui buget anual al asigurărilor sociale de stat"3 comportă anumite similitudini (reieşite din

prevederile Legii finanţelor publice) cu procedura bugetului de stat.

Particularităţile care apar sunt date de următoarele:

bugetul asigurărilor sociale de stat are venituri proprii şi o menire specială - cunoscându-

se care este destinaţia cheltuielilor acestor asigurări;

elaborarea şi gestionarea acestui buget revine Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei

Sociale şi Persoanelor Vârstnice.

Propunerile pentru proiectul bugetului asigurărilor sociale de stat, întocmite potrivit

metodologiei şi condiţiilor stabilite de Ministerul Finanţelor Publice, se vor depune până la 15

iulie a fiecărui an la Ministerul Finanţelor Publice. După examinare, se stabileşte nivelul maxim

al cheltuielilor (obţinându-se şi acordul primului ministru), după care propunerile sunt returnate,

în vederea Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice4, definitivării

proiectului de buget. Apoi, proiectul bugetului asigurărilor sociale de stat (definitivat) se depune

la Ministerul Finanţelor Publice până la data de 1 august a fiecărui an, însoţit de documentaţii şi

fundamentări detaliate, atât pentru venituri cât şi pentru cheltuieli. În cazul apariţiei unor

divergenţe intre Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice5-

Ministerul Finanţelor Publice, aceasta este analizata iar decizia finală aparţine Guvernului.

După însuşirea de către Guvern a proiectului bugetului asigurărilor sociale de stat, acesta

le supune spre aprobare Parlamentului, cel mai târziu până la data de 15 octombrie a fiecărui an.

Dacă Parlamentul nu adoptă Legea bugetului asigurărilor sociale de stat cu cel puţin trei zile

înaintea încheierii exerciţiului bugetar, Guvernul îndeplineşte sarcinile ce-i revin şi aplică în

continuare prevederile bugetului anului precedent până la adoptarea noului buget.

Veniturile şi cheltuielile aprobate prin bugetul asigurărilor sociale de stat se repartizează pe

trimestre, în funcţie de termenele legale de încasare a veniturilor şi de perioada în care este

necesară efectuarea cheltuielilor. De asemenea, ca şi în cazul bugetului de stat, este interzisă

efectuarea de plăţi direct din veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat (dacă nu intervin

cazuri când legea prevede altfel).

2 Cf. prev. art. 144 si 145 din Codul muncii aprobat prin Legea 10/1972. 3I. Gliga, op. cit., p. 247. 4Proiectul bugetului asigurărilor sociale de stat se elaborează pe baza datelor pe care Direcţia Generală de Asigurări Sociale şi Pensii le primeşte

de la Direcţiile teritoriale. 5Proiectul bugetului asigurărilor sociale de stat se elaborează pe baza datelor pe care Direcţia Generală de Asigurări Sociale şi Pensii le primeşte

de la Direcţiile teritoriale.

Execuţia bugetului asigurărilor sociale de stat rezidă în realizarea veniturilor (din sursele

arătate), în corelaţie permanentă cu plata drepturilor de asigurări sociale suportate din acest

buget. Execuţia veniturilor bugetului asigurărilor sociale de stat se desfăşoară pe subcapitole

conform prevederilor clasificaţiei indicatorilor privind finanţele publice în conturi distincte6.

Contribuţiile pentru asigurările sociale se virează de către agenţii economici şi persoanele

fizice care utilizează munca salariată în conturile de mai sus, după ce din contribuţia calculată s-

au reţinut, în prealabil, sumele necesare plăţii drepturilor de asigurări sociale la locul de muncă,

compensaţiile şi impozitul aferent drepturilor de asigurări sociale. De asemenea, în aceste conturi

se înregistrează şi dispoziţiile de încasare care se întocmesc în cazurile în care suma drepturilor

de asigurări sociale la locul de muncă este mai mare decât contribuţia pentru asigurările sociale.

Cheltuielile bugetului asigurărilor sociale de stat se efectuează pe baza sumelor ce se

repartizează Direcţiilor teritoriale de profil7.

Întreaga execuţie a bugetului asigurărilor sociale este reflectată cu ajutorul instrumentelor

contabilităţii publice şi este impusă controlului financiar întocmai ca în cazul execuţiei bugetului

de stat.

După expirarea exerciţiului financiar, pe baza bilanţurilor contabile trimestriale,

Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, întocmeşte contul anual

de execuţie a bugetului asigurărilor sociale de stat care se supune verificării Ministerul

Finanţelor Publice şi - după însuşirea de către Guvern - Curţii de Conturi. Ulterior, se înaintează

Parlamentului spre aprobare odată cu contul general de execuţie a bugetului de stat.

În cadrul controlului parlamentar asupra Guvernului, acesta va prezenta Parlamentului,

până la 30 septembrie, o informare cu privire la realizarea prevederilor bugetului asigurărilor

sociale de stat şi la măsurile ce se impun în continuare pentru îmbunătăţirea protecţiei sociale a

veniturilor populaţiei.

Veniturile bugetul asigurărilor sociale de stat sunt formate din: contribuţiile

angajatorilor şi angajaţilor, numite contribuţii sociale obligatorii. Sunt contribuţii sociale

obligatorii „orice contribuţii care trebuie plătite, în conformitate cu legislaţia în vigoare, pentru

protecţia şomerilor, asigurări de sănătate sau asigurări sociale”, respectiv:

contribuţia pentru asigurările sociale de stat

contribuţia pentru asigurările de accidente de muncă şi boli profesionale8.

contribuţii parţiale ale salariaţilor şi pensionarilor pentru obţinerea biletelor de tratament,

din dobânzi şi penalităţi de întârziere, din alte surse.

De la 1 ianuarie 2005, contribuţia pentru asigurările de accidente de muncă şi boli

profesionale este datorată de angajatori pentru persoanele fizice angajate.

Cheltuielile care se efectuează din bugetul asigurărilor sociale de stat sunt prevăzute în

principal următoarele:

6Gh. Bistriceanu, Gh. Ana, op. cit., p. 166. 7Gh. Bistriceanu, Gh. Ana, op. cit., p. 166. 8 Legea nr.512/2004 privind bugetul asigurărilor sociale de stat pe anul 2005, publicată în M.Of. nr. 1128 din 30 noiembrie 2004, cu modificările

aduse de O.U.G. nr. 139/2004, publicată în M.Of. nr. 1280 din 30 decembrie 2004.

diferitele categorii de pensii de asigurări sociale (pensii pentru limită de vârstă, pensii

anticipate, pensii anticipate parţiale, pensii de invaliditate, pensii de urmaş);

concedii şi indemnizaţii pentru incapacitate temporară de muncă din cauză de boală

obişnuită sau accident în afara muncii;

concedii şi indemnizaţii pentru maternitate şi de îngrijire a copiilor;

ajutoare acordate asiguraţilor pentru proteze şi decese;

Sectiunea 4.3. Principii privind asigurările sociale

Principii generale: anualitatea, universalitatea, echilibrarea şi realitatea; elaborarea şi

gestionarea lui revine Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice

care utilizează o metodologie proprie, avizată de Ministerul Finanţelor Publice, prezentate

anterior.

Principii specifice

a. Principiul ocrotirii cetăţenilor potrivit sistemului de salarizare sau în concordanţă cu

venitul realizat, potrivit acestui principiu, nivelul venitului reprezintă elementul

fundamental în funcţie de care se determină nivelul pensiilor indemnizaţiilor etc.

b. Principiul ocrotirii cetăţenilor potrivit sistemului de salarizare sau în concordanţă cu

venitul realizat, conform acestui principiu, cetăţenii care îndeplinesc condiţiile legale au

dreptul să ceară oricând stabilirea dreptului la pensie,

c. Drepturile de asigurări sociale nu pot fi cedate, cestea sunt drepturi personale şi nu pot

face obiect de tranzacţii, nu pot fi limitate şi cedate.

d. Netaxarea actelor procedurale de obţinere a pensiilor de asigurări sociale

Sectiunea 4.4. Veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat

Dintre veniturile bugetare ale asigurarilor sociale de stat, contributia platita de institutii,

intreprinderi etc. este cel mai important venit bugetar 9 si cu o reglementare juridica mai

complexa. Veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat le constituie contribuţiile agenţilor

economici şi instituţiilor publice, stabilite prin aplicarea unor procente asupra fondului de salarii

contributiv.

Totodata o pondere o deţin şi contribuţiile individuale plătite de asiguraţi, ca şi

contribuţiile persoanelor fizice care utilizează muncă salariată, contribuţiile salariaţilor şi

pensionarilor pentru trimiteri la odihnă şi tratament, dobânzi bancare pentru disponibilităţile

băneşti, amenzi şi penalizări încasate, recuperarea unor sume acordate necuvenit etc. Cotele de

contributii de asigurari sociale10

se aproba anual, prin Legea bugetului asigurarilor sociale de

stat.

Sunt incluse în fondul de salarii contributiv al fiecărei unităţi debitoare următoarele:

salariile tarifare ale întregului personal permanent, temporar sau zilier al unităţii

debitoare;

9 In ultimele decenii, proportia acestor contributii fata de totalul veniturilor bugetare ale asigurarilor sociale de stat a ajuns intre 95 si 99 %. 10 cnpas.org

drepturile băneşti pentru concedii legale şi suplimentare;

salariile cuvenite personalului scos din activitate pentru calificare profesională;

indemnizaţiile ce se plătesc celor ce îndeplinesc funcţii de conducere;

sporurile de salarii pentru vechime în munca neîntreruptă, pentru condiţii de muncă

grele şi periculoase, pentru activitatea prestată suplimentar peste programul de lucru cu

alte motivaţii asemănătoare;

onorariile băneşti plătite specialiştilor pentru expertize;

sumele de bani ce se acordă din fondul de participare a personalului la profitul unităţii;

premiile băneşti ce se acordă personalului propriu în cursul anului pentru realizări

deosebite;

alte drepturi băneşti de natură salarială acordate personalului propriu în condiţii legale;

Nu sunt cuprinse în fondul de salarii contributiv sumele de bani acordate sau plătite

personalului în alte scopuri decât cel salarial şi anume diurnele pentru deplasări şi detaşări în

interesul serviciului, indemnizaţiile pentru transferări, preavizele legal prevăzute pentru

desfacerea contractului individual de muncă, drepturile băneşti de autor şi pentru colaborări,

precum şi alte plăţi asemănătoare.

Contribuţiei pentru asigurările sociale de stat de către unităţile plătitoare se face după

reţinerea din contribuţia calculată a sumelor necesare plăţii drepturilor de asigurări sociale

cuvenite personalului propriu..

Conform profesorului Ioan Gliga, natura juridică de obligaţie financiar-bugetară a

contribuţiei pentru asigurările sociale de stat11

este dată de faptul că:

este instituită în mod public, ca principal procedeu de formare a fondurilor băneşti anuale

din care se plătesc pensii şi indemnizaţii băneşti de însemnătate deosebită pentru condiţii

de trai corespunzătoare salariaţilor care-şi pierd capacitatea de muncă;

este reglementată la fel ca impozitul pe salarii şi alte obligaţii fiscale prin dispoziţii care

stabilesc judicios calculul fondurilor de salarii asupra cărora se calculează această

contribuţie;

neplata integrală şi la termenele legale a acestei contribuţii atrage atât aplicarea majorării

de întârziere prevăzută pentru toate veniturile bugetare, cât şi executarea silită a plăţilor

neefectuate benevol, indiferent de calitatea subiectelor debitoare.

Sectiunea 4.5. Cheltuielile bugetului asigurărilor sociale de stat

Conform prevederilor Codului Muncii referitoare la asigurările sociale, cheltuielile

bugetare pentru asigurările sociale de stat au următoarele destinaţii:

Pensiile

pensia pentru munca depusă şi limită de vârstă, inclusiv pensia anticipată;

pensia pentru pierderea capacităţii de muncă din cauză de accident de muncă sau

boală

profesională (invaliditate);

11 I. Gliga, op. cit., p. 247.

pensia pentru pierderea capacităţii de muncă în afara procesului de muncă;

pensia de urmaş.

Trimiterile la tratament balneoclimateric şi odihnă

De această formă de ocrotire a cetăţenilor prin asigurările de stat beneficiază salariaţii şi

pensionarii. Au prioritate salariaţii care lucrează în condiţii grele de muncă, au boli cronice sau

profesionale, sunt invalizi sau au familii numeroase.

Beneficiarilor de bilete de tratament balneoclimateric şi odihnă li se suportă costul

transportului, mesei, cazării şi tratamentului (pentru ei şi membrii familiilor lor) în proporţie de

70 % (în medie) şi diferenţiat în funcţie de:

- nivelul veniturilor;

- staţiune.

Indemnizaţiile şi ajutoarele de asigurări sociale

indemnizaţii pentru prevenirea îmbolnăvirilor, refacerea şi întărirea sănătăţii;

indemnizaţia pentru carantină;

indemnizaţia în caz de pierdere temporară a capacităţii de muncă din cauza unei boli sau

a unui accident;

indemnizaţia de maternitate;

indemnizaţia pentru îngrijirea copilului;

ajutorul în caz de deces;

Unele cheltuieli cu ocrotirea sănătăţii.

Pensiile12

constituie forma principală de ocrotire a cetăţenilor prin asigurările sociale.

Pensiile se acordă în raport cu salariul, tuturor cetăţenilor care au împlinit vârsta prevăzută de

lege, au vechimea necesară în muncă, ori şi-au pierdut total sau în cea mai mare parte capacitatea

de muncă datorită unor accidente sau boli, precum şi urmaşilor.

Principiul de bază al sistemului de pensionare îl constituie „îmbunătăţirea raportului dintre

pensie şi salariul tarifar”, adică asigurarea unei juste corelări între nivelul pensiilor şi cel al

salariilor. Acest principiu stimulează perfecţionarea pregătiri angajaţilor şi creşterea aportului lor

la dezvoltarea economico-socială a ţării.

La baza sistemului de pensionare se mai află următoarele principii:

fondurile băneşti necesare plăţii pensiilor se formează din contribuţiile agenţilor

economici, instituţiilor publice, ale întreprinzătorilor particulari şi cetăţenilor care

folosesc personal casnic, dar şi din contribuţia asiguraţilor;

stimularea realizării unei vechimi cât mai mari în muncă;

determinarea cuantumului pensiei în funcţie, în primul rând, de condiţiile existente la

locul de muncă;

12Gh. Bistriceanu, Gh. Ana, op. cit., p. 151.

justa corelare a pensiei de invaliditate cu pensia pentru munca depusă şi limită de vârstă.

Statul român garantează dreptul la pensie fiecărui cetăţean, indiferent de sex şi

naţionalitate şi acordă sprijin material prin asistenţă socială persoanelor inapte de muncă

şi lipsite de mijloace de existenţă.

Sectiunea 4.6. Sistemul public de pensii13

4.6.1. Consideratii generale

Pensiile14

constituie forma principală de ocrotire a cetăţenilor prin asigurările sociale, de

aceea, în demersul nostru, vom insista mai mult asupra acestora.

Pensiile se acordă în raport cu salariul, tuturor cetăţenilor care au împlinit vârsta prevăzută

de lege, au vechimea necesară în muncă, ori şi-au pierdut total sau în cea mai mare parte

capacitatea de muncă datorită unor accidente sau boli, precum şi urmaşilor.

Principiul de bază al sistemului de pensionare îl constituie „îmbunătăţirea raportului dintre

pensie şi salariul tarifar”, adică asigurarea unei juste corelări între nivelul pensiilor şi cel al

salariilor. Acest principiu stimulează perfecţionarea pregătiri angajaţilor şi creşterea aportului lor

la dezvoltarea economico-socială a ţării.

Sistem public de pensii15

şi alte drepturi de asigurări sociale vizează, în principal, următoarele:

organizarea întregului sistem de asigurări sociale ca un sistem public unitar, garantat de stat

şi bazat pe principiul redistribuirii;

obligaţia fiecărui angajator de a-şi asigura angajaţii, dar şi a fiecărui salariat de a se asigura

pentru riscurile prevăzute de lege, plătind, fiecare, pentru aceasta, partea ce-i revine, sub

forma contribuţiei la fondul de asigurări sociale;

mărirea numărului de contribuabili la fondul de asigurări sociale, prin cuprinderea

obligatorie în sistemul public, ca efect al legii, a tuturor persoanelor fizice care desfăşoară

activităţi ce le aduc venituri care depăşesc un anumit nivel stabilit prin lege;

limitarea nivelului veniturilor pentru care contribuţia de asigurări sociale este obligatorie,

astfel încât şi pensia cuvenită în cadrul sistemului public de pensii să fie o pensie decentă,

eliminându-se cazurile de obţinere a unor pensii exagerate. O asemenea soluţie este pusă de

acord cu posibilitatea ce se va crea, şi anume aceea de a permite fiecăruia să se asigure şi în

alte sisteme, obţinând la timpul respectiv o pensie suplimentară, care să se adauge pensiei

obţinute prin sistemul public;

ridicarea treptată a vârstei de pensionare, astfel încât într-o perioadă de 13 ani (după 1

aprilie 2001) aceasta să ajungă de la 57 de ani la 60 de ani pentru femei şi de la 62 de ani la

65 de ani pentru bărbaţi. Această măsură va conduce la creşterea treptată şi a stagiului de

13Tratarea subcapitolului de faţă are în vedere şi comentariile doamnei economist, expert în probleme de muncă şi protecţie socială, Paula

Apătean, ce vizează explicarea sistemului public de pensii, reglementat prin Legea pensiilor nr. 19/2000, publicată în M. Of. nr. 140/2000 (Paula Apătean, Noul sistem public de pensii, Ed. Scripta, Bucureşti, 2000). O abordare "la detaliu" ar presupune consultarea O.G. nr. 49/2001 pentru

modificarea şi completarea Legii nr. 19/2000, aprobată prin Legea nr. 338/31 mai 2002, publicată în M.Of. nr. 446/25 iunie 2002, precum şi toate

H.G. şi ordinele M.M.S.S. şi CNAPADAS date în aplicare. 14 „Pensiile sunt plăţi lunare ce se fac persoanelor care îşi încetează activitatea datorită atingerii unei anumite limite de vârstă, invalidităţii pe

tot timpul vieţii de la pensionare, copiilor urmaşi până la o anumită vârstă şi soţiei care are calitatea de urmaş, pentru a li se asigura acestora

condiţii decente de viaţă” [Gh. Bistriceanu, Gh. Ana, op. cit., p. 151]. 15 Legea pensiilor nr. 19/2000, publicată în M. Of. nr. 140/2000 (Paula Apătean, Noul sistem public de pensii, Ed. Scripta, Bucureşti, 2000).

cotizare, cu efecte favorabile asupra bugetului fondului de asigurări sociale şi, implicit, a

nivelului pensiilor;

introducerea unui nou mod de calcul al pensiei, care să ia în considerare, de fapt, nivelul

contribuţiei de asigurări sociale plătite de asigurat pe întreaga perioadă de cotizare;

reechilibrarea actualelor pensii şi punerea de acord a acestora cu noile pensii ce se vor stabili

în condiţiile legii, pe baza unor soluţii unitare;

posibilitatea pensionării anticipate în cazul în care unele persoane asigurate, având o

anumită vârstă, din motive personale sau datorită greutăţilor întâmpinate în găsirea unui loc

de muncă, optează pentru o astfel de soluţie. Pot solicita pensionarea anticipată parţială, cu

reducerea vârstei standard de pensionare cu până la 5 ani, persoanele care au realizat stagiul

complet de cotizare prevăzut de lege şi acceptă acordarea, până la împlinirea vârstei de

pensionare, a unei pensii diminuate faţă de cea care se cuvine la împlinirea vârstei standard

de pensionare;

posibilitatea ca pensionarii pentru limită de vârstă să cumuleze pensia cu veniturile realizate

dintr-o activitate profesională, dacă experienţa acumulată, ca şi profesia practicată,

determină un angajator să apeleze la serviciile acestora. Beneficiarii pensiei pentru limită de

vârstă pot solicita recalcularea pensiei pentru fiecare stagiu de cotizare de minimum 12 luni;

menţinerea, în principiu, a reglementărilor cu privire la modul de acordare a indemnizaţiilor

pentru incapacitate temporară de muncă, prestaţii pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi

recuperarea capacităţii de muncă, indemnizaţii pentru maternitate, respectiv pentru creşterea

sau îngrijirea copilului bolnav, ajutor de deces;

trecerea întregului sistem public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale în

administrarea şi gestionarea Casei Naţionale de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale

(C.N.P.A.S.).

4.6.2. Contribuabilii sistemului public de pensii

În sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale sunt contribuabili, după

caz:

asiguraţii care datorează contribuţii individuale de asigurări sociale;

angajatorii;

persoanele juridice la care îşi desfăşoară activitatea persoanele încadrate în funcţii

elective sau sunt numite în cadrul autorităţii executive, legislative sau judecătoreşti, pe

durata mandatului, precum şi organizaţiile cooperaţiei meşteşugăreşti;

Agenţia Naţională de Ocupare şi Formare Profesională, care administrează bugetul

fondului pentru plata ajutorului de şomaj;

persoanele care încheie individual contracte de asigurare cu casele teritoriale de pensii.

Persoanele obligate prin lege să se asigure şi să contribuie la constituirea fondului de

finanţare a noului sistem public de pensii.

Din această categorie fac parte:

persoanele care desfăşoară activităţi pe bază de contract individual de muncă;

persoanele care îşi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau sunt numite în cadrul

autorităţii executive, legislative sau judecătoreşti, pe durata mandatului, precum şi

membrii cooperaţiei dintr-o organizaţie a cooperaţiei meşteşugăreşti, ale căror drepturi şi

obligaţii sunt asimilate, cu ale persoanelor prevăzute la punctul 1;

persoanele care beneficiază de ajutor de şomaj; ajutor de integrare profesională sau

alocaţie de sprijin, ce se suportă din bugetul fondului pentru plata ajutorului de şomaj;

persoanele care realizează un venit brut pe an calendaristic echivalent cu cel puţin trei

salarii medii brute pe economie şi care se află într-una dintre situaţiile următoare:

asociat unic, asociaţiilor, comanditari sau acţionari;

administratori sau manageri care au încheiat contract de administrare sau de

management;

membri ai asociaţiilor familiale;

persoanele autorizate să desfăşoare activităţi independente;

persoanele angajate în instituţii internaţionale, dacă nu sunt asiguratele acestora;

proprietari de bunuri şi/sau arendaşi de suprafeţe agricole şi forestiere;

persoanele care desfăşoară activităţi agricole în cadrul gospodăriilor individuale sau

activităţi private în domeniul forestier;

membrii societăţilor agricole sau ai altor forme de asociere din agricultură;

persoanele care desfăşoară activităţi în unităţile de cult recunoscute potrivit legii şi care

nu au încheiat contract individual de muncă;

persoanele care realizează prin cumul venituri brute pe an calendaristic echivalente cu

cel puţin trei salarii medii brute pe economie şi care se regăsesc în două sau mai multe

situaţii din cele de mai sus;

persoanele care desfăşoară activităţi exclusiv pe bază de convenţii civile şi care

realizează un venit brut, pe an calendaristic, echivalent cu cel puţin trei salarii medii

brute pe economie.

4.6.3. Obligaţiile asiguraţilor şi ale angajatorilor

Persoanele juridice sau fizice, denumite în continuare angajatori, la care îşi desfăşoară

activitatea persoane încadrate cu contract de muncă, persoane încadrate în funcţii elective sau

numite în cadrul autorităţii executive, legislative sau judecătoreşti, pe durata mandatului,

organizaţiile cooperaţiei meşteşugăreşti, precum şi instituţiile care efectuează plata drepturilor de

şomaj sunt obligate să depună în fiecare lună, la termenul stabilit de Casa Naţională de Pensii,

declaraţia privind evidenţa nominală a asiguraţilor şi a obligaţiilor de plată către bugetul

asigurărilor sociale de stat. Aceasta se depune la casa teritorială de pensii, respectiv a

municipiului Bucureşti, în raza căreia se află sediul angajatorului.

Persoanele obligate prin lege să se asigure si care au împlinit vârsta de 18 ani au obligaţia

să depună personal declaraţia de asigurare la casa teritorială de pensii în raza căreia se află

domiciliul asiguratului, în termen de 30 de zile de la încadrarea în situaţiile menţionate.

Persoanele respective se exceptează de la obligativitatea depunerii declaraţiei de asigurare dacă

se regăsesc în una dintre situaţiile prevăzute de lege, respectiv sunt asigurate la locurile de muncă

unde sunt încadrate.

4.6.4. Cotele de contribuţie de asigurări sociale

Cotele de contribuţie de asigurări sociale sunt stabilite diferenţiat, în funcţie de condiţiile

de muncă, respectiv: condiţii normale, condiţii deosebite şi condiţii speciale.

În prezent, conform Legii privind sistemul public de pensii din România nr. 19/2000,

contribuţia pentru asigurările sociale de stat se stabileşte, diferenţiat, în funcţie de câştigul brut

realizat de salariaţi încadraţi în grupele I, II şi III (condiţii normale).

Locurile de muncă în condiţii deosebite reprezintă acele locuri care, în mod permanent

sau în anumite perioade, pot afecta esenţial capacitatea de muncă a asiguraţilor, datorită gradului

mare de expunere la risc.

Criteriile şi metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite se

stabilesc prin hotărâre de Guvern.

Locurile de muncă în condiţii deosebite se stabilesc prin contractul colectiv de muncă

sau, în cazul în care nu se încheie contracte colective de muncă, prin decizia organului de

conducere legal constituit, cu respectarea criteriilor şi a metodologiei de încadrare a locurilor de

muncă în condiţii deosebite.

În toate cazurile, încadrarea locurilor de muncă în condiţii deosebite se face în mod obligatoriu

pe baza avizului emis de inspectoratul teritorial de muncă.

Locurile de muncă în condiţii speciale sunt cele din:

unităţile miniere, pentru personalul care îşi desfăşoară activitatea în subteran cel puţin 50 %

din timpul normal de muncă din luna respectivă;

activităţile de cercetare, explorare, exploatare sau prelucrare a materiilor prime nucleare,

zonele I şi II de expunere la radiaţii;

aviaţia civilă, pentru personalul navigant;

activitatea artistică desfăşurată în anumite profesii.

Pentru asiguraţii care se află în raporturi de muncă cu un angajator, contribuţia de

asigurări sociale se suportă astfel:

o treime din cota de contribuţie stabilită pentru condiţii normale de muncă se suportă de

către asigurat;

diferenţa faţă de contribuţia individuală suportată de asigurat, până la nivelul cotelor de

contribuţie stabilită anual în funcţie de condiţiile de muncă în care îşi desfăşoară activitatea

asiguratul, se suportă de către angajator.

Contribuţia de asigurări sociale pentru asiguraţii care nu se află în raporturi de muncă cu

un angajator, cum sunt membrii asociaţiilor familiale, persoanele autorizate să desfăşoare

activităţi independente şi care sunt obligate să se asigure conform legii, se suportă integral de

către persoanele respective, corespunzător condiţiilor de muncă în care îşi desfăşoară activitatea.

Contribuţia de asigurări sociale pentru şomeri se suportă integral din bugetul fondului

pentru plata ajutorului de şomaj, la nivelul cotei stabilite pentru condiţii normale de muncă.

Contribuţia de asigurări sociale nu se impozitează.

Baza lunară a calcul a contribuţie de asigurări sociale se suportată de asigurat.

a. Pentru asiguraţii care se află în raporturi de muncă cu un angajator, baza lunară de

calcul a contribuţiei de asigurări sociale pe care sunt obligaţi să o suporte individual o reprezintă

salariul brut realizat lunar, inclusiv sporurile şi adaosurile reglementate prin lege sau prin

contractul colectiv de muncă, respectiv indemnizaţia lunară a persoanelor care ocupă o funcţie de

demnitate publică;

b. Pentru asiguraţii care nu se află în raporturi de muncă cu un angajator şi care suportă

integral cota de contribuţie de asigurări sociale, baza de calcul a contribuţiei o reprezintă venitul

lunar asigurat prevăzut în declaraţia sau contractul de asigurare. Venitul lunar la care s-a stabilit

că se face asigurarea nu poate fi mai mic de o pătrime din salariul mediu brut lunar pe economie.

Baza lunară de calcul a contribuţiei de asigurări sociale datorată de asigurat nu poate

depăşi plafonul de trei ori salariul mediu brut lunar pe economie.

Baza lunară de calcul la care angajatorul datorează contribuţie de asigurări sociale .

Această bază de calcul o constituie fondul total de salarii brute realizate de asiguraţii care

se află în raporturi de muncă cu angajatorul respectiv. Ea nu poate fi mai mare decât produsul

dintre numărul mediu al asiguraţilor din luna pentru care se calculează contribuţia şi valoarea

corespunzătoare a trei salarii medii brute lunare pe economie. Această prevedere se aplică şi în

cazul bugetului fondului pentru plata ajutorului de şomaj.

Baza lunară de calcul a contribuţiei de asigurări sociale pentru şomeri o constituie

cuantumul ajutorului de şomaj, ajutorului de integrare profesională sau al alocaţiei de sprijin,

după caz.

La determinarea valorii corespunzătoare a trei salarii medii brute lunare pe economie

pentru stabilirea bazei de calcul maxime a contribuţiei de asigurări sociale datorate de asigurat şi,

respectiv, de angajator, se ia în considerare salariul mediu brut lunar pe economie prognozat

pentru anul respectiv şi făcut public de către Casa Naţională de Pensii şi alte Drepturi de

Asigurări Sociale.

Sumele asupra cărora nu se calculează contribuţie de asigurări sociale

Contribuţia de asigurări sociale nu se datorează asupra sumelor reprezentând:

a. prestaţii de asigurări sociale care se suportă din fondurile asigurărilor sociale sau din

fondurile angajatorului şi care se plătesc direct de acesta;

b. drepturile plătite potrivit dispoziţiilor legale, în cazul desfacerii contractelor de muncă sau

al încetării calităţii de membru cooperator;

c. alte drepturi exceptate prin legi speciale.

Sumele exceptate de la plata contribuţiei de asigurări sociale nu se iau în considerare la

stabilirea cuantumului prestaţiilor de asigurări sociale.

Contribuţia de asigurări sociale, atât cea datorată de asiguraţi, cât şi cea datorată de

angajator se calculează şi se virează lunar de către angajator la casa teritorială de pensii în raza

căreia se află sediul acestuia.Angajatorii, indiferent de forma de proprietate, au obligaţia să

depună în bancă, o dată cu documentaţia pentru plata salariilor şi a altor venituri ale asiguraţilor,

şi documentele pentruplatacontribuţiilor datorate bugetului asigurărilor sociale de stat, plăţile

efectuându-se simultan, sub control bancar.

CAPITOLUL V

BUGETELE UNITĂŢILOR ADMINISTRATIV-TERITORIALE. BUGETELE

INSTITUŢIILOR PUBLICE ŞI ALE FONDURILOR SPECIALE

Sectiunea 5.1. Consideratii introductive

Sectiunea 5.2. Procedura bugetelor locale

Sectiunea 5.3. Veniturile bugetelor locale

Sectiunea 5.4. Cheltuielile bugetelor locale

Sectiunea 5.5. Bugetele instituţiilor publice

Sectiunea 5.6. Fondurile speciale

Sectiunea 5.1. Consideratii introductive

Actul normativ care stabileşte principiile, cadrul general şi procedurile privind formarea,

administrarea, angajarea şi utilizarea fondurilor publice locale, precum şi responsabilităţile

autorităţilor administraţiei publice locale şi ale instituţiilor publice implicate în domeniul

finanţelor publice locale este Legea nr. 273 din 29 iunie 2006 privind finanţele publice locale1.

Dispoziţiile acesteia se aplică în domeniul elaborării, aprobării, executării şi raportării:

a. bugetelor locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor municipiului

Bucureşti, judeţelor şi municipiului Bucureşti;

b. bugetelor instituţiilor publice, finanţate integral sau parţial din bugetele locale;

c. bugetelor instituţiilor publice, finanţate integral din venituri proprii;

d. bugetului împrumuturilor externe şi interne, pentru care rambursarea, plata dobânzilor,

comisioanelor, spezelor şi a altor costuri se asigură din bugetele locale şi care provin din:

împrumuturi externe contractate de stat şi subîmprumutate autorităţilor administraţiei

publice locale şi/sau agenţilor economici şi serviciilor publice din subordinea acestora;

împrumuturi externe contractate de autorităţile administraţiei publice locale şi garantate

de stat; împrumuturi externe şi/sau interne contractate sau garantate de autorităţile

administraţiei publice locale;

e. bugetului fondurilor externe nerambursabile.

Elementele esenţiale ale unei autonomii locale, sunt:

Fundamentarea şi consacrarea prin Constituţie a principiului decentralizării

administrative;

Existenţa în unităţile administrativ teritoriale a unor consilii locale alese care să aibă

organe executive responsabile în faţa comunităţii;

Existenţa unor forme de participare directă a cetăţenilor la luarea celor mai importante

decizii

1EMITENT: PARLAMENTUL, PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 618 din 18 iulie 2006. Pe data intrării în vigoare a acestei legi se

abroga Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 45/2003 privind finanţele publice locale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.

431 din 19 ianuarie 2003, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 108/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi orice

alte dispoziţii contrare.

Reglementarea clară a competenţelor şi responsabilităţilor ce revin colectivităţilor locale;

Consultarea colectivităţilor locale în luare măsurilor ce le privesc;

Organizarea de structuri şi asigurarea de mijloace adecvate misiunilor ce revin

autorităţilor locale;

Asigurarea resurselor financiare necesare colectivităţilor locale;

Asigurarea dreptului de asociere şi la protecţie legală, etc.

Carta Europeană a autonomiei locale adoptată la Strasbourg în data de 15 octombrie

1985 constituie unul din mijloacele consiliului Europei prin care se realizează unitatea

membrilor săi în ocrotirea şi promovarea idealurilor şi principiilor democratice.

Iniţierea şi elaborarea Cartei a avut la bază ca premise următoarele aspecte;

orice regim democratic trebuie să aibă ca principii fundamentale colectivităţile locale;

în orice regim democratic cetăţenii au dreptul de a participa la rezolvarea treburilor

publice în mod direct;

competenţele şi responsabilităţile efective transmise autorităţilor locale trebuie să permită

acestora să fie eficiente şi apropiate de cetăţeni;

Carta prevede dreptul colectivităţilor la resurse proprii, suficiente, iar sistemele de

prelevare a acestora să fie suficient de diversificate şi evolutive . Întotdeauna suficienţa

resurselor trebuie analizată şi în corelaţie cu eficienţa utilizării acestor. Carta recunoaşte şi

principiul proporţionalităţii în stabilirea corelaţiei optime dintre resursele financiare şi

competenţele prevăzute acestora prin Constituţie şi legi.

România a ratificat Carta Europeană a autonomiei locale prin Legea nr. 199/1997. Conform

cartei, prin autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor

administraţiei publice locale de a soluţiona şi gestiona în cadrul legii, în nume propriu si în

interesul comunităţilor locale o parte importantă a treburilor publice.. În literatura de specialitate

s-a exprimat punctul de vedere potrivit caruia „obiectul reglementarii financiare, în regim de

drept public, cuprinde bugetul de stat, cheltuielile bugetare, veniturile bugetare împreuna cu

împrumutul de stat, bugetul asigurarilor sociale de stat, bugetele locale si finantele institutiilor

publice, carora li se alatura controlul financiar de interes public2”.

Sectiunea 5.2. PROCEDURA BUGETELOR LOCALE

5.2.1 Principii, reguli şi responsabilităţi

A. Principii - În materia principiilor care guvernează existenţa bugetelor locale, regăsim

principiile enunţate de Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice pentru bugetul de stat, la

care se adaugă şi principiul echilibrului, potrivit căruia cheltuielile unui buget se acoperă integral

din veniturile bugetului respectiv, principiul solidarităţii, principiul autonomiei locale financiare,

principiul proporţionalităţii, principiul consultării (art. 13, 15-18 din Legea nr. 273 din 29 iunie

2006 privind finanţele publice locale3).

2 Ioan Gliga – Drept financiar public, Editura All, Bucuresti, 1994, p. 19 3Legea nr. 273 din 29 iunie 2006 privind finanţele publice locale, publicată în M.Of. nr. 618 din 18 iulie 2006, modificată prin O.U.G. nr. 46 din

23 mai 2007 (publicată în M.Of. nr. 374 din 1 iunie 2007); O.U.G. nr. 64 din 27 iunie 2007 (publicată în M.Of. nr. 439 din 28 iunie 2007);

O.U.G. nr. 28 din 19 martie 2008 (publicată în M.Of. nr. 217 din 21 martie 2008, aprobată prin Legea nr. 206 din 24 octombrie 2008, publicată în

M.Of. nr. 734 din 20 octombrie 2008).

Principiul universalităţii

Principiul publicităţii

Procesul bugetar este deschis şi transparent, acesta realizându-se prin:

a. publicarea în presa locală sau afişarea la sediul autorităţii administraţiei publice locale

respective a proiectului de buget local şi a contului anual de execuţie a acestuia;

b. dezbaterea publică a proiectului de buget local, cu prilejul aprobării acestuia;

c. prezentarea contului anual de execuţie a bugetului local în şedinţă publică.

Principiul unităţii

Veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu într-un singur document, pentru a se asigura

utilizarea eficientă şi monitorizarea fondurilor publice locale. Se interzic reţinerea şi utilizarea de

venituri în regim extrabugetar şi constituirea de fonduri publice locale în afara bugetelor locale,

dacă legea nu prevede altfel.

Principiul unităţii monetare

Toate operaţiunile bugetare se exprimă în moneda naţională.

Principiul anualităţii

Veniturile şi cheltuielile bugetare sunt aprobate, în condiţiile legii, pe o perioadă de un

an, care corespunde exerciţiului bugetar. Toate operaţiunile de încasări şi plăţi efectuate în cursul

unui an bugetar în contul unui buget aparţin exerciţiului corespunzător de execuţie a bugetului

respectiv.

Principiul specializării bugetare

Veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu şi se aprobă în buget pe surse de provenienţă

şi, respectiv, pe categorii de cheltuieli grupate după natura economică şi destinaţia acestora.

Principiul echilibrului

Cheltuielile unui buget se acoperă integral din veniturile bugetului respectiv.

Principiul solidarităţii

Principiul autonomiei locale financiare.

B. Reguli bugetare

a. Este interzisă efectuarea de plăţi direct din veniturile încasate, cu excepţia cazurilor în

care legea prevede altfel.

b. Cheltuielile bugetare au destinaţie precisă şi limitată şi sunt determinate de autorizările

conţinute în legi specifice şi în legile bugetare anuale.

c. Nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în bugetele locale şi nici nu poate fi angajată şi

efectuată din aceste bugete, dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuiala.

d. Nici o cheltuială din fonduri publice locale nu poate fi angajată, ordonanţată şi plătită

dacă nu este aprobată potrivit legii şi nu are prevederi bugetare şi surse de finanţare.

e. După aprobarea bugetelor locale pot fi aprobate acte normative cu implicaţii asupra

acestora, dar cu precizarea surselor de acoperire a diminuării veniturilor sau a majorării

cheltuielilor bugetare aferente exerciţiului bugetar pentru care s-au aprobat bugetele

locale respective.

C. Competenţe şi responsabilităţi în procesul bugetar

Aprobarea şi rectificarea bugetelor

Bugetele locale se aprobă astfel:

a. bugetele locale, bugetele împrumuturilor externe şi interne şi bugetele fondurilor externe

nerambursabile, de către consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al Municipiului

Bucureşti;

b. bugetele instituţiilor publice, finanţate integral sau parţial din bugetele locale, de către

consiliile respective, în funcţie de subordonarea acestora;

c. bugetele instituţiilor publice, finanţate integral din venituri proprii, inclusiv rectificarea

acestora, de către conducerea instituţiei, cu avizul conform al ordonatorului principal de

credite.

Pe parcursul exerciţiului bugetar conform finanţelor publice locale4, consiliile locale,

judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti pot aproba rectificarea bugetară, în

termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a legii de rectificare a bugetului de stat, precum

şi ca urmare a unor propuneri fundamentate ale ordonatorilor principali de credite. Rectificărilor

bugetelor locale li se vor aplica aceleaşi proceduri ca şi aprobării iniţiale a acestora, cu excepţia

termenelor din calendarul bugetar.

D. Rolul, competentele şi responsabilităţile autorităţilor administraţiei publice locale

Autorităţile deliberative de la nivel local pot să stabilească cuantumul impozitelor şi a

taxelor care se constituie venit la bugetele locale potrivit propriilor necesităţi, precum şi să

stabilească şi alte taxe locale, în domenii limitate5.

Autorităţile administraţiei publice locale au următoarele competenţe şi responsabilităţi în

ceea ce priveşte finanţele publice locale:

a. elaborarea şi aprobarea bugetelor locale, în condiţii de echilibru bugetar, la termenele şi

potrivit prevederilor legale;

b. stabilirea, constatarea, controlul, urmărirea şi încasarea impozitelor şi taxelor locale,

precum şi a altor venituri ale unităţilor administrativ-teritoriale, prin compartimente

proprii de specialitate, în condiţiile legii;

c. urmărirea şi raportarea execuţiei bugetelor locale, precum şi rectificarea acestora, pe

parcursul anului bugetar, în condiţii de echilibru bugetar;

d. stabilirea şi urmărirea modului de prestare a activităţilor din domeniul serviciilor publice

de interes local, inclusiv opţiunea trecerii sau nu a acestor servicii în răspunderea unor

4 Legea nr. 273 din 29 iunie 2006 privind finanţele publice locale, publicată în M.Of. nr. 618 din 18 iulie 2006, modificată prin O.U.G. nr. 46 din 23 mai 2007 (publicată în M.Of. nr. 374 din 1 iunie 2007); O.U.G. nr. 64 din 27 iunie 2007 (publicată în M.Of. nr. 439 din 28 iunie 2007);

O.U.G. nr. 28 din 19 martie 2008 (publicată în M.Of. nr. 217 din 21 martie 2008, aprobată prin Legea nr. 206 din 24 octombrie 2008, publicată în

M.Of. nr. 734 din 20 octombrie 2008). 5 Se pot stabili taxe pentru utilizarea temporară a locurilor publice şi pentru vizitarea muzeelor, caselor memoriale, monumentelor istorice de

arhitectură şi arheologice şi altele asemenea; taxe pentru deţinerea sau utilizarea echipamentelor şi utilajelor destinate obţinerii de venituri care

folosesc infrastructura publică locală, pe raza localităţii unde acestea sunt utilizate; taxe pentru activităţile cu impact asupra mediului

înconjurător.

agenţi economici specializaţi ori servicii publice de interes local, urmărindu-se

eficientizarea acestora în beneficiul colectivităţilor locale;

e. administrarea eficientă a bunurilor din proprietatea publică şi privată a unităţilor

administrativ-teritoriale;

f. contractarea directă de împrumuturi interne şi externe, pe termen scurt, mediu şi lung, şi

urmărirea achitării, la scadenţă, a obligaţiilor de plată rezultate din acestea;

g. garantarea de împrumuturi interne şi externe, pe termen scurt, mediu şi lung, şi urmărirea

achitării, la scadenţă, a obligaţiilor de plată rezultate din împrumuturile respective de

către beneficiari;

h. administrarea fondurilor publice locale pe parcursul execuţiei bugetare, în condiţii de

eficienţă;

i. stabilirea opţiunilor şi a priorităţilor în aprobarea şi în efectuarea cheltuielilor publice

locale;

j. elaborarea, aprobarea, modificarea şi urmărirea realizării programelor de dezvoltare în

perspectivă a unităţilor administrativ-teritoriale ca bază a gestionării bugetelor locale

anuale;

k. îndeplinirea şi a altor atribuţii, competenţe şi responsabilităţi prevăzute de dispoziţiile

legale.

Constituţia României stabileşte cadrul juridic general al administraţiei publice locale.

Legea fundamentală, prin dispoziţiile sale generale, abordează administraţia publică

locală atât din punct de vedere organizatoric, cât şi din punctul de vedere al finanţelor publice.

Legea nr. 273/2006, modificată prin OUG 63/2010, stabileşte principiile, cadrul general

şi procedurile privind formarea, administrarea, angajarea şi utilizarea fondurilor publice locale,

precum şi responsabilităţile autorităţilor administraţiei publice locale şi ale instituţiilor publice

implicate în domeniul finanţelor publice locale.

Prin Legea 273/2006 se stabilesc şi procedurile privind elaborarea, aprobarea, executarea

şi încheierea bugetelor locale pe care le defineşte ca fiind documente prin care sunt prevăzute şi

aprobate în fiecare an veniturile şi cheltuielile unităţilor administrativ-teritoriale.

Fiecare comună, oraş, municipiu, întocmesc propriul buget local în condiţii de

autonomie.

Proiectele bugetelor locale se elaborează pe baza proiectelor de bugete proprii ale

administraţiilor publice locale şi ale instituţiilor şi serviciilor publice subordonate acestora., si

care apar în procesul realizarii si repartizarii, în forma baneasca, a resurselor necesare pentru

îndeplinirea functiilor si sarcinilor sale. 6

5.2.2. Proceduri privind elaborarea bugetelor locale

Proiectele bugetelor locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor

municipiului Bucureşti, judeţelor şi municipiului Bucureşti, bugetelor instituţiilor publice,

finanţate integral sau parţial din bugetele locale, după caz, bugetelor instituţiilor publice,

6 D. D. Saguna – Tratat de drept financiar si fiscal, Editura All Beck, Bucuresti, 2001, p. 13

finanţate integral din venituri proprii, bugetului împrumuturilor externe şi interne, pentru care

rambursarea, plata dobânzilor, comisioanelor, spezelor şi a altor costuri se asigură din bugetele

locale şi bugetului fondurilor externe nerambursabile se elaborează de către ordonatorii

principali de credite având în vedere următoarele:

prognozele principalilor indicatori macroeconomici şi sociali, pentru anul bugetar pentru

care se elaborează proiectul de buget, precum şi pentru următorii 3 ani, elaborate de

organele abilitate;

politicile fiscale şi bugetare, naţionale şi locale;

prevederile acordurilor de împrumuturi interne sau externe încheiate, ale

memorandumurilor de finanţare sau ale altor acorduri internaţionale, semnate şi/sau

ratificate;

politicile şi strategiile sectoriale şi locale, precum şi priorităţile stabilite în formularea

propunerilor de buget;

propunerile de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor de credite din subordine;

programele întocmite de ordonatorii principali de credite în scopul finanţării unor acţiuni

sau ansamblu de acţiuni, cărora le sunt asociate obiective precise şi indicatori de rezultate

şi de eficienţă; programele sunt însoţite de estimarea anuală a performanţelor fiecărui

program, care trebuie să precizeze: acţiunile, costurile asociate, obiectivele urmărite,

rezultatele obţinute şi estimate pentru anii următori, măsurate prin indicatori precişi, a

căror alegere este justificată;

programele de dezvoltare economico-socială în perspectivă ale unităţii administrativ-

teritoriale, în concordanţă cu politicile de dezvoltare la nivel naţional, regional, judeţean,

zonal sau local.

Ordonatorii principali de credite elaborează şi depun la direcţiile generale ale finanţelor

publice, până la data de 1 iulie, proiectele bugetelor locale echilibrate şi anexele la acestea pentru

anul bugetar următor, precum şi estimările pentru următorii 3 ani, urmând ca acestea să transmită

proiectele bugetelor locale pe ansamblul judeţului şi municipiului Bucureşti la Ministerul

Finanţelor Publice, până la data de 15 iulie a fiecărui an.

Proiectele bugetelor locale se elaborează de către ordonatorii principali de credite,

având în vedere:

a. prognozele principalilor indicatori macroeconomici şi sociali, pentru anul bugetar pentru

care se elaborează proiectul de buget, precum şi pentru următorii 3 ani, elaborate de

organele abilitate;

b. politicile fiscale şi bugetare, naţionale şi locale;

c. prevederile acordurilor de împrumuturi interne sau externe încheiate, ale

memorandumurilor de finanţare sau ale altor acorduri internaţionale, semnate şi/sau

ratificate;

d. politicile şi strategiile sectoriale şi locale, precum şi priorităţile stabilite în formularea

propunerilor de buget;

e. propunerile de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor de credite din subordine;

f. programele întocmite de ordonatorii principali de credite în scopul finanţării unor acţiuni

sau ansamblu de acţiuni, cărora le sunt asociate obiective precise şi indicatori de rezultate

şi de eficienţă; programele sunt însoţite de estimarea anuală a performanţelor fiecărui

program, care trebuie să precizeze: acţiunile, costurile asociate, obiectivele urmărite,

rezultatele obţinute şi estimate pentru anii următori, măsurate prin indicatori precişi, a

căror alegere este justificată;

g. programele de dezvoltare economico-socială în perspectivă ale unităţii administrativ-

teritoriale, în concordanţă cu politicile de dezvoltare la nivel naţional, regional, judeţean,

zonal sau local.

5.2.3. Conţinutul şi structura bugetelor

Veniturile şi cheltuielile se grupează în buget pe baza clasificaţiei bugetare aprobate de

Ministerul Finanţelor Publice. Veniturile sunt structurate pe capitole şi subcapitole, iar

cheltuielile, pe părţi, capitole, subcapitole, titluri, articole, precum şi alineate şi paragrafe.

Cheltuielile prevăzute în capitole şi articole au destinaţie precisă şi limitată; numărul de

salariaţi, permanenţi şi temporari, şi fondul salariilor de baza se aprobă distinct, prin anexa la

bugetul fiecărei instituţii publice. Subliniem că numărul de salariaţi aprobat fiecărei instituţii

publice nu poate fi depăşit.

Cheltuielile de capital se cuprind la fiecare capitol bugetar, în conformitate cu creditele

de angajament şi duratele de realizare a investiţiilor.

În mod obligatoriu, programele se aprobă ca anexe la bugete, iar fondurile externe

nerambursabile şi împrumuturile interne şi externe se cuprind în alte anexe la bugetele locale,

urmând a se aproba odată cu acestea.

Redăm mai jos structura veniturilor bugetelor locale şi a cheltuielilor acestora

5.2.4. Aprobarea bugetelor locale

Ministerul Finanţelor Publice transmite direcţiilor generale ale finanţelor publice sumele

defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi transferurile consolidabile, aprobate prin legea

bugetului de stat, în termen de 5 zile de la publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României.

Consiliile judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti repartizează pe unităţi

administrativ-teritoriale, în termen de 5 zile de la comunicare, sumele defalcate din unele

venituri ale bugetului de stat, precum şi transferurile consolidabile, în vederea definitivării

proiectelor bugetelor locale de către ordonatorii principali de credite.

Ordonatorii principali de credite, pe baza veniturilor proprii şi a sumelor repartizate de

Consiliile judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, în termen de 15 zile de la

publicarea legii bugetului de stat în Monitorul Oficial al României, definitivează proiectul

bugetului local, care se publică în presa locală sau se afişează la sediul unităţii administrativ-

teritoriale. Locuitorii pot depune contestaţii privind proiectul de buget în termen de 15 zile de la

data publicării sau afişării acestuia.

În 5 zile de la expirarea termenului de depunere a contestaţiilor, proiectul bugetului local

însoţit de raportul primarului, al preşedintelui consiliului judeţean sau al primarului general al

Municipiului Bucureşti şi de contestaţiile depuse de locuitori, este supus aprobării consiliului

local, judeţean, sau Consiliului General al Municipiului Bucureşti de către ordonatorii principali

de credite. Consiliul local, judeţean şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după caz, în

termen de maxim 10 zile de la data supunerii spre aprobare a proiectului de buget se pronunţă

asupra contestaţiilor şi adoptă proiectul bugetului local.

Dezbaterile din şedinţele de aprobare se poartă asupra proiectului de buget, a raportului

primarului sau preşedintelui consiliului judeţean şi asupra contestaţiilor depuse de locuitori.

Adoptarea proiectului de buget se face după ce a fost votat pe capitole, subcapitole,

articole şi anexe,. Nu se pot aproba cheltuieli în bugetele locale fără asigurarea resurselor

financiare corespunzătoare. În execuţie virările de credite de la un capitol la altul al clasificaţiei

bugetare se aprobă de consiliu local pe baza justificărilor corespunzătoare ale ordonatorului

principal de credite. Ele se pot efectua înainte de angajarea cheltuielilor începând cu trimestrul

III al anului bugetar.

Finanţarea cheltuielilor din bugetele locale se asigură prin deschideri de credite de către

ordonatorul principal în limita creditelor bugetare aprobate.

5.2.5. Execuţia şi încheierea bugetelor locale

a. Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare.

Veniturile şi cheltuielile bugetare locale se repartizează pe trimestre, în funcţie de

termenele legale de încasare a veniturilor şi de perioada care este necesară efectuarea

cheltuielilor.

Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare se aprobă de către:

Ministerul Finanţelor Publice, pentru sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de

stat şi pentru transferurile de la acest buget pe baza propunerilor ordonatorilor principali

de credite ai bugetelor locale, transmise de direcţiile generale, în termen de 20 de zile de

la data publicării legii bugetului de stat în Monitorul Oficial al României. Sumele astfel

aprobate se repartizează pe unităţile administrativ-teritoriale de către direcţiile generale

ale finanţelor publice;

ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale, pentru bugetele proprii şi bugetele

instituţiilor şi serviciilor publice subordonate, în termen de 15 zile de la aprobarea

sumelor defalcate din unele venituri ale bugetului de stat pentru transferurile de la acest

buget.

Repartizarea pe trimestre a transferurilor către bugetele locale pentru finanţarea unor

programe de dezvoltare sau sociale, de interes naţional, judeţean sau local, se comunică

autorităţilor administraţiei publice locale de către ordonatorii principali de credite ai bugetului de

stat sau ai altor bugete, în termen de 10 zile de la aprobarea de către Ministerul Finanţelor

Publice a repartizării pe trimestre a creditelor bugetare ale acestor bugete.

b. Ordonatori de credite. Categorii, rol şi responsabilităţi.

Ordonatorii de credite sunt principali, secundari şi terţiari.

Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale sunt: preşedinţii consiliilor judeţene,

primarul general al municipiului Bucureşti şi primarii celorlalte unităţi administrativ-teritoriale.

Ordonatorii secundari sau terţiari de credite sunt conducătorii instituţiilor sau serviciilor

publice cu personalitate juridică din subordinea fiecărui consiliu local, judeţean şi a Consiliului

General al Municipiului Bucureşti.

Ordonatorii principali de credite analizează modul de utilizare a creditelor bugetare

aprobate prin bugetele locale şi prin bugetele instituţiilor publice, ai căror conducători sunt

ordonatori secundari sau terţiari de credite şi aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetele proprii.

Ordonatorii secundari de credite repartizează creditele bugetare aprobate pentru bugetul

propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice, ai căror conducători sunt ordonatori terţiari de

credite şi aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetele proprii.

Ordonatorii terţiari de credite utilizează creditele bugetare ce le-au fost repartizate numai

pentru realizarea sarcinilor unităţilor pe care le conduc.

c. Control financiar preventiv propriu, auditul public intern şi controlul ulterior

Controlul financiar preventiv propriu şi auditul public intern se exercită asupra tuturor

operaţiunilor care afectează fondurile publice şi/sau patrimoniul public şi privat.

Angajarea şi ordonanţarea cheltuielilor se efectuează numai cu viza prealabilă de control

financiar preventiv propriu.

Formarea şi utilizarea fondurilor publice locale şi contul de execuţie a bugetelor locale

sunt supuse controlului ulterior al Curţii de Conturi, potrivit legii.

d. Contul anual de execuţie şi excedentul sau deficitul bugetar.

Până la data de 31 mai a anului următor ordonatorii principali de credite întocmesc şi

prezintă spre aprobare consiliilor locale, judeţene şi Consiliului General al Municipiului

Bucureşti, după caz, conturile anuale de execuţie a bugetelor locale ale unităţilor teritorial-

administrative, bugetelor instituţiilor publice, bugetului împrumuturilor externe şi interne,

precum şi bugetului fondurilor externe nerambursabile.

Conturile de execuţie a bugetelor supuse aprobării au următoarea structură:

la venituri: prevederi bugetare iniţiale; prevederi bugetare definitive; încasări realizate;

la cheltuieli: credite bugetare iniţiale; credite bugetare definitive; plăţi efectuate.

Excedentul anual al bugetului local, rezultat la încheierea exerciţiului bugetar, după

efectuarea regularizărilor în limita sumelor defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi a

transferurilor consolidabile din bugetul de stat sau din alte bugete se utilizează, în ordine, pentru:

rambursarea eventualelor împrumuturi restante; plata dobânzilor, comisioanelor, spezelor

şi a altor costuri aferente acestora;

constituirea fondului de rulment.

e. Execuţia de casă a bugetelor locale.

Execuţia de casă a bugetelor locale ale unităţilor teritorial-administrative, a bugetelor

instituţiilor publice, a bugetului împrumuturilor externe şi interne precum şi a bugetului

fondurilor externe nerambursabile se efectuează prin unităţile teritoriale ale trezoreriei statului,

evidenţiindu-se în conturi distincte:

veniturile bugetare încasate pe structura clasificaţiei bugetare;

efectuarea plăţilor dispuse de persoanele autorizate ale instituţiilor publice, în limita

creditelor bugetare şi destinaţiilor aprobate, potrivit legii;

efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi privind datoria publică internă şi externă

rezultată din împrumuturi contractate sau garantate de stat, precum şi cele contractate sau

garantate de autorităţile administraţiei publice locale;

efectuarea altor operaţiuni financiare în contul autorităţilor administraţiei publice locale;

păstrarea disponibilităţilor reprezentând fonduri externe nerambursabile sau

contravaloarea în lei a acestora, primite pe bază de acorduri şi înţelegeri guvernamentale

şi de la organisme internaţionale şi utilizarea acestora potrivit bugetelor aprobate.

Ordonatorii principali de credite au obligaţia să întocmească şi să prezinte spre aprobare

Consiliilor locale sau judeţene, după caz, până la 31 mai a anului următor conturile anuale de

execuţie a bugetelor locale.

Execuţia de casă a bugetelor locale se efectuează prin unităţile teritoriale ale Trezoreriei

Statului.

Sectiunea 5.3. VENITURILE BUGETELOR LOCALE

Veniturile şi cheltuielile bugetelor locale, precum şi celelalte venituri şi cheltuieli

evidenţiate în afara bugetului local, cumulate la nivelul unităţii administrativ-teritoriale,

alcătuiesc bugetul general al unităţii administrativ-teritoriale, care, după consolidare, prin

eliminarea transferurilor dintre bugete, va reflecta dimensiunea efortului financiar public în

unitatea administrativ-teritorială pe anul respectiv şi starea de echilibru sau dezechilibru.

Creditele bugetare aprobate se utilizează pentru finanţarea funcţiilor administraţiei

publice locale, programelor, proiectelor, activităţilor, acţiunilor, obiectivelor şi a altora

asemenea, potrivit scopurilor prevăzute în legi şi alte reglementări, şi vor fi angajate şi folosite în

strictă corelare cu gradul previzionat de încasare a veniturilor bugetare.

Prin aprobarea bugetelor locale se autorizează veniturile şi cheltuielile bugetare. Sumele

aprobate, la partea de cheltuieli, prin bugetele respective, în cadrul cărora se angajează, se

ordonanţează şi se efectuează plăţi, reprezintă limite maxime care nu pot fi depăşite.

Potrivit legii veniturile bugetelor locale se constituie din; venituri proprii formate din

impozite, contribuţii, alte vărsăminte şi cote defalcate din impozitul pe venit, sume defalcate din

unele venituri ale bugetului de stat, subvenţii primite de la bugetul de stat şi de la alte bugete,

donaţii şi sponsorizări.

5.3.1. Impozitele şi taxele locale

5.3.1.1. Impozitul reprezintă acea contribuţie bănească, obligatorie şi cu titlu

nerambursabil, care este datorată – în temeiul legii – la buget de către persoanele fizice şi/sau

juridice pentru veniturile pe care le obţin, pentru bunurile pe care le posedă, respectiv pentru

mărfurile pe care le produc şi/sau distribuie ori pentru serviciile şi lucrările pe care le prestează

sau execută7. Impozitele pot favoriza ori îngreuna relaţiile comerciale cu exteriorul în ansamblu

ori numai cu anumite state.8

După obiectul sau materia impozabilă, impozitele pot fi:

a. impozite pe avere, precum: impozitul pe clădiri, pe terenuri, taxa asupra mijloacelor de

transport etc.;

b. impozite pe venit, ca de pildă: impozitul pe profit, impozitul pe veniturile persoanelor

fizice etc.;

c. impozite pe cheltuieli sau pe fapte de consum, cum este, de exemplu, impozitul

suplimentar pentru depăşirea fondului total destinat plăţii salariilor, taxa pe valoarea

adăugată etc.

După locul sau nivelul la care se acumulează, pot exista:

a. impozite centrale (se concentrează la bugetul central, general al statului),

b. impozite locale (cele care se fac venit la bugetele locale)9.

A. Impozitul pe clădiri

Impozitul pe clădiri este datorat – în principiu – de orice persoană (fizică şi/sau juridică)

care deţine în proprietate clădiri situate în România.

Impozitul este anual şi se plăteşte în contul bugetului local al localităţii unde este

amplasată clădirea10

.

În cazul clădirilor proprietate publică şi privată a statului sau a unităţilor administrativ –

teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosinţă, după caz, impozitul este

datorat şi să plăteşte de către persoanele care au efectiv în posesie clădirile (concesionarii,

locatarii etc.).

În cazul clădirilor aflate în proprietatea comună a două sau mai multe persoane, fiecare

dintre proprietarii comuni datorează impozit pentru spaţiile situate în partea din clădire aflată în

proprietatea sa. Dacă nu este posibilă stabilirea părţilor individuale ale coproprietarilor, atunci

fiecare dintre proprietari va plăti o parte egală din impozitul datorat pentru clădirea respectivă.

Impozitul pe clădiri nu se datorează pentru anumite categorii de clădiri (clădirile

proprietatea statului, a unităţilor administrativ-teritoriale sau a instituţiilor publice, clădirile

clasate ca monumente istorice, clădirile care constituie lăcaşuri de cult, clădirile instituţiilor de

învăţământ şi ale unităţilor sanitare de interes naţional etc.11

), pentru anumite construcţii speciale

(sonde de ţiţei sau gaze; platforme de foraj marin; centrale hidroelectrice, termoelectrice,

7 D.D.-Şaguna, op.cit., ed. 1997, p. 330, precum şi autori români şi străini acolo citaţi; Aurel Giurgiu şi alţii, op.cit., p. 143; Jacques Percebois,

Jacques Aben, Alain Euzéby, DICTIONNAIRE DE FINANCES PUBLIQUE, Edit. “Armand Colin”, Paris, 1995, p. 115. În legătură cu apariţia şi evoluţia impozitelor, Ioan Gliga, op.cit., p. 111-114; Dan Drosu-Şaguna, op.cit., p. 332-336; Raymond Muzellec, op.cit., p. 432-433; Luis

Trotabas, Jean M. Cotteret, DROIT FISCAL, 7e édition, Edit. Précis-Dalloz, Paris, 1992.

8 Gabriel Ardan, Histoire de l'impôt,, livre II, Librairie Arthème Fayard, Paris, 1972, p. 136. 9 Ioan Condor, op.cit., p. 158-161; Dan Drosu-Şaguna, op.cit., ediţia 1997, vol. II, p. 113 şi urm. 10 În sensul legii, este considerată clădire orice construcţie care serveşte la adăpostirea oamenilor, animalelor, obiectelor sau produselor,

materialelor instalaţiilor etc. (art.455 Cod fiscal). 11 Dispozitiile.art. 456 Cod fiscal.

nuclearoelectrice; căi de rulare; galerii subterane; coşuri de fum; terasamente; instalaţii

tehnologice etc.), precum şi pentru unele clădiri ale persoanelor fizice12

.

B. Impozitul pe teren

Impozitul pe teren este datorat – în principiu – de orice persoană (fizică şi/sau juridică)

care are în proprietate teren situat în România.

Pentru terenurile proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ-

teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare etc., impozitul este datorat de către

persoanele care au efectiv în posesie terenul respectiv (concesionarii etc.)

În cazul terenurilor aflate în proprietatea comună a două sau mai multe persoane, fiecare

dintre proprietarii comuni datorează impozit pentru partea din teren aflată în proprietatea sa.

Dacă nu este posibilă stabilirea părţilor individuale ale coproprietarilor, atunci fiecare dintre

proprietari va plăti o parte egală din impozitul datorat pentru terenul respectiv.

Impozitul pe teren nu se datorează pentru următoarele categorii de terenuri: terenurile

aferente clădirilor (adică terenurile pe a căror suprafaţă este edificată o construcţie), terenurile

aparţinând cultelor religioase sau având destinaţii speciale (cimitire etc.), terenurile instituţiilor

de învăţământ şi cele ale unităţilor sanitare de interes naţional, terenurile ocupate de căi de

comunicaţii (autostrăzi, drumuri, zone de siguranţă etc.), terenurile parcurilor industriale,

ştiinţifice etc.13

.

Impozitul este anual14

şi se plăteşte la bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale în

raza căreia este situat terenul.

C. Impozitul asupra mijloacelor de transport

Orice persoană (fizică şi/sau juridică) care deţine în proprietate un mijloc de transport

(care se înmatriculează în România) datorează impozit15

anual, care se plăteşte la bugetul local al

localităţii în care contribuabilul îşi are domiciliul, respectiv sediul sau punctul de lucru.

Scutiri:

vehicolele (special adaptate) aparţinând persoanelor cu handicap locomotor;

mijloacele de transport ale instituţiilor publice, precum şi cele ale persoanelor juridice

(dacă sunt folosite pentru transportul public de persoane);

navele fluviale de pasageri, bărcile şi lutrele utilizate pentru transportul persoanelor

fizice cu domiciliul în Delta Dunării, Insula Mare a Brăilei şi Insula Balta Ialomiţei.

La calculul taxei asupra mijloacelor de transport este avut în vedere tipul mijlocului de

transport.

Se plăteşte anual, în patru rate egale, până la mijlocul ultimei luni din fiecare trimestru,

vărsându-se la bugetul localităţii în care îşi are domiciliul deţinătorul mijlocului de transport16

.

12 Persoanele fizice nu datorează impozit dacă: clădirea este o locuinţă nouă realizată în condiţiile Legii nr.114/1996 ori a fost construită pe bază

de credite, conform Ordonanţei nr.19/1994. În aceste cazuri, scutirea se aplică timp de 10 ani de la data dobândirii clădirii (art 456 Cod fiscal). 13 Dispozitiile art. 464 Cod fiscal. 14 Impozitul pe teren se plăteşte trimestrial, în patru rate egale, ca şi impozitul pe clădiri. Plata cu anticipaţie a impozitului este recompensată cu o

bonificaţie de până la 10%, stabilită prin hotărâre a consiliului local (467 al 2 Cod fiscal). 15 Art. 468 alin. 1Codul fiscal.

D. Impozitul pe spectacole

Impozitul pe spectacole este datorat de către orice persoană care organizează o

manifestare artistică, o competiţie sportivă sau altă activitate distractivă în România.

Obiectul impozabil îl constituie sumele de bani încasate din vânzarea biletelor de intrare

sau a abonamentelor ori suprafaţa incintelor unde se desfăşoară anumite activităţi.

Se plăteşte la bugetele unităţilor administrativ – teritoriale în raza cărora se desfăşoară

spectacolul.

5.3.1.2. Taxele locale

Taxele sunt plăţi achitate de către persoanele fizice şi/sau persoanele juridice pentru

anumite acte sau servicii îndeplinite/prestate – la cererea şi în folosul acestora – de către

anumite organe de stat, instituţii publice sau alte persoane asimilate acestora17

.

A. Trăsături caracteristice ale taxelor:

a. subiectul plătitor al taxei este întotdeauna precis determinat doar din momentul când acesta

solicită îndeplinirea unui act, prestarea unui serviciu ori efectuarea unei lucrări din partea

unui organ de stat sau a unei instituţii publice.

b. taxa reprezintă o plată neechivalentă pentru actele, serviciile sau lucrările

prestate/efectuate de organe de stat sau instituţii publice care primesc, întocmesc sau

eliberează diferite acte, prestează servicii sau rezolvă alte interese legitime ale diferitelor

persoane fizice şi/sau juridice. Plata serviciilor sau lucrărilor este – în principiu –

neechivalentă, deoarece aceasta poate fi – potrivit legii – mai mare sau mai mică în raport

cu valoarea efectivă a prestaţiilor efectuate; cuantumul taxelor este stabilit – în principal –

avându-se în vedere alte criterii (politico-economice) decât valoarea în sine a prestaţiei

organului de stat.

c. taxa reprezintă o contribuţie stabilită în sarcina contribuabilului cu scopul de a se asigura

astfel acoperirea în parte a cheltuielilor efectuate de către organele de stat şi/sau de către

instituţiile publice cu îndeplinirea/prestarea actelor, respectiv serviciilor solicitate de

diferite persoane (fizice şi/sau juridice).

d. taxa este anticipativă, ea datorându-se şi trebuind să fie achită în momentul solicitării

actului, serviciului sau lucrării ce urmează a fi îndeplinit/efectuat de către organul de stat

sau instituţia publică competentă.

e. taxa trebuie să fie unică, în sensul că pentru unul şi acelaşi act sau serviciu

îndeplinit/prestat unei persoane, aceasta datorează taxa o singură dată.

f. actele care nu au fost legal taxate sunt lovite de nulitate18

.

16 Veniturile provenind din taxa asupra mijloacelor de transport (art .468 si 471 Cod fiscal). 17 Dan Drosu-Şaguna, op.cit., p. 352; Ioan Condor, op.cit., loc. cit. Supra; Jacques Percebois, Jacques Aben, Alain Euzéby, op.cit., p. 181.

În practică (şi în legislaţie) se utilizează adesea termenul de “taxă” pentru a se desemna un “impozit”; cel mai cunoscut caz, în acest sens, este

denumirea – incorectă – impozitului indirect care este “taxa pe valoare adăugată”. 18 D. D. Şaguna, op.cit., p. 353.

g. răspunderea pentru neîndeplinirea obligaţiei de plată a taxelor revine primordial persoanei

încadrată la organul de stat sau instituţia publică prestatoare a serviciului sau lucrării (care

avea obligaţia să pretindă şi să perceapă taxa) şi nu contribuabilului.

B.Clasificarea taxelor

Taxele pot fi grupate pe mai multe categorii, având în vedere diferite criterii.

După criteriul teritorialităţii sau ţinând seamă de sfera lor de acoperire în teritoriu există:

a. taxe centrale (generale)

b. taxe locale (specifice).

În funcţie de caracterul lor, taxele pot fi:

a. taxe judiciare

b. taxe extrajudiciare.

În funcţie de scopul pentru care se plătesc, taxele pot fi:

a. taxe pentru eliberarea unor acte,

b. taxe pentru aprobarea desfăşurării unor activităţi,

c. taxe pentru admiterea intrării pe teritoriul unui stat,

d. taxe pentru utilizarea unor drumuri naţionale etc.

a. Taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi a autorizaţiilor - se stabileşte în

cote fixe sau procentuale, diferenţiat în funcţie de valoarea construcţiilor sau instalaţiilor, de

suprafaţa terenurilor sau de natura serviciilor prestate.

se stabileşte de către consiliile locale, în limitele prevăzute de lege, pe baza

declaraţiei solicitantului formulată în cererea pentru eliberarea autorizaţiei.

se varsă în contul bugetelor locale19

.

b. Taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate - se stabileşte prin

hotărâre a consiliului local şi care poate fi cuprinsă între 1% şi 3% din valoarea serviciilor de

reclamă şi publicitate20

. Această taxă se plăteşte lunar de către cel care realizează reclama şi

publicitatea la bugetul unităţii teritorial administrative, în a cărei rază se realizează serviciul.

c. Taxa hotelieră - este stabilită de către autoritatea publică locală şi se plăteşte pentru

şederea într-o unitate de cazare, într-o localitate

se încasează de către persoanele juridice care asigură cazarea, odată cu luarea în

evidenţă a persoanelor cazate şi se varsă la bugetele locale în raza cărora se află unitatea de

cazare.

d. Alte taxe locale – se pot institui de către consiliile locale sau judeţene: taxe speciale

pentru funcţionarea unor servicii publice locale create în interesul persoanelor fizice şi juridice;

19 Taxele pentru eliberarea certificatelor de urbanism şi a autorizaţiilor de construire din mediul rural se împart – cu avizul primarilor comunelor –

astfel: 50% la bugetul local al comunelor şi 50% la bugetul consiliului judeţean (art. 474 Cod fiscal). 20 Sunt exceptate de la plată – potrivit legii – serviciile de reclamă şi publicitate conform (art. 479 Cod fiscal).

taxe zilnice pentru utilizarea temporară a locurilor publice şi pentru vizitarea muzeelor, caselor

memoriale, monumentelor istorice, de arhitectură şi arheologice, şi altele21

. Reprezintă venituri

proprii ale bugetelor locale.

C. Taxele de timbru

Taxele de timbru reprezintă plata serviciilor prestate ori a lucrărilor efectuate de către

diferite organe sau instituţii de stat care primesc, întocmesc sau eliberează diferite acte,

prestează diferite servicii ori rezolvă anumite interese legitime ale părţilor22

.

Categorii:

taxele judiciare de timbru - reprezintă acea categorie de venituri ale bugetelor locale23

care se percep cu ocazia introducerii (sau formulării) unor cereri sau acţiuni la instanţele

judecătoreşti (de orice grad), ori care sunt adresate Ministerului Justiţiei sau Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie24

taxele de timbru pentru activitatea notarială – se plătesc de către persoanele fizice şi

persoanele juridice care solicită îndeplinirea unor acte sau servicii notariale,

timbrul judiciar - se aplică acţiunilor, cererilor, actelor şi serviciilor de competenţa

tuturor instanţelor judecătoreşti, Ministerului Justiţiei, Parchetului General de pe lângă

Curtea Supremă de Justiţie, precum şi actelor notariale ce se îndeplinesc de către notarii

publici. Sumele încasate din vânzarea timbrului judiciar se constituie şi se utilizează ca

venituri extrabugetare, la dispoziţia Ministerului, în completarea alocaţiilor de la bugetul

de stat25

.

taxele de timbru extrajudiciare - se datorează – potrivit legii26

– pentru eliberarea

certificatelor de orice fel (altele decât cele eliberate de instanţele judecătoreşti, Ministerul

Justiţiei, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de notarii publici),

eliberarea sau preschimbarea actelor de identitate, eliberarea permiselor de vânătoare şi

de pescuit, examinarea conducătorilor de autovehicule în vederea obţinerii permisului de

conducere, înmatricularea autovehiculelor şi a remorcilor, precum şi pentru alte servicii

prestate de unele instituţii publice.

Fundamentarea veniturilor bugetelor locale se bazează pe constatarea şi evaluarea

materiei impozabile şi a bazei de impozitare în funcţie de care se calculează impozitele şi taxele

21 Conform disp.art. 486 Cod fiscal. 22 Conform Instrucţiunilor Ministerului Finanţelor nr. 1711/1960, în LEGISLAŢIA NOTARIALĂ UZUALĂ, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1979, p.

234 şi urm. 23 Conform disp.art. 484 Cod fiscal, taxele judiciare se constituie în venituri ale bugetelor locale. 24 Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, publicată în M.Of. nr. 173 din 29 iulie 1997, modificată şi completată prin: Rectificarea

nr. 146 din 24 iulie 1997, Ordonanţa Guvernului nr. 11/1998, Ordonanţa nr. 11 din 29 ianuarie 1998, Legea nr. 112 din 5 iunie 1998; Legea nr. 26 din 26 ianuarie 1999; Ordonanţa nr. 30 din 29 ianuarie 1999; Hotărârea nr. 752 din 16 septembrie 1999; Ordonanţa de Urgenţă nr. 53 din 19 mai

2000; Ordonanţa nr. 34 din 16 august 2001; Legea nr. 45 din 16 ianuarie 2002; Legea nr. 203 din 19 aprilie 2002; Hotărârea nr. 1.278 din 13

noiembrie 2002; Hotărârea nr. 561 din 21 mai 2003; Hotărârea nr. 44 din 22 ianuarie 2004; Normele metodologice din 22 ianuarie 2004; Hotărârea nr. 783 din 19 mai 2004; Legea nr. 195 din 25 mai 2004. 25 Spre deosebire de taxele judiciare de timbru – care reprezintă acea categorie specifică a veniturilor bugetare din care se acoperă cheltuielile

generale necesare înfăptuirii în bune condiţii a justiţiei, timbrul judiciar contribuie la formarea unor fonduri speciale (în afara prevederilor bugetare) care sunt destinate exclusiv stimulării şi deci îmbunătăţirii activităţilor specifice care se desfăşoară în cadrul sistemului organelor de

justiţie. 26 Conform dispoziţiilor Legii nr. 117/1999 privind taxele extrajudiciare de timbru, publicată în M. Of. nr.321 din 6 iulie 1999, completată şi

modificată prin Legea nr.163/2002, publicată în M. Of. Nr.252 din 15 aprilie 2002.

aferente, evaluarea serviciilor prestate şi a veniturilor obţinute din acestea precum şi pe alte

elemente specifice, inclusiv pe serii de date în scopul evaluării corecte a veniturilor. Impozitele şi

taxele locale se aprobă de consiliile locale sau judeţene, după caz, în limitele şi în condiţiile legii.

De asemenea, constituie venituri ale bugetelor locale şi se varsă la acestea sumele

rezultate din vânzarea sau dezmembrarea ori dezafectarea unor mijloace fixe care aparţin

instituţiilor publice finanţare integral din bugetele locale, sumele încasate din concesionarea sau

închirierea unor bunuri aparţinând domeniului public sau privat al unităţilor administrativ

teritoriale, etc.

Sectiunea 5.4. CHELTUIELILE BUGETELOR LOCALE

Bugetele locale sunt incluse în structura bugetului public naţional, elaborându-se,

adoptându-se şi examinându-se de fiecare unitate administrativ-teritorială care are personalitate

juridică: comună, oraş, municipiu, sector al municipiului Bucureşti, judeţ, respectiv municipiul

Bucureşti.

Autonomia locală - care presupune inexistenţa relaţiilor de subordonare dintre bugetele

consiliilor locale şi bugetele consiliilor judeţene - este menită să stimuleze iniţiativa locală în

vederea satisfacerii cerinţelor sociale locale şi să întărească controlul social asupra utilizării

eficiente a fondurilor alocate.

Cheltuielile sunt prevăzute în capitolele şi articolele bugetului local cu destinaţie precisă

şi limitată. Nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget, nu poate fi angajată şi efectuată dacă

nu există baza legală. Consiliile locale sau judeţene pot aproba colaborarea sau asocierea pentru

realizarea unor lucrări şi servicii de interes public local pe bază de convenţii sau contracte de

asociere în care se prevede contribuţia financiară a fiecărei părţi. Consiliile locale pot participa

cu capital social sau bunuri la societăţi comerciale pentru realizarea de lucrări şi servicii de

interes local sau judeţean, după caz.

Cheltuielile de investiţii ale judeţelor, municipiilor, oraşelor sau comunelor, ale

instituţiilor şi serviciilor publice subordonate acestora se înscriu în programul de investiţii al

fiecărei unităţi administrativ teritoriale care se aprobă ca anexă la bugetul local. La nivelul

bugetelor locale se constituie şi fonduri de rezervă bugetară în cotă de până la 5 % din totalul

cheltuielilor care se utilizează pe baza hotărârii consiliilor locale respective pentru finanţarea

unor cheltuieli urgente sau neprevăzute pentru înlăturarea efectelor unor calamităţi naturale şi

pentru acordarea unor ajutoare către unităţi administrativ teritoriale aflate în situaţii de extremă

dificultate.

În cadrul bugetelor locale cheltuielile publice se grupează pe subdiviziunile clasificaţiei

bugetare, elaborată de către Ministerul Finanţelor Publice.

Clasificarea cuprinde la cheltuieli: părţi, capitole, subcapitole, titluri şi articole, precum şi

alineate.

Prin legea bugetului de stat se aprobă sume defalcate din unele venituri ale bugetului de

stat pe ansamblul judeţului, respectiv al municipiului Bucureşti, destinate finanţării cheltuielilor

publice locale, precum şi echilibrării bugetelor locale ale unităţilor administrativ-teritoriale.

Transferuri consolidabile pentru bugetele locale.

Transferurile de la bugetul de stat către bugetele locale se acordă pentru investiţii

finanţate din împrumuturi externe la a căror realizare contribuie şi Guvernul, potrivit

legii, şi se aprobă anual, în poziţie globală, prin legea bugetului de stat.

Subvenţii primite de la bugetul de stat şi de la alte bugete;

Donaţii şi sponsorizări.

Cheltuielile cuprinse în bugetul judeţului, defalcate astfel:

cheltuieli pentru învăţământul primar şi gimnazial şi pentru învăţământul special;

cheltuieli pentru finanţarea unor instituţii şi acţiuni sanitare;

cheltuieli pentru finanţarea bibliotecilor publice judeţene;

cheltuieli destinate asistenţei sociale (asistenţa socială în caz de invalidităţi, susţinerea

serviciilor publice specializate pentru protecţia copilului etc.);

cheltuieli pentru agricultură şi silvicultură;

cheltuieli pentru prevenirea inundaţiilor;

cheltuieli pentru drumuri judeţene şi susţinerea aviaţiei civile;

cheltuieli pentru susţinerea programelor de dezvoltare regională etc.

Cheltuielile cuprinse în bugetele comunelor, oraşelor, sectoarelor municipiului

Bucureşti şi în bugetul municipiului Bucureşti, care sunt împărţite după cum urmează 27

:

cheltuieli pentru învăţământul preşcolar, liceal, profesional, postliceal, pentru internate,

cămine şi cantine pentru elevi;

cheltuieli pentru finanţarea creşelor, a altor instituţii şi acţiuni sanitare;

cheltuieli pentru finanţarea caselor de cultură şi a căminelor culturale;

cheltuieli destinate asistenţei sociale (centre de îngrijire şi asistenţă, cantine de ajutor

social, centre de recuperare şi reabilitare pentru minori cu handicap, diverse tipuri de

ajutoare sociale);

cheltuieli pentru servicii publice, dezvoltare publică şi locuinţe (întreţinerea şi repararea

străzilor, iluminat, salubritate, întreţinere parcuri publice, construcţie de locuinţe,

electrificări rurale etc.);

cheltuieli pentru susţinerea programelor de dezvoltare regională şi pentru contribuţia la

Fondul Român de Dezvoltare Socială etc.

Prin legea bugetului de stat se aprobă sume defalcate din unele venituri ale bugetului de

stat pe ansamblul judeţului, respectiv al municipiului Bucureşti, destinate finanţării cheltuielilor

publice locale, precum şi echilibrării bugetelor locale ale unităţilor administrativ-teritoriale.

Transferuri consolidabile pentru bugetele locale.

Transferurile de la bugetul de stat către bugetele locale se acordă pentru investiţii

finanţate din împrumuturi externe la a căror realizare contribuie şi Guvernul, potrivit legii, şi se

aprobă anual, în poziţie globală, prin legea bugetului de stat.

Subvenţii primite de la bugetul de stat şi de la alte bugete;

Donaţii şi sponsorizări.

27 Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., p. 168.

Sectiunea 5.5. BUGETELE INSTITUŢIILOR PUBLICE

5.5.1. Finanţarea instituţiilor publice

Instituţiile publice - în înţelesul Legii nr.500/2002 privind finanţele publice, cuprind

Parlamentul, Administraţia Prezidenţială, ministerele, celelalte organe de specialitate ale

administraţiei publice, alte autorităţi publice, instituţiile publice autonome, precum şi instituţiile

din subordinea acestora, indiferent de modul de finanţare a acestora.

Instituţiile publice pot fi finanţate integral din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale

de stat sau bugetele fondurilor speciale, parţial din aceste bugete şi parţial din venituri proprii sau

integral din venituri proprii.

În cazul Preşedenţiei României, Guvernului şi altor instituţii publice care nu au organe

ierarhic superioare, bugetele se prevăd distinct în bugetul de stat şi se aprobă de Parlament.

Camera Deputaţilor şi Senatul, cu consultarea Guvernului, îşi aprobă bugetele proprii şi le

înaintează Guvernului în vederea includerii lor în proiectul bugetului de stat.

5.5.2. Bugetele celorlalte instituţii publice se aprobă astfel

bugetele instituţiilor publice autonome, de către organele abilitate în acest scop prin

legi speciale;

bugetele instituţiilor publice finanţate integral din bugetul de stat, bugetul asigurărilor

sociale de stat şi alte categorii de bugete, de către ordonatorul de credite ierarhic

superior al acestora;

bugetele instituţiilor publice finanţate parţial din bugetul de stat, bugetul asigurărilor

sociale de stat şi alte categorii de bugete se aprobă, prin lege, ca anexe la bugetele

ordonatorilor principali de credite;

bugetele instituţiilor publice care se finanţează integral din venituri proprii, de către

organul de conducere al instituţiei respective, cu acordul ordonatorului de credite

ierarhic superior.

Veniturile proprii ale instituţiilor publice se încasează, se administrează, se utilizează şi se

contabilizează de către acestea, în condiţiile legii conform activitatii bugetare a statului28

.

Aceste venituri provin din chirii, organizarea de manifestări culturale şi sportive,

concursuri artistice, publicaţii, prestaţii editoriale, studii, proiecte, valorificări de produse din

activităţi proprii sau anexe, prestări de servicii şi altele asemenea.

Înfiinţarea de activităţi finanţate integral din veniturile proprii pe lângă unele instituţii

publice sau schimbarea sistemului de finanţare a unor instituţii publice se pot efectua numai cu

aprobarea Guvernului, care stabileşte totodată domeniul de activitate, sistemul de organizare şi

funcţionare a acestor activităţi, categoriile de venituri şi natura cheltuielilor.

5.5.3. Finanţarea cheltuielilor curente şi de capital ale instituţiilor publice se asigură

astfel:

28 Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., p. 168.

a. integral din bugetul local;

b. din venituri proprii şi subvenţii acordate de la bugetul local;

c. integral din veniturile proprii.

Instituţiile publice, finanţate integral din bugetul local, varsă veniturile realizate la acest

buget.

Veniturile proprii ale instituţiilor publice se încasează, se administrează, se utilizează şi

se contabilizează de către acestea, potrivit dispoziţiilor legale, ele provenind din prestări de

servicii, chirii, manifestări culturale şi sportive, concursuri artistice, publicaţii, prestaţii

editoriale, studii, proiecte, valorificări de produse din activităţi proprii sau anexe şi altele.

Instituţiile publice mai pot folosi pentru desfăşurarea activităţii lor bunuri materiale şi

fonduri băneşti primite de la persoane juridice şi fizice, sub formă de donaţii şi sponsorizări, cu

respectarea dispoziţiilor legale.

Fondurile băneşti acordate de persoanele juridice şi fizice, în situaţia instituţiilor publice,

finanţate integral de la buget, sunt vărsate direct la bugetul local din care se finanţează acestea.

Cu aceste sume se majorează veniturile şi cheltuielile bugetului local, iar fondurile se vor utiliza

cu respectarea destinaţiilor stabilite de transmiţător.

Cu fondurile băneşti acordate de persoanele juridice şi fizice se vor majoră bugetele de

venituri şi cheltuieli ale acestora. Aceste instituţii au obligaţia de a prezenta, în anexa la contul de

execuţie bugetară trimestrială şi anuală, situaţia privind sumele primite şi utilizate în aceste

condiţii şi cu care a fost majorat bugetul de venituri şi cheltuieli. În mod obligatoriu, bunurile

materiale primite de instituţiile publice se înregistrează în contabilitatea acestora.

5.5.4. Excedentele bugetelor instituţiilor publice

Excedentele rezultate din execuţia bugetelor instituţiilor publice se regularizează la

sfârşitul anului cu bugetele locale din care sunt finanţate, în limita sumelor primite de la acestea,

dacă legea nu prevede altfel. Excedentele rezultate din execuţia bugetelor instituţiilor publice,

finanţate integral din venituri proprii, rămân la dispoziţia acestora, urmând a fi folosite în anul

următor cu aceeaşi destinaţie.

Consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti pot hotărî ca

excedentele rezultate din execuţia bugetelor instituţiilor publice subordonate, finanţate integral

din venituri proprii, să se preia ca venit la bugetul local, după deducerea sumelor încasate

anticipat şi a obligaţiilor de plată.

5.5.5. Regimul de finanţare a unor activităţi ale instituţiilor publice

Consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti pot aproba

înfiinţarea de activităţi integral finanţate din venituri proprii pe lângă unele instituţii publice,

stabilind totodată domeniul de activitate, categoriile de venituri, natura cheltuielilor, sistemul de

organizare şi funcţionare a acestor activităţi.

Bugetele de venituri şi cheltuieli pentru activităţile finanţate integral din venituri proprii se

aprobă o data cu bugetul instituţiei publice de care aparţin. În situaţia nerealizării veniturilor

prevăzute în bugetele activităţilor finanţate integral din venituri proprii, cheltuielile vor fi

efectuate în limita veniturilor realizate.

Excedentele rezultate din execuţia bugetelor de venituri şi cheltuieli ale activităţilor

finanţate integral din venituri proprii se reportează în anul următor cu aceeaşi destinaţie sau se

preiau ca venit la bugetul local, potrivit hotărârii consiliului local, judeţean şi Consiliului General

al Municipiului Bucureşti.

5.5.6. Împrumuturi temporare pentru unele activităţi sau instituţii publice

În cazul în care la înfiinţarea, în subordinea unor ordonatori principali de credite, a unor

instituţii şi servicii publice sau a unor activităţi finanţate integral din venituri proprii, acestea nu

dispun de fonduri suficiente, în baza documentaţiilor temeinic fundamentate, consiliile locale,

judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, pot aproba împrumuturi fără dobândă

din bugetul local, pe bază de convenţie. Împrumuturile acordate vor fi rambursate integral în

termen de un an de la data acordării.

În situaţia nerambursării împrumuturilor la termenul stabilit, se vor aplica dobânzile şi

penalităţile de întârziere la nivelul celor existente pentru creanţele bugetare.

5.5.7. Execuţia de casă a bugetelor instituţiilor publice

Instituţiile şi serviciile publice, indiferent de sistemul de finanţare şi de subordonare,

inclusiv activităţile de pe lângă unele instituţii publice, finanţate integral din venituri proprii,

efectuează operaţiunile de încasări şi plăţi prin unităţile teritoriale ale trezoreriei statului în a

căror rază îşi au sediul şi unde au deschise conturile de venituri, cheltuieli şi disponibilităţi.

Aceleaşi instituţii au obligaţia de a transmite bugetul aprobat la unitatea teritorială a trezoreriei

statului.

5.5.8. Contabilitate publică

Contabilitatea publică a instituţiilor publice cuprinde:

a. contabilitatea veniturilor şi cheltuielilor bugetare, care să reflecte încasarea veniturilor şi

plata cheltuielilor aferente exerciţiului bugetar;

b. contabilitatea generală bazată pe principiul constatării drepturilor şi obligaţiilor, care să

reflecte evoluţia situaţiei financiare şi patrimoniale, precum şi a excedentului sau

deficitului patrimonial;

c. contabilitatea destinată analizării costurilor programelor aprobate.

Ministerul Finanţelor Publice stabileşte prin norme metodologice procedurile contabile şi

sistemul de raportare privind informaţiile furnizate de contabilitatea publică.

Sectiunea 5.6. Fondurile speciale

Prin fonduri speciale, potrivit legii finanţelor publice, înţelegem venituri publice

constituite prin legi speciale, prin care se stabilesc şi destinaţiile acestora.

Dispoziţiile legii mai sus amintite se aplică şi în domeniul elaborării, aprobării, executării

şi raportării bugetelor fondurilor speciale.

Bugetele fondurilor speciale se aprobă prin lege specială. Astfel de bugete, care se

constituie şi se administrează în afara bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale sunt:

bugetul Fondului pentru asigurările sociale de sănătate şi bugetul asigurărilor de şomaj. Aceste

bugete se aprobă ca anexă la legea bugetului de stat şi respectiv, legea bugetului asigurărilor

sociale de stat.

Proiectele bugetelor speciale se elaborează de Ministerul Finanţelor Publice pe baza

propunerilor ordonatorilor principali de credite, responsabili cu gestionarea fondurilor respective.

Aprobarea şi execuţia bugetelor fondurilor speciale se efectuează potrivit legilor speciale de

constituire şi prevederilor Legii 500/2002 privind finanţele publice.

Legislaţia actuală reglementează compensaţia în mod unitar, faţă de trecut când

compensaţia era reglementată diferit pentru persoane fizice faţă de persoanele juridice29

.

29 A. Drăgoi, Drept financiar, curs universitar, Alba Iulia, Ed. Eterhitas, 2002, p. 204.

CAPITOLUL VI

SISTEMUL VENITURILOR SI CHELTUIELILOR PUBLICE

Sectiunea 6.1. Noţiunea si continutul veniturilor datorate bugetului de stat

Sectiunea 6.2. Structura veniturilor bugetare

Sectiunea 6.3. Noţiunea şi conţinutul cheltuielilor publice

Sectiunea 6.4. Structura cheltuielilor bugetare

Sectiunea 6.1. Noţiunea si continutul veniturilor datorate bugetului de stat

Veniturile şi cheltuielile bugetare ale statului sunt prevăzute în buget cu respectarea unor

anumite reguli, ansamblul acestora formând aşa numita clasificaţie bugetară a veniturilor şi

cheltuielilor1.

Pentru îndeplinirea sarcinilor şi funcţiilor sale şi pentru acoperirea unor nevoi sociale

generale, statul este îndreptăţit să mobilizeze importante resurse financiare publice şi să

efectueze cheltuieli publice. Acest mod de stabilire a obligaţiilor fiscale care asigură veniturile

publice este cunoscut sub numele de politică fiscală a statului2. Denumirea venitului bugetar se

stabileşte în raport cu natura financiar-economică şi juridică, care o caracterizează. Astfel avem

noţiunea de impozit, taxă, contribuţie, prelevare, vărsământ etc. Fiecare din acestea pot avea la

rândul lor denumiri specifice, care se individualizează de celelalte venituri din aceeaşi categorie.

Exemplu: impozit pe venit, pe profit, pe clădiri, impozit agricol etc. ori taxe vamale, de timbru,

consulare. În practică cotele de impunere au fost stabilite diferenţiat după natura venitului sau

bunului impozabil şi după categoriile de plătitori,3 fiind practicate două categorii distincte şi

anume o cotă fixă şi una procentuală. Sunt însă situaţii când se aplică o cotă "mixtă"

rezultată din aplicarea ambelor cote.

Principalele forme de constituire a veniturilor financiare publice au fost clasificate în

doctrină după cum urmează4:

impozitele

taxele

împrumuturile de stat

veniturile din activitatea economică a colectivităţilor locale

contribuţii

venituri din înstrăinarea avuţiei naţionale

mijloacele de trezorerie

emisiuni suplimentare de bani

Fiecare din aceste forme se caracterizează prin însuşiri proprii dar între ele există o

interacţiune ce formează sistemul. Elemente definitorii ale veniturilor bugetare, aşa cum am

1 Art. 29 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, veniturile şi cheltuielile se grupează în buget pe baza clasificaţiei bugetare.

2 F. Cătinianu, Finanţe publice, Timişoara, Ed, Marineasa, 2000, p. 171. 3 Gh. D. Bistriceanu, C. G. Demetrescu, E. I. Macovei, Lexicon de finanţe *şi credit, Contabilitate şi informatică fmanciar-cdntabilă, voi I

Finanţe şi Credit, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1981. 4 F. Cătinianu, Finanţe publice, Timişoara, Ed, Marineasa, 2000, p. 171.

arătat veniturile bugetare au unele elemente comune ce facilitează determinarea, urmărirea şi

realizarea lor.

Doctrina a stabilit următoarele elemente comune ale veniturilor bugetare:

denumirea venitului bugetar

debitorul sau subiectul impunerii

obiectul sau materia impozabilă

unitatea de evaluare

unitatea de impunere

asieta fiscală (modul de aşezare a impozitului)

perceperea venitului bugetar

termenele de plată

înlesnirile, drepturile şi obligaţiile debitorilor

răspunderea debitorilor

calificarea venitului bugetar.

Pe parcursul timpului s-au cristalizat principii ale politicii fiscale menite să asigure o

corelaţie, benefică populaţiei, între venitul naţional al statului ce revine indivizilor şi sarcina

fiscală a acestora5.

Veniturile bugetului de stat „Veniturile statului sunt o parte pe care fiecare cetăţean o

dă din bunul său pentru a avea siguranţa celeilalte părţi rămasă lui, sau de a se bucura deplin

de aceasta".[Montesquieu, „Spiritul legilor", cartea XIII] Pe parcursul timpului s-au cristalizat

principii ale politicii fiscale menite să asigure o corelaţie, benefică populaţiei, între venitul

naţional al statului ce revine indivizilor şi sarcina fiscală a acestora6.în conformitate cu Codul

Fiscal al României principiile impunerii echitabile în ţara noastră sunt: neutralitatea măsurilor

fiscale în raport cu diferitele categorii de investitori şi capital, certitudinea impunerii, echitatea

fiscală la nivelul prosoanelor fizice, eficienţa impunerii.

Aceste principii au stat în atenţia teoreticienilor şi primii care le-au nominalizat au fost

întemeietorii economiei politice clasice Adam Smith şi David Ricardo7. Ulterior au fost

reformulate de M. Atlais. în ţara noastră după 1990 au fost aplicate în prezent fiind legiferate

odată cu adoptarea Codului fiscal.

Ansamblul resurselor băneşti care alimentează bugetul de stat constituie sistemul de

venituri bugetare.

Veniturile bugetare sunt mijloacele de alcătuire a bugetului de stat care se mobilizează în

baza unor prevederi legale exprese, edictate de fiecare stat în funcţie de politica sa economico-

financiară privind repartiţia produsului intern net şi mobilizarea unor surse externe (accesibile)8.

5 I. Condor, Drept financiar, Bucureşti, Ed Tribuna Economica, p. 123; D. D. Saguna, Drept financiar si fiscal, Bucuresti, 1999, p. 337 6 I. Condor, Drept financiar, Bucureşti, Ed Tribuna Economica, p. 123; D. D. Saguna, Drept financiar si fiscal, Bucuresti, 1999, p. 337 7Principiile lui A. Smit (maxima justiţiei, maxima de certitudine, maxima comodităţii, maxima economiei şi randamentului). 8I. Talpoş, op. cit., p. 176.

In evoluţia lor, veniturile bugetare, stau sub influenţa multor factori cei mai importanţi fiind cei

economici, monetari, sociali, demografici, politici, militari de natură financiară9.

Din punct de vedere juridic veniturile financiare (bugetare) publice reprezintă obligaţii

băneşti stabilite în mod unilateral prin acte normative în sarcina persoanelor fizice şi juridice care

realizează în orice mod venituri ori posedă bunuri impozabile sau taxabile.

Veniturile financiare (bugetare) publice au fost clasificate ţinându-se seamă de criterii

diferite ţinând de denumire, provenienţă, destinaţie, etc.10

cât şi alte clasificări11

:

După denumire impozite, taxe, alte venituri

După provenienţă: de la agenţi economici, de la persoane fizice implicate în activităţi

economice, de la populaţia deţinătoare de bunuri impozabile neimplicate în activitatea

economică.

După destinaţie: venituri destinate bugetului de stat, destinate bugetelor locale, destinate

bugetului asigurărilor sociale de stat, destinate altor bugete.

În practică cotele de impunere au fost stabilite diferenţiat după natura venitului sau

bunului impozabil şi după categoriile de plătitori,12

Aceste cote operează orizontal sau vertical13

.

La un anumit nivel al venitului progresivitatea este stopată şi cotele devin degresive (se

urmăreşte ca valoarea impozitului să nu întreacă valoarea venitului).

Cotele progresive ce operează pe verticală sunt simple şi compuse14

.

Cotele progresive ce operează pe verticală sunt simple şi compuse15

.

În concluzie, veniturile publice reprezintă obligaţii băneşti, stabilite în mod unilateral

prin legislaţia financiar-fiscală, în sarcina persoanelor fizice şi juridice care realizează venituri

sau deţin bunuri supuse impozitării.

Sectiunea 6.2. Structura veniturilor bugetare

Acest element ne dă posibilitatea stabilirii caracterului central sau local a unui venit

bugetar în vederea stabilirii cu precizie spre ce cont urmează a fi îndreptat impozitul ori taxa

stabilită în sarcina contribuabilului.

Cunoaşterea acestor elemente este necesară atât pentru organele statului cu atribuţii în

stabilirea şi perceperea impozitelor cât şi contribuabililor care sunt direct interesaţi în procesul de

impozitare. Ele ne ajută în fixarea unor parametri reali pentru corelarea veniturilor bugetare cu

posibilităţile reale de colectare a acestora de la plătitorii de impozite. Legislaţia fiscală actuală

9 T. Hada (colab.), Metode şi tehnici fiscale, Alba Iulia, Ed. Altip, 2003, p. 26-31. 10D.P. Roman, op. cit.,p. 63. F. Cătineanu, op. cit., p. 171. 11I. Talpoş, Finanţele României, Timişoara, Ed. Sedona, 1995, p. 178. 12 Gh. D. Bistriceanu, C. G. Demetrescu, E. I. Macovei, Lexicon de finanţe *şi credit, Contabilitate şi informatică fmanciar-cdntabilă, voi I

Finanţe şi Credit, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1981. 13Operare orizontală - cota de impozit este diferită în funcţie de natura venitului şi categoriile de plătitori deşi veniturile impozabile au aceeaşi

mărime.

Operare pe verticală - cota de impozit creşte pe măsura sporirii veniturilor şi în funcţie de natura venitului impozabil şi de categoriile de

plătitori. 14 Simple - procentul de impunere aferent tranşei superioare a venitului impozabil se aplică la întregul venit impozabil realizat de către

plătitori. Compuse (pe tranşe) - cota de impozit se aplică fiecărei transe de venit impozabil. 15 Simple - procentul de impunere aferent tranşei superioare a venitului impozabil se aplică la întregul venit impozabil realizat de către

plătitori. Compuse (pe tranşe) - cota de impozit se aplică fiecărei transe de venit impozabil.

reglementează compensaţia, în mod unitar, faţă de trecut când compensaţia era reglementată

diferit pentru persoane fizice faţă de persoanele juridice16

.

Veniturile statului sunt:

6.2.1. Ordinare

6.2.2 . Extraordinare.

6.2.1. Veniturile ordinare sunt reprezentate de: impozite, taxe, contribuţii sociale,

contribuţii la fondurile speciale extrabugetare.

În cadrul veniturilor ordinare includem şi veniturile statului din :dividende, dobânzi, vânzarea

acţiunilor sau activelor din patrimoniul privat al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale,

redevenţele din concesionarea bunurilor aparţinând domeniului public,venituri provenite din

diferite contracte cu parteneri privaţi, cum ar fi închirierea, asocierea în participaţie, parteneriatul

a. Impozitele

Impozitul s-a consacrat ca o categorie financiară, cu o evoluţie istorică spre forma

bănească, conceput de stat ca un instrument care să-i asigure îndeplinirea rolului şi funcţiilor

sale. Există o legătură indisolubilă între existenţa statului şi necesitatea impozitului. Statul, ca un

garant al satisfacerii nevoilor publice, va proceda permanent la repartiţia sarcinilor publice între

membrii societăţii prin instituirea obligaţiilor fiscale reprezentate în principal de impozite şi taxe.

Cetăţenii, în virtutea solidarităţii sociale, acceptă şi suportă aceste obligaţii fiscale. Impozitul, ca

necesitate socială, a fost argumentat în diferite moduri şi definit diferenţiat după cum autorii au

fost ori sunt adepţii diverselor teorii cu privire la apariţia, existenţa şi necesitatea statului.

Considerăm că impozitul este în primul rând o contribuţie bănească legală obligatorie, cu

caracter nerambursabil ce se face venit la bugetul de stat, plătibilă de toate persoanele fizice şi

persoanele juridice recunoscute de stat, care obţin venituri sau deţin bunuri care conform

prevederilor legii sunt impozabile, contribuţie bănească având ca scop acoperirea necesităţilor

publice.

Din definiţia redată mai sus distingem următoarele caracteristici:

Impozitul este cu caracter obligatoriu (silit) fiind stabilit unilateral de stat, prin lege, în

virtutea principiului suveranităţii statale,

Are caracter nerambursabil, fiind făcut în scopul formării fondurilor generale ale

societăţii şi utilizat numai la finanţarea de acţiuni şi obiective utile tuturor membrilor

societăţii, fără excepţii, fiind exclusă satisfacerea unor interese individuale sau de grup.

Impozitul nu presupune o prestaţie imediată şi directă din partea statului.

Impozitul este datorat conform dispoziţiilor legale.

Nici un impozit nu poate exista dacă nu este stabilit în puterea legii. Există chiar

principiul "nullum impositum sine legae". în ţara noastră acesta este un principiu constituţional

încă de la prima Constituţie (art. 109 al Constituţiei din 1866; în prezent în Constituţia din 1991

este de asemenea prezent acest principiu).

Impozitul este datorat numai pentru veniturile realizate şi bunurile deţinute.

16 A. Drăgoi, Drept financiar, curs universitar, Alba Iulia, Ed. Eterhitas, 2002, p. 204.

Impozitul este o contribuţie bănească.

Instituirea şi perceperea de către stat a impozitelor determină o importantă redistribuire a

produsului intern brut (PIB). Prin aceasta se manifestă rolul impozitelor pe plan financiar,

economic şi social, rol ce este diferit de la o ţară la alta. Nu există însă o corelaţie riguroasă între

venitul naţional ce revine în medie pe cap de locuitor şi gradul de fiscalitate, ceea ce crează

permanent o stare de conflict între plătitorii de impozite şi stat. Prin mecanismul impozitelor,

statul încearcă să-şi. impună politica economică, impozitul devenind o pârghie pentru stimularea

ori frânarea anumitor activităţi economice, de dezvoltarea ori ajutorarea unor zone (vezi situaţia

zonelor defavorizate din România anului 2001), a consumului anumitor mărfuri (accize mărite pe

comerţul cu alcool şi tutun). De asemenea impozitele pot favoriza ori îngreuna relaţiile

comerciale cu exteriorul în ansamblu ori numai cu anumite state.17

Sporirea fiscalităţii este în

detrimentul veniturilor care rămân la dispoziţia populaţiei. Ţara noastră este în prezent tributară

unei politici eu un grad mare de fiscalitate şi de folosire a veniturilor prelevate de la populaţie în

scopuri neproductive. Se recurge la folosirea mai largă a impozitelor indirecte ca urmare a

gradului redus de dezvoltare a producţiei, structura simplă a producţiei industriale şi totodată

redusă, nivelul scăzut al veniturilor băneşti realizate la majoritatea populaţiei, rata mare a

şomajului. Aceasta face ca repartizarea sarcinilor fiscale pe clase şi pături sociale să fie

inechitabilă.

Impozitul se datorează pentru veniturile realizate şi bunurile deţinute de subiectele

impozabile.

În literatura de specialitate se mai reţine în plus încă o trăsătură a impozitului, şi anume că este o

prelevare fără o contraprestaţie sau fără vreun echivalent. Autorii in dreptul financiar nu sunt de

acord cu o asemenea opinie din cel puţin două motive:18

trăsătura esenţială a impozitelor este reversibilitatea, potrivit căreia sumele concentrate de

stat pe calea impozitelor de la persoanele fizice şi juridice se reîntorc sub forma unor

acţiuni, servicii, gratuităţi de care beneficiază cei care au contribuit la formarea fondurilor

generale ale societăţii(de ex.: acţiunile social-culturale organizate de stat în folosul ei, şi

anume învăţământ, ocrotirea sănătăţii, asistenţa socială, ajutorul familial de stat, arta,

cultura, educaţia fizică şi sportul).

în schimbul impozitelor încasate, statul se obligă şi trebuie să creeze şi să asigure un

cadru general favorabil desfăşurării activităţilor economice, sociale şi politice în

societate, conform principiului „cine plăteşte impozite are dreptul de a beneficia de

protecţie din partea organelor statului".

b. Taxele

17 Gabriel Ardan, Histoire de l'impôt,, livre II, Librairie Arthème Fayard, Paris, 1972, p. 136.

Pierre Lalumière, Les finances publiques, Librairie Armand Colin, Paris, 1970, p. 180-181. L. H. Kimmel, Taxes and Economie Incentives, Washington, 1950, p. 1, 15, 196, apud I. Talpoş, Finanţele României, Tmişoara, Ed.

Sedona, 1995, p. 137;. 181. Gliga, Gh. Gilescu, P. Olcescu, op. cit. p. 99; C. Kiriţescu, op. cit. p. 187; I. Gliga, Drept financiar, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,

1975, p. 102.

Taxele (de timbru, de înregistrare, de arbitrare, de metrologie, consulare, de spitalizare

etc.) reprezintă, alături de impozite, cea de a doua categorie principală de venituri de la bugetul

de stat.

Taxa reprezintă plata efectuată de persoanele fizice sau juridice pentru serviciile prestate

acestora de către instituţii publice.

Trăsături,

Spre deosebire de impozite, taxele se caracterizează printr-o serie de trăsături specifice,

şi anume:

reprezintă plata neechivalentă pentru servicii sau lucrări efectuate de organe sau instituţii

care primesc, întocmesc sau eliberează diferite acte prestează servicii şi rezolvă alte

interese legitime ale persoanelor fizice sau juridice. Plata serviciilor sau lucrărilor este

neechivalentă deoarece, conform dispoziţiilor legale, aceasta poate fi mai mare sau mai

mică, comparativ cu valoarea prestaţiilor efectuate de organe sau instituţii de stat;

subiectul plătitor este precis determinat din momentul când acesta solicită efectuarea unei

activităţi din partea unui organ sau instituţie de stat;

taxele reprezintă o contribuţie de acoperire a cheltuielilor necesare serviciilor solicitate de

diferite persoane, pe când impozitele se întrebuinţează la acoperirea cheltuielilor generale

ale societăţii;

taxele reprezintă plăţi făcute de persoanele fizice sau juridice pentru servicii sau lucrări

efectuate în mod direct şi imediat acestora de către organe sau instituţii de stat

specializate.

Aceste trăsături sunt consacrate şi de legislaţia în vigoare, referitoare la taxele de timbru,

care prevede că: „taxele de timbru reprezintă plata serviciilor prestate ori a lucrărilor efectuate de

diferite organe sau instituţii de stat care primesc, întocmesc sau eliberează diferite acte, prestează

servicii ori rezolvă diferite interese legitime ale părţilor".

În stabilirea şi aplicarea taxelor se au în vedere unele principii, şi anume:

unicitatea taxării, în sensul că pentru unul şi acelaşi serviciu prestat unei persoane,

aceasta nu datorează taxa decât o singură dată;

răspunderea pentru neîndeplinirea obligaţiei de plată revine funcţionarului sau persoanei

încadrate de la instituţia sau organul de stat respectiv, şi nu debitorului;

nulitatea actelor nelegal taxate;

taxele sunt anticipative, în sensul că ele se datorează şi se achită în momentul solicitării

serviciilor sau lucrărilor ce urmează a fi efectuate de organe sau instituţii de stat.

A.Principalele impozite datorate bugetului de stat

Impozitul pe profit este un impozit direct, datorat de contribuabili bugetului de stat.

Impozitul se calculează asupra profitului, adică a masei impozabile stabilită ca urmare a

scăderii cheltuielilor necesare realizării venitului din totalul încasărilor entităţii supuse

impozitării.

Sunt obligate la plata impozitului pe profit următoarele persoane, denumite

contribuabili:

persoanele juridice române;

persoanele juridice străine care desfăşoară activitate prin intermediul unui sediu

permanent în România;

persoanele juridice străine şi persoanele fizice nerezidente care desfăşoară activitate în

România într-o asociere fără personalitate juridică;

persoanele juridice străine care realizează venituri din/sau în legătură cu proprietăţi

imobiliare situate în România sau din vânzarea/cesionarea titlurilor de participare

deţinute la o persoană juridică română;

persoanele fizice rezidente asociate cu persoane juridice române, pentru veniturile

realizate atât în România cât şi în străinătate din asocieri fără personalitate juridică; în

acest caz, impozitul datorat de persoana fizică se calculează, se reţine şi se varsă de către

persoana juridică română.

Obiectul impozitului pe profit se stabileşte diferenţiat pe categorii de contribuabili:

în cazul persoanelor juridice române, impozitul se stabileşte asupra profitului impozabil

obţinut din orice sursă, atât din România, cât şi din străinătate;

în cazul persoanelor juridice străine care desfăşoară activitate prin intermediul unui sediu

permanent în România, impozitul se stabileşte asupra profitului impozabil atribuibil

sediului permanent;

în cazul persoanelor juridice străine şi al persoanelor fizice nerezidente care desfăşoară

activitate în România într-o asociere fără personalitate juridică, impozitul se stabileşte

asupra părţii din profitul impozabil al asocierii atribuibile fiecărei persoane;

în cazul persoanelor juridice străine care realizează venituri din/sau în legătură cu

proprietăţi imobiliare situate în România sau din vânzarea/cesionarea titlurilor de

participare deţinute la o persoană juridică română, impozitul se stabileşte asupra

profitului impozabil aferent acestor venituri;

în cazul persoanelor fizice rezidente asociate cu persoane juridice române care realizează

venituri atât în România, cât şi în străinătate, din asocieri fără personalitate juridică,

impozitul se stabileşte asupra părţii din profitul impozabil al asocierii atribuibile

persoanei fizice rezidente.

S-au cristalizat două concepţii cu privire la echitatea fiscală şi anume:

una cu origine în teoria preţurilor transpusă în domeniul finanţelor19

;

una bazată pe principiul "facultăţii contributive"20

.

Ambele concepţii au fost criticate, noţiunea de echitate evoluând de la ideea egalităţilor

în faţa impozitelor la conceptul de egalitate prin impozite.

19O prelevare fiscală este echitabilă dacă prin utilităţile publice finanţate în acest mod contribuabilul obţine beneficiu echivalent. 20Prelevările din impozit sunt juste şi trebuie să conducă al sacrificii egale pentru toţi contribuabilii

Egalitatea prin impozite presupune o impunere diferenţiată în funcţie de mărimea

veniturilor şi averii, concomitent ţinându-se seamă de provenienţa lor, de situaţia personală a

fiecărui plătitor.

Discuţiile sunt încă controversate, în prezent predominând concepţia impunerii

diferenţiate a veniturilor şi averilor cu condiţia împlinirii cumulative a mai multor condiţii.

Impozitul pe venit este un impozit direct, datorat de contribuabili bugetului de stat

conform Codului fiscal:

persoanele fizice rezidente;

persoanele fizice nerezidente care desfăşoară o activitate independentă prin

intermediul unui sediu permanent în România;

persoanele fizice nerezidente care desfăşoară activităţi dependente în România;

persoanele fizice nerezidente care obţin venituri conform Codului fiscal.

Categorii de venituri supuse impozitului pe venit, potrivit prevederilor legale, sunt

următoarele:

venituri din activităţi independente21

;

venituri din salarii22

;

venituri din cedarea folosinţei bunurilor23

;

venituri din investiţii24

;

venituri din pensii25

;

21 Veniturile din activităţi independente cuprind veniturile comerciale, veniturile din profesii libere şi veniturile din drepturi de proprietate

intelectuală, realizate în mod individual şi/sau într-o formă de asociere, inclusiv din activităţi adiacente.

Sunt considerate venituri comerciale veniturile din fapte de comerţ ale contribuabililor, din prestări de servicii, precum şi din practicarea unei meserii.

Constituie venituri din profesii libere veniturile obţinute din exercitarea profesiilor medicale, de avocat, notar, auditor financiar, consultant fiscal,

expert contabil, contabil autorizat, consultant de plasament în valori mobiliare, arhitect sau a altor profesii reglementate, desfăşurate în mod inde-pendent, în condiţiile legii.

Veniturile din valorificarea sub orice formă a drepturilor de proprietate intelectuală provin din brevete de invenţie, desene şi modele, mostre,

mărci de fabrică şi de comerţ, procedee tehnice, know-how, din drepturi de autor şi drepturi conexe dreptului de autor şi altele asemenea. 22 Sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani şi/sau în natură obţinute de o persoană fizică ce desfăşoară o activitate în baza unui

contract individual de muncă sau a unui statut special prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor ori de

forma sub care ele se acordă, inclusiv indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de muncă. În vederea impunerii, sunt asimilate salariilor:

a) indemnizaţiile din activităţi desfăşurate ca urmare a unei funcţii de demnitate publică, stabilite potrivit legii;

b) indemnizaţiile din activităţi desfăşurate ca urmare a unei funcţii alese în cadrul persoanelor juridice fără scop lucrativ; c) drepturile de soldă lunară, indemnizaţiile, primele, premiile, sporurile şi alte drepturi ale personalului militar, acordate potrivit legii;

d) indemnizaţia lunară brută, precum şi suma din profitul net, cuvenite administratorilor la companii/societăţi naţionale, societăţi comerciale la

care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar majoritar, precum şi la regiile autonome; e) sumele primite de membrii fondatori ai societăţilor comerciale constituite prin subscripţie publică;

f) sumele primite de reprezentanţii în adunarea generală a acţionarilor, în consiliul de administraţie, în comitetul de direcţie şi în comisia de

cenzori; g) sumele primite de reprezentanţii în organisme tripartite, potrivit legii;

h) indemnizaţia lunară a asociatului unic, la nivelul valorii înscrise în declaraţia de asigurări sociale; i) sumele acordate de organizaţii nonprofit şi de alte entităţi neplătitoare de impozit pe profit, peste limita de 2,5 ori nivelul legal stabilit pentru

indemnizaţia primită pe perioada delegării şi 23 Veniturile din cedarea folosinţei bunurilor sunt veniturile, în bani şi/sau în natură, provenind din cedarea folosinţei bunurilor mobile şi imobile,

obţinute de către proprietar, uzufructuar sau alt deţinător legal, altele decât veniturile din activităţi independente. 24 Veniturile din investiţii cuprind: a) dividende;

b) venituri impozabile din dobânzi;

c) câştiguri din transferul titlurilor de valoare; d) venituri din operaţiuni de vânzare-cumpărare de valută la termen, pe bază de contract, precum şi orice alte operaţiuni similare.

e) venituri din lichidare/dizolvare fără lichidare a unei persoane juridice. Reprezintă titlu de valoare orice valori mobiliare, titluri de participare la

un fond deschis de investiţii sau alt instrument financiar calificat astfel de către Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, precum şi părţile

sociale.

venituri din activităţi agricole26

;

venituri din premii şi din jocuri de noroc27

;

venituri din transferul proprietăţilor imobiliare28

;

venituri din detaşării în altă localitate, în ţară şi în străinătate, în interesul serviciului,

pentru salariaţii din instituţiile publice;

indemnizaţia administratorilor, precum şi suma din profitul net cuvenite

administratorilor societăţilor comerciale potrivit actului constitutiv sau stabilite de

adunarea generală a acţionarilor;

orice alte sume sau avantaje de natură salarială ori asimilate salariilor.

Cotele de impozitare cota unică de impozit este de 16% aplicată asupra venitului

impozabil si diferentiat pentru alte cote de impozitare

Taxa pe valoarea adăugată

Este un impozit indirect, datorat bugetului de stat.

Este un impozit stabilit asupra consumului, care se regăseşte în preţul final al produsului

livrat sau serviciului prestat.

Cota Taxei pe valoarea adăugată este de 20% si diferentiat pentru alte cote. Baza

impozabilă este preţul produsului sau tariful serviciului.

Accizele

Accizele sunt taxe speciale de consum care se datorează bugetului de stat.

Accizele sunt de două feluri: accize armonizate şi alte accize. Distincţia între cele două

categorii se face în funcţie de obiectul lor, adică în raport de produsele accizabile provenite din

producţia internă sau din import ce urmează a fi impozitate.

Produsele accizabile care fac obiectul de impunere al accizelor armonizate sunt: bere,

vinuri, băuturi fermentate altele decât bere şi vinuri, produse intermediare29

, alcool etilic, uleiuri

minerale30

şi electricitate.

Taxele vamale

25 Veniturile din pensii reprezintă sume primite ca pensii de la fondurile înfiinţate din contribuţiile sociale obligatorii, făcute către un sistem de

asigurări sociale, inclusiv cele din schemele facultative de pensii ocupaţionale şi cele finanţate de la bugetul de stat. 26 Veniturile din activităţi agricole sunt venituri din următoarele activităţi: a) cultivarea şi valorificarea florilor, legumelor şi zarzavaturilor, în sere şi solarii special destinate acestor scopuri şi/sau în sistem irigat;

b) cultivarea şi valorificarea arbuştilor, plantelor decorative şi ciupercilor;

c) exploatarea pepinierelor viticole şi pomicole şi altele asemenea. 27 Veniturile din premii cuprind veniturile din concursuri, altele decât cele prevăzute la art. 42 C. fisc. Veniturile din jocuri de noroc cuprind

câştigurile realizate ca urmare a participării la jocuri de

noroc, inclusiv cele de tip jack-pot definite conform normelor metodologice, altele decât cele realizate la jocuri de tip cazino şi maşini electronice cu câştiguri. 28 Sunt supuse impozitării veniturile realizate din transferul dreptului de proprietate asupra construcţiilor de orice fel şi terenul aferent acestora,

care se înstrăinează în termen de până la 3 ani inclusiv, de la data dobândirii, precum şi veniturile realizate din transferul dreptului de proprietate asupra terenurilor de orice fel, fără construcţii, dobândite după 1 ianuarie 1990. 29 Potrivit Codului. fiscal. „(...) produsele intermediare reprezintă toate produsele care au o concentraţie alcoolică ce depăşeşte 1,2% în volum,

dar nu depăşeşte 22% în volum, precum şi orice băutură fermentată care are o concentraţie alcoolică ce depăşeşte 5,5% în volum şi care nu rezultă în întregime din fermentare, şi orice băutură fermentată spumoasă, care are o concentraţie alcoolică ce depăşeşte 8,5% în volum şi care

nu rezultă în întregime din fermentare". 30 Uleiurile minerale sunt: benzina, motorina, păcura, gazul petrolier, gazele naturale, petrol lampant, benzen, toluen, xileni şi alte hidrocarburi

aromatice.

Taxele vamale sunt impozite indirecte aplicate asupra preţului mărfurilor în momentul

importului acestora în teritoriul naţional al României.

Importul constă în intrarea în ţară a mărfurilor străine şi introducerea acestora în circuitul

economic.

La importul mărfurilor, autoritatea vamală realizează procedura de vămuire şi de încasare

a datoriei vamale aferente drepturilor de import, aplicând şi măsurile de politică comercială.

Taxele vamale de import se determină pe baza Tarifului vamal de import al României,

care se aprobă prin lege. Tariful vamal31

de import al României se elaborează pe baza

nomenclaturii combinate a mărfurilor.

Taxa vamală este exprimată în procente şi se aplică la valoarea în vamă32

a mărfurilor,

exprimată în lei. Procedura de determinare a valorii în vamă este cea prevăzuta în Acordul

privind aplicarea articolului VII al Acordului general pentru tarife şi comerţ (G.A.T.T.), încheiat

la Geneva la 1 noiembrie 1979, la care România este parte.

Taxele vamale aplicabile sunt cele prevăzute la data înregistrării declaraţiei vamale de import.

B. Principalele impozite şi taxe datorate bugetelor locale

Impozitele şi taxele locale sunt după cum urmează:

a. Impozitul pe clădiri

b. Impozitul pe teren

c. Taxa asupra mijloacelor de transport;

d. Taxa pentru eliberarea certificatelor de urbanism

e. Taxa pentru eliberarea unei autorizaţii de construire

f. Taxa pentru eliberarea autorizaţiei de foraje sau

g. Taxa pentru eliberarea autorizaţiei necesare pentru lucrările de organizare de

şantier

h. Taxa pentru eliberarea autorizaţiei de amenajare de tabere de corturi, căsuţe sau

rulote ori campinguri este egală cu 2% din valoarea autorizată a lucrărilor de

construcţie.

i. Taxa pentru eliberarea autorizaţiei de construire pentru chioşcuri, tonete, cabine,

spaţii de expunere

j. Taxa pentru eliberarea autorizaţiei de construire pentru orice altă construcţie

k. Taxa pentru eliberarea autorizaţiei de desfiinţare, totală sau parţială, a unei

construcţii

l. Taxa pentru prelungirea unui certificat de urbanism sau a unei autorizaţii de

construire

m. Taxa pentru eliberarea unei autorizaţii privind lucrările de racorduri şi

branşamente

31 Tariful vamal de import al României este reglementat de - Legea 86/2006 actualizata. 32 Valoarea în vamă reprezintă acea valoare care constituie baza de calcul al taxelor vamale prevăzute în Tariful vamal de import al României.

n. Taxa pentru eliberarea unei autorizaţii pentru desfăşurarea unei activităţi

economice

o. Taxa pentru eliberarea autorizaţiilor sanitare de funcţionare

p. Taxa pentru eliberarea de copii heliografice de pe planuri cadastrale

q. Taxa pentru eliberarea certificatului de producător se stabileşte

r. Taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitat

s. Taxa pentru afişaj în scop de reclamă şi publicitat

t. Impozitul pe spectacole

u. Taxa hotelieră

v. Constituie venit la bugetul local sumele provenite din:

dobânda pentru plata cu întârziere a impozitelor şi taxelor locale;

taxele judiciare de timbru prevăzute de lege;

taxele de timbru prevăzute de lege;

taxele extrajudiciare de timbru prevăzute de lege.

w. Taxe speciale

Taxele speciale sunt cunoscute în teoria fiscală şi sub denumirea de taxe parafiscale.

Bugetele locale beneficiază de sume defalcate din impozite reprezentând venituri ale

statului. Finanţele publice locale stabileşte cadrul legal pentru defalcarea unei părţi din sumele

primite de bugetul statului cu titlu de impozit pe venit, pe profit, T.V.A. etc. către bugetele

locale.

Sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, destinate echilibrării bugetelor

locale, vor fi repartizate pe judeţe, în funcţie de următoarele criterii:

capacitatea financiară calculată în funcţie de impozitul pe venit încasat pe locuitor, în

proporţie de 70% din sumele defalcate;

suprafaţa judeţului, în proporţie de 30% din sumele defalcate.

C. Contribuţiile sociale

Contribuţia de asigurări sociale

Conform Legii nr. 500/2002, contribuţia în general reprezintă o prelevare obligatorie a

unei părţi din veniturile persoanelor fizice şi juridice, cu sau fără posibilitatea obţinerii unei

contraprestaţii.

În sistemul asigurărilor sociale reglementat de Legea nr. 19/2000, contribuţia de asigurări sociale

se datorează bugetului asigurărilor sociale de stat, pe baza acesteia determinându-se apoi dreptul

la diferitele tipuri de pensii acordate de stat.

Contribuţia de asigurări sociale se datorează lunar de către contribuabili.

Contribuţia de asigurări sociale este unică, dar plata acesteia este fracţionată, mai exact

suportarea datoriei reprezentând cota de contribuţie este divizată, ca principiu, între angajat şi

angajator, atât angajatul cât şi angajatorul fiind contribuabili ai bugetului asigurărilor sociale de

stat. Astfel, angajatul datorează contribuţia individuală de asigurări sociale, stabilită prin aplicare

procentuală la baza de impozitare, iar angajatorul datorează diferenţa între cota contribuţiei

sociale şi cota suportată de angajat sub forma contribuţiei sociale individuale.

D.Contribuţia de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale

Contribuţia de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale este destinată

constituirii fondului iniţial pentru funcţionarea sistemului de asigurare pentru accidente de

muncă şi boli profesionale, fiind o contribuţie ce se plăteşte lunar.

Obiectivele acestei asigurări sunt:

prevenirea accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale;

reabilitarea medicală şi socio-profesională a asiguraţilor, victime ale accidentelor de

muncă şi ale bolilor profesionale, precum şi recuperarea capacităţii de muncă a acestora;

acordarea de prestaţii în bani pe termen lung şi scurt, sub formă de indemnizaţii şi alte

ajutoare, în condiţiile prevăzute de prezenta lege.

E. Contribuţiile la fondurile speciale extrabugetare

a.Contribuţia la Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate

Conform art. 78 din Legea nr. 500/2002 Fondul naţional unic de asigurări sociale de

sănătate este un fond special care se constituie şi se administrează în afara bugetului de stat şi se

aprobă ca anexă la legea bugetului de stat.

Contribuţia la Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate se datorează de către

toate persoanele fizice care au domiciliul sau reşedinţa în România, fiind o contribuţie

obligatorie, indiferent de situaţia profesională sau materială a persoanei. Aceasta este o obligaţie

obiectivă, legată exclusiv de domiciliul sau reşedinţă. Conform O.U.G. nr. 150/2002 care

reglementează domeniul asigurărilor sociale de sănătate, calitatea de asigurat încetează o dată cu

pierderea dreptului de domiciliu sau reşedinţă în România.

b.Contribuţii la bugetul asigurărilor de şomaj

Conform art.78 din Legea nr. 500/2002 bugetul asigurărilor de şomaj este un fond special

care se constituie şi se administrează în afara bugetului asigurărilor sociale de stat şi se aprobă ca

anexă la Legea bugetului asigurărilor sociale de stat.

Reglementarea legală de bază în domeniul contribuţiilor la bugetul asigurărilor de şomaj

este Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea forţei de muncă.

Contribuţia de asigurări sociale de şomaj plătită lunar de contribuabili constituie

principalul venit al bugetului asigurărilor pentru şomaj, buget constituit în vederea acoperirii

necesarului de venituri ale unei persoane aflate temporar în şomaj.

c. Alte venituri ordinare ale sistemului bugetar

Bugetul de stat, bugetele locale şi bugetele instituţiilor publice obţin o serie de alte

venituri din valorificarea proprietăţilor deţinute, din împrumuturi, din participaţiile de capital la

diferitele întreprinderi.

Sursele suplimentare de alimentare a acestor bugete sunt prevăzute în legile speciale

edictate în diferite domenii de activitate.

Taxe parafiscale

Sunt reglementate de O.U.G. nr. 45/2003 sub denumirea de taxe speciale pentru

funcţionarea unor servicii publice locale.

Astfel, pentru funcţionarea unor servicii publice locale, create în interesul persoanelor

fizice şi juridice, consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după

caz, aprobă taxe speciale.

Cuantumul taxelor speciale se stabileşte anual, iar veniturile obţinute din acestea se

utilizează integral şi exclusiv pentru acoperirea cheltuielilor efectuate pentru înfiinţarea

serviciilor publice locale, precum şi pentru finanţarea cheltuielilor de întreţinere şi funcţionare

ale acestor servicii.

Taxele speciale se încasează numai de la persoanele fizice şi juridice care se folosesc de

serviciile publice locale pentru care s-au instituit taxele respective.

Taxele speciale se încasează într-un cont distinct, deschis în afara bugetului local, fiind

utilizate în scopurile pentru care au fost înfiinţate, iar contul de execuţie al acestora se aprobă de

consiliul local, judeţean sau Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după caz.

6.2.2. Veniturile extraordinare

Sunt reprezentate de:împrumuturi interne sau externe, emisiunea de obligaţiuni de stat

bonurile de tezaur.

Veniturile ordinare şi extraordinare aparţin bugetului de stat (bugetul ministerelor şi

celorlalte autorităţi ale administraţiei centrale de stat), bugetului asigurărilor sociale de stat şi

bugetelor locale.

A. Împrumuturi acordate din disponibilităţile Trezoreriei Finanţelor Publice

Pentru acoperirea unor cheltuieli ce nu pot fi acoperite din veniturile ordinare se pot

utiliza disponibilităţile contului curent general al trezoreriei statului.

Disponibilităţile pot fi utilizate pentru: finanţarea temporară a deficitelor din anii

precedenţi ale bugetului de stat, nefinanţate prin împrumuturi de stat; finanţarea

temporară a deficitelor din anii precedenţi ale bugetului asigurărilor sociale de stat, până

la alocarea de sume cu această destinaţie; finanţarea deficitelor temporare ale bugetului

de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetului trezoreriei statului din exerciţiul

curent.

Împrumuturile din contul general al trezoreriei statului pentru acoperirea deficitelor

temporare de casă pot fi accesate şi de către autorităţile administraţiei publice locale.

B. Împrumuturi temporare în condiţiile art. 69 din Legea nr. 500/2002 şi art. 68 din

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 45/2003.

a. În cazul în care, la înfiinţarea, în subordinea unor ordonatori principali de credite, a unor

instituţii publice sau a unor activităţi finanţate integral din venituri proprii, acestea nu

dispun de fonduri suficiente, în baza documentaţiilor temeinic fundamentate, ordonatorii

principali de credite pot acorda împrumuturi fără dobândă din bugetul propriu, pe bază de

convenţie.

b. În cazul în care la înfiinţarea, în subordinea unor ordonatori principali de credite, a unor

instituţii şi servicii publice sau a unor activităţi finanţate integral din venituri proprii,

acestea nu dispun de fonduri suficiente, în baza documentaţiilor temeinic fundamentate,

consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după caz, pot

aproba împrumuturi fără dobândă din bugetul local, pe bază de convenţie. Împrumuturile

acordate în condiţiile alin. (1) vor fi rambursate integral în termen de un an de la data

acordării. În situaţia nerambursării împrumuturilor la termenul stabilit, se vor aplica

dobânzile şi penalităţile de întârziere la nivelul celor existente pentru creanţele bugetare,

potrivit legii.

C. Datoria publică

Ansamblul veniturilor extraordinare, adică totalitatea obligaţiilor financiare interne şi

externe ale statului, la un moment dat, provenind din împrumuturi contractate direct sau

garantate de stat prin Ministerul Finanţelor Publice, în numele României de pe pieţele financiare,

formează datoria publică.

Datoria publică poate fi datorie publică guvernamentală şi datorie publică locală.

Datoria publică guvernamentală.

Datoria publică guvernamentală poate fi:

datorie publică guvernamentală internă, adică partea din datoria publică

guvernamentală care reprezintă totalitatea obligaţiilor financiare ale statului, provenind din

împrumuturi contractate direct sau garantate de stat, de la persoane fizice sau juridice

rezidente în România, în lei sau în valută, în conformitate cu prevederile prezentei legi sau

ale altor legi speciale;

datorie publică guvernamentală externă, adică partea din datoria publică

guvernamentală reprezentând totalitatea obligaţiilor financiare ale statului, provenind din

împrumuturi contractate direct sau garantate de stat de la persoane fizice sau juridice

nerezidente în România.

Modalităţile de atragere a veniturilor extraordinare care formează datoria publică poartă

denumirea de instrumente ale datoriei publice. Acestea sunt:

împrumuturi de stat de la bănci, de la alte instituţii de credit, persoane juridice române

sau străine, în condiţii rezultate în urma negocierilor ori împrumuturi de stat de la

guverne şi agenţii guvernamentale străine, instituţii financiare internaţionale sau de la alte

organizaţii internaţionale;

titluri de stat emise pe piaţa internă sau externă;

împrumuturi temporare din disponibilităţile contului curent general al Trezoreriei

Statului, în condiţiile legii;

garanţii de stat.

6.2.3. Perceperea venitului bugetar

Perceperea venitului bugetar sau încasarea venitului bugetar constă în realizarea efectivă

a sumei valorice în bani. în practică încasarea se realizează prin trei procedee:

a. plată directă

b. reţinere şi vărsare (stopajul la sursă)

c. aplicarea de timbre fiscale.

a. Plata directă - constă în plata datorată pe care o face contribuabilul persoană fizică sau

juridică în mod direct, în contul bugetului de stat, din proprie iniţiativă la termenele stabilite.

încasarea directă se realizează prin prezentarea contribuabilului la sediul organelor fiscale

şi achitarea impozitului (impozite portabile) ori în cazul persoanelor juridice, prin virarea

impozitelor datorate în conturi deschise la trezoreria publică, fie prin deplasarea încasatorilor la

domiciliul plătitorului şi încasarea impozitului datorat (plată cherabilă).

b. Reţinere şi vărsare (stopajul la sursă) - este procedeul folosit în situaţia când debitorul

este angajatul unor unităţi şi primesc de la acestea drepturi (venituri) ce sunt surse impozabile.

Impozitul datorat pentru aceste drepturi (venituri) este calculat şi automat reţinut după care este

transmis (vărsat) la bugetul de stat, debitorul primind de la unitatea angajatoare un venit net.

Responsabilitatea în această situaţie pentru plata impozitului revine în exclusivitate

agentului angajator (Ex,: impozitul pe salarii).

c. Aplicarea de timbre fiscale - este un procedeu utilizat frecvent în cazul anumitor taxe

ce se cuvin bugetului de stat pentru serviciile prestate de instituţiile publice aparţinând acestuia.

Constă în aplicarea şi anularea de timbre fiscale pe actele emise care sunt supuse în condiţiile

legii la o anumită taxă.

6.2.4. Termenele de plată - sunt date fixe, precizate de lege până la care, sau în care,

impozitul urmează a fi plătit (lichidat). De regulă aceste termene au caracter imperativ, cu

consecinţele ce decurg din nerespectarea lor (sancţiuni sub forma unor majorări, aplicarea de

sechestre etc). Ordinea stabilită la art. 104 33

reflectă dorinţa legiuitorului de a încasa primordial

creanţele fiscale curente care sunt principalul izvor al bugetului şi a realizării optime a sumelor

prevăzute pentru cheltuielile bugetare fară însă a neglija sancţionarea neplăţii în termen

urmărind, totuşi cu clemenţă (lăsându-se la urmă) dobânzile şi penalităţile pentru sumele

restante.

Are ca importanţă afluirea (aducerea) la bugetul statului a veniturilor în mod ritmic.

pentru impozitele şi taxele debitorului declarat insolvent, pentru obligaţiile fiscale neachitate la

termenele de plată reprezentând impozitul pe venitul global, etc.34

33Art. 104 Cod de Procedura Fiscala, Plata obligaţiilor fiscale se efectuează în următoarea ordine: b) obligaţiile fiscale datorate şi neachitate la data de 31 decembrie a anului precedent, în ordinea vechimii, până la stingerea integrală a

acestora.

c) dobânzi, penalităţi de întârziere aferente obligaţiilor fiscale la lit "b".

d) obligaţii fiscale cu termene de plată viitoare, la solicitarea debitorului.

6.2.5. Inlesnirile, drepturile şi obligaţiile debitorilor

Înlesnirile, drepturile şi obligaţiile debitorilor sunt elemente pe care legea le prevede în

mod precis atunci când se doreşte ca anumiţi plătitori (contribuabili) ce realizează obiectul sau

materia impozabilă să beneficieze de anumite avantaje în folosul lor ori a politicii fiscale a

statului.

Înlesnirile constau în reduceri ori scutiri de impozite. înlesnirile se pot acorda la stabilirea

obligaţiei de plată (reduceri, venituri) şi înlesniri în cursul realizării obligaţiei fiscale (eşalonări,

amânări la plată).

În cazul impozitelor de la populaţie avem înlesnirea sub forma reducerii cotei pentru

achitarea anticipată (până la 15 martie) a impozitului, ca un stimulent, totodată, în realizarea mai

rapidă a veniturilor publice.

Amânarea ori eşalonarea se face cu aprobarea organelor financiare centrale sau locale

conform legii. Pe perioada amânării ori eşalonării plăţii nu se percep majorări de întârziere.

Drepturile decurg din regulile generale ale raportului juridic al dreptului financiar- fiscal,

unde debitorii sunt subiecte pasive.

Obligaţiile constau în datoria de a pune la dispoziţia organelor financiare ale statului toate

documentele şi să ofere toate informaţiile pentru stabilirea exactă a valorii obiectului sau

materiei impozabile.

6.2.6. Răspunderea debitorilor

In situaţia neîndeplinirii ori îndeplinirii incorecte a obligaţiilor fiscale, contribuabilii

debitori vor răspunde administrativ, civil sau penal în raport cu faptele comise.

6.2.7. Aspecte fiscale internaţionale

Din punct de vedere al impozitului pe venit, sunt considerate venituri care implică

aspecte fiscale internaţionale, următoarele categorii de venituri:

venituri ale persoanelor fizice nerezidente din activităţi independente. În acest caz

contribuabilii sunt impozitaţi la venitul net anual impozabil din activitatea independentă,

ce este atribuibil sediului permanent.

venituri ale persoanelor fizice nerezidente obţinute din activităţi dependente, cu

obligaţia îndeplinirii următoarelor condiţii: veniturile salariale sunt plătite de un

angajator rezident, reprezintă cheltuială deductibilă a unui sediu permanent în România,

iar contribuabilul este prezent în ţara noastră pe o perioadă sau mai multe perioade ce

depăşesc în total 183 de zile din oricare perioadă de 12 luni consecutive, care se încheie

în anul calendaristic în cauză.

alte venituri ale persoanelor fizice nerezidente.

Contribuabilii, persoane fizice nerezidente care realizează venituri din România, trebuie

să declare şi să plătească impozitul corespunzător fiecărei surse de venit, direct sau printr-un

reprezentant fiscal.

veniturile obţinute din străinătate de persoanele fizice rezidente române, cu domiciliul

în România.

Aceste venituri se impozitează prin aplicarea cotelor de impozitare asupra bazei de

impunere, determinată după reguli specifice fiecărei categorii de venit. Astfel de venituri se

declară de contribuabili până la data de 15 mai a anului umător celui de realizare a venitului.

Pentru a se evita o dublă impunere a veniturilor atât în România, cât şi străinătate, s-a

prevăzut în lege posibilitatea deducerii de către contribuabili din impozitul pe venit datorat în

România a impozitului plătit în străinătate, denumit credit fiscal extern.

Creditul fiscal extern se acordă numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

se aplică prevederile convenţiei de evitare a dublei impuneri încheiate între România şi

statul străin în care s-a plătit impozitul;

venitul face parte din categoria de venituri supuse impozitului în România;

impozitul plătit în străinătate a fost achitat în mod direct de persoana fizică sau prin

reţinere la sursă de către plătitorul venitului.

Dovada plăţii impozitului se face prin documente justificative eliberate de autoritatea

fiscală a statului străin, respectiv, angajator (în cazul veniturilor din salari), alt plătitor de venit.

Creditul fiscal extern se determină şi se acordă la nivelul impozitului plătit în străinătate,

aferent venitului din sursa din străinătate, fără a putea fi mai mare decât partea de impozit pe

venit datorat în România. Pentru contribuabilii care realizează venituri din străinătate din mai

multe state, creditul fiscal extern admis a fi dedus în România din impozitul pe venit datorat, se

va calcula pe fiecare ţară şi pe fiecare sursă de venit.

Creditul fiscal extern se calculează prin transformarea sumelor din valută în lei, la cursul

de schimb mediu anual al pieţei valutare, comunicat de BNR, din anul de realizare a venitului.

Sectiunea 6.3. Noţiunea şi conţinutul cheltuielilor publice

Cheltuielile publice reprezintă modalităţi de repartizare si utilizare a fondului bănesc

bugetar în vederea satisfacerii necesităpilor generale ale societătii. În literatura juridică de

specialitate, cheltuielile publice sunt identificate prin actele şi operaţiunile de întrebuinţare a

fondurilor băneşti necesare statului şi altor colectivităţi publice, în scopul întreţinerii materiale a

organelor de stat şi serviciilor publice, satisfacerii trebuinţelor social-culturale şi celorlalte

necesităţi colective. Astfel spus, cheltuielile publice sunt considerate modalităţi de repartizare şi

utilizare a fondului bănesc bugetar în vederea satisfacerii nevoilor generale ale societăţii.

Mărimea cheltuielilor publice diferă de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta, structura

cheltuielilor publice fiind puternic influenţată de structura de clasă a societăţii .

Rolul cheltuielilor publice finanţate de la bugetul statului prin intermediul creditelor

bugetare prezintă următoarele trăsături caracteristice35

:

35

Mircea Ştefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costaş, op.cit., p. 129.

beneficiarii de credite sau alocaţii bugetare pot fi numai instituţiile publice, organele

de stat şi unele unităţi economice;

scopul pentru care sunt alocate fonduri bugetare trebuie să fie bine precizat prin lege;

fondurile bugetare se acordă beneficiarilor cu titlu gratuit (fără echivalent);

creditele acordate de la bugetul de stat nu se rambursează (beneficiarii nu sunt

obligaţi să le restituie).

În orice stat, o parte importantă din venitul naţional este preluat la dispoziţia acestuia

pentru a servi la acoperirea cheltuielilor pe care le generează îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor

sale.

Statul, ca instituţie, serveşte societatea din punct de vedere politic şi social, adică creează

condiţiile necesare pentru perpetuarea concepţiilor şi instituţiilor publice, de drept, religioase,

filozofice etc.

Îndeplinirea celor două funcţii ale statului - internă şi externă - se face prin intermediul

unui sistem complex şi variat de instituţii şi organe, între care armata permanentă, poliţia,

jandarmeria, siguranţa, justiţia şi procuratura, aparatul administrativ, şcoala şi biserica joacă un

rol deosebit de important. Pentru întreţinerea acestora statul cheltuieşte în fiecare an importante

sume de bani.

Evoluţia cheltuielilor publice, exprimate în preţuri curente, este influenţată de

modificarea puterii de cumpărare a monedei naţionale. Mărimea reală a cheltuielilor publice este

influenţată, deci, de mutaţiile monetare, determinându-se cu ajutorul preţurilor constante.

Cheltuielile publice sunt repartizate de la bugetul de stat pentru: acoperirea nevoilor

militare, funcţionarea aparatului de stat, plata datoriei publice, acordarea de subvenţii,

dezvoltarea sectorului economic de stat, acoperirea nevoilor social-culturale, precum şi a celor de

cercetare-dezvoltare.

Cheltuielile publice cuprind relaţiile financiare de repartizare şi utilizare a resurselor

băneşti ale statului în vederea îndeplinirii unor nevoi sociale, considerate de strictă necesitate şi

prioritare la momentul respectiv.

Conţinutul părţii de cheltuieli a bugetului de stat este dat de mai multe categorii de

cheltuieli, între care mai importante sunt cele social-culturale, pentru apărare, ordine publică şi

siguranţă naţională, pentru organele puterii de stat, pentru cercetare ştiinţifică, datorie publică

etc.

Asemenea cheltuieli (de fapt, cheltuielile publice în general) sunt caracterizate de trei

elemente constitutive36

:

întrebuinţarea unei sume de bani;

de către o persoană juridică (stat, instituţie, comună etc.);

în vederea satisfacerii unei trebuinţe publice.

Sectiunea 6.4. Structura cheltuielilor bugetare

36

După unii autori francezi (G. Jcze, L. Trotabas), apud I. Gliga, op. cit., p. 83.

Potrivit necesităţilor practice ale programării bugetare şi ale evidenţelor contabile

bugetare, clasificaţia cheltuielilor bugetului de stat este o clasificaţie funcţională care enunţă

părţile, capitolele, subcapitolele de cheltuieli bugetare şi o clasificaţie economică care prevede

speciile şi subspeciile de cheltuieli limitativ admise şi finanţate din bugetul statului cuprinse în

articole şi alineate de cheltuieli.

Bugetul de stat cuprinde 5 părţi:

partea a I-a - servicii publice generale;

partea a II-a - ordine publică şi siguranţă naţională;

partea a III-a - cheltuieli social culturale;

partea a IV-a - servicii şi dezvoltare publică;

partea a V-a - acţiuni economice.

Capitolele cuprind domenii ale vieţii economico – sociale (ex. in cadrul părţii a III-a

denumită „ cheltuieli social / culturale sunt patru capitole finanţate respectiv ; învăţământ,

sănătate, cultură, recreiere şi religie şi capitolul asigurări şi asistenţă socială).

Subcapitolele cuprind domenii restrânse în cadrul capitolelor, astfel în cadrul

capitolului „învăţământ” subcapitolele sunt: „administraţie centrală, servicii publice

descentralizate, respectiv „învăţământ preşcolar şi primar, învăţământ secundar, învăţământ

postliceal, învăţământ superior”.

Paragrafele reprezintă o prevedere în detaliu subdomeniilor finanţare în cadrul

subcapitolelor, astfel: „subcapitolul învăţământ secundar” cuprinde în detaliu paragrafe pe

„învăţământ secundar inferior, învăţământ secundar superior şi învăţământ profesional”.

Structura economică a cheltuielilor bugetare are menirea de a preciza categoriile de cheltuieli

bugetare cuprinse în titluri, articole şi alineate.

Titlurile reprezintă categorii principale de cheltuieli pe capitole şi subcapitole. Proiectul

de buget pe anul 2014 cuprinde 13 titluri şi începe cu titlul I „ cheltuieli de personal”, titlul II

„bunuri şi servicii” etc. În cadrul clasificaţiei bugetare titlurile se regăsesc în aceiaşi structură în

toate capitolele de cheltuieli bugetare.

Articolele de cheltuieli cuprind principalele cheltuieli în cadrul categoriilor de

cheltuieli. Exemplu: în cadrul titlului „cheltuieli de personal” sunt prevăzute articole, astfel: „

cheltuieli salariale în bani, cheltuieli salariale în natură, contribuţii”, etc.

Alineatele reprezintă detalierea articolelor de cheltuieli, astfel: articolul „cheltuieli

salariale în bani” pe alineate este detailat în: „salarii de bază, salarii de merit, îndemnizaţii de

conducere, spor de vechime, etc.”

Datorită cuprinsului său şi particularităţile formale, structura cheltuielilor bugetului prin

clasificaţia bugetară îşi demonstrează importanţa şi utilitatea atât în programarea bugetară şi în

evidenţa contabilă, cât mai ales în cunoaşterea detailată a cuprinsului bugetului de stat.

În prezent cheltuielilor bugetare le sunt asimilate cheltuielile efectuate din fonduri băneşti

speciale37

(pentru sănătate, turism, drumuri etc.) întrucât şi aceste fonduri sunt supuse aprobării

Parlamentului, alăturat bugetului de stat.

În general, pentru îndeplinirea funcţiilor sale, statul efectuează următoarele cheltuieli:

cheltuieli publice pentru scopuri sociale;

cheltuieli pentru cercetare - dezvoltare;

cheltuieli militare;

cheltuieli pentru funcţionarea aparatului de stat;

cheltuieli publice cu caracter economic;

alte cheltuieli.

6.4.1. Cheltuieli publice în domeniul social

În această categorie intră cele pentru finanţarea învăţământului public şi subvenţionarea

celui privat, pentru apărarea sănătăţii prin înfiinţarea reţelei de spitale de stat şi organizarea altor

acţiuni sanitare, pentru organizarea sistemului securităţii şi asistenţei sociale etc.

a. Cheltuieli publice pentru învăţământ. Investiţia în „capital uman"

Finanţarea cheltuielilor pentru învăţământ se asigură pe seama resurselor bugetare, a

împrumuturilor contractate pe piaţă de colectivităţile locale, precum şi a resurselor provenind din

taxe şcolare, donaţii, venituri din exploatarea proprietăţilor aparţinând şcolilor sau din activităţile

desfăşurate de acestea către terţi.

Cheltuielile publice pentru învăţământ se finanţează fie din fondurile bugetului general al

statului, fie din cele ale unităţilor administrativteritoriale, în funcţie de sistemul centralizat sau

descentralizat al învăţământului şi de subordonarea instituţiilor de învăţământ. Adesea din

fondurile publice se acoperă - integral sau parţial - cheltuielile curente ale instituţiilor şcolare, iar

din împrumuturi se finanţează cheltuielile de investiţii, achiziţiile de terenuri, lucrările de

construcţii şi echipamentele necesare.

b.Cheltuieli publice pentru sănătate

Statul ia anumite măsuri de protecţie a muncii şi asistenţă medicală, care să facă posibilă

desfăşurarea neîntreruptă a procesului de producţie.

Cheltuielile publice pentru sănătate sunt asigurate din Fondul naţional unic de asigurări

sociale de sănătate reglementat de O.U.G. nr.150/2002.

Asigurările sociale de sănătate reprezintă principalul sistem de finanţare a ocrotirii şi

promovării sănătăţii populaţiei care asigură acordarea unui pachet de servicii de bază.

c. Sistemul asigurărilor sociale

Fondul asigurărilor sociale de stat serveşte ajutorării celor care şi-au pierdut capacitatea

de muncă, temporar sau definitiv, şi a familiilor lor, în scopul recuperării capacităţii de muncă,

precum şi altor nevoi sociale.

37

Pe măsura stabilizării şi restructurării sectoarelor economice şi bugetare, Guvernul analizează şi propune

Parlamentului desfiinţarea fondurilor speciale constituite în afara bugetului de stat ori a bugetului

asigurărilor sociale sau includerea acestora în bugetele respective.

Asigurările sociale de stat se realizează prin acordarea de pensii şi ajutoare băneşti, bilete

de odihnă şi tratament, asistenţă medicală, medicamente, materiale sanitare şi asistenţă socială

pensionarilor şi membrilor lor de familie.

6.4.2. Cheltuieli pentru cercetare - dezvoltare

O parte din fondurile publice este dirijată spre finanţarea cheltuielilor pentru cercetare -

dezvoltare. În această categorie se includ cheltuielile pentru:

a) cercetarea fundamentală, care are ca obiectiv dezvoltarea cunoştinţelor într-un anumit

domeniu al ştiinţei;

b) cercetarea aplicativă, care are ca scop crearea de noi produse sau de noi procedee

tehnologice;

c) dezvoltarea, care urmăreşte verificarea prealabilă a posibilităţii realizării unui produs

pe scară industrială, prin constituirea de prototipuri, staţii pilot etc. Ca urmare,

rezultatul activităţii de cercetare se materializează în elucidarea unor aspecte cu

caracter teoretic sau în rezolvarea unor probleme cu caracter practic legate de nevoile

economiei naţionale.

6.4.3. Cheltuieli militare

Cheltuielile militare reprezintă unul din capitolele cele mai importante ale cheltuielilor

publice, având o pondere ridicată în bugetele statelor

Cheltuielile militare sunt clasificate în literatura de specialitate în două categorii:

a) Directe. Din aceasta categorie fac parte cheltuielile cu întretinerea în tară si pe

teritorii străine a armatei, flotei maritime si aeriene, achizitionarea de armament,

echipament militar, mijloace de subzistenţă etc.

b) Indirecte. Din aceasta categorie fac parte cheltuielile legate de lichidarea urmărilor

războiului, cum ar fi: plăţile în contul datoriei publice contractate în timpul

războiului, reparaţiile (despăgubirile) de război; pensiile datorate invalizilor,

văduvelor şi orfanilor de război; cheltuieli legate de aplicarea unor acorduri

internaţionale cu caracter militar (de exemplu, acordarea de „ajutoare militare"),

cheltuielile cu pregătirea de războaie (pentru cercetări ştiinţifice în scopuri militare,

dezvoltarea industriei de război etc.).

6.4.4. Cheltuielile bugetare pentru funcţionarea aparatului de stat

O categorie importantă de cheltuieli publice o constituie cele pentru întreţinerea şi

funcţionarea organelor de administraţie. Situate pe toate treptele structurii organizatorice a

statului, acestea acţionează ca organe ale puterii sau administraţiei de stat, alese sau numite, şi se

preocupă de cele mai variate probleme, începând cu elaborarea şi adoptarea legilor, întreţinerea

de relaţii diplomatice cu alte state, stabilirea şi încasarea impozitelor şi taxelor, canalizare,

salubritate, iluminatul public, îngrijirea parcurilor, înregistrarea actelor de stare civilă, şi până la

sistematizarea teritorială, construirea de drumuri şi poduri, întreţinerea şi repararea străzilor,

protecţia mediului înconjurător, apărarea contra inundaţiilor, paza contra incendiilor etc.

La acestea se adaugă cheltuielile privind organele însărcinate cu menţinerea ordinii

publice, şi anume: poliţia şi jandarmeria, siguranţa statului, justiţia şi procuratura, deci întreg

aparatul cu atribuţii coercitive.

6.4.5. Cheltuieli publice pentru acţiuni economice

Funcţia economico-organizatorică a statului se manifestă, între altele, în dezvoltarea

sistematică în ramurile economiei naţionale, potrivit cerinţelor legilor economice.

În acest scop, an de an, statul a alocat şi alocă o bună parte din resursele sale băneşti în

scopul dezvoltării neîntrerupte a economiei naţionale.

Cheltuieli bugetare pentru funcţionarea sectorului de stat

Asemenea cheltuieli publice sunt des întâlnite în practica bugetară a statelor, realizându-

se sub diferite forme şi modalităţi.

În primul rând, statul participă, alături de corporaţiile particulare, la dezvoltarea unor

ramuri industriale sub pretext că asemenea cheltuieli sunt reclamate de „nevoile naţiunii" de

„apărarea patriei" etc.

În al doilea rând, statul suportă integral cheltuielile cu construirea unor întreprinderi, în

special cu caracter militar, pe care le finanţează direct de la buget.

În al treilea rând, statul suportă cheltuielile de răscumpărare a unor întreprinderi de la

particulari, fie din considerente de ordin politic, fie pentru a-i salva pe aceştia de la faliment.

În sectorul de stat, în cadrul instituţiilor publice de subordonare centrală sau locală sunt

efectuate cheltuieli importante pentru diverse obiective: achiziţii de bunuri necesare funcţionării,

achiziţii de servicii şi de lucrări necesare bunei desfăşurări a activităţii instituţiilor publice.

Finanţarea investiţiilor de stat

Între cheltuielile pentru finanţarea economiei naţionale, investiţiile ocupă locul cel mai

important.

După structura lor, investiţiile se împart în:

lucrări de construcţie,

procurarea de utilaje,

montarea utilajelor,

procurări de obiecte de inventar care fac parte din fondurile fixe o alte cheltuieli de

investiţii.

Investiţiile cu caracter productiv ale unităţilor economice de stat se finanţează din

fondul naţional de dezvoltare economico-socială, astfel:

din fondul central: investiţiile de interes naţional privind construirea de noi

întreprinderi sau combinate, acţiunile importante privind dotarea cu utilaje şi mijloace

de transport, precum şi alte obiective şi acţiuni;

din fondul local al unităţilor administrativ-teritoriale: investiţiile de interes local

privind construirea de noi unităţi, precum şi alte obiective şi acţiuni;

din fondul propriu al unităţilor economice: investiţiile privind dezvoltări, modernizări,

amenajări, reutilări şi reînnoiri de capacităţi, îmbunătăţirea proceselor tehnologice,

obiectivele de interes comun pentru componente ale centralelor industriale etc.

6.4.6. Alte cheltuieli

a. Cheltuieli publice pentru agricultură

Agricultura este o ramură economică de importanţă majoră pentru societate, fiind

chemată să contribuie la satisfacerea nevoii de hrană materială a populaţiei. În acelaşi timp,

producţia din acest domeniu este influenţată de anumite fenomene naturale (inundaţii, secetă,

boli, dăunători) pe care omul nu le poate stăpânii, trebuie să le accepte şi să încerce să trăiască în

armonie cu legile naturii. Pentru o mai atenua efectele negative ale acestor fenomene, la care

se adaugă şi unele economice, statul contribuie cu resurse financiare la susţinerea agriculturii.

În SUA, agricultura este susţinută prin finanţări bugetare majore, pe o perioadă

îndelungată de timp. Preţurile agricole sunt susţinute de statul american şi se acordă subvenţii

pentru acoperirea diferenţelor de preţ şi a primelor de export. De asemenea, agricultura

beneficiază de importante ajutoare financiare din partea statului sub formă de subvenţii şi

facilităţi fiscale.

În ţările membre UE, agricultura este susţinută atât la nivel naţional, cât şi din fondurile

structurale.

La nivel naţional, agricultorilor li se acordă subvenţii, facilităţi fiscale, împrumuturi cu

dobândă subvenţionată, garanţii pentru credite, granturi pentru tinerii agricultori.

La nivelul UE a fost creat Fondul European de orientare a Garanţiei Agricole (FEOGA)

care acordă ajutoare financiare nerambursabile pentru agricultori şi acţiuni din agricultură. Acest

organism este principalul instrument financiar pentru realizarea obiectivelor politice agricole

comune (PAC), cu cele două direcţii de acţiune: agricultura şi dezvoltarea rurală.

În România, începând mai ales cu 2001, agricultura a fost modernizată cu ajutorul unor

instrumente şi mecanisme financiare noi, în conformitate cu cele folosite în politica agricolă

comună a Uniunii Europene.

În vederea modernizării satului românesc, se urmăreşte formarea unor exploataţii

agricole de dimensiuni optime. Acestea sunt sprijinite prin acordarea de subvenţii pe produs, prin

plăţi directe, acordarea de ajutoare pentru procurarea de îngrăşăminte chimice, prime de export

etc.

În perioada 2003-2007, în agricultură şi silvicultură se derulează importante programe în

vederea dezvoltării durabile a acestora, finanţate din fondurile bugetare, fondurile externe

nerambursabile, credite externe de la Banca Mondială.

Fondurile externe nerambursabile provin de la Uniunea Europeană, prin programul

SAPARD.

Fondul SAPARD reprezintă un fond special al U.E., creat în 1999 în vederea

restructurării agriculturii şi pentru dezvoltarea rurală a ţărilor candidate. În ţara noastră a fost

înfiinţată Agenţia SAPARD, autorizată de Ministerul Finanţelor Publice. Aceasta se află în

subordinea Ministerului Agriculturii şi este finanţată de la bugetul de stat.

b.Cheltuieli publice pentru protecţia mediului

Natura, dată omului pentru a-i face viaţa mai uşoară şi mai frumoasă, a suferit în ultima

vreme o degradare continuă, ca urmare a unui complex de factori între care se află şi dezvoltarea

economică. Schimbările intervenite în biosferă, inclusiv prin cunoscutul "efect de seră" au

determinat regândirea raporturilor cu mediul înconjurător, în care accentul să cadă pe simbioza

sau armonia dintre om şi planeta în care trăieşte.

Protecţia mediului înconjurător şi îmbunătăţirea calităţii lui presupune adoptarea unor

reglementări juridice în acest sens, aplicarea unor politici ecologice, utilizarea de diverse

modalităţi şi instrumente economice şi financiare.

Cheltuielile legate de protecţia mediului în ţările dezvoltate sunt finanţate din mai multe

surse:

a. fondurile bugetare, sunt destinate pentru efectuarea de investiţii în domeniul protecţiei

mediului înconjurător (constituirea de staţii de epurare a apei, plantarea de spaţii verzi

etc.). De asemenea, aceste resurse sunt folosite pentru subvenţionarea dobânzilor

bancare şi finanţarea acţiunilor de cercetare- dezvoltare destinate creării de bunuri şi

servicii, care să limiteze sau să corecteze poluarea mediului.

b. fondurile speciale, destinate unor acţiuni importante de protejare a mediului

înconjurător. În acest sens a fost creat fondul naţional de mediu (în SUA, dar şi în ţările

Europei centrale şi de est), folosit pentru susţinerea unor politici ecologice şi ale cărui

surse provin din impozite, taxe, amenzi, dobânzi etc.

c. fondurile agenţilor economici, din care aceştia suportă pagubele mediului, precum şi

plata unor impozite, taxe sau redevenţe destinate aceluiaşi scop.

d. credite externe acordate de Banca Mondială.

Împreună cu Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, Banca Mondială gestionează

un fond mondial pentru protecţia mediului, care finanţează acţiuni ce vizează îmbunătăţirea

calităţii apei, eliminarea progresivă a substanţelor care reduc stratul de ozon.

În România, a fost adoptată Legea protecţiei mediului, care a statuat principiul modern

poluatorul plăteşte. De asemenea, de la bugetul de stat au fost alocate importante resurse băneşti

pentru protecţia mediului.

În anul 2000 a fost creat Fondul pentru mediu şi este gestionat de Administraţia Fondului

pentru Mediu, aflat sub autoritatea Ministerului Agriculturii, Pădurilor, Apelor şi Mediului. Din

acest fond se acordă credite rambursabile sau nerambursabile, se pot subvenţiona total sau parţial

dobânzi sau garanta unele credite externe etc.

României i-au fost acordate credite externe pentru protecţia mediului de la Banca

Mondială, BERD. De asemenea, a beneficiat de fonduri nerambursabile de la UE ( PHARE,

LIFE MEDIU, LIFE NATURA) sau fonduri ce pot fi utilizate numai în cofinanţare (fondul

ISPA).

Cheltuieli publice pentru cultură, religie şi acţiuni cu activitate sportivă şi de tineret

Resursele financiare publice destinate culturii, religiei, acţiunilor cu activitatea sportivă şi

de tineret intră în componenţa investiţiilor în capital uman. Aceste resurse sunt îndreptate spre

instituţiile culturale (edituri, biblioteci, muzee, case de cultură), instituţii artistice (de teatru, case

de film, filarmonică), instituţii religioase (bisericii, case parohiale etc.), acţiuni sportive şi de

tineret.

Sursele de finanţare pentru serviciile culturale spirituale, artistice, sportive, precum şi

bunurile materiale (cu valoare spirituală) sunt:

resursele bugetare, centrale sau locale

veniturile proprii ale instituţiilor culturale, artistice, obţinute din activităţi specifice sau

alte activităţi. Cum ar fi, de exemplu, încasările din desfăşurarea unor concerte, din

organizarea unor acţiuni sportive, închirierii de spaţii, expoziţii cu vânzare etc.

donaţiile şi sponsorizările. În mai toate ţările lumii sunt acordate facilităţi fiscale

persoanelor fizice şi juridice care ajută material în desfăşurarea de acţiuni artistice,

culturale, religioase etc.

În SUA, spre exemplu sunt alocate fonduri uriaşe pentru dezvoltarea artelor

contemporane.

resurse externe, provenite din credite sau fonduri nerambursabile.

Toate aceste forme de finanţare a acţiunilor culturale, artistice, religioase le regăsim şi în

România.

În cazul bibliotecilor, de exemplu, se aplică sistemul finanţării integrale de la buget şi

vărsare la fondul statului a eventualelor venituri realizate.

Casele de cultură, muzeele, teatrele, filarmonicile, Societatea Română de Radiodifuziune

şi Societatea Română de Televiziune sunt finanţate din venituri extrabugetare şi alocaţii de la

buget de stat sau bugetele locale.

Cultele religioase beneficiază de alocaţii bugetare, iar în completarea ulterioară de

venituri proprii.

CAPITOLUL VII

ÎMPRUMUTUL SI DATORIA PUBLICĂ

Sectiunea 7.1. Împrumutul public – notiune, trasaturi si tipologie

Sectiunea 7.2. Clasificarea împrumuturilor publice

Sectiunea 7.3. Operaţiuni privind gestionarea datoriei publice internă si externă

Sectiunea 7.4. Datoria publică locală

Sectiunea 7.1. Împrumutul public – notiune, trasaturi si tipologie

7.1.1. Împrumutul public – notiune

Împrumutul public reprezintă raportul juridic intervenit între o persoană fizică sau una

juridică, pe de o parte, şi stat sau unitatea administrativ-teritorială, pe de altă parte, prin care

prima pune la dispoziţia celei de-a doua o sumă de bani cu titlu de împrumut, pe o anumită

perioadă de timp, iar cea de-a doua se obligă să o ramburseze la termenul convenit şi să achite

eventualele dobânzi şi costuri aferente. Cu alte cuvinte, în raportul juridic de împrumut public,

statul sau colectivitatea locală au poziţia de debitori, iar subscriitorii la împrumuturile publice

reprezintă creditorii publici.

Împrumutul public este „un instrument financiar folosit de stat pentru a repartiza între

generaţiile prezente şi cele viitoare sarcinile rezultate dintr-o cheltuială publică prea mare, care

nu poate fi acoperită prin impozitele şi taxele curente sau prin alte resurse ordinare ale bugetului

de stat"1

Altfel spus, „împrumuturile publice sunt venituri extraordinare la care se recurge în caz

de dezechilibru bugetar, adică atunci când veniturile ordinare sunt insuficiente pentru a face faţă

cheltuielilor, precum şi din necesităţi de trezorerie, respectiv când se ivesc unele goluri

temporare de resurse bugetare”.2

În astfel de situaţii,3 autorităţile publice centrale şi locale se adresează persoanelor fizice

şi juridice care dispun de resurse băneşti temporar disponibile, solicitându-le să le încredinţeze o

parte din acestea pentru acoperirea diferenţei dintre cheltuielile şi veniturile bugetului de stat sau

bugetelor locale.

Acestui context i se circumscrie conceptul de datorie publică care reprezintă „totalitatea

obligaţiilor pecuniare la un moment dat, rezultate din împrumuturi în lei şi în valută, pe termen

scurt, mediu sau lung, contractate de stat în nume propriu sau garantate de acesta, precum şi

obligaţiile statului către trezoreria proprie, pentru sumele avansate temporar în vederea acoperirii

deficitelor bugetului de stat".4

Nevoile generale ale societăţii sunt acoperite în cea mai mare parte din impozite, taxe,

contribuţii, alte prelevări pe care statul le percepe de la contribuabili. Uneori, aceste resurse

1Gh.D. Bistriceanu, Gh. Ana, Finanţe, EDP, Bucureşti, 1995, p. 118. 2Gh.D. Bistriceanu, Gh. Ana, Finanţe, EDP, Bucureşti, 1995, p.118. 3Gh.D. Bistriceanu, Gh. Ana, Finanţe, EDP, Bucureşti, 1995. 4O.G nr. 36/25 august 1995, cu privire la perfecţionarea unor reglementări referitoare la datoria publică internă..., (care modifică şi completează

Legea nr. 91/1993, privind datoria publică), art. 1(1), M. Of. nr. 202/31 august 1995.

ordinare se dovedesc a fi insuficiente şi, atunci, statul şi colectivităţile locale sunt silite să

apeleze la resurse extraordinare, adică la împrumuturi publice.

În mod normal, împrumuturile se fac exclusiv pentru lansarea unor noi investiţii de

interes general, pentru modernizarea şi dezvoltarea activelor economice existente.

De asemenea, la aceste împrumuturi se apelează pentru acoperirea eventualelor goluri de

casă care pot să apară din neîncasarea la timp a veniturilor şi din necesitatea efectuării unor

cheltuieli ajunse la scadenţă. Totodată, prin aceste împrumuturi se evită fiscalitatea excesivă,

care ar deveni o frână în calea dezvoltării economice şi, în timp, ar lipsi statul de importante

resurse financiare.

În majoritatea lucrărilor de specialitate, din punct de vedere terminologic, noţiunea de

împrumut public este sinonimă cu aceea de credit public. Noţiunea de credit are o largă utilizare,

fiind întâlnită în majoritatea domeniilor de activitate economică şi socială, dar mai ales în

domeniul comercial şi cel financiar-bancar. În funcţie de calitatea creditorului, creditul este de

mai multe feluri: credit bancar, acordat de bănci sau alte instituţii financiare; credit comercial,

acordat cu ocazia vânzării-cumpărării unor mărfuri, de către vânzător cumpărătorului; credit

bugetar, acordat de la buget instituţiilor publice etc.

În concluzie, datoria publică, întrucât se naşte şi se stinge în urma contractării unor

împrumuturi de către stat, în literatura de specialitate şi în practica uzuală, este cunoscută şi sub

denumirea de împrumut sau credit public.

Instituţia datoriei publice a fost creată în perioada interbelică, ca urmare a creşterii nevoii

de noi resurse financiare publice, şi a cunoscut o amplă şi variată dezvoltare, mai ales după

înfiinţarea instituţiilor financiare internaţionale.

Conţinutul acestei instituţii constă, pe de o parte, în împrumuturile de stat contractate de

Guvern şi autorităţile publice locale, la care se adaugă plata dobânzilor şi altor costuri aferente,

iar pe de altă parte în garanţiile de stat şi locale asumate pentru susţinerea diverselor împrumuturi

interne sau externe, contractate de diverse persoane juridice care realizează proiecte şi investiţii

de mare interes pentru societate. Împrumutul public este „un instrument financiar folosit de stat

pentru a repartiza între generaţiile prezente şi cele viitoare sarcinile rezultate dintr-o cheltuială

publică prea mare, care nu poate fi acoperită prin impozitele şi taxele curente sau prin alte

resurse ordinare ale bugetului de stat"5

Altfel spus, „împrumuturile publice sunt venituri extraordinare la care se recurge în caz de

dezechilibru bugetar, adică atunci când veniturile ordinare sunt insuficiente pentru a face faţă

cheltuielilor, precum şi din necesităţi de trezorerie, respectiv când se ivesc unele goluri

temporare de resurse bugetare".6

În astfel de situaţii,7 autorităţile publice centrale şi locale se adresează persoanelor fizice şi

juridice care dispun de resurse băneşti temporar disponibile, solicitându-le să le încredinţeze o

parte din acestea pentru acoperirea diferenţei dintre cheltuielile şi veniturile bugetului de stat sau

bugetelor locale.

5Gh.D. Bistriceanu, Gh. Ana, Finanţe, EDP, Bucureşti, 1995, p. 118. 6Gh.D. Bistriceanu, Gh. Ana, Finanţe, EDP, Bucureşti, 1995.p. 119 7Gh.D. Bistriceanu, Gh. Ana, Finanţe, EDP, Bucureşti, 1995.p. 120

Potrivit economistului francez Gaston Jcze,8 autorităţile publice ar trebui să instituie unele

reguli în privinţa creditului public, deoarece împrumutul nu constituie pentru buget un venit

propriu-zis, ci o anticipare de venituri (încărcându-se pe nedrept generaţiile viitoare cu sarcinile

generaţiilor prezente

Împrumutul public reprezintă acordul de voinţă încheiat între stat şi o persoană fizică

sau juridică, prin care cel de-al doilea subiect se obligă să pună la dispoziţia primului o sumă de

bani, pe o perioadă determinată, cu obligaţia rambursării la o dată stabilită, la care se adaugă

dobânda şi alte costuri suplimentare.

Garanţiile de stat sau garanţiile locale reprezintă angajamentele în numele statului

asumate de Ministerul Finanţelor Publice sau autorităţile administraţiei publice locale faţă de

instituţiile creditoare, de a achita sumele de bani restante în cazul neexecutării obligaţiilor de

plată ale debitorului.

Precizăm că împrumuturile contractate sau garantate de autorităţile locale fac parte din

datoria publică a ţării, dar obligaţia rambursării lor revine numai autorităţiilor care le-au

contractat, exclusiv din veniturile care au stat la baza garantării lor.

Potrivit Legii finanţelor publice, se interzice acoperirea cheltuielilor bugetului de stat prin

recurgerea la emisiune monetară sau prin finanţarea directă de către bănci.

Refinanţarea datoriei publice interne şi finanţarea deficitului bugetului de stat se asigură

prin împrumuturi de stat.

Ministerul Finanţelor este autorizat să contracteze şi să garanteze împrumuturi de stat de

pe piaţa financiară internă şi externă, în vederea asigurării fondurilor necesare refinanţării

datoriei publice interne, finanţării deficitului bugetar la nivelul înregistrat la finele fiecărui an şi a

echilibrului balanţei de plăţi externe, în limitele aprobate prin lege.

Deficitul bugetului de stat din anul curent şi din anii precedenţi, pentru care nu s-au

contractat împrumuturi de stat, se finanţează din disponibilităţile aflate temporar în contul

general al trezoreriei statului. Ministerul Finanţelor este autorizat să stabilească dobânda pentru

finanţarea deficitului bugetului de stat prin disponibilităţile aflate temporar în contul general al

trezoreriei statului.

Legea anuală privind aprobarea bugetului de stat poate autoriza Ministerul Finanţelor ca,

pe parcursul execuţiei bugetului de stat, pentru a face faţă cheltuielilor statului până la încasarea

veniturilor aprobate, dacă va fi necesar, şi cu aprobarea Guvernului, să emită bonuri de tezaur

saualte instrumente specifice, purtătoare de dobândă şi a căror scadenţă nu poate depăşi sfârşitul

anului financiar.

Bonurile de tezaur sau alte instrumente specifice sunt puse în circulaţie prin Banca

Naţională a României, pe baza convenţiei de agent, încheiată de aceasta cu Ministerul Finanţelor,

în numele statului.

Totalul bonurilor de tezaur şi al altor instrumente specifice aflate în circulaţie nu va putea

depăşi 8 % din volumul total al cheltuielilor bugetului de stat aprobat.

8Gh.D. Bistriceanu, Gh. Ana, Finanţe, EDP, Bucureşti, 1995., p. 121.

Emiterea bonurilor de tezaur şi a altor instrumente specifice se poate face numai în

primele 10 luni ale anului financiar, iar retragerea lor trebuie să se facă fără a depăşi anul

financiar în care au fost emise.

Potrivit Legii finanţelor publice locale,9 consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al

Municipiului Bucureşti pot aproba contractarea de împrumuturi interne sau externe, pe termen

mediu şi lung, pentru realizarea de investiţii publice de interes local, precum şi pentru

refinanţarea datoriei publice locale.

Contractarea imprumutului public

In ceea ce ne priveste, in conformitate cu noua Lege privind datoria publica, in tara

noastra Guvernul este autorizat sa contracteze imprumuturi de stat interne si externe sau sa

garanteze10

imprumuturile interne si externe numai prin Ministerul Finantelor Publice, in

urmatoarele scopuri:

finantarea deficitului bugetului de stat, finantarea temporara a deficitelor din anii

precedenti ale bugetului asigurarilor sociale de stat, pana la alocarea de sume cu

aceasta destinatie, finantarea deficitelor temporare ale bugetului de stat, bugetului

asigurarilor sociale de stat si bugetului Trezoreriei Statului din exercitiul curent si

refinantarea datoriei publice guvernamentale, in conditii acceptate de Ministerul

Finantelor Publice;

mentinerea in permanenta a unui sold corespunzator in contul curent general al

Trezoreriei Statului, stabilit de Ministerul Finantelor Publice;

finantarea unor proiecte sau a altor necesitati aprobate prin hotarare a Guvernului;

sustinerea balantei de plati si a rezervei valutare sau pentru alte situatii prevazute

de lege.

Guvernul este indreptatit ca – din imprumuturile contractate direct de la institutii

financiare internationale sau de la alti creditori – sa subimprumute anumite sume de bani unor

beneficiari finali, in scopul realizarii unor proiecte sau programe de importanta prioritara. Aceste

subimprumuturi (care se aproba prin hotarare de guvern sau prin legea de ratificare a

imprumutului, dupa caz) au la baza acorduri de imprumut subsidiar incheiate intre Ministerul

Finantelor Publice si beneficiari11

.

Incheierea acordului de imprumut subsidiar sau a acordului de imprumut subsidiar si de

garantie este conditionata de avizul Comitetului Interministerial de Garantii si Credite de Comert

Exterior, pentru imprumuturile a caror rambursare se face exclusiv din surse proprii ale agentului

economic, sau de avizul Comisiei de Autorizare a Imprumuturilor Locale, in cazul in care

subimprumutat este o autoritate a administratiei publice locale.

9Legea nr. 273 din 29 iunie 2006 privind finanţele publice locale, publicată în M.Of. nr. 618 din 18 iulie 2006, modificată prin O.U.G. nr. 46 din

23 mai 2007 (publicată în M.Of. nr. 374 din 1 iunie 2007); O.U.G. nr. 64 din 27 iunie 2007 (publicată în M.Of. nr. 439 din 28 iunie 2007);

O.U.G. nr. 28 din 19 martie 2008 (publicată în M.Of. nr. 217 din 21 martie 2008, aprobată prin Legea nr. 206 din 24 octombrie 2008, publicată în M.Of. nr. 734 din 20 octombrie 2008) 10Guvernul este autorizat sa garanteze numai imprumuturile interne si externe contractate in scopuri prioritare pentru economia nationala, stabilite

– pentru fiecare caz in parte – prin hotarare a Guvernului. In plus – potrivit legii – garantiile de stat pot fi acordate exclusiv pentru imprumuturi a caror rambursare este prevazuta a se face din resurse proprii (respectiv din bugetele locale, in cazul autoritatilor administratiei publice locale). 11 Acorduri de imprumut subsidiar si garantie, incheiate intre Ministerul Finantelor Publice, pe de o parte, autoritatile administratiei publice locale

coordonatoare ale activitatii beneficiarilor finali si, dupa caz, garante ale sumelor subimprumutate acestora si beneficiarii finali ai imprumutului,

pe de alta parte.

Ministerul Finantelor Publice poate mandata o institutie financiara sa administreze

imprumuturi externe, in conditiile stabilite prin acordul de administrare. Ministerul Finantelor

Publice este autorizat sa plateasca in schimbul acestui serviciu un comision de administrare.

Imprumuturile externe contractate de Ministerul Finantelor Publice, in numele statului

roman, a caror administrare a fost mandatata unei institutii financiare, vor fi platite de catre

beneficiarii finali de subimprumut Ministerului Finantelor Publice sau, dupa caz, institutiei

financiare, in conditiile stabilite prin acordul de administrare si prin acordurile de imprumut

subsidiar sau acordurile de imprumut subsidiar si de garantie.

Ministerul Finantelor Publice percepe de la institutiile financiare sau de la beneficiarii

finali un comision pentru alimentarea fondului de risc.

Ministerul Finantelor Publice este autorizat – prin lege – sa emita garantii de stat pentru

imprumuturi contractate de catre orice agent economic ori autoritate a administratiei publice

(desemnata prin hotarare a Guvernului) pentru care se prevede ca rambursarea imprumutului

garantat de stat sa se faca din surse proprii, fara a afecta bugetul general consolidat (sau, in cazul

garantiilor acordate autoritatilor administratiei publice locale, se prevede ca rambursarea

imprumutului garantat de stat sa se faca din surse ale bugetelor locale, cu avizul Comitetului

Interministerial de garantii si Credite de Comert Exterior, respectiv a Comisiei de Autorizare

a Imprumuturilor Locale. Emiterea garantiilor de stat este conditionata de acceptarea de catre

Ministerul Finantelor Publice a clauzelor cuprinse in contractele de imprumut incheiate intre

potentialul beneficiar al garantiei si institutiile creditoare, precum si de avizul organismelor

susmentionate12.

Garantia de stat este acea obligatie a statului care se executa numai in cazul in care

beneficiarul imprumutului nu are capacitatea sa achite imprumutul impreuna cu costurile

aferente convenite prin contractul de imprumut.

In cazul cand garantia de stat devine exigibila, Ministerul Finantelor Publice este obligat

sa efrectueze – din fondul de risc 13

– plata datorata de debitorul garantat catre institutia

creditoare, conform scrisorii de garantie emise.

Stingerea obligatiilor care decurg din contractul de imprumut atrage incetarea

valabilitatii scrisorii de garantie, iar aceasta se intampla atunci cand: obligatiile aferente

imprumutului garantat de stat s-au achitat in totalitate (fie de catre beneficiarul imprumutului ori

de un tert, fie de catre Ministerul Finantelor Publice – care a emis garantia de stat); termenul de

valabilitate stipulat in scrisoarea de garantie a expirat; in orice alte conditii prevazute expres prin

scrisoarea de garantie.

7.1.2. Împrumutul public – trasaturi si tipologie

12 In fapt, intre Ministerul Finantelor Publice (in calitate de garant) si beneficiarul garantiei se incheie o conventie (in care sunt stipulate drepturile si obligatiile partilor semnatare), dupa care Ministerul Finantelor Publice emite (in favoarea institutiei creditoare) o scrisoare de garantie in care

se specifica termenii si conditiile in care se acorda garantia (a se vedea disp.art. 10 si 11 din Legea nr.313/2004 privind datoria publica). 13 Pentru acoperirea riscurilor financiare care pot decurge din imprumuturile contractate direct de stat sau din imprumuturile garantate de stat, la Ministerul Finantelor Publice se constitue fondul de risc din: sumele incasate, sub forma de comisioane, de la beneficiarii imprumuturilor

garantate de stat (cu exceptia autoritatilor administratiei publice, de la care nu se percepe comision la fondul de risc); dobanzi la disponibilitatile

aflate in contul fondului de risc; dobanzi si penalitati de intarziere la nivelul celor prevazute pentru neplata in termen a obligatiilor fiscale; fonduri

alocate de la bugetul de stat in acest scop etc. (conform disp.art.13 din Legea nr.313/2004 privind datoria publica).

Împrumuturile publice prezintă o serie de trăsături15

cum sunt:

Au caracter contractual, exprimând acordul de voinţă al părţilor. Statul, prin instituţiile

sale de specialitate, stabileşte condiţiile de emisiune şi de rambursare, mărimea şi formele

veniturilor ce se oferă la împrumutul public (dobândă, câştiguri etc.), fără să consulte în

prealabil pe eventualii subscriitori, statul nu oferă o garanţie specială subscriitorilor, în

afară de veniturile sale bugetare viitoare;

In mod obişnuit, au caracter facultativ,, ceea ce înseamnă că subscrierea la aceste

împrumuturi este benevolă. În diferite ţări s-au practicat şi împrumuturi forţate,

obligatorii,, indiferent de voinţa subscriitorilor, în împrejurări excepţionale (ameninţarea

integrităţii teritoriale şi a independenţei ţării, în caz de război, pentru refacerea economiei

distrusă de război sau de calamităţi ale naturii, când au loc crize economice etc.);

Au caracter rambursabil, adică suma subscrisă se restituie la un termen fix stabilit sau se

amortizează treptat prin tragere la sorţi periodică a obligaţiunilor.

Prin excepţie, există şi împrumuturi perpetue, la emiterea cărora nu se stabileşte termen

de rambursare, dar la care statul plăteşte numai o anumită dobândă pe o durată de timp

nedeterminată. După o perioadă de timp, statul poate răscumpăra obligaţiunile

împrumuturilor respective;

Sunt purtătoare de dobânzi, de câştiguri ori oferă ambele forme de contraprestaţii, la care

se adaugă adesea şi alte avantaje materiale. În unele cazuri, ulterior lansării şi

subscrierilor la împrumut, statul poate recurge la conversiunea14

datoriei contractate.

Imprumutul public prezintă unele avantaje, dar şi dezavantaje!41

Între avantaje, le menţionăm pe următoarele:

consolidează patrimoniul statului prin valorile viitoare reale create ca urmare a

întrebuinţării în folos public a sumelor de bani împrumutate;

sunt mijloace de încurajare a economiilor băneşti şi de activare a unor capitaluri

particulare uşurând plasarea de capital autohton în economia naţională.

Aceste avantaje sunt incontestabile însă numai pentru împrumuturile contractate de stat de

la cetăţenii şi agenţii economici autohtoni, în scop de investire în economia naţională.

Dezavantajele împrumuturilor de stat sunt următoarele:

angajează generaţiile viitoare obligându-le să suporte cheltuielile de rambursare

contractate mai ales pe termene îndelungate reduc capitalul particular circulant din

economia naţională, cu consecinţe de împiedicare a procesului normal de dezvoltare a

producţiei, influenţează creşterea şi micşorarea capacităţii contributive a cetăţenilor.

Acestui context i se circumscrie conceptul de datorie publică care reprezintă „totalitatea

obligaţiilor pecuniare la un moment dat, rezultate din împrumuturi în lei şi în valută, pe termen

scurt, mediu sau lung, contractate de stat în nume propriu sau garantate de acesta, precum şi

14 Conversiunea constă în modificarea, de fapt în restrângerea avantajelor acordate la lansare, şi anume: modificarea duratei împrumutului,

micşorarea dobânzii, a câştigurilor, schimbarea sistemului de amortizare (stingere) a împrumutului etc. De regulă, conversiunea are loc în timpul

crizelor economice, a deprecierii monedei, iar obligaţiunile au o putere de cumpărare mai mică faţă de situaţia iniţială .

obligaţiile statului către trezoreria proprie, pentru sumele avansate temporar în vederea acoperirii

deficitelor bugetului de stat".15

Împrumuturile contractate de către autorităţile publice pot avea diferite destinaţii,16

cum

sunt:

acoperirea cheltuielilor publice de interes naţional pentru obiective de investiţii

productive care nu se pot finanţa din resursele bugetare curente;

funcţionarea serviciilor publice;

scopuri militare;

asigurarea ordinii interne;

rambursarea datoriei publice scadente;

refinanţarea datoriei publice;

plata dobânzilor şi câştigurilor corespunzătoare;

acoperirea deficitelor bugetare.

Sectiunea 7.2. Clasificarea împrumuturilor publice

a. După criteriul teritorialităţii, se clasifică în:

împrumuturi de stat interne;

împrumuturi de stat externe.

b. După criteriul perioadei pentru care sunt acordate, împrumuturile se clasifică în:

împrumuturi pe termen scurt, atunci când sunt acordate pe o perioadă de maximum 12

luni;

împrumuturi pe termen mediu, atunci când sunt acordate pe o perioadă cuprinsă între

12 luni şi 5 ani;

împrumuturi pe termen lung, atunci când sunt acordate pe o perioadă de peste 5 ani.

c. În funcţie de poziţia statului faţă de creditori, împrumuturile pot fi:

împrumuturi contractate direct de stat;

împrumuturi garantate de stat.

d. Din punctul de vedere al venitului care se acordă subscriitorilor există:

Imprumuturi cu dobândă la care statul acordă subscriitorilor o anumită dobândă pe an.

Imprumuturi cu dobândă şi câştiguri la care statul acordă o dobândă anuală, precum şi

câştiguri, dar numai obligaţiunilor care ies câştigătoare prin tragerile la sorţi periodice de

amortizare. Imprumuturi cu câştiguri pentru care suma ce ar fi putut fi acordată ca dobândă se

plăteşte sub formă de câştiguri, însă numai deţinătorilor de obligaţiuni care ies câştigătoare la

tragerile la sorţi periodice de amortizare. Imprumuturi fără pierdere sunt acelea în care toate

obligaţiunile emise sunt purtătoare de câştiguri. La fiecare tragere, în suma câştigurilor este

cuprinsă şi valoarea obligaţiunilor, iar pe măsura plăţii câştigurilor împrumuturile se sting.

e. Din punctul de vedere al caracterului pot fi:

15OG nr. 36/25 august 1995, cu privire la perfecţionarea unor reglementări referitoare la datoria publică internă..., (care modifică şi completează

Legea nr. 91/1993, privind datoria publică), art. 1(1), M. Of. nr. 202/31 august 1995. 16Gh.D. Bistriceanu, Gh. Ana, op. cit., ibid.

Împrumuturi voluntare (patriotice), prin care statul se adresează sentimentului şi

spiritului de datorie al cetăţenilor. „Cunoscut fiind faptul că în materie de venituri (dobânzi şi

câştiguri) patriotismul este uneori destul de redus, în majoritatea cazurilor subscrierile la aceste

împrumuturi aduc dezamăgiri pentru stat" (Gh. Bistriceanu, 1995).

Împrumuturi forţate (obligatorii), care se contractează de către stat când are nevoie

urgentă de bani. Împrumutul forţat este un act de constrângere din partea puterii publice, făcând

ca împrumutul să dobândească natura unui impozit.

7.2.1. Împrumuturile de stat interne, împrumuturile de stat externe şi garanţiile

acestora

7.2.1.1. Împrumuturile de stat interne sunt împrumuturile contractate de Guvern, prin

Ministerul Finanţelor Publice, direct sau prin agenţi specializaţi, de pe piaţa financiară internă,

din disponibilităţile existente în contul general al Trezoreriei statului, de la bănci sau alte

instituţii de credit.

Oferta de resurse de împrumut17

este formată din: capitalurile băneşti temporar

disponibile ale diverşilor agenţi economici activi; veniturile rentierilor;capitalurile şi rezervele

libere ale băncilor, ale instituţiilor financiare, de asigurări şi reasigurări; economiile băneşti ale

diferitelor categorii de populaţie

Contractarea împrumuturilor de stat interne se realizează prin utilizarea mai multor

instrumente financiare:

a. titlurile de stat în monedă naţională;

b. împrumuturile de stat de la B.N.R.;

c. împrumuturile de stat de la băncile comerciale din România;

d. împrumuturi temporare din disponibilităţile contului curent general al Trezoreriei

Statului.

a. Titlurile de stat sunt înscrisuri care atestă datoria publică sub formă de bonuri de

tezaur, certificate de trezorerie sau alte instrumente financiare şi reprezintă împrumuturile

statului în monedă naţională sau în valută, pe termen scurt, mediu sau lung. Acestea pot fi emise

în formă materializată sau dematerializată, nominative sau la purtător şi pot fi negociabile sau

nenegociabile. Asemenea înscrisuri conferă proprietarilor lor un drept de creanţă, care poate fi

valorificat pe piaţa primară a titlurilor de stat.

Bonurile de tezaur, certificatele de trezorerie şi celelalte instrumente create de Ministerul

Finanţelor Publice sunt titluri de credit emise de stat în vederea atragerii de împrumuturi pe

termen scurt, pentru efectuarea unor cheltuieli bugetare imediate, care la scadenţă, vor fi plătite

din caseria generală a statului.

17Resursele băneşti împrumutate de la diferiţi deţinători publici sau privaţi nu măresc masa monetară în circulaţie, ci reprezintă numai o

redistribuire, în timp ce resursele împrumutate de la instituţia bancară centrală constituie o emisiune de semne băneşti fără acoperire materială. În

schimb, resursele împrumutate de la Banca Naţională constituie o emisiune de monedă fără acoperire materială care, dacă este de volum mare şi

nu se rambursează la scadenţă, are consecinţe negative asupra circulaţiei monetare a ţării, putând conduce la inflaţie [ibid.].

Titlurile de stat pe termen mediu sau lung sunt obligaţiunile de stat cu o scadenţă de peste

un an şi maximum 5 ani de la emisiune, respectiv de peste 5 ani de la emisiune, fie purtătoare de

dobândă, fie cu discount emise conform clauzelor împrumutului de stat.

Titlurile de stat în formă materializată sunt înscrisurile imprimate, care conţin menţiuni

obligatorii referitoare la emitent, valoarea nominală, rata dobânzii, scadenţa, modul de

transmisiune şi alte elemente necesare individualizării lor. Asemenea titluri există în formă

fizică.

Titlurile de stat în formă dematerializată sunt titlurile pentru care emisiunea, probaţiunea

şi transmisiunea drepturilor încorporate se evidenţiază prin înscriere în sistemul de înregistrare în

cont.

Sistemul de înregistrare în cont este un sistem operaţional prin intermediul căruia titlurile

de stat sunt emise în formă dematerializată, iar înregistrarea lor se face de Ministerul Finanţelor

Publice sau de un agent desemnat de acesta.

Titlurile de stat nominative sunt titlurile emise pe numele unei singure persoane, iar

transmiterea lor operează numai prin serviciile unui agent oficial.

Titlurile de stat la purtător sunt titlurile în care nu este specificat numele şi prenumele

titularului său, iar transmiterea se face prin simpla înmânare, fără îndeplinirea vreunei

formalităţi.

Emisia titlurilor de stat este dată în competenţa exclusivă a Ministerului Finanţelor

Publice. Acesta le poate emite direct sau prin intermediul instituţiilor financiare specializate care

dobândesc calitatea de agent al statului.

Circulaţia şi valorificarea titlurilor de stat se face pe pieţele financiare ale titlurilor de

stat.

Piaţa primară a titlurilor de stat este piaţa pe care se efectuează, pentru prima dată,

operaţiunile legate de vânzarea acestora, în scopul atragerii pe termen scurt, mediu şi lung a

capacităţilor financiare disponibile.

Piaţa secundară a titlurilor de stat reprezintă totalitatea operaţiunilor de vânzare, de

cumpărare şi alte operaţiuni cu titluri de stat aflate în circulaţie, libere de sarcini.

Participanţii pe piaţa primară şi secundară a titlurilor de stat sunt intermediarii pieţei

primare, intermediarii pieţei secundare, persoanele juridice şi persoanele fizice, care, potrivit

legii, pot desfăşura operaţiuni cu titluri de stat.

Valorificarea titlurilor de stat pe piaţa primară a acestora se face utilizându-se trei

modalităţi: subscripţia publică, subscripţia publică garantată şi licitaţia.

Alegerea modalităţii optime se face ţinând cont de condiţiile pieţei, experienţa

intermediarilor şi tipul titlurilor de stat emise.

Tranzacţiile pe piaţa secundară a titlurilor de stat dematerializate se realizează prin

sistemul bursier, în cadrul căruia se negociează titlurile de către deţinătorii lor înregistraţi, cu

ajutorul intermediarilor pieţei primare sau ai pieţei secundare.

b. Împrumuturi de stat de la Banca Naţională a României

Potrivit prevederilor legi, Ministerul Finanţelor Publice este autorizat să împrumute

fonduri în numele statului, direct de la B.N.R. Asemenea împrumuturi se contractează pentru a

acoperi decalajul temporar dintre încasări şi plăţi din contul curent al Trezoreriei statului.

Termenul de rambursare este de cel mult 180 de zile, iar dobânda este negociată de părţi, fără a-l

depăşi pe cel practicat de piaţă.

c. Împrumuturi de stat de la bănci comerciale

Potrivit prevederilor legale, Ministerul Finanţelor Publice este autorizat de Guvern să

contracteze datorie publică guvernamentală directă de la băncile comerciale din România, pe

bază de convenţii, în condiţiile rezultate în urma negocierilor.

Împrumuturi asemănătoare, pe bază de negociere, pot fi contractate şi cu alte instituţii

creditoare româneşti. De obicei, astfel de împrumuturi se contractează pe o perioadă scurtă de

timp, a căror scadenţă operează în cursul aceluiaşi an fiscal.

Garanţiile împrumuturilor de stat interne

Garanţiile de stat sunt o obligaţie indirectă a statului român, prin intermediul Ministerului

Finanţelor, faţă de o instituţie creditoare de a plăti acesteia o anumită sumă in bani, în cazul

neexecutării obligaţiilor de plată ale debitorului.

Împrumuturile interne, garantate de stat prin intermediul Ministerului Finanţelor, pot fi

contractate pe termen scurt, mediu sau lung şi privesc, în exclusivitate, finanţarea din resurse

interne a unor obiective sau programe prioritare pentru ţara noastră.

Astfel că pentru împrumuturile interne, contractate de o persoană juridică de la o

instituţie creditoare, Ministerul Finanţelor Publice poate să emită garanţii de stat, cu avizul

Comitetului Interministerial de Finanțări,Garanţii şi Asigurări.

Autoritățile administrației publice centrale nu pot beneficia de garanții sau

subîmprumuturi acordate de Ministerul Finanțelor Publice.

În acest sens, între Ministerul Finanţelor în calitate de garant şi persoanele juridice ce

contractează un împrumut cu garanţia statului, în calitate de garantat, se încheie o convenţie în

care sunt stipulate drepturile şi obligaţiile părţilor semnatare, inclusiv cele referitoare la plata

comisionului de risc.

Ministerul Finanţelor emite în favoarea instituţiei creditoare o scrisoare de garanţie, în

care se specifică termenii şi condiţiile în care aceasta se acordă.

În scopul asigurării fondurilor necesare pentru acoperirea riscurilor financiare ce decurg

din garantarea de către stat a împrumuturilor contractate de persoanele juridice, se constituie un

fond de risc din care se vor efectua toate plăţile rezultate din executarea scrisorilor de garanţie.

Fondul de risc se constituie din sumele încasate sub formă de comisioane de la

beneficiarii împrumuturilor garantate, din dobânzile obţinute din plasamentele sumelor aflate în

depozite, din majorările de întârziere aplicate pentru neplata în termen a comisioanelor, din

fondurile bugetare alocate în acest scop,sume recuperate, precum şi din alte surse legal

constituite.

Executarea garanţiilor de stat pentru împrumuturi interne se face de către instituţiile

creditoare atunci când beneficiarul împrumutului nu-şi îndeplineşte obligaţia de plată rezultată

din contractul de împrumut făcându-se dovada că au fost întreprinse toate măsurile de recuperare

a creditului şi a obligaţiilor adiacente de la beneficiarul acestuia.

Garanţiile de stat pentru împrumuturi interne îşi încetează valabilitatea când beneficiarul

împrumutului şi-a achitat obligaţia faţă de instituţia creditoare, garantul a făcut în totalitate

plăţile datorate, iar termenul de valabilitate stipulat în scrisoarea de garanţie a expirat.În urma

stingerii obligaţiilor asumate prin contract, scrisoare de garanţie va fi restituită Ministerului

Finanţelor în termen de 10 zile de la data plăţii creditului.

7.2.1.2. Împrumuturile de stat externe

Împrumuturile contractate de stat de pe piaţa externă fac parte din datoria publică

externă şi reprezintă o obligaţie necondiţionată şi irevocabilă a statului de rambursare a lor, de

plată a dobânzilor şi a altor costuri aferente.

Astfel de împrumuturi se efectuează cu scopul de a finanţa deficitul bugetar, pentru

susţinerea balanţei de plăţi, consolidarea rezervei valutate a statului, finanţarea investiţiilor

pentru sectoarele prioritare.

Ministerul Finanţelor Publice este autorizat să contracteze direct împrumuturi de la

instituţii financiare internaţionale sau de la alţi creditori, pe care, apoi, să le subîmprumute unor

beneficiari finali, în scopul realizării proiectelor sau programelor de importanţă prioritară pentru

România.

Subîmprumuturile se acordă beneficiarilor finali pe baza unor acorduri de împrumut

subsidiar încheiate între aceştia şi Ministerul Finanţelor Publice.Încheierea acestor acorduri este

condiţionată de avizul Comitetului Interministerial de Finanțări, Garanţii şi Asigurări, pentru

împrumuturile a căror rambursare se face exclusiv din surse proprii ale agenţilor economici sau

de avizul Comisiei de Autorizare a Împrumuturilor Locale, în cazul în care subîmprumutat este o

autoritate a administraţiei publice locale.

Instrumentele datoriei publice externe sunt următoarele:

a. titlurile de stat în valută, emise pe pieţele financiare externe;

b. împrumuturile de stat de la guverne străine, agenţii guvernamentale străine,

instituţii financiare internaţionale sau alte organizaţii internaţionale;

c. împrumuturile de la băncile străine sau de la companii străine, după caz.

a. Titlurile de stat în valută, emise pe pieţele financiare externe sunt înscrisuri care

atestă datoria publică sub formă de bonuri, certificate de trezorerie sau alte instrumente

financiare şi constituie împrumuturile statului în valută, pe termen scurt, mediu şi lung; după caz,

pot fi emise sub formă materializată sau dematerializată, nominative sau la purtător, negociabile

ori nenegociabile.

Angajarea împrumuturilor externe prin titluri de stat se poate face numai condiţionat de

încadrarea lor în plafonul anual de îndatorare publică externă, aprobat de Parlament, iar emisia ,

regimul, circulaţia şi plata titlurilor în cauză sunt comune titlurilor de stat în monedă naţională.

b. Împrumuturi contractate direct de stat de la diverşi terţi străini.

Guvernul, prin Ministerul Finanţelor Publice, poate contracta împrumuturi externe, în

limitele plafonului anual de îndatorare publică, de la guverne străine, agenţii guvernamentale

străine, instituţii financiare internaţionale, bănci sau companii străine, investitori privaţi străini.

Principalele instituţii financiare internaţionale de la care contractăm împrumuturi externe

sunt, în plan universal, Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială, iar în plan regional

Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare.

România este membră FMI din anul 1972.

Garanţiile de stat pentru împrumuturi externe

Ministerul Finanţelor, în numele statului român, este autorizat să acorde garanţii de stat

pentru împrumuturile externe, contractate pentru finanţarea unor investiţii de importanţă majoră

pentru societate, pentru creşterea rezervei valutate a statului etc.

Garanţiile de stat pentru împrumuturi externe constau în angajamentele pe care statul

român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi le asumă faţă de creditorii externi, de a plăti

acestora sumele împrumutate de anumite persoane juridice autohtone, în cazul neexecutării

obligaţiilor de plată.

Valoarea totală a garanţiilor de stat pentru împrumuturi externe care pot fi acordate într-

un an trebuie să se încadreze în plafonul de îndatorare publică externă, aprobat anual de Guvern.

Procedura emiterii garanţiilor de stat pentru împrumuturi externe prevede acceptarea de

Ministerul Finanţelor a clauzelor cuprinse în contractele de împrumut încheiate între persoanele

juridice şi instituţiile creditoare. Astfel, între Ministerul Finanţelor, în calitate de garant, şi

persoanele juridice care contractează un împrumut extern, în calitate de garantat se încheie o

convenţie în care sunt stipulate drepturile şi obligaţiile părţilor semnatare, inclusiv cele

referitoare la plata comisionului de risc.

În baza acestei convenţii, Ministerul Finanţelor emite scrisoarea de garanţie în favoarea

instituţiei creditoare.

Cuantumul comisionului de risc se determină în funcţie de gradul de risc şi se virează în

contul fondului de risc de către beneficiarul creditului garantat.

Fondul de risc se gestionează de către Ministerul Finanţelor Publice, prin contul general

al trezoreriei statului şi se constituie din sume încasate sub formă de comisioane de la

beneficiarii împrumuturilor externe garantate, din dobânzile obţinute din plasamentele sumelor

aflare în depozite, din majorările de întârziere aplicate pentru neplata în termen a comisioanelor,

din fondurile bugetare alocate în acest scop, precum şi din alte surse legal constituite.

Plata împrumuturilor externe garantate de stat se face de către beneficiarul

împrumuturilor. Dacă acesta nu-şi poate îndeplini obligaţiile de plată, va comunica această

situaţie în scris Ministerului Finanţelor, în vederea exercitării calităţii de garant, cu zece zile

înainte de data scadenţei. Beneficiarul împrumutului va prezenta o cerere de plată, în care sunt

cuprinse ratele de credit datorate, dobânzile şi alte costuri, precum şi data plăţilor ce urmează să

fie făcute instituţiei creditoare, de către Ministerul Finanţelor Publice, în conformitate cu

termenii scrisorii de garanţie.

În aceste condiţii, Ministerul Finanţelor va solicita BNR plata la extern a sumelor

scadente către instituţia creditoare, urmând a deconta contravaloarea în lei a sumelor plătite la

bancă, a doua zi lucrătoare de la primirea confirmării de plată la extern. Aceste plăţi urmează să

fie recuperate de la beneficiarii creditelor. Sumele recuperate constituie venituri pentru fondul de

risc.

Stingerea obligaţiilor ce decurg din contractul de împrumut atrage încetarea valabilităţii

scrisorii de garanţie.

Sectiunea 7.3. Operaţiuni privind gestionarea datoriei publice internă si externă

7.3.1. Operaţiuni privind gestionarea datoriei publice

Prin gestiunea datoriei publice înţelegem operaţiunile privind contractarea

împrumuturilor interne şi externe, organizarea şi ţinerea evidenţei în conturi specifice,

rambursarea datoriei publice, calculul şi plata dobânzilor etc..

Astfel, datoria publică se gestionează distinct pe cele două forme ale sale:

Datoria publică internă18

reprezintă o obligaţie necondiţionată şi irevocabilă a statului de

rambursare a împrumuturilor contractate în lei, de plată a dobânzilor şi a altor costuri aferente.

Datoria publică externă19

reprezintă o obligaţie necondiţionată şi irevocabilă a statului

de rambursare a împrumuturilor contractate de pe piaţa externă, de plată a dobânzilor şi a altor

costuri aferente.

De asemenea, datoria publică se cuantifică în funcţie de termenul pentru care se

contractează împrumuturile:

datoria publică pe termen scurt (flotantă);

datoria publică pe termen mediu şi lung (consolidată).

Instituţia publică autorizată legal să administreze datoria publică şi garanţiile de stat este

Ministerul Finanţelor Publice, prin aparatul de specialitate din cadrul acestuia.

Operaţiunile de gestiune cele mai frecvente sunt:

a. gestionarea normală a datoriei publice constă în plata dobânzilor stipulate în

contractul de împrumut;

b. gestionarea excepţională cuprinde operaţiunea de conversiune a datoriei publice.

Conversiunea este operaţiunea care constă în schimbarea titlului vechi de împrumut contra unui

titlu având aceeaşi valoare, dar purtând o dobândă mai mică. Acest procedeu se aplică exclusiv

împrumuturilor de stat interne. Operaţiunea de conversiune poate fi determinată de dificultăţile

financiare ale statului debitor, dar şi de scăderea pe piaţa internă a ratei dobânzilor, ca urmare a

sporirii capitalului disponibil.

c. amortizarea datoriei publice se referă la rambursarea împrumutului la o anumită dată

stipulată în contract. Se disting două tipuri de amortizare, recunoscute oficial la care se adaugă

cea de-a treia, nerecunoscută oficial, dar care este cea mai importantă în practică.

amortizarea obligatorie cunoaşte trei modalităţi:

18Legea datoriei publice nr. 81/1999, art. 7-15, M. Of. nr. 215/17 mai 1999. 19 Legea datoriei publice nr. 81/1999, art. art. 16-18, M. Of. nr. 215/17 mai 1999

rambursarea la dată unică, când statul se angajează să ramburseze global împrumutul

la o dată scadentă;

rambursarea anticipată, posibilă doar prin cumpărări la bursă;

rambursarea eşalonată, cea mai favorizată în împrumuturile pe termen lung.

amortizarea facultativă este întâlnită în cazul împrumuturilor pe termen lung. În

cadrul acestor împrumuturi, există posibilitatea rambursării împrumutului înainte de

scadenţă, chiar şi atunci când există interdicţii de rambursare anticipată, prin

răscumpărarea titlurilor la bursă. Astfel, se amortizează datoria înainte de scadenţă.

amortizarea indirectă este făcută de deprecierea monetară. Astfel, oricare ar fi

întinderea deprecierii monetare, statul nu rambursează şi nu plăteşte dobânzi decât pe

baza valorii nominale a titlurilor de împrumut.

Pentru înregistrarea datoriei publice şi a garanţiilor de stat, Ministerul Finanţelor Publice

ţine registre în care sunt înscrise menţiuni privind împrumuturile care implică datoria publică.

Registrul datoriei publice a statului are două componente: subregistrul datoriei publice

interne şi subregistrul datoriei publice externe.

Registrul garanţiilor de stat pentru împrumuturi are şi el două componente: subregistrul

garanţiilor interne de stat şi subregistrul garanţiilor externe de stat.

Registrele cuprind date privind situaţia datoriei publice, a scrisorilor de garanţie, inclusiv

valoarea acestora, nivelul dobânzilor, comisioanelor.

Organele fiscale competente au obligaţia de a exercita controlul în domeniul

împrumuturilor publice, de a constata contravenţiile şi de a aplica sancţiuni legale în cazul

constatării unor abateri.

De asemenea, împreună cu BNR şi băncile comerciale, Ministerul Finanţelor Publice

întocmeşte anual şi contul general al datoriei publice a statului, care constituie anexă la contul

general anual de execuţie al bugetului de stat.

Sursele de plată pentru serviciul datoriei publice guvernamentale sunt următoarele:

disponibilităţile contului curent general al Trezoreriei statului;

împrumuturile de stat pentru finanţarea şi refinanţarea datoriei publice guvernamentale;

cheltuielile prevăzute cu această destinaţie în bugetul de stat;

sumele încasate de către instituţiile financiare mandatate de Ministerul Finanţelor Publice

pentru a administra împrumuturile externe contractate de acesta, în numele şi în contul

statului, de la beneficiarii finali de împrumuturi;

sumele încasate de Ministerul Finanţelor Publice de la beneficiarii finali ai

împrumuturilor, în baza acordurilor de împrumut subsidiar, încheiate în condiţiile

acordurilor de împrumut intervenite între statul român şi creditori;

sumele prevăzute în bugetele beneficiarilor finali, în baza acordurilor de împrumut

subsidiar şi a acordurilor de împrumut subsidiar şi garanţie încheiate între Ministerul

Finanţelor Publice, autorităţile administraţiei publice locale şi agenţii economici de sub

autoritatea acestora, în condiţiile acordurilor de împrumut intervenite între statul român şi

creditori;

sumele prevăzute în bugetele agenţilor economici care au contractat împrumuturi cu

garanţia statului;

Sectiunea 7.4. Datoria publică locală

Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale defineşte conceptul de datorie

publică locală ca totalitate a obligaţiilor de plată, la un moment dat, ale autorităţilor

administraţiei publice locale, rezultate din acorduri şi contracte de împrumut interne şi externe,

prin care se stipulează termenii şi condiţiile împrumutului dintre beneficiar şi creditor.

Datoria publică locală reprezintă o obligaţie generală care trebuie rambursată, conform

acordurilor încheiate, din resursele aflate la dispoziţia unităţii administrativ-teritoriale, cu

excepţia transferurilor de la bugetul de stat cu destinaţie specială. Rambursarea datoriei publice

guvernamentale reprezintă o obligaţie necondiţionată şi irevocabilă a statului de plată a

capitalului, a dobânzilor şi a altor costuri aferente împrumuturilor contractate sau garantate.

Comisioanele, valoarea discontului, cheltuielile cu plata altor servicii legate de contractarea

împrumuturilor de stat, precum şi cheltuielile aferente serviciilor prestate de agenţiile de rating

pentru evaluarea riscului de ţară, vor fi plătite din bugetul de stat. Deşi statistic datoria publică

locală face parte din datoria publică a ţării, totuşi nu reprezintă o datorie sau răspundere a

Guvernului, motiv pentru care plata serviciului aferent unor asemenea împrumuturi se va efectua

exclusiv din veniturile prin care s-au garantat împrumuturile de către autorităţile administraţiei

publice locale.

Aprobarea contractării de împrumuturi este de competenţa Consiliului Local sau

Judeţean, după caz, care hotărăsc aceasta cu votul a cel puţin jumătate plus unu din numărul

membrilor care le compun.

Împrumuturile contractate de colectivităţile locale pot fi garantate prin orice sursă de

venituri, cu excepţia transferurilor de la bugetul de stat cu destinaţie specială.

Autorităţile colectivităţilor locale pot angaja împrumuturi interne sau externe, numai cu

avizul Comisiei de Autorizare a Împrumuturilor locale.

Instrumentele datoriei publice locale sunt: titlurile de valoare, împrumuturile de la băncile

comerciale sau de la alte instituţii de credit, creditele furnizor, leasing-ul financiar, garanţia

locală.

Valoarea totală a datoriei contractată de autorităţile administraţiei publice locale va fi

înscrisă în registrul de evidenţă a datoriei publice locale şi se raportează anual prin situaţiile

financiare.

Imprumuturile publice locale şi împrumuturile garantate de autorităţile administraţiei

publice locale.

Consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după caz, pot

aproba contractarea sau garantarea de împrumuturi20

dupa caz, pot aproba contractarea sau

garantarea de imprumuturi interne ori externe pe termen scurt, mediu si lung, pentru

20 Actuala reglementare a datoriei publice utilizează noţiunea de finanţare rambursabilă în locul celei dc împrumut, deşi sfera celor două noţiuni

este identică.

realizarea de investitii publice de interes local, precum si pentru refinantarea datoriei publice

locale.

Consiliile locale, judetene si Consiliul General al Municipiului Bucuresti, dupa caz,

hotarasc, la propunerea ordonatorului principal de credite, contractarea sau garantarea de

imprumuturi, cu votul a cel putin jumatate plus unu din numarul consilierilor in functie.

Autoritatile administratiei publice locale pot contracta sau garanta imprumuturi in

conditiile susmentionate, potrivit legii, numai cu avizul comisiei de autorizare a imprumuturilor

locale, avand o componenta si functionand potrivit legii.

Unitatile administrativ-teritoriale pot beneficia si de imprumuturi externe contractate sau

garantate de stat, in conditiile legii.

Comisia de Autorizare a împrumuturilor Locale îşi desfăşoară activitatea în cadrul

Ministerului Finanţelor Publice.

Comisia este condusă dc un secretar de stat din Ministerul Finanţelor Publice, cu atribuţii

de coordonare a datoriei publice, şi are în componenţa sa 11 membri", dintre care 6 reprezentanţi

ai Ministerului Finanţelor Publice, inclusiv preşedintele comisiei, 2 reprezentanţi ai Ministerului

Administraţiei şi Internelor şi 3 reprezentanţi ai structurilor asociative ale administraţiei publice

locale. Reprezentanţii instituţiilor publice, membri în comisie, sunt desemnaţi prin ordin al

conducătorului instituţiei respective.

Consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după caz,

hotărăsc, la propunerea ordonatorului principal de credite, contractarea sau garantarea de

împrumuturi, cu votul a cel puţin două treimi din numărul membrilor ce le compun.

Contractarea şi garantarea de împrumuturi pe termen scurt şi refinanţarea datoriei publice

locale sc efectuează numai cu avizul Comisiei dc Autorizare a împrumuturilor Locale21

. Comisia

de Autorizare a împrumuturilor Locale îşi desfăşoară activitatea în cadrul Ministerului Finanţelor

Publice.

Comisia este condusă dc un secretar de stat din Ministerul Finanţelor Publice, cu atribuţii

de coordonare a datoriei publice, şi are în componenţa sa 11 membri", dintre care 6 reprezentanţi

ai Ministerului Finanţelor Publice, inclusiv preşedintele comisiei, 2 reprezentanţi ai Ministerului

Afacerilor şi Internelor şi 3 reprezentanţi ai structurilor asociative ale administraţiei publice

locale. Reprezentanţii instituţiilor publice, membri în comisie, sunt desemnaţi prin ordin al

conducătorului instituţiei respective.

21 Activitatea Comisiei este reglementată dc H.G. nr. 9/2007 privind constituirea, componenţa şi funcţionarea Comisiei de autorizare a

împrumuturilor locale (M.Of. nr. 71 din 30 ianuarie 2007), completată şi modificată de H.G. nr. 145/2008, H.G. nr. 785/2008 şi H.G. nr.

665/2011.

CAPITOLUL VIII

TEORIA GENERALĂ A IMPOZITELOR SI TAXELOR

Sectiunea 8.1. Scurt istoric privind aparitia impozitelor si a impunerii

Sectiunea 8.2. Definitia, trasaturile si clasificarea impozitelor, taxelor si contributiilor

Sectiunea 8.3. Subiect impozabil, obiect impozabil (baza impozabila) si tariful (cota)

impunerii

Sectiunea 8.4. Natura juridica a impozitelor si taxelor

Sectiunea 8.5. Stingerea creantelor fiscale

Sectiunea 8.1. Scurt istoric privind aparitia impozitelor si a impunerii

Forme de impozite au fost menţionate încă în Vechiul testament astfel: „Toată dijma de

la pământ, din roadele pământului şi din roadele pomilor este a Domnului, sfinţenia Domnului.

Toată dijma de la boi şi de la oi şi tot al zecelea din câte trec pe sub toiag este oferit Domnului.”

(Levit 27,30 şi 32). Dumnezeu a stabilit prin cartea prorocului Moise o condiţie clară şi

obligatorie pentru oameni - a dărui a zecea parte din venituri bisericii, pentru binele lor şi al

societăţii. Nerespectarea acestei reguli nu prevedea pedepse materiale, ci „doar pierderea

veşniciei prin moartea sufletului.”

În prima fază de formare a statului feudal, unde predomina economia naturală închisă, au

proliferat o sumedenie de dări: sferturile sau civerturile, care se strângeau sub forma

clisei;dijmăritul sau desetina (din zece una); albinăritul era darea pe stupi, pe miere şi pe ciara de

albine; goştinăritul, darea asupra porcilor; vinăritul sau vinăriciul era o dare pe vadra de vin;

podgonăritul a fost un impozit trecător asupra străinilor care aveau terenuri plasate cu viţă de vie

(a fost introdus în anul 1662); pripăşitul era o taxă asupra vitelor de pripas prin sate (era mai mult

o amendă decât un impozit); tutunăritul era un impozit ce se plătea asupra terenurilor cultivate cu

tutun; fumăritul era un impozit de capitaţie, deoarece se punea asupra fumurilor (coşurilor ) de la

case; oieritul era o dare pe oi etc. Exploatarea, dezordinea şi abuzurile, bătăile şi schingiuirile la

care erau supuşi ţăranii l-au făcut pe consulul Angliei din Principate, între anii 1814- 1821, să

remarce că “nu există popor în lume care să fie mai apăsat de despotism şi copleşit de dări, ca

ţăranul din Moldova…”.1

Prima reforma cu adevarat revolutionara a impozitarii a avut loc dupa Revolutia

Franceza din 1789, cand Adunarea Constituanta a decis inlaturarea privilegiilor de care se

bucurau nobilii si clericii, suprimarea arbitrariului din aparatul fiscal, inlaturarea unor impozite

pe vanzari ale bunurilor de consum, si mai ales dreptul cetatenilor de a consimti liber la stabilirea

impozitului.

Astfel, Constitutia franceza din 1793 a prevazut ca „nici un cetatean nu este dispensat de

onorabila obligatie de a contribui la acoperirea sarcinilor publice” insa, „conditionat de

consimtamantul la aceste contributii.” Un alt moment destul de important a fost Convenţia de la

Paris (1858), care a introdus în domeniul financiar – bancar principiile: nullum impositum sine

1 Wilkison,Tableau de la Moldavie, p.140. citat de I.M.C. Aslan, Tratat de finanţe. Tipografia Unitară Romană, Bucureşti, 1925, p.13 – 17.

lege şi unitatea bugetară şi executarea provizorie pe baza bugetului prezent (nici un impozit nu

va putea fi înfiinţat sau adunat dacă nu va fi consimţit de Adunare. 2

Aceasta conceptie moderna a instituirii impozitelor cu „consimtamantul contribuabililor”

a fost preluata, treptat, atat de doctrina finantelor publice moderne, cat si de legislatiile celor mai

multe state contemporane. In practica, aceasta conceptie liberala s-a aplicat doar in ceea ce

priveste competenta exclusiva a parlamentelor de a institui impozite, taxe si alte venituri

bugetare.

În urma unificării politice şi administrative a Principatelor române şi mai târziu, după

crearea statului român modern, sistemului impozitelor era următorul: impozitul funciar, înfiinţat

în timpul domnitorului Al. I. Cuza, mai întâi în Moldova (1859), apoi în Muntenia (1860),

unificat (1862), şi desfiinţat prin reformele din 1921 şi 1923; impozitul pe mâna moartă

(imobile), înfiinţat de domnitorul A. I. Cuza; impozitul pe salariu, înfiinţat în 1877, desfiinţat în

anul 1891 şi reînfiinţat în 1900, când au fost impuse salariile funcţionarilor particulari;

impozitele pe băuturile spirtoase, înfiinţat în anul 1867; impozitul industrial asupra veniturilor

industriale, înfiinţat în anul 1921, care crea unele avantaje excepţionale pentru stimularea

industriei naţionale; impozitul succesoral (1921), care a luat locul vechilor taxe succesorale;

impozitul pe lux şi pe cifra de afaceri (1921), care, ulterior, ia o amploare din ce în ce mai mare,

devenind principalul impozit indirect; impozitul pe automobile, înfiinţat la 1 aprilie 1939 etc.

Legile din anul 1921 şi 1923, legi reformatoare în domeniul fiscalităţii au însemnat

trecerea la sistemul modern de impozite, introducând impozitul pe venit. (Sistemul impozitului

pe venit propune o anumită procedură de constatare, stabilire şi percepere. Până la “legea asupra

contribuţiilor directe” (1923 - reforma N. Titulescu) procedura se aplică numai pentru impozitul

pe salarii, un venit real constant, toate celelalte impozite erau aşezate şi încasate printr-un venit

“presupus” a fi cel real al proprietăţii şi veniturilor rurale şi urbane. Venitul constant - în

concepţia reformei din 1923 este acela pe care contribuabilul îl declară pe bază de dovezi dar

fiscul îl stabileşte prin diverse mijloace, considerat ca fiind adevăratul venit), acesta

manifestandu-se sub diferite forme pana la aparitia noii legislatii.

Urmand aceasta conceptie moderna, noua legislatie in materie financiar-fiscala din

Romania postrevolutionara (Constitutia Romaniei, Legea privind finantele publice etc.) a statuat

rolul Parlamentului, ca unica putere legiuitoare si organ de decizie in domeniul finantelor

publice, de a stabili si de a aproba, prin lege, impozitele, taxele si alte venituri ale statului. In

mod exceptional, in imprejurari deosebite, competenta legislativa in materie fiscala a fost

delegata autoritatii executive, Guvernul fiind autorizat sa stabileasca si sa modifice impozite si

taxe intr-un termen limitat, pana la expirarea caruia reglementarile respective trebuie supuse spre

aprobare Parlamentului.

Potrivit dispozitiilor art. 53 din Constitutia Romaniei, „cetatenii au obligatia sa

contribuie, prin impozite si taxe, la cheltuielile publice.” Aceasta obligatie constitutionala este

insa limitata tot prin Constitutie, aceste limitari constituind adevarate garantii constitutionale ale

dreptului la proprietate, ale averii cetatenilor in general, orice contributie la cheltuielile publice

2 Convenţia de la Paris, art. 25, colecţia Hamangiu, vol.II.

constituind o sarcina care afecteaza insasi exercitiul acestui drept.

Una din limitele care pun in valoare maxima de justitie din doctrina clasica consta in

faptul ca aceasta contributie a cetatenilor la cheltuielile publice este reprezentata numai de plata

impozitelor si taxelor care, potrivit dispozitiilor. art. 138 din Constitutie, se pot stabili numai prin

lege ori, in cazul impozitelor si taxelor locale, in limitele si in conditiile legii.

O alta limita se regaseste in aceea ca sistemul legal de impunere trebuie sa asigure

asezarea justa a sarcinilor fiscale, adica sa fie subordonat unui principiu de echitate care sa

conduca la egalitatea de sanse, fapt ce exclude orice privilegiu ori discriminare, precum si un

principiu de justitie sociala, care corespunde caracterului social al statului (art. 3 alin. 1 din

Constitutie), avand in vedere necesitatea protectiei categoriilor defavorizate. Imediat dupa

Revolutie a fost initiat cadrul legislativ al privatizarii prin adoptarea unor masuri de stimulare a

privatizarii, atat in ce priveste sectorul de stat3 cat si in organizarea activitatilor pe baza liberei

initiative4 si atragerii capitalului strain

5.

In domeniul agricol6 a fost creat cadrul legal pentru extinderea si incurajarea sectorului

privat. In aceste conditii apare necesara organizarea unui sistem fiscal coerent si eficient, bazat

pe obtinerea pe cale fiscala, si nu prin metode administrative a veniturilor publice.

La construirea acestui sistem fiscal si-au adus contributia si impozitul pe salarii,7

impozitul pe profit 8 si T.V.A.

9- un impozit indirect, modern.

Un alt element important, care este retinut de o serie de teorii ca principiu al impunerii, se

refera la conditia generala de stabilire a impozitelor si taxelor in functie de capacitatea, de

„facultatea contributiva a cetatenilor”. In practica financiara se utilizeaza si notiunea de

fiscalitate, care este definita ca fiind un „sistem” de constituire a venitului statului prin

redistribuirea venitului national cu aportul impozitelor si taxelor, reglementat prin norme

juridice10

.

Fundamental in actuala politica fiscala a Romaniei este utilizarea structure impozitelor in

scopul cresterii si stabilitatii economice. In orice oranduire sociala „sistemul veniturilor publice

este determinat de forma de proprietate asupra mijloacelor de productie si de sfera relatiilor

marfa-bani”.11

Reforma fiscala care se realizeaza in Romania are in vedere, in principiu,

conditiile sociale si economice specifice etapei actuale de dezvoltare. Sistemul fiscal este

conceput pentru a corespunde cerintelor impuse de reforma social-economica aflata in plina

desfasurare. Nu este posibil sa se copieze un sistem fiscal specific unor anumite state avansate,

3 Legea nr.58/1991 privind privatizarea societatilor comerciale, abrogata prin OUG nr.88/1997, publicata in M.O.381/29.12.1977 4 Decretul-lege nr.54/1990 privind organizarea si desfasurarea unor activitati economice pe baza liberei initiative, abrogat prin Legea 507/2002

privind organizarea si desfasurarea unor activitati economice de catre persoanele fizice, public. M.O. 582/06.08.2002 5 Legea nr.35/1991 privind regimul investitiilor straine, abrogata de OUG nr.31/1997 privind regimul investitiilor straine, abrogata la randul ei prin Legea 241/1998 pentru aprobarea OUG nr.92/1997 privind stimularea investitiilor directe, publicata in M.O. 483/ 1998 6 Legea nr.18/1991 a fondului funciar republicata in M.O. nr.1/1998 7 Legea nr.32/1991 privind impozitul pe salarii, republicata succesiv, ultima data in M.O. nr.185/1996, abrogata ulterior de OG. Nr.-73/1999

privind impozitul pe venit, abrogata la randul ei, de O.G. nr.7/2001 privind impozitul pe venit, publicata in M.O. 435/03.08.2001 8 Legea nr.12/1991 privind impozitul pe profit, abrogata de O.G.nr.70/1994, abrogata la randul ei, de Legea 414/2002 public. In M.O. 456/27.o6.2002 9 O.G. nr.3/1992 abrogata de O.U.G.nr.17/2000 privind taxa pe valoarea adaugata, publicata in M.O. nr.113/15.03.2000 10 Dictionar de relatii economice internationale, coordonatori G. Marin, A. Puiu, Ed. Enciclopedica, Bucuresti, 1993, p. 278 11 I.Vacarel, Finantele Romaniei, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1974, p. 90;

deoarece conditiile economice si sociale sunt esential diferite, dar se poate incerca o armonizare

fiscala cu sisteme fiscale mai avansate12;

Aceasta politica urmareste, pe plan fiscal, crearea si consolidarea unei „piete comune

fiscale”, prin aplicarea unor reglementari juridice fiscale comune, prin care se pot evita orice

conflicte si orice discriminari intre sistemele fiscale nationale legiferate in statele membre ale

Comunitatii Europene. Asa cum s-a aratat, o prima categorie de norme juridice avand ca obiect

de reglementare finantele publice o reprezinta cele privind procesul de constituire a resurselor

banesti necesare satisfacerii nevoilor publice, adica a fondurilor publice, denumite frecvent

fonduri bugetare. In aceasta categorie de norme juridice se cuprind reglementarile prin care se

instituie impozitele, taxele si alte venituri publice. 13

Sectiunea 8.2. Definitia, trasaturile si clasificarea impozitelor, taxelor si

contributiilor

8.2.1. Definitia si trasaturile impozitelor.

A. Definitia impozitului.

In abordarea politici fiscale14

si implicit teoria impozitelor trebuie stabilit mai intai,

conceptul de politica fiscala, sfera acesteia, precum si interdependenta cu alte politici.

Prin politica fiscala se intelege „volumul si provenienta resurselor de alimentare a

fondurilor publice, metode de prelevare care urmeaza a fi utilizate, obiectivele urmarite, precum

si mijloacele de realizare a acestora.”15

Impozitul ca resursa de alimentare a fondurilor publice, este definit ca fiind plata

baneasca obligatorie, generala si definitiva efectuata de persoane fizice si juridice in favoarea

bugetului statului, in cuantumul si in termenele precis stabilite de lege, fara obligatia din partea

statului de a presta platitorului un echivalent direct si imediat.16

La formarea veniturilor

publice participa regiile autonome, societatile comerciale, organizatiile cooperatiste si

populatia17

. In fapt, asa cum rezulta din doctrina financiara moderna si contemporana, impozitele

nu reprezinta altceva decat un instrument folosit de puterea statala suverana pentru colectarea

veniturilor publice, absolut necesare realizarii functiilor si sarcinilor sale. Putem defini sistemul

fiscal, ca reprezentand „totalitatea impozitelor si taxelor provenite de la persoanele fizice si

persoanele juridice care alimenteaza bugetele publice”18

.

Definitia legala a impozitului, potrivit dispozitiilor. art. 2 pct. 29 din Legea finantelor

publice nr. 500/2002, este aceea de „prelevare obligatorie, fara contraprestatie si

nerambursabila, efectuata de catre administratia publica pentru satisfacerea necesitatilor de

interes general”. Impunerea reprezinta procesul complex de stabilire a impozitului ce revine in

sarcina unei persoane fizice sau juridice. Aceasta reprezinta o latura de ordin tehnic si una de

12 D.D Saguna, Drept financiar, Ed. All Beck, Bucuresti, 2003,p.344 13 I.Condor, Drept financiar Bugetar si Fiscal, coordonator Ed. Condor ,Buccuresti, 2003, p. 179 14 D.D.Saguna, Drept financiar si fiscal, Ed. All Beck, Bucuresti, 2003, p. 329 15 Gh.Manolescu, Politici monetare si fiscale, Ed. Univ. Ecologice, Bucuresti, 1997, p. 144 16 Gh. Bistriceanu, E.Gr. Negrea, I. Patrascoiu, Finante si credit in industrie, constructii si transporturi, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti,

1977, p. 298 17 D.D.Saguna, Drept Financiar si Fiscal, Ed. All Beck, Bucuresti, 2003, p. 344 18 I. Condor, op. cit., p. 147

ordin politic.19

Toate aceste definitii, dar si numeroase altele citate in literatura de specialitate, reflecta

urmatoarele caracteristici esentiale ale impozitului:

a) Forma pecuniara a impozitului

Spre deosebire de statele sclavagiste si feudale, unde impozitarea avea loc preponderent

in natura (avand in vedere si caracterul natural al economiei acestor state), in statele moderne si

contemporane, impozitul a devenit o contributie baneasca (pecuniara).

Exceptiile de la aceasta regula sunt rare, in sensul ca au fost si situatii exceptionale in

care statele s-au vazut nevoite sa impuna contributii in natura, prin obligarea producatorilor

agricoli sa cedeze o anumita parte din productia anuala de cereale sau alte produse agricole.

Aceasta masura de impozitare in natura avea, desigur, un caracter protectionist, fiind practicata

in mod exceptional, in anumite perioade, marcate de seceta sau alte calamitati naturale.

b) Impozitul este o contributie obligatorie

Caracterul obligatoriu al impozitului rezida din lege. In primul rand, chiar legea

fundamentala, Constitutia Romaniei, instituie prin art. 53 alin. 1, obligatia pentru toti cetatenii sa

contribuie, prin impozite si taxe, la cheltuielile publice. In acelasi sens, toate celelalte acte

normative in materie financiara instituie obligatia pentru toate persoanele fizice si juridice,

beneficiare, de altfel, a eforturilor economico-sociale ale statului, prin cheltuielile pe care acesta

le intreprinde, sa participe la constituirea fondurilor banesti necesare in acest scop.

c) Impozitele au caracter nerambursabil

Caracterul nerambursabil sau definitiv al impozitului, rezida din lipsa obligatiei din

partea statului de a restitui contribuabililor sumele percepute cu acest titlu. Din momentul virarii

catre bugetul statului, sursele banesti astfel atrase sunt utilizate exclusiv pentru finantarea unor

utilitati economice, social-culturale, militare etc., adica in realizarea unui interes de ordin general

si nu a unor interese particulare sau de grup.

d) Sarcina platii impozitelor revine persoanelor fizice si juridice

Atat persoanele fizice cat si cele juridice, au obligatia de a participa prin plata

impozitelor, la constituirea fondurilor generale, de care statul are nevoie in scopul realizarii

sarcinilor si functiilor sale.

e) Caracterul legal al impozitelor

Asa cum in Dreptul penal opereaza principiile „nullum crimen sine legae” si „nullum

poena sine legae” in sensul ca sanctiunile penale nu pot fi aplicate decat daca sunt expres

prevazute de lege, si in Dreptul financiar se aplica in mod asemanator, principiul „nullum

impositum sine legae”. Din acest principiu decurge caracterul legal al impozitului, in sensul ca

nici o contributie baneasca cu acest titlu nu poate fi impusa decat prin aplicarea unei dispozitii

legale. Astfel, impunerea nu se mai face in mod discretionar de catre anumiti agenti publici, ci in

baza unor norme legale, care isi au izvorul in Constitutie si in celelalte acte normative elaborate

de Parlament, ca unica putere legiuitoare.

f) Obiectul impozitului il constituie, in mod exclusiv, veniturile contribuabililor si

19 Stefan Amaritei, op. cit., p. 140

bunurile detinute de acestia.

Aceasta trasatura este strans legata de caracterul legal al impozitului, in sensul ca sunt

impozitate intotdeauna numai acele venituri si bunuri ale contribuabililor care, in conformitate cu

dispozitiile legale, sunt impozabile. In consecinta, impunerea ilegala a unor bunuri sau venituri

atrage sanctiunea restituirii lor persoanelor de la care au fost percepute in mod abuziv, iar

functionarii vinovati urmeaza sa raspunda, dupa caz, disciplinar, contraventional sau penal.

B. Clasificarea impozitelor si taxelor

In general, clasificarea impozitelor si taxelor a fost determinata de particularitatile

fiecarei tari si etape istorice, fiind astfel diferentiate nu numai categoriile de impozite si taxe, ci

si cuantumul, destinatia si modul de percepere.

Dupa forma impunerii, impozitele si taxele se clasifica in impozite si taxe in natura si

pecuniare. Daca impozitele si taxele in natura au fost caracteristice unei anumite perioade

istorice, in epoca moderna si contemporana, acestea sunt percepute numai in mod exceptional.

Dupa obiectul impunerii, se evidentiaza urmatoarele impozite si taxe:

a) impozite si taxe pe avere, asa cum sunt impozitele pe cladiri si impozitele pe terenuri,

taxele asupra mijloacelor de transport etc.;

b) impozite si taxe pe venit, care au drept obiect impozabil sau taxabil veniturile

contribuabililor, persoane fizice sau juridice, cum sunt impozitul pe profit, impozitul pe venit

etc.;

c) impozite si taxe pe cheltuieli, instituite pentru limitarea sau chiar oprirea unor

cheltuieli (de exemplu, impozitul suplimentar pentru depasirea fondului total destinat platii

salariilor).

Actualmente, in doctrina moderna a finantelor publice se utilizeaza clasificarea

impozitelor si taxelor dupa modul perceperii, distingandu-se impozite directe si indirecte.

a) Impozitele directe se percep direct de la persoanele fizice sau juridice care, potrivit

intentiei legiuitorului, trebuie sa suporte, la un anumit termen, sarcina fiscala stabilita pe baza

datelor de care dispun organele fiscale privind persoanele, averea, posesiunea sau venitul fiecarui

contribuabil, si a cotelor fixate prin lege. Astfel, in cadrul acestui raport direct dintre

contribuabili si organul fiscal, sunt impozitate sau taxate bunuri mobile sau imobile, venituri sau

beneficii ale persoanelor fizice sau juridice etc., exemplu in acest sens fiind impozitul pe profit,

impozitul pe venit, impozitul pe cladiri, taxa asupra mijloacelor de transport etc.

In doctrina, impozitele directe au mai fost denumite si impozite cu debit, intrucat

acestea sunt inscrise in registre de evidenta a contribuabililor (roluri fiscale).

La randul lor, impozitele directe se clasifica in impozite reale si personale.

Impozitele reale au in vedere obiectul sau materia impozabila, motiv pentru care mai

sunt denumite si impozite pe produs, exemplu in acest sens fiind impozitul pe terenuri sau

cladiri.

Impozitele directe personale au in vedere situatia personala a contribuabilului, averea

sau veniturile acestuia, motiv pentru care mai sunt numite si impozite subiective, un exemplu in

acest sens fiind impozitul pe venit.

b) Impozitele indirecte sunt acele contributii banesti care nu se stabilesc direct si

normativ asupra contribuabililor, ci se percep asupra vanzarii unor bunuri sau prestarii unor

servicii. Ceea ce caracterizeaza aceasta categorie de impozite si taxe este perceperea indirecta,

adica includerea lor in preturile bunurilor si in tarifele serviciilor. In aceste conditii, potrivit

normelor legale, impozitele indirecte se retin de catre comercianti, producatori, executanti de

lucrari si se suporta de catre beneficiarii acestora, fapt ce justifica denumirea de impozite

indirecte.

In doctrina, au mai fost denumite si impozite fara debit, intrucat perceperea lor nu

necesita inscrierea in registre de evidenta, asa cum este cazul impozitelor directe.

La randul lor, impozitele indirecte se impart in impozite de consumatie (sau accize),

monopoluri fiscale, taxe fiscale si altele.

In literatura de specialitate, potrivit opiniilor unor autori, se mai retine inca o caracteristica a

impozitului, si anume ca ar constitui o prelevare fara o contraprestatie sau fara vreun

echivalent.

O alta clasificare a impozitelor si taxelor directe si indirecte utilizate pe scara larga in

practica fiscala ar putea fi urmatoarea20

:

a) impozite reale (obiective, pe produs), care:

se stabilesc in legatura cu detinerea unor obiecte materiale (cum sunt pamântul, cladirile,

magazinele etc.), facându-se abstractie de situatia personala a subiectului impozitului;

au cunoscut o larga aplicabilitate in perioada capitalismului premonopolist, dar ele se

practica si in prezent in cazul cladirilor, terenurilor ocupate de cladiri, exploatarilor

agricole;

in aceasta categorie se includ:

impozitul funciar;

impozitul pe cladiri;

impozitul pe activitati industriale, comerciale si profesii libere;

impozitul pe capitalul mobiliar sau banesc.

b) impozite personale (subiective), care:

se aseaza asupra veniturilor sau averii avându-se in vedere si situatia personala a

subiectului impozitului;

in aceasta categorie se includ:

impozitele pe veniturile persoanelor fizice;

impozitele pe veniturile societatilor de capital;

impozitele pe averea propriu-zisa;

impozitele pe circulatia averii;

impozitele pe sporul de avere

8.2.2. Definitia si trasaturile taxelor

20 I. Vacarel, Finantele publice. Teorie si practica, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1981, p. 121

Alaturi de impozite, taxele reprezinta o alta sursa principala de venituri ale bugetelor

publice. Spre deosebire de impozite, taxele sunt plati efectuate bugetului de catre contribuabili,

persoane fizice si juridice, cu ocazia si in legatura cu prestarea unui serviciu public. Taxele sunt

platile facute de persoane fizice sau juridice, de regula, pentru

servicii prestate sau activitati efectuate in favoarea acestora, in principal, de catre institutii

publice21

.

Potrivit dispozitiilor art. 2 pct. 40 din Legea finantelor publice nr. 500/2002, taxa este

definita ca fiind „suma platita de o persoana fizica sau juridica, de regula, pentru serviciile

prestate acesteia de catre un agent economic, o institutie publica sau un serviciu public”.

Din continutul definitiei rezulta ca notiunea de taxa este caracterizata prin urmatoarele

trasaturi:22

reprezinta plati neechivalente deci, plata poate fi mai mica sau mai mare in raport de

valoarea prestatiilor efectuate de anumite organe sau institutii ale statului;

subiectul platitor este precis determinat din momentul solicitarii prestatiei respective;

constituie o contributie de acoperire a cheltuielilor ocazionata de prestarea unui

serviciu persoanelor solicitante;

sunt plati facute de solicitanti pentru servicii efectuate din partea organelor de stat in

mod direct si imediat.

Obligativitatea taxelor revine exclusiv celor care solicita serviciul respectiv. In aceasta

categorie sunt incluse taxele juridice (taxele de timbru, notariale, de succesiune), taxele

administrative (pentru autorizatii, permise, legitimatii), taxe consulare. In general, taxa poate fi

considerata o contributie la acoperirea cheltuielilor ocazionate de prestarea unui serviciu public

determinat, de catre diferite institutii publice. O alta trasatura ce caracterizeaza taxele,

deosebindu-le astfel de impozite, rezida din aceea ca modul de taxare are drept baza, in principiu,

natura si importanta serviciului prestat, in timp ce la impozite, impunerea are loc in functie de

baza impozabila.

Data taxarii este un alt element ce diferentiaza taxele de impozite. Astfel, in timp ce

taxele se platesc, in principiu, in momentul solicitarii sau dupa prestarea serviciului taxabil de

catre institutia abilitata, plata impozitelor are loc la datele reglementate prin actele normative ce

prevad astfel de venituri.

Totodata, in cazul taxelor, subiectul platitor este precis determinat din momentul in care

solicita efectuarea unei activitati din partea unui organ sau institutii, fapt ce nu se aplica in cazul

impozitelor.

In stabilirea si aplicarea taxelor, se au in vedere unele principii, si anume:

unicitatea taxarii, in sensul ca, pentru unul si acelasi serviciu prestat unei persoane,

aceasta nu datoreaza decat o singura taxa;

raspunderea pentru neindeplinirea obligatiei de plata revine functionarului sau persoanei

incadrate in institutia sau organul de stat respectiv si nu debitorului;

21 I.Condor, Drept financiar, R.A. Monitorul Oficial, Bucuresti, 1994, p. 120 22 D.D. Saguna, Drept financiar si fiscal, Ed. Oscar Prin, Bucuresti, 1997, vol.2, p. 129

nulitatea actelor nelegal taxate;

taxele sunt anticipative, in sensul ca ele se datoreaza si se achita in momentul solicitarii

serviciilor sau lucrarilor ce urmeaza a fi efectuate de organe sau institutii de stat.

O ultima precizare ce trebuie facuta in legatura cu taxele, este cea potrivit careia, nu

intotdeauna denumirea generica de „taxa”, reflecta natura exacta a acestei contributii banesti.

Astfel, denumirea de taxa pe valoarea adaugata este absolut improprie, contributia in cauza fiind,

in fapt, un impozit pe cifra de afaceri, calculat numai asupra valorii adaugate. De altfel, in vechea

reglementare era prevazut impozitul pe circulatia marfurilor care, in conditiile tranzitiei la

economia de piata, a fost inlocuit cu taxa pe valoarea adaugata, drept procedeu de impunere

indirecta adoptat de Comunitatea Europeana pentru statele membre si pentru cele asociate. Alte

state insa stabilesc norme care definesc conditiile in care o persoana este tratata ca un rezident

sau ca un nerezident.23

Deosebiri intre impozite si taxe

in cazul impozitului plata facuta in contul bugetului nu obliga statul sa presteze

platitorului un serviciu direct si imediat; pe cand la taxa, exista obligatia prestarii un ui

serviciu direct si imediat din partea statului;

cuantumul lor se determina diferit, la impozit in principal in functie de baza impozabila,

pe cand marimea taxei este influentata in general, de natura serviciului prestat;

termenele de plata sunt stabilite la date fixe pentru impozite, iar la taxe in momentul

solicitarii sau dupa efectuarea prestatiei serviciilor.

In ceea ce priveste deosebirea, din punct de vedere al echivalentului, in unele cazuri

acesta are un caracter relativ, deoarece sunt reglementate si taxe care numai in parte reprezinta

echivalentul serviciului prestat. De exemplu, taxele succesoral

8.2.3. Clasificarea impozitelor si taxelor

In general, clasificarea impozitelor si taxelor a fost determinata de particularitatile

fiecarei tari si etape istorice, fiind astfel diferentiate nu numai categoriile de impozite si taxe, ci

si cuantumul, destinatia si modul de percepere.

Dintre criteriile cele mai importante in doctrina fiscala, au fost evidentiate: forma impunerii,

obiectul si modul de percepere a impozitelor si taxelor.

Dupa forma impunerii, impozitele si taxele se clasifica in impozite si taxe in natura si

pecuniare. Daca impozitele si taxele in natura au fost caracteristice unei anumite perioade

istorice, in epoca moderna si contemporana, acestea sunt percepute numai in mod exceptional.

Dupa obiectul impunerii, se evidentiaza urmatoarele impozite si taxe:

a) impozite si taxe pe avere, asa cum sunt impozitele pe cladiri si impozitele pe terenuri,

taxele asupra mijloacelor de transport etc.;

b) impozite si taxe pe venit, care au drept obiect impozabil sau taxabil veniturile

contribuabililor, persoane fizice sau juridice, cum sunt impozitul pe profit, impozitul pe venit

etc.;

23 International Tax Glossary, IBDF,Amsterdam, Second Edition 1992, p.210.

c) impozite si taxe pe cheltuieli, instituite pentru limitarea sau chiar oprirea unor

cheltuieli (de exemplu, impozitul suplimentar pentru depasirea fondului total destinat platii

salariilor).

Actualmente, in doctrina moderna a finantelor publice se utilizeaza clasificarea

impozitelor si taxelor dupa modul perceperii, distingandu-se impozite directe si indirecte.

a) Impozitele directe se percep direct de la persoanele fizice sau juridice care, potrivit

intentiei legiuitorului, trebuie sa suporte, la un anumit termen, sarcina fiscala stabilita pe baza

datelor de care dispun organele fiscale privind persoanele, averea, posesiunea sau venitul fiecarui

contribuabil, si a cotelor fixate prin lege. Astfel, in cadrul acestui raport direct dintre

contribuabili si organul fiscal, sunt impozitate sau taxate bunuri mobile sau imobile, venituri sau

beneficii ale persoanelor fizice sau juridice etc., exemplu in acest sens fiind impozitul pe profit,

impozitul pe venit, impozitul pe cladiri, taxa asupra mijloacelor de transport etc.

In doctrina, impozitele directe au mai fost denumite si impozite cu debit, intrucat acestea

sunt inscrise in registre de evidenta a contribuabililor (roluri fiscale).

La randul lor, impozitele directe se clasifica in impozite reale si personale.

Impozitele reale au in vedere obiectul sau materia impozabila, motiv pentru care mai sunt

denumite si impozite pe produs, exemplu in acest sens fiind impozitul pe terenuri sau cladiri.

Impozitele directe personale au in vedere situatia personala a contribuabilului, averea sau

veniturile acestuia, motiv pentru care mai sunt numite si impozite subiective, un exemplu in acest

sens fiind impozitul pe venit.

b) Impozitele indirecte sunt acele contributii banesti care nu se stabilesc direct si

normativ asupra contribuabililor, ci se percep asupra vanzarii unor bunuri sau prestarii unor

servicii. Ceea ce caracterizeaza aceasta categorie de impozite si taxe este perceperea indirecta,

adica includerea lor in preturile bunurilor si in tarifele serviciilor. In aceste conditii, potrivit

normelor legale, impozitele indirecte se retin de catre comercianti, producatori, executanti de

lucrari si se suporta de catre beneficiarii acestora, fapt ce justifica denumirea de impozite

indirecte.

In doctrina, au mai fost denumite si impozite fara debit, intrucat perceperea lor nu

necesita inscrierea in registre de evidenta, asa cum este cazul impozitelor directe.

La randul lor, impozitele indirecte se impart in impozite de consumatie (sau accize),

monopoluri fiscale, taxe fiscale si altele.

8.2.4. Contributiile

In legislatia financiara actuala a mai multor state, pe langa impozite si taxe, este

reglementata o categorie intermediara intre acestea, cunoscuta sub denumirea de contributie.

Contributiile reprezinta prelevari obligatorii catre stat de la anumiti contribuabili care

beneficiaza de unele servicii publice sau activitati ale statului. Este cazul unor servicii publice

care aduc beneficii unor cetateni, fara ca ei sa fi solicitat serviciul respectiv.

Legea finantelor publice nr. 500/2002 (art. 2 pct. 19) defineste contributia ca fiind

„prelevarea obligatorie a unei parti din veniturile persoanei fizice si juridice, cu sau fara

posibilitatea obtinerii unei contraprestatii”.

Plata contributiei este obligatorie in sarcina debitorilor real sau potential avantajati. Prin

intermediul acestor contributii sunt stabilite forme de participare partiala a persoanelor fizice sau

juridice la acoperirea unor cheltuieli efectuate de catre stat, in finantarea unor actiuni sau

obiective de care beneficiaza aceste categorii de persoane.

In cadrul contributiilor, o importanta deosebita o au contributiile sociale care au o natura

asistentiala. Ele servesc pentru gestionarea serviciilor de securitate sociala si actioneaza in toate

cazurile cand este prejudiciata capacitatea de munca a salariatilor (boala, batranete, maternitate,

somaj, invaliditate).

Sectiunea 8.3. Subiect impozabil, obiect impozabil (baza impozabila) si tariful (cota)

impunerii

Intrucat legislatia in materie fiscala nu defineste in mod expres notiunile utilizate de

legiuitor in descrierea obligatiilor fiscale ce revin persoanelor fizice si juridice, si nici elementele

componente ale acestor plati catre bugetele publice, doctrina fiscala a incercat sa compenseze

acest neajuns, definind cele cateva notiuni importante la care actele normative fac referire:

subiect impozabil, obiect impozabil (baza impozabila) si tariful (cota) impunerii.

8.3.1. Subiectul impozabil sau taxabil, denumit in legislatia fiscala si contribuabil, este

persoana fizica sau juridica care, obtinand venituri sau detinand bunuri impozabile sau taxabile

are, potrivit legii, obligatia de a plati un impozit, taxa sau alt venit public.

Indiferent daca subiectul impozabil, persoana fizica, are capacitatea de exercitiu sau

numai cea de folosinta, bunurile pe care le detine, veniturile pe care le obtine sau serviciile de

care beneficiaza, sunt supuse impozitarii sau taxarii. In cazul in care are numai capacitatea de

folosinta, exercitarea drepturilor si indeplinirea obligatiilor urmeaza sa fie savarsite de

reprezentantii sai legali (parinti, tutori etc.).

In general, persoana subiectului impunerii este aceeasi cu platitorul obligatiei fiscale.

Sunt insa si situatii in care plata impozitelor si taxelor se realizeaza de catre o alta persoana decat

debitorul acestor obligatii, cum este cazul impozitului pe salarii, care se plateste de catre unitatea

la care este salariat debitorul.

8.3.2. Obiectul impozabil (taxabil), denumit si baza impozabila sau materie impozabila,

este reprezentat de bunurile sau veniturile impozabile sau taxabile, in cazul impozitelor directe,

precum si de vanzarea sau punerea in circulatie a unor bunuri, in cazul impozitelor indirecte. De

exemplu, constituie bunuri impozabile sau taxabile, cladirile, terenurile sau mijloacele de

transport. Totodata, obiect al impunerii il poate constitui si actele intocmite de organele statului,

pentru care se instituie taxe de timbru, legalizarile, solutionarea unor litigii de catre instantele

judecatoresti etc.

8.3.3. Tariful de impunere, denumit si cota impunerii, reprezinta elementul cu ajutorul

caruia se determina cuantumul banesc al resurselor fiscale datorate de contribuabili. Acesta se

exprima printr-un procent, o suma fixa sau un ansamblu de procente si sume fixe, ce se

raporteaza la baza impozabila, cu ajutorul caruia se calculeaza suma impozitului sau a taxei

datorate.

Cea mai raspandita forma de impunere este cota procentuala si se raporteaza la valoarea

obiectului detinut sau a venitului realizat de subiectul impozabil. Drept urmare, cotele

procentuale se aplica numai la bazele impozabile exprimate in bani. La randul sau, cota

procentuala poate fi proportionala, progresiva sau regresiva, in functie de eventualele schimbari

intervenite in baza sa de calcul.

Sectiunea 8.4. Natura juridica a impozitelor si taxelor

Natura juridica obligationala a impozitelor si taxelor24

este conditionata definantarea

cheltuielilor publice.

Impozitele si taxele sunt reglementate prin doua categorii de norme juridice si anume:

norme privind obiectul si subiectele debitoare ale impozitelor, taxelor si celorlalte

venituri bugetare;

norme privind procedura fiscala a stabilirii si incasarii impozitelor si taxelor si ale

solutionarii litigiilor dintre contribuabil si organele fiscale.

Reglementarea juridica a impozitelor, taxelor si a celorlalte venituri bugetare

este instituita potrivit unor criterii de aplicare a legii fiscale in timp si spatiu astfel:

aplicarea legii fiscale in timp este guvernata de principiul anualitatii impozitelor;

aplicarea legii fiscale in spatiu se bazeaza pe principiul teritorialitatii impozitelor

urmarindu-se evitarea dublei impuneri.

Astfel, venituri realizate pe teritoriul unui stat ( de catre persoane straine) care in alte

state ar putea fi impozitate dublu;

prima data de catre statul in care au fost realizate;

alta data, de catre statul in care au fost transferate.

Impunerea de catre stat, ca autoritate reprezentativa, a impozitelor, taxelor si celorlalte

venituri bugetare, reprezinta un procedeu financiar de constituire a fondurilor banesti de care

acesta are nevoie pentru acoperirea cheltuielilor publice si implicit, de realizare a functiilor si

sarcinilor pentru care a fost creat. Impozitele si taxele au deci, natura juridica de obligatie

financiar-bugetara, aspect ce rezulta, in primul rand, din prevederile art. 53 alin. 1 din

Constitutia Romaniei, potrivit carora „cetatenii au obligatia sa contribuie, prin impozite si taxe,

la cheltuielile publice”. Natura juridica de obligatie financiar-bugetara este reluata, in mod

explicit si implicit, si in actele normative ce instituie aceste venituri ale bugetelor publice (de

exemplu, impozitul pe venit, impozitul pe profit, T.V.A., impozitele si taxele locale,

reglementate in Codul fiscal).

Obligatia financiar-bugetara de a plati impozite si taxe este, in primul rand, o obligatie

juridica pentru contribuabili, intrucat ea deriva din actele normative ce le instituie, neindeplinirea

24 Ionel Bostan, Drept financiar & fiscalitate, Ed. Media-Tech, Iasi, 1999, p. 80-81

acestei obligatii fiind sanctionata contraventional, iar in final cu executarea silita, in vederea

recuperarii veniturilor cuvenite bugetelor publice si neachitate integral si la termenele legale.

Obligatia financiar-bugetara de a plati impozite si taxe are o natura patrimoniala, insa se

deosebeste de obligatiile juridice patrimoniale prin izvoare, beneficiari, conditiile de

individualizare, modificare si stingere, precum si mijloacele de constrangere in cazul

neindeplinirii sale.

Astfel, in timp ce obligatiile patrimoniale de drept civil izvorasc din contracte, fapte si

omisiuni cauzatoare de prejudicii etc., obligatiile financiar-bugetare izvorasc exclusiv din lege,

ca act al Parlamentului. In cazuri mai rare, impozitele si taxele sunt reglementate prin ordonante

emise de Guvern.

In ceea ce priveste beneficiarul obligatiei financiar-bugetare sau fiscale, acesta este

intotdeauna statul, reprezentat prin organele Ministerului Finantelor Publice, sau colectivitatile

locale (unitatile administrativ-teritoriale), in cazul impozitelor si taxelor locale.

In ceea ce priveste individualizarea obligatiei fiscale, aceasta se realizeaza intotdeauna

prin titlu de creanta fiscala, spre deosebire de titlul de creanta civila, care ofera temeiul actiunii

in justitie, pentru obtinerea unui titlu executoriu (titlul de creanta fiscala este executoriu prin el

insusi, fara o investire a instantei in acest sens).

Totodata, titlurile de creanta fiscala pot fi atacate si contestate pe cale administrativa, si

numai in cazuri expres prevazute de lege, la instantele judecatoresti.

In fine, coercitia atrasa de neindeplinirea obligatiei fiscale este reglementata in mod

specific prin dispozitii legale care urmaresc respectarea termenelor legale de plata a impozitelor

si taxelor, precum si recuperarea celor neachitate integral si la termenele legale, pe calea

executarii silite. In acelasi sens, sanctiunea specifica in materie este amenda baneasca

(financiara) si corespunde interesului financiar al statului de a realiza cert veniturile bugetare, in

mod deplin si la termenele legale.

Sectiunea 8.5. Stingerea creantelor fiscale

Potrivit dispozitiilor Legii nr. 207 din 20 iulie 2015 - Partea I privind Codul de procedură

fiscală, principalele modalitati de stingere a creantelor fiscale sunt urmatoarele:

8.5 .1. Plata

8.5 .2. Compensarea

8.5 .3. Anularea

8.5 .4. Insolvabilitatea (scaderea)

8.5 .5. Prescriptia

8.5 .6. Executarea silita

In actuala reglementare a Codului de procedura fiscala a fost preferata expresia de

„stingere a creantelor fiscale”, care este de altfel expresia traditionala in terminologia

obligatiilor juridice, in locul celei de „realizare” a creantelor bugetare, utilizata in vechile

reglementari.

8.5.1. Stingerea creantelor fiscale prin plata.

Data fiind importanta deosebita a veniturilor bugetare pentru realizarea fondurilor publice

necesare satisfacerii functiilor si sarcinilor statului, plata impozitelor, taxelor si a altor contributii

financiar-bugetare este cel mai important mod de realizare a creantelor bugetare.

Sub aspectele lor generale, platile de impozite si taxe se aseamana cu platile banesti

intervenite in raporturile patrimoniale dintre subiectele de drept civil. Cu toate acestea, plata

creantelor bugetare este supusa exclusiv dispozitiilor legislatiei fiscale, fara a i se aplica vreuna

din dispozitiile Codului civil referitoare la plata.

Plata este principalul mijloc juridic de stingere a unei obligatii fiscale. Plata impozitelor

si taxelor se face de catre subiectul impozabil sau taxabil, direct sau indirect, si are ca obiect

stingerea obligatiei catre bugetul public national. Platitor al obligatiei fiscale este debitorul sau

persoana care, in numele debitorului, are obligatia de a plati sau de a retine si de a plati, dupa

caz, impozite, taxe, contributii, amenzi si alte venituri bugetare. Pentru persoanele juridice cu

sediul in Romania care au sedii secundare, platitor de obligatii fiscale este persoana juridica, cu

exceptia impozitului pe venitul din salarii, pentru care plata impozitului se face, potrivit legii, de

catre sediile secundare ale persoanei juridice. Sunt numeroase cazurile prevazute de lege 25

cand

o alta persoana decat debitorul este obligata la plata sumei datorate de debitor, daca acesta n-a

achitat-o

Potrivit dispozitiilor legale, operatiunea platii impozitelor, taxelor si a altor venituri

bugetare se poate realiza in urmatoarele modalitati principale:

a) prin plata directa;

b) prin retinere (stopaj) la sursa;

c) prin aplicarea si anularea de timbre fiscale.

a) Stingerea obligatiilor fiscale prin plata directa poate avea loc fie prin virament, fie in

numerar.

Plata prin virament este cea mai comoda modalitate de plata directa si presupune

intercalarea unui tert, o unitate bancara, intre contribuabilul platitor (persoana fizica sau juridica)

si organul fiscal.

Dovada platii sumelor reprezentand impozite si taxe, cat si a datei la care acestea au fost

achitate, se face, in aceste cazuri, prin intermediul copiei dupa dispozitia de plata emisa de

contribuabilul debitor, document care are inscrisa data la care banca a debitat contul debitorului.

Plata prin numerar este o alta modalitate de executare a obligatiei fiscale prin plata

directa. In aceasta modalitate, persoanele fizice, debitori ai unor impozite, taxe sau alte venituri

bugetare, care nu au deschise conturi la unitati bancare, platesc obligatiile bugetare ce le revin in

numerar, fie organelor fiscale, trezoreriilor sau casieriilor autorizate sa incaseze venituri

bugetare, fie prin mandat postal, pe adresa organului fiscal competent.

Dovada executarii obligatiei fiscale se face prin chitanta eliberata de unitatea incasatoare

25 Art.6-8 din O.G. nr.61/2002 privind colectarea creantelor bugetare, in M.O. Nr.644 din 30 august 2002.

sau cu chitanta eliberata de oficiul postal unde s-a depus mandatul.

b) Stingerea obligatiei fiscale prin retinere (stopaj la sursa)

Plata obligatiilor fiscale prin aceasta modalitate se realizeaza in mod curent prin

calcularea, retinerea si varsarea veniturilor bugetare de catre o alta persoana decat contribuabilul

debitor.

Aceasta modalitate de stingere a obligatiei fiscale are o serie de avantaje, care permit si

inlesnesc realizarea veniturilor bugetare cu eforturi minime, grevate de costuri reduse, fata de

sistemul clasic al platilor directe.

Modalitatea platii prin retinere la sursa este reglementata in legislatia fiscala prin

dispozitiile Codului de procedura fiscala privind impozitul pe salarii.

c) Stingerea obligatiei fiscale prin aplicarea si anularea de timbre fiscale.

Aceasta modalitate de plata se realizeaza de catre debitorii unor taxe de timbru, prin

aplicarea si anularea de timbre fiscale mobile, in momentul intocmirii actului pentru care se

datoreaza taxa.

Dovada acestor plati se face prin marca timbrului aplicata pe actul intocmit in cauza.

Taxele platite prin aplicarea si anularea de timbre fiscale nu se pot restitui intrucat, prin

anularea lor, timbrele fiscale isi pierd valoarea si nu mai pot fi reutilizate.

8.5.2. Stingerea creantelor fiscale prin compensare

Compensarea este o procedura speciala de stingere a creantelor bugetare care se aplica

atunci cand exista obligatii de plata reciproce intre bugetul statului sau bugetele locale, pe de o

parte, si subiectele impozabile sau taxabile, pe de alta parte. Astfel de situatii apar atunci cand

subiectul impozabil plateste in contul bugetului de stat sume de bani in plus si, in acelasi timp,

are de platit impozite sau taxe catre bugetul de stat. Intr-un asemenea context, sumele platite in

plus pot fi restituite la cererea contribuabilului platitor sau pot fi compensate cu datorii restante si

cu obligatii fiscale viitoare, compensarea putand opera, conform regulilor din dreptul comun,

pana la concurenta sumei celei mai mici.

Conform art. 168 din Legii Nr. 207 din 20 iulie 2015 privind Codul de procedură fiscală

se restituie, la cerere, contribuabilului/plătitorului orice sumă plătită sau încasată fără a fi

datorată.

Se restituie, la cerere debitorului, urmatoarele sume:

cele platite fara existenta unui titlu de creanta;

cele platite in plus fata de obligatia fiscala;

cele platite ca urmare a unei erori de calcul;

cele platite ca urmare a aplicarii eronate a prevederilor legale;

cele de rambursat de la bugetul de stat;

cele stabilite prin hotarari ale organelor judiciare sau ale altor organe competente potrivit

legii;

cele ramase dupa efectuarea distribuirii;

cele rezultate din valorificarea bunurilor sechestrate sau din retinerile prin poprire,

precum si cautiunea depusa, dupa caz, in temeiul hotararii judecatoresti prin care se

dispune desfiintarea executarii silite.

Operatiunea restituirii sumelor achitate in plus de debitor cunoaste doua modalitati. In

cazul in care suma de rambursat sau de restituit este mai mica decat obligatiile fiscale restante ale

debitorului, se va efectua compensarea pana la concurenta sumei de rambursat sau de restituit. In

cazul in care suma de rambursat sau de restituit este mai mare decat suma reprezentand obligatii

fiscale restante ale debitorului, se va efectua compensarea pana la concurenta obligatiilor fiscale

restante, diferenta rezultata restituindu-se debitorului.

8.5.3. Anularea

Anularea reprezinta un mod exceptional de stingere a creantelor fiscale, care se realizeaza

fie prin amnistia fiscala, fie prin intermediul unor acte de anulare a anumitor creante fiscale

restante, emise de organele de stat competente.

Amnistia fiscala constituie un procedeu de stingere a obligatiilor fiscale restante ale

contribuabililor pe cale legislativa, deoarece se aplica in imprejurarile in care anumite categorii

de subiecte impozabile sau taxabile au datorii fiscale restante fata de bugetul statului si anularea

acestor datorii devine atat de necesara pentru lichidarea unor restante fara perspectiva de a mai fi

recuperate, cat si fara oportunitate din punctul de vedere al politicii fiscale a statului fata de acele

subiecte impozabile sau taxabile.

Spre deosebire de amnistia fiscala, care are un caracter general, legislatia fiscala prevede

posibilitatea anularii unor creante fiscale la cererea temeinic motivata a debitorului si numai

pentru anumite creante fiscale restante. Astfel, in cazuri exceptionale, pentru motive temeinice,

Guvernul, prin hotarare, poate aproba anularea unor categorii de creante fiscale.

In concluzie, efectele amnistiei si cele ale actelor individuale de anulare sunt identice,

constand in anularea creantelor bugetare, urmata de stergerea acestora din rolurile fiscale.

8.5.4. Insolvabilitatea (scaderea)

In legislatia anterioara Codului de procedura fiscala, acest mod de stingere a creantelor

fiscale era cunoscut sub numele de scadere, denumire ce avea in vedere tocmai efectul principal

al acesteia, respectiv scaderea definitiva a creantelor fiscale din evidenta organelor fiscale

competente in acest sens.

Astfel, in caz de insolvabilitate a debitorului, obligatiile fiscale urmarite de organele de

executare pot fi scazute din evidenta acestora. Aceasta modalitate speciala de stingere a

obligatiei fiscale intervine in situatiile in care contribuabilul, persoana fizica, a decedat fara sa

lase avere, este insolvabil sau a disparut. In situatia in care debitorul este o persoana juridica,

aceasta modalitate de stingere a obligatiilor fiscale va interveni cand debitorul isi inceteaza

existenta si raman neachitate obligatii fiscale.

Potrivit dispozitiilor Codului de procedura fiscala, procedura de insolvabilitate se

aplica in urmatoarele situatii:

debitorul nu are venituri sau bunuri urmaribile;

cand dupa incetarea executarii silite pornite impotriva debitorului raman debite

neachitate;

debitorul a disparut sau a decedat fara sa lase avere;

cand debitorul nu este gasit la ultimul domiciliu fiscal cunoscut si la acesta ori in alte

locuri unde existau indicii ca a avut avere nu se gasesc venituri sau bunuri urmaribile;

cand, potrivit legii, debitorul persoana juridica isi inceteaza existenta si raman neachitate

obligatii fiscale.

Prevederile acestui articol nu se aplica in cazul in care exista succesori universali sau cu

titlu universal, potrivit dreptului comun, sau exista debitori solidari.

Procedura de declarare a debitorului in stare de insolvabilitate poate incepe numai dupa

ce organele de executare au aplicat reglementarile legale privind angajarea raspunderii a altor

persoane decat debitorul.

8.5.5. Prescriptia

Stingerea obligatiilor bugetare prin prescriptie completeaza celelalte moduri speciale de

stingere a acestor obligatii, determinat de constatarea ca, si in domeniul fiscal, la fel ca in

celelalte domenii supuse reglementarii juridice, este posibila persistenta unor stari de fapt in care,

datorita neexercitarii unor drepturi sau altor motive asemanatoare, sa devina necesara

consacrarea juridica a acestor stari de fapt prin prescriptia respectivelor drepturi.

Prescriptia duce la stingerea obligatiilor financiar-bugetare , ca o consecinta a scurgerii

termenului prevazut de lege pentru incasarea creantelor fiscale prin plata benevola sau prin

executare silita, astfel ca obligatia devine naturala, statul nemaiputandu-si constrange debitorul

sa plateasca.

Ca si in celelalte ramuri de drept, si in dreptul fiscal se aplica intreruperea si suspendarea

termenului de prescriptie.

Intreruperea termenului de prescriptie are ca efect incetarea definitiva a prescriptiei

incepute inainte de aparitia imprejurarii care a intrerupt-o, scurgerea efectelor acesteia pentru

trecut, dupa intrerupere urmand a curge un nou termen de prescriptie.

Codul de procedura fiscala prevede urmatoarele situatii de intrerupere a termenelor de

prescriptie a dreptului de a cere executarea silita:

in cazurile si in conditiile stabilite de lege pentru intreruperea termenului de prescriptie a

dreptului la actiune;

pe data indeplinirii de catre debitor, inainte de inceperea executarii silite sau in cursul

acesteia, a unui act voluntar de plata a obligatiei prevazute in titlul executoriu ori a

recunoasterii in orice alt mod a datoriei;

pe data intocmirii, potrivit legii, actului de constatare a insolvabilitatii contribuabilului;

in alte cazuri prevazute de lege.

Suspendarea cursului prescriptiei presupune incetarea temporara a acesteia pe timpul cat

dureaza situatia legala care a generat-o. Dupa incetarea suspendarii, prescriptia isi reia cursul, la

determinarea implinirii termenului de prescriptie calculandu-se si termenul scurs inainte de

suspendare.

8.5.6. Executarea silita a creantelor bugetare

In doctrina, executarea silita a fost definita ca fiind procedura prin intermediul careia

creditorul, titular al dreptului recunoscut printr-o hotarare judecatoreasca sau printr-un alt titlu

executoriu, constrange, cu concursul organelor de stat competente, pe debitorul sau, care nu-si

executa de bunavoie obligatiile decurgand dintr-un asemenea titlu, de a si le aduce la indeplinire

in mod silit.

In domeniul dreptului fiscal, in vederea realizarii veniturilor bugetare, ori de cate ori

obligatiile bugetare constand in impozite, taxe sau alte datorii cu caracter fiscal, nu sunt

indeplinite la termenele si in cuantumul legal, pe langa aplicarea dobanzilor si eventual a

penalitatilor de intarziere, se va trece la executarea silita, ca mijloc subsidiar de realizare a

creantelor bugetare.

Executarea silita a impozitelor, taxelor si celorlalte venituri bugetare este asemanatoare

celei din sfera dreptului civil. Astfel, atat in raporturile de drept civil cat si in cele fiscale,

executarea silita constituie ultima etapa procesuala, care intervine numai atunci cand subiectele

de drept vizate nu-si indeplinesc benevol obligatiile ce le revin. Ceea ce este insa specific

executarii silite a creantelor bugetare fata de executarea silita de drept comun este faptul ca

aceasta ultima faza a procedurii fiscale este declansata si se desfasoara de catre organele

administrativ-fiscale si de control financiar ale statului, fara incuviintarea altor organe de stat, in

temeiul caracteristicii titlului de creanta bugetara de a fi executoriu de drept, nemaifiind necesara

investirea sa cu formula executorie de catre o instanta judecatoreasca.

In concluzie, avand in vedere ca executarea silita a creantelor bugetare este pornita si

desfasurata impotriva subiectelor impozabile si taxabile aflate in culpa prin neplata integrala si la

termenele legale a unor creante de acest fel, ea constituie, in final, un mijloc coercitiv de aparare

si satisfacere a intereselor fiscale publice.

Potrivit dispozitiilor privind executarea silita a creantelor bugetare din legea cadru,

pornirea si desfasurarea acestei proceduri este rezervata anumitor organe administrativ-

financiare, denumite organe de executare, fiind supusa unor conditii speciale.

Persoanele din cadrul organelor fiscale abilitate sa aduca la indeplinire masurile

asiguratorii si sa efectueze masurile de executare silita sunt denumite, potrivit dispozitiilor

legale, executori fiscali. Executorii fiscali sunt imputerniciti in fata debitorului si a tertilor prin

legitimatia eliberata in acest sens cat si prin delegatia emisa de organul de executare silita. Pe

timpul exercitarii atributiilor ce le revin prin lege, executorii fiscali indeplinesc o functie ce

implica exercitiul autoritatii de stat, motiv pentru care se bucura de protectia legii in acest sens.

Competenta teritoriala pentru efectuarea procedurii de executare revine organului de

executare in a carui raza teritoriala se gasesc bunurile urmaribile, cu exceptiile prevazute de

codul de procedura fiscal.

In cazul debitorilor solidari, organul de executare coordonator este cel in a carui raza

teritoriala isi are domiciliul fiscal debitorul despre care exista indicii ca detine mai multe venituri

sau bunuri urmaribile.

Declansarea si desfasurarea procedurii executarii silite a creantelor bugetare restante

este conditionata de intrunirea cumulativa a urmatoarelor conditii:

existenta titlului executoriu al creantei bugetare;

creanta fiscala sa fie exigibila;

pornirea executarii silite inainte de implinirea termenului de prescriptie a

obligatiei bugetare restante;

indeplinirea actelor procedurale premergatoare executarii silite.

Odata cu implinirea cumulativa a acestor patru conditii principale, pornirea executarii

silite a creantelor bugetare nu este numai legal posibila ci si necesara, in vederea recuperarii

creantelor bugetare restante.

Conditiile executarii silite a creantelor banesti se deduc din dispozitiile Codului de

procedura civila, precum si din prevederile Codului de procedura fiscala referitoare la executarea

silita. Astfel, in cazul executarii silite a creantelor de drept civil, cat si in cazul executarii silite a

creantelor fiscale, conditia primordiala o reprezinta existenta titlului executoriu.

Principiul fundamental in materia executarii silite prevazut in Codul de procedura civila

este cel potrivit caruia nici o urmarire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc

decat in virtutea unui titlu executoriu sau a unei hotarari date cu o executie provizorie si pentru o

datorie certa si lichida.

Spre deosebire de dreptul comun, in care titlul executoriu, de regula, consta fie intr-o

hotarare judecatoreasca definitiva sau un act autentic investit cu formula executorie, in domeniul

creantelor bugetare titlul executoriu este actul emis sau aprobat de organul competent prin care

se stabilesc impozite si taxe datorate si neachitate in termenele legale.

O alta conditie rational necesara pentru pornirea executarii silite o constituie

exigibilitatea creantelor fiscale, respectiv expirarea termenului legal de plata a creantelor

bugetare fara ca suma datorata sa fi fost achitata in contul bugetului de stat.

Determinat de necesitatea recuperarii creantelor fiscale restante, executarea silita in

domeniul fiscal porneste indata dupa expirarea termenului legal de plata ori la intervale de timp

prevazute pentru primele acte ce fac parte din caile procedurale de executare silita.

Are caracter exigibil creanta ajunsa la scadenta, care poate fi pretinsa, careia i se poate

cere deindata executarea, la nevoie silita.

Declansarea si desfasurarea procedurii de executare silita mai presupune, in mod necesar,

ca o conditie legala, savarsirea primelor acte procedurale de executare silita, cu data certa,

inaintea implinirii termenului de prescriptie. Aceasta noua conditie are, la randul sau, o mare

insemnatate juridica intrucat, dupa aceasta data, debitorul urmarit poate opri executarea silita,

invocand stingerea prin prescriptie a obligatiei bugetare respective.

Conditia indeplinirii actelor procedurale premergatoare executarii silite se recunoaste a

fi, de asemenea, rational necesara pentru declansarea si desfasurarea executarii silite a creantelor

bugetare. In plus, ea ofera perspectiva reala de a determina debitorii sa plateasca sumele datorate,

fata de alternativa de a fi supusi coercitiilor specifice cailor procedurale de executare silita si mai

ales, indisponibilizarii unor venituri si bunuri.

Masurile asiguratorii

Inainte de pornirea executarii silite, pentru realizarea cat mai certa a creantelor bugetare

restante, reglementarea in vigoare prevede aplicarea, in anumite cazuri, a unor masuri

asiguratorii.

Masurile asiguratorii concepute si reglementate pentru a se garanta recuperarea creantelor

bugetare se dispun si se aduc la indeplinire, prin procedura administrativa, de catre organele

fiscale competente.

Modalitatile de executare silita a creantelor bugetare.

Modalitatile de executare silita a creantelor bugetare sunt, in fapt, caile practice ale

acestei executari, si anume: poprirea, urmarirea silita a bunurilor mobile si urmarirea silita a

bunurilor imobile. Fiecare din aceste modalitati sau cai procedurale se aplica cu particularitatile

inerente, care numai partial se aseamana cu cele prevazute in Codul de procedura civila ori cu

reglementarile fiscale anterioare din statul nostru, prezentand mai multe aspecte si conditii

inovatoare.

Executarea silita a creantelor bugetare prin poprire.

Procedura executarii silite prin poprire, reglementata si aplicata atat in domeniul fiscal cat

si in sfera creantelor patrimoniale de drept civil, se intemeiaza pe posibilitatea de a recupera o

creanta baneasca restanta din sumele de bani pe care debitorul le are de primit de la terte

persoane.

In cadrul procedurilor de executare silita a creantelor bugetare, poprirea reprezinta acea

modalitate a executarii silite prin care creditorul urmareste sumele pe care o terta persoana le

datoreaza debitorului urmarit.

Executarea silita a creantelor bugetare prin urmarirea bunurilor mobile.

Urmarirea bunurilor mobile ale debitorului este o modalitate indirecta de executare silita

a creantei bugetare, creditorul indestulandu-se din suma de bani obtinuta prin valorificarea

bunurilor mobile apartinand debitorului.

Executarea silita a creantelor bugetare prin urmarirea bunurilor imobile.

Asemanator executarii silite mobiliare, urmarirea bunurilor imobile reprezinta o

procedura de realizare indirecta a creantei bugetare, presupunand valorificarea bunurilor imobile

urmarite silit.

Bunurile imobile urmaribile ale debitorului sunt supuse executarii silite in masura in care

este necesar pentru acoperirea creantei bugetare.

Executarea silita a altor bunuri

Potrivit dispozitiilor Codului de procedura fiscala, este reglementata si posibilitatea

legala de executare silita a fructelor neculese si a recoltelor prinse de radacini, procedura

aplicabila fiind identica cu executarea silita a bunurilor imobile.

Pentru executarea silita a recoltelor si a fructelor culese sunt aplicabile dispozitiile

procedurale ale Codului de procedura fiscala privind bunurile mobile.

Organul de executare are optiunea de a hotari, dupa caz, valorificarea fructelor neculese

sau a recoltelor asa cum sunt prinse de radacini sau dupa ce vor fi culese.

O alta procedura speciala, instituita prin Codul de procedura fiscala, este executarea

silita a unui ansamblu de bunuri. Astfel, bunurile mobile si/sau imobile proprietate a debitorului

pot fi valorificate in ansamblu daca organul de executare apreciaza ca astfel acestea pot fi

vandute in conditii mai avantajoase. Toate aceste bunuri vor fi anterior sechestrate, conform

dispozitiilor mai sus mentionate. Totodata, se aplica in cauza prevederile procedurale ale Codului

de procedura fiscala privind executarea silita a bunurilor mobile sau imobile, dupa caz.

Valorificarea bunurilor

Conform dispozitiilor Codului de procedura fiscala, in cazul in care creanta fiscala nu

este stinsa in termen de 15 zile de la data incheierii procesului verbal de sechestru, se va proceda,

fara efectuarea altei formalitati, la operatiunea valorificarii bunurilor sechestrate, cu exceptia

situatiilor in care, potrivit legii, s-a dispus desfiintarea sechestrului, suspendarea sau amanarea

executarii silite.

Cheltuielile de executare silita

Conform dispozitiilor Codului de procedura fiscala, cheltuielile de orice natura necesare

desfasurarii procedurii de executare silita vor fi in sarcina debitorului urmarit, insa exista si

exceptii, si anume cazul cheltuielilor de executare care nu au la baza documente care sa ateste ca

au fost efectuate in scopul executarii silite, care nu raman in sarcina debitorului.

Suma cheltuita cu executarea silita se stabileste de organul de executare, printr-un proces

verbal, care constituie titlu executoriu potrivit dispozitiilor Codului de procedura fiscala, avand

la baza documentele care atesta cheltuielile efectuate.

Procedura eliberarii si distribuirii sumelor realizate prin executarea silita

O noua etapa in procedura executarii silite a creantelor bugetare este eliberarea si

distribuirea sumelor realizate in urma aplicarii mecanismului pe care aceasta il instituie. Sumele

care se elibereaza sau se distribuie sunt cele realizate de la inceperea executarii silite, ca urmare a

platilor efectuate de debitor sau de alte persoane, a aplicarii masurilor de executare silita prin

poprire sau prin decontare bancara, a incasarilor din valorificarea bunurilor mobile si imobile

supuse executarii silite.

Sumele de bani rezultate prin executarea silita se elibereaza in cazul in care executarea se

efectueaza de un singur creditor si, respectiv, se distribuie, potrivit ordinii de preferinta, in cazul

in care si alti creditori participa la aceasta procedura ori si-au depus titlurile in vederea

distribuirii sumelor realizate prin executarea silita.

Contestatia la executarea silita

Un rol deosebit de important in asigurarea legalitatii procedurilor de executare silita

revine instantei judecatoresti chemata sa realizeze cenzura actelor executionale care au o

gravitate exceptionala pentru patrimoniul debitorului, conducand in final la pierderea dreptului

de proprietate asupra bunurilor mobile sau imobile supuse executarii.

Contestatia la executare, ca mijloc procedural special creat de legiuitor in scopul

garantarii legalitatii actelor de executare silita, a fost definita in doctrina drept plangerea

specifica procedurii executarii silite prin care se obtine in fata instantei de judecata anularea sau

indreptarea unor acte de executare sau, uneori, chiar si anihilarea efectului executoriu al unui

titlu executoriu.

CAPITOLUL IX

IMPOZITELE CENTRALE SI LOCALE

Sectiunea 9.1. Consideratii introductive si principii

Sectiunea 9.2.Impozitul pe profit, pe veniturile microîntreprinderilor, pe dividende

Sectiunea 9.3. Impozite indirecte datorate bugetului de stat

Sectiunea 9.4. Impozite şi taxe locale

Sectiunea 9.5. Importanta veniturilor extraordinare

Sectiunea 9.1. Consideratii introductive si principii

9.1.1. Consideratii introductive

Impozitul reprezintă o contribuţie bănească obligatorie şi cu titlul nerambursabil,

datorată, conform legii, bugetului de stat de către persoanele fizice şi persoanele juridice pentru

veniturile pe care le obţin sau bunurile pe care le posedă 1.

În condiţiile statului modern, contribuţia se realizează numai în formă bănească, spre

deosebire de statele sclavagiste şi feudale care percepeau impozite şi în natură.

Impozitul este o contribuţie obligatorie.

Impozitele sunt prelevări cu titlu nerambursabil.

Impozitele sunt datorate conform dispoziţiilor legale, potrivit principiului nullum

impositum sine lege 2. Impozitele sunt datorate de către contribuabili.

Impozitul se datorează pentru veniturile realizate şi bunurile deţinute de subiectele

impozabile.

În literatura de specialitate se mai reţine în plus încă o trăsătură a impozitului, şi anume

că este o prelevare fără o contraprestaţie sau fără vreun echivalent.Exista autori care nu sunt de

acord cu o asemenea opinie din cel puţin două motive, şi anume3: trăsătura esenţială a

impozitelor este reversibilitatea, potrivit căreia sumele concentrate de stat pe calea impozitelor

de la persoanele fizice şi juridice se reîntorc sub forma unor acţiuni, servicii, gratuităţi de care

beneficiază cei care au contribuit la formarea fondurilor generale ale societăţii(de ex.: acţiunile

social-culturale organizate de stat în folosul ei, şi anume învăţământ, ocrotirea sănătăţii, asistenţa

socială, ajutorul familial de stat, arta, cultura, educaţia fizică şi sportul) si în schimbul

impozitelor încasate, statul se obligă şi trebuie să creeze şi să asigure un cadru general favorabil

desfăşurării activităţilor economice, sociale şi politice în societate, conform principiului „cine

plăteşte impozite are dreptul de a beneficia de protecţie din partea organelor statului".

1 I. Gliga, Gh. Gilescu, P. Olcescu, Drept financiar, Bucureşti, 1981, p. 99; A. Smith, Avuţia naţională, vol. II, Ed. Academiei Române, Bucureşti,

1965, p. 242; C. Kiriţescu, Moneda, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p.187; I. Văcărel, Finanţele publice, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 90; N. Glaja şi colab., Finanţele statelor capitaliste, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982, p. 53; C.

Tăutu, Impozitele directe în România, Bucureşti, 1939, p. 8. 2 Acest principiu constituţional datează la noi de la prima Constituţie română (art. 109 al Constituţiei din 1866), fiind menţinut şi de Constituţia din 1923 (art. 109), Constituţia din 1938 (art. 80),' Constituţia din 1952 (art.' 17 lit. f). 3 1. Gliga, Gh. Gilescu, P. Olcescu, op. cit. p. 99; C. Kiriţescu, op. cit. p. 187; I. Gliga, Drept financiar, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,

1975, p. 102.

Veniturile bugetare realizate de la persoanele juridice (agenţi economici şi instituţii

publice) şi persoanele fizice se grupează în două mari categorii: venituri fiscale şi venituri

nefiscale.

Veniturile fiscale provin din impozite directe (impozitul pe profit, impozitul pe salarii,

taxe pentru folosirea terenurilor ce formează proprietatea publică, impozitul pe veniturile liber-

profesioniştilor, meseriaşilor şi altor persoane fizice, impozitul pe venitul agricol, impozitele şi

taxele pentru clădiri, terenuri şi mijloace de transport, precum şi alte venituri din impozite

directe) şi din impozite indirecte (impozitul asupra producţiei şi circulaţiei mărfurilor, taxe

vamale, taxe de timbru, impozitul pe spectacole, penalităţi şi majorări pentru venituri nevărsate

la termen, precum şi alte încasări din impozite indirecte).

Impozitele şi taxele reglementate de Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal sunt

următoarele:

a) impozitul pe profit;

b) impozitul pe veniturile microîntreprinderilor;

c) impozitul pe venit;

d) impozitul pe veniturile obţinute din România de nerezidenţi;

e) impozitul pe reprezentanţe;

f) taxa pe valoarea adăugată;

g) accizele;

h) impozitele şi taxele locale;

i) impozitul pe construcţii.

Contribuţiile sociale obligatorii reglementate de Legea nr. 227/2015 privind Codul

fiscal sunt următoarele:

a) contribuţiile de asigurări sociale datorate bugetului asigurărilor sociale de stat;

b) contribuţiile de asigurări sociale de sănătate datorate bugetului Fondului naţional unic de

asigurări sociale de sănătate;

c) contribuţia pentru concedii şi indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate datorată de

angajator bugetului Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate;

d) contribuţiile asigurărilor pentru şomaj datorate bugetului asigurărilor pentru şomaj;

e) contribuţia de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale datorată de

angajator bugetului asigurărilor sociale de stat;

f) contribuţia la Fondul de garantare pentru plata creanţelor salariale, datorată de persoanele

fizice şi juridice care au calitatea de angajator potrivit art. 4 din Legea nr. 200/2006

privind constituirea şi utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanţelor salariale, cu

modificările ulterioare.

9.1.2. Impozitele şi taxele reglementate de Legea nr.227/2015 privind Codul fiscal se

bazează pe următoarele principii:

a) neutralitatea măsurilor fiscale în raport cu diferitele categorii de investitori şi capitaluri,

cu forma de proprietate, asigurând prin nivelul impunerii condiţii egale investitorilor,

capitalului român şi străin;

b) certitudinea impunerii, prin elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la

interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea şi sumele de plată să fie precis stabilite

pentru fiecare plătitor, respectiv aceştia să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală ce le

revine, precum şi să poată determina influenţa deciziilor lor de management financiar

asupra sarcinii lor fiscale;

c) justeţea impunerii sau echitatea fiscală asigură ca sarcina fiscală a fiecărui contribuabil să

fie stabilită pe baza puterii contributive, respectiv în funcţie de mărimea veniturilor sau a

proprietăţilor acestuia;

d) eficienţa impunerii asigură niveluri similare ale veniturilor bugetare de la un exerciţiu

bugetar la altul prin menţinerea randamentului impozitelor, taxelor şi contribuţiilor în

toate fazele ciclului economic, atât în perioadele de avânt economic, cât şi în cele de

criză;

e) predictibilitatea impunerii asigură stabilitatea impozitelor, taxelor şi contribuţiilor

obligatorii, pentru o perioadă de timp de cel puţin un an, în care nu pot interveni

modificări în sensul majorării sau introducerii de noi impozite, taxe şi contribuţii

obligatorii.

Sectiunea 9.2. Impozitul pe profit, pe veniturile microîntreprinderilor, pe dividende

9.2.1 Impozitul pe profit

Impozitul reprezintă acea contribuţie bănească, obligatorie şi cu titlu nerambursabil, care

este datorată – în temeiul legii – la buget de către persoanele fizice şi/sau juridice pentru

veniturile pe care le obţin, pentru bunurile pe care le posedă, respectiv pentru mărfurile pe care

le produc şi/sau distribuie ori pentru serviciile şi lucrările pe care le prestează sau execută.

Impozitul pe profit face parte din categoria impozitelor directe datorate bugetului de stat.

Impozitarea profitului realizat de persoanele juridice este determinat, în general, de forma de

organizare a acestora, ca societăţi de persoane sau societăţi de capital.

În cazul societăţilor, impunerea veniturilor realizate de acestea se efectuează la fel cu

impunerea veniturilor realizate de persoanele fizice.

La societăţile de capital putem vorbi de un profit realizat de acestea, din care o parte se

poate repartiza acţionarilor sub formă de dividende, iar alta să rămână la dispoziţia societăţii.

Profitul impozabil se stabileşte ca diferenţă între veniturile brute şi cheltuielile efectuate pentru

realizarea acestora, şi anume, cheltuieli cu materii prime şi alte materiale, pierderi înregistrate în

ultimul an şi, eventual, şi în anii precedenţi, dobânzi şi alte cheltuieli, ale căror condiţii şi limite

în care se pot efectua diferă de la o ţară la alta.

Cotele de impunere, la rândul lor, sunt şi ele diferite de la o ţară la alta.

Profitul reprezintă beneficiul obţinut ca rezultat al investirii de capital, respectiv diferenţa

dintre veniturile obţinute şi cheltuielile efectuate. Prin profit se înţelege soldul (diferenţa)

rămas(ă) după deducerea cheltuielilor efectuate de către un agent economic din veniturile astfel

obţinute. Impozitul pe profit este unul din cele mai importante venituri bugetare obţinute sub

forma impozitelor directe 4.

Baza de impunere, respectiv suma asupra căreia urmează a se aplica cota legală în

vederea stabilirii impozitului datorat de contribuabil o reprezintă profitul anual impozabil.

Profitul impozabil se calculează ca diferenţă între veniturile obţinute din orice sursă şi

cheltuielile efectuate în scopul realizării veniturilor5, dintr-un an fiscal, din care se scad

veniturile neimpozabile6 şi la care se adaugă cheltuielile nedeductibile

7.

Contribuabilii impozitului pe profit:

Sunt obligate la plata impozitului pe profit , următoarele persoane, denumite în

continuare contribuabili: 8

a) persoanele juridice române;

b) persoanele juridice străine care desfăşoară activitate prin intermediul unui sediu

permanent/mai multor sedii permanente în România;

c) persoanele juridice străine care au locul de exercitare a conducerii efective în România;

d) persoanele juridice străine care realizează venituri din transferul proprietăţilor imobiliare

situate în România sau al oricăror drepturi legate de aceste proprietăţi, inclusiv

închirierea sau cedarea folosinţei bunurilor proprietăţii imobiliare situate în România,

veniturile din exploatarea resurselor naturale situate în România, precum şi veniturile din

vânzarea-cesionarea titlurilor de participare deţinute la o persoană juridică română;

e) persoanele juridice cu sediul social în România, înfiinţate potrivit legislaţiei europene.

Nu intră sub incidenţa impozitului pe profit următoarele persoane juridice române:

a) Trezoreria Statului;

b) instituţia publică, înfiinţată potrivit legii, cu excepţia activităţilor economice desfăşurate

de aceasta;

c) Academia Română, precum şi fundaţiile înfiinţate de Academia Română în calitate de

fondator unic, cu excepţia activităţilor economice desfăşurate de acestea;

d) Banca Naţională a României;

e) Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar, constituit potrivit legii;

f) Fondul de compensare a investitorilor, înfiinţat potrivit legii;

g) Fondul de garantare a pensiilor private, înfiinţat potrivit legii;

h) Fondul de garantare a asiguraților, constituit potrivit legii;

i) persoana juridică română care plăteşte impozit pe veniturile microîntreprinderilor, în

conformitate in conformitate cu normativele legale;

j) fundaţia constituită ca urmare a unui legat;

k) entitatea transparentă fiscal cu personalitate juridică.

4 Ioan Condor, Impozitele, taxele şi contribuţiile datorate de persoanele juridice, Editor: Tribuna Economică, Bucureşti, 1998. p. 19-21. 5 Cheltuielile efectuate în scopul realizării veniturilor impozabile sunt enumerate limitativ în Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 6 Venituri neimpozabile.art.23 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 7 Cheltuielile nedeductibile si cheltuielile cu deductibilitate limitată sunt enumerate în art 25 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 8 Art 13 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal

Impozitul pe profit se aplică după cum urmează: în cazul persoanelor juridice române, al

persoanelor juridice străine având locul de exercitare a conducerii efective în România, precum

şi al persoanelor juridice cu sediul social în România, înfiinţate potrivit legislaţiei europene,

asupra profitului impozabil obţinut din orice sursă, atât din România, cât şi din străinătate; în

cazul persoanelor juridice străine care desfăşoară activitate prin intermediul unui sediu

permanent/mai multor sedii permanente în România, asupra profitului impozabil atribuibil

sediului permanent, respectiv asupra profitului impozabil la nivelul sediului permanent desemnat

să îndeplinească obligaţiile fiscale; în cazul persoanelor juridice străine care realizează venituri

astfel cum sunt prevăzute mai sus

Cotele de impunere:

cotă procentuală proporţională de 16%, care reprezintă regula şi de la care sunt limitativ

reglementate următoarele excepţii:

contribuabilii care desfăşoară activităţi specifice barurilor şi cluburilor de noapte,

discotecilor, cazinourilor sau pariurilor sportive (inclusiv persoanele juridice care

realizează astfel de venituri în baza unor contracte de asociere, la care – prin ipoteză –

impozitul pe profit datorat pentru activităţile menţionate ar fi mai mic de 5% din

veniturile respective) datorează un impozit de 5 % aplicat asupra acestor venituri;

persoanele juridice române şi străine care vând/cesionează proprietăţi imobiliare situate

în România sau titluri de participare deţinute la o persoană juridică română vor plăti (în

măsura în care câştigurile rezultate din respectivele acte juridice de dispoziţie depăşesc

pierderile înregistrate ca urmare a vânzării/cesionării) un impozit pe profit care se va

stabili prin aplicarea unei cote de 10 % la diferenţa rezultată 9;

unele categorii de persoane juridice (care au investit în zone defavorizate ori au

desfăşurat activităţi în zone libere, au fost implicate în producţia de filme cinematografice

etc.) beneficiază de scutirea – în anumite condiţii – de la plata impozitului pe profit sau

de anumite reduceri ori deduceri 10

.

Calculul, reţinerea şi vărsarea impozitului pe profit:

Impozitul pe profit se calculează prin aplicarea cotei de impunere asupra bazei

impozabile. Sarcina calculării, reţinerii şi vărsării sumei de bani reprezentând impozitul pe profit

revine contribuabilului care (realizând profit) îl datorează.

Impozitul pe profit constituie – în principiu – venit la bugetul de stat, cu o excepţie

expres prevăzută de lege: impozitul pe profit, dobânzile/majorările de întârziere şi amenzile

datorate de regiile autonome din subordinea consiliilor locale şi consiliilor judeţene, precum şi

cele datorate de societăţile comerciale în care consiliile locale şi/sau judeţene sunt acţionari

majoritari se fac venit la bugetele locale respective.

Plata impozitului pe profit se face, în principiu, trimestrial, până la data de 25 inclusiv a

primei luni din trimestrul următor aceluia pentru care se face plata.

9 Art.33 din din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal. 10 Pentru detaliile reglementării, a se vedea disp.art.38 din Codul fiscal

Anul fiscal este anul calendaristic11

. Când un contribuabil se înfiinţează sau încetează să

mai existe în cursul unui an fiscal, perioada impozabilă este perioada din anul calendaristic

pentru care contribuabilul a existat.

La calculul rezultatului fiscal, pentru activităţile de cercetare-dezvoltare, definite potrivit

legii, se acordă stimulente fiscale:

Scutirea de impozit a profitului reinvestit - Profitul investit în echipamente tehnologice,

calculatoare electronice şi echipamente periferice, maşini şi aparate de casă, de control şi de

facturare, precum şi în programe informatice, produse şi/sau achiziţionate, inclusiv în baza

contractelor de leasing financiar, şi puse în funcţiune, folosite în scopul desfăşurării activităţii

economice, este scutit de impozit.

Nu intră sub incidenţa acestor prevederi activele menţionate care se înscriu în oricare

dintre următoarele situaţii: sunt transferate în cadrul operaţiunilor de reorganizare, efectuate

potrivit legii; sunt înstrăinate în procedura de lichidare/faliment, potrivit legii; sunt distruse,

pierdute, furate sau defecte şi înlocuite, în condiţiile în care aceste situaţii sunt demonstrate sau

confirmate în mod corespunzător de contribuabil. În cazul activelor furate, contribuabilul

demonstrează furtul pe baza actelor doveditoare emise de organele judiciare.

Asocieri cu sau fără personalitate juridică - Într-o asociere fără personalitate juridică între

două sau mai multe persoane juridice române, veniturile şi cheltuielile înregistrate se atribuie

fiecărui asociat, conform prevederilor contractului de asociere12

. Veniturile şi cheltuielile

determinate de operaţiunile asocierii, transmise pe bază de decont fiecărui asociat, potrivit

reglementărilor contabile aplicabile, se iau în calcul pentru determinarea profitului impozabil al

fiecărui asociat. Documentele justificative aferente operaţiunilor asocierii sunt cele care au stat la

baza înregistrării în evidenţa contabilă de către persoana desemnată de asociaţi, conform

prevederilor contractului de asociere.

Reguli generale aplicabile persoanelor juridice cu sediul în România, înfiinţate potrivit

legislaţiei europene, şi persoanelor juridice străine care au locul de exercitare a conducerii

efective în România se aplică în aceleaşi condiţii şi situaţii

Aspecte fiscale internaţionale - Persoanele juridice străine care desfăşoară activitate prin

intermediul unui sediu permanent în România au obligaţia de a plăti impozitul pe profit pentru

profitul impozabil care este atribuibil sediului permanent.

Rezultatul fiscal se determină în următoarele condiţii:

Persoana juridică străină care desfăşoară activitatea prin intermediul mai multor sedii

permanente în România are obligaţia să stabilească unul dintre aceste sedii ca sediu permanent

desemnat pentru îndeplinirea obligaţiilor care îi revin potrivit legii. La nivelul sediului

permanent desemnat se cumulează veniturile, respectiv cheltuielile sediilor permanente

aparţinând aceleiaşi persoane juridice străine. Rezultatul fiscal al persoanei juridice străine care

îşi desfăşoară activitatea prin intermediul mai multor sedii permanente se determină la nivelul

sediului permanent desemnat să îndeplinească obligaţiile care îi revin13

.

11 art 16 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 12 art 34 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 13 art 35 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal

9.2.2. Impozitul pe veniturile microîntreprinderilor

Microîntreprinderea este o persoană juridică română care îndeplineşte cumulativ

următoarele condiţii, la data de 31 decembrie a anului fiscal precedent:

a realizat venituri, altele decât cele obţinute din desfăşurarea activităţilor respective

persoana juridică română nou-înfiinţată care, la data înregistrării în registrul comerţului,

are subscris un capital social reprezentând cel puţin echivalentul în lei al sumei de 25.000

euro poate opta să aplice prevederile acestei abordari. Opţiunea este definitivă, cu

condiţia menţinerii valorii capitalului social de la data înregistrării, pentru întreaga

perioadă de existenţă a persoanei juridice respective;

a realizat venituri, altele decât cele din consultanţă şi management, în proporţie de peste

80% din veniturile totale;

a realizat venituri care nu au depăşit echivalentul în lei a 100.000 euro. Cursul de schimb

pentru determinarea echivalentului în euro este cel valabil la închiderea exerciţiului

financiar în care s-au înregistrat veniturile;

capitalul social al acesteia este deţinut de persoane, altele decât statul şi unităţile

administrativ-teritoriale;

nu se află în dizolvare, urmată de lichidare, înregistrată în registrul comerţului sau la

instanţele judecătoreşti, potrivit legii 14

.

Microîntreprinderile sunt acele persoane juridice române care îndeplinesc cumulativ – la

sfârşitul anului fiscal precedent – următoarele condiţii:

au ca obiect de activitate producţia de bunuri materiale, prestarea de servicii şi/sau

comerţul;

au de la 1 până la 9 salariaţi inclusiv 15

;

au realizat venituri care nu au depăşit – într-un an fiscal – echivalentul în lei a 100.000

Euro inclusiv 16

;

capitalul lor social este deţinut de persoane, altele decât statul, autorităţile locale şi

instituţiile publice.

Baza de impunere, adică suma veniturilor asupra cărora urmează a se aplica cota legală în

vederea stabilirii impozitului datorat de contribuabili este venitul brut anual, format din

totalitatea veniturilor17

- indiferent din ce sursă provin – care sunt înscrise în contul de profit şi

pierderi.Tariful de impunere este alcătuit dintr-o cotă procentuală proporţională de 3 % - care nu

se modifică indiferent de cuantumul materiei impozabile şi care se aplică asupra totalităţii

veniturilor realizate la nivelul fiecărui trimestru. Perioada impozabilă este de un an şi coincide cu

14 art 47 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 15 În scopul determinării nivelului veniturilor din anul fiscal anterior vor fi avute în vedere datele financiar-contabile din balanţa de verificare

pentru anul anterior sau datele financiare din contul de profit şi pierderi pentru microîntreprinderi. 16 În scopul determinării nivelului veniturilor din anul fiscal anterior vor fi avute în vedere datele financiar-contabile din balanţa de verificare

pentru anul anterior sau datele financiare din contul de profit şi pierderi pentru microîntreprinderi. 17 În vederea impunerii, din totalul veniturilor obţinute într-un an fiscal se scad – potrivit legii – următoarele: veniturile din variaţia stocurilor; veniturile din producţia de imobilizări corporale şi necorporale; veniturile din exploatare (reprezentând cota-parte a subvenţiilor guvernamentale

şi a altor surse pentru finanţarea investiţiilor); veniturile din provizioane; veniturile rezultate din anularea datoriilor şi a majorărilor datorate

bugetului statului, care nu au fost cheltuieli deductibile la calculul profitului impozabil; veniturile obţinute din despăgubiri, de la societăţi de

asigurare, pentru pagubele produse la activele corporale proprii.

anul calendaristic, dar impozitul se stabileşte şi se plăteşte trimestrial.Plata impozitului pe

veniturile realizate de către microîntreprinderi se face, trimestrial, până la data de 25 a primei

luni din trimestrul următor. Toate sumele reprezentând impozit pe veniturile realizate de

microîntreprinderi constituie venituri publice ale bugetului de stat 18

.

Nu intră sub incidenţa prevederilor prezentului titlu persoanele juridice române care:

desfăşoară activităţi în domeniul bancar; desfăşoară activităţi în domeniile asigurărilor şi

reasigurărilor, al pieţei de capital, cu excepţia persoanelor juridice care desfăşoară activităţi de

intermediere în aceste domenii; desfăşoară activităţi în domeniul jocurilor de noroc; desfăşoară

activităţi de explorare, dezvoltare, exploatare a zăcămintelor petroliere şi gazelor naturale. Cotele

de impozitare

Cotele de impozitare pe veniturile microîntreprinderilor sunt :19

1% pentru microîntreprinderile care au peste 2 salariaţi, inclusiv;

2% pentru microîntreprinderile care au un salariat;

3% pentru microîntreprinderile care nu au salariaţi.

Dacă în cursul unui an fiscal o microîntreprindere realizează venituri mai mari de

100.000 euro sau ponderea veniturilor realizate din consultanţă şi management în veniturile

totale este de peste 20% inclusiv, aceasta datorează impozit pe profit, începând cu trimestrul în

care s-a depăşit oricare dintre aceste limite.

Calculul şi plata impozitului pe veniturile microîntreprinderilor se efectuează trimestrial,

până la data de 25 inclusiv a lunii următoare trimestrului pentru care se calculează impozitul.

Microîntreprinderile au obligaţia de a depune, până la termenul de plată a impozitului,

declaraţia de impozit pe veniturile microîntreprinderilor.

9.2.3. Impozitul pe dividende

Prin dividendul se înţelege cota-parte din beneficiul real ce se va plăti fiecărui asociat al

unei societăţi comerciale în raport direct proporţional cu participarea sa la constituirea capitalului

social (deci proporţional cu aportul său social20

) . Prin urmare, dividendele sunt venituri curente

ale persoanelor fizice şi juridice care au calitatea de asociaţi în societăţile comerciale, venituri

care sunt supuse şi ele impozitării.

18 Impozitarea veniturilor microîntreprinderilor este reglementată prin disp.art.47-57 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal . 19 art 51 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 20 Potrivit Legii societăţilor comerciale, cota-parte din profit ce se plăteşte fiecărui asociat constituie dividend. Dividendele se plătesc asociaţilor proporţional cu cota de participare la capitalul social vărsat, daca prin actul constitutiv nu se prevede altfel. Ele

se plătesc in termenul stabilit de către adunarea generala a asociaţilor sau, după caz, stabilit prin legile speciale, dar nu mai târziu de 8 luni de la

data aprobării situaţiei financiare anuale aferente exerciţiului financiar încheiat. In caz contrar, societatea comerciala va plăti o penalitate aferenta perioadei de întârziere, la nivelul dobânzii legale. Nu se vor putea distribui dividende decât din profituri determinate potrivit legii. Dividendele

plătite contrar dispoziţiilor legale se restituie, daca societatea dovedeşte ca asociaţii au cunoscut neregularitatea distribuirii sau, in împrejurările

existente, trebuiau sa o cunoască. Dreptul la acţiunea de restituire a dividendelor se prescrie in termen de 3 ani de la data distribuirii lor. Dividendele care se cuvin după data transmiterii acţiunilor aparţin cesionarului, in afara de cazul in care părţile au convenit altfel. (a se vedea

disp. art. 67 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, publicată în M.Of. nr. 126 din 17 noiembrie 1990, cu modificările si

completările aduse de: Ordonanţa de Urgenţă nr. 16 din 18 septembrie 1998; Legea nr. 99 din 26 mai 1999; Ordonanţa de Urgenţă nr. 75 din 01 iunie 1999; Legea nr. 127 din 21 iulie 2000; Ordonanţa de Urgenţă nr. 2 din 4 ianuarie 2001; Ordonanţa de Urgenţă nr. 76 din 24 mai 2001;

Ordonanţa de Urgenţă nr. 76 din 24 mai 2001 republicata in M.Of. nr. 413 din 14 iunie 2002; Ordonanţa de Urgenţă nr. 28 din 13 martie 2002;

Legea nr. 370 din 11 iunie 2002; Legea nr. 507 din 12 iulie 2002 (se va abroga începând cu data de 28 septembrie 2004 de Legea nr. 300 din 28

iunie 2004); Legea nr. 161 din 19 aprilie 2003; Legea nr. 297 din 28 iunie 2004.

Potrivit definiţiei cuprinsă într-o reglementare anterioară 21

, termenul “dividend” include

orice distribuire, în bani sau natură, în favoarea acţionarilor sau asociaţilor, din profitul stabilit pe

baza bilanţului contabil anual şi a contului de profit şi pierderi, proporţional cu cota de

participare la capitalul social.

Dacă dividendele se distribuie în natură, legea stabileşte că evaluarea produselor acordate

se va face la preţul de vânzare practicat de unitate pentru produsele din producţia proprie sau la

preţul de achiziţie pentru alte produse, iar în cazul serviciilor, pe baza tarifelor stabilite pentru

aceste servicii.

Subiectele impozabile ale acestui venit bugetar sunt aşadar asociaţii sau, după caz,

acţionarii societăţilor comerciale, iar obiectul sau materia impozabilă este reprezentată de

dividendele plătite de societate şi cuvenite asociaţilor.

Cuantumul impozitului reprezintă o cotă de 10% din valoarea dividendelor, care

constituie venit al bugetului de stat. Impozitul pe dividende se stabileşte asupra valorii brute a

dividendului plătit către o persoană juridică română.

Venitul net anual impozabil se stabileşte pe fiecare sursă din categoriile de venituri

prevăzute de lege 22

prin deducerea din venitul net anual a pierderilor fiscale reportate.

Toţi contribuabilii (inclusiv asociaţiile fără personalitate juridică ) care încep o activitate

(producătoare de venit) în cursul anului fiscal sunt obligaţi să depună 23

– la organul fiscal

competent, în termen de 15 zile de la producerea evenimentului – o declaraţie referitoare la

veniturile şi cheltuielile estimate a se realiza în anul respectiv 24

.

Sectiunea 9.3. Impozite indirecte datorate bugetului de stat

Impozitarea indirectă – ca formă de prelevare la buget a unor sume de bani – se

caracterizează prin faptul că ea vizează în mod exclusiv consumul de bunuri şi servicii,

determinând o împărţire a sarcinii fiscale, în sensul că impozitele indirecte (prin intermediul

cărora ea se realizează) se datorează şi se plătesc de către o persoană, dar se suportă de către o

altă persoană.25

Impozitele indirecte sunt acele surse ale veniturilor bugetare care se realizează, în

principal, sub forma impunerii asupra consumului, percepându-se în momentul vânzării unor

mărfuri, al prestării anumitor servicii, respectiv al executării unor lucrări. Ele se percep, deci, în

principiu, de la toţi cei care produc ori distribuie bunuri sau prestează servicii din categoria celor

impuse. Din acest motiv, impozitele indirecte se mai numesc, generic, şi taxe de consumaţie 26

.

21 Ordonanţa Guvernului României nr. 26/1995, publicată în M.Of., partea I, nr. 201 din 30 august 1995, aprobată cu modificări prin Legea nr. 101/1995 publicată în M.Of. nr. 270 din 21 noiembrie 1995, în prezent abrogată. 22 Este vorba despre următoarele categorii: venituri din activităţi independente; venituri din cedarea folosinţei bunurilor; venituri din activităţi

agricole (conform disp. art. 67 si urmat. din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal ). 23 În materia impozitării veniturilor, asocierile fără personalitate juridică se supun unor reguli speciale, reglementate prin art 78 din Legea nr.

227/2015 privind Codul fiscal. 24 Nu au această obligaţie contribuabilii care realizează exclusiv venituri pentru care impozitul se percepe prin reţinere la sursă (conform disp. art. 79 si urmat din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal ). 25 Dan Tudor Lazăr, Adrian Mihai Inceu, op. cit., p.195 – 198. 26 Ioan Gliga, op. cit., ediţia 1998, p. 144; Mircea Ştefan Minea, op.cit., p. 119; Pierre Beltrame, La fiscalite en france, Edit. Hachette, Paris,

l998, p.18.

Vizând în mod direct consumul, impozitele indirecte sunt suportate de către consumatorul

final, adică de către cel care utilizează pentru sine bunul ori serviciul în preţul căruia este

încorporat impozitul. În sfârşit, se impune sublinierea faptului că impozitele indirecte au un

caracter real, întrucât stabilirea cuantumului lor se face fără a se ţine seamă – în vreun fel – de

veniturile, averea sau situaţia personală a celor care suportă impozitele.

Impozitele indirecte se percep fie în cote proporţionale stabilite asupra valorilor

mărfurilor vândute şi/sau a serviciilor prestate, fie în sume fixe pe unitatea de măsură 27

, astfel că

– indiferent de veniturile sau puterea de cumpărare a contribuabilului – cota impozitului indirect

perceput la vânzarea unei mărfi sau a unui serviciu este unică. De aceea, raportat la veniturile de

care dispune o persoană, cu cât contribuabilul realizează venituri mai mici, cu atât sarcina fiscală

pe care el trebuie să o suporte este mai mare şi invers. În acelaşi timp, însă, cu cât o persoană

consumă mai multe bunuri şi servicii, cu atât şi gradul de suportare a sarcinii fiscale va fi mai

mare şi invers.

Reprezentând un sistem de impozitare generalizat (în sensul cuprinderii unei largi

categorii de contribuabili), taxele de consumaţie (impozitele pe consum) se prezintă sub diferite

forme: astfel, ele pot fi taxe de consumaţie generale, cele care cuprind toate mărfurile, indiferent

dacă acestea reprezintă bunuri de consum sau mijloace de producţie (taxa pe valoarea adăugată),

sau taxe de consumaţie speciale, adică acelea care se aşează numai asupra anumitor mărfuri sau

servicii (monopolurile fiscale şi accizele).

9.3.1. Taxele vamale

Taxele vamale reprezintă acea categorie de impozite indirecte, incluse în categoria

„taxelor speciale de consumaţie”, care se percep asupra mărfurilor care trec frontiera vamală a

unui stat 28

. Ele sunt impozite indirecte întrucât sunt plătite de persoanele fizice sau juridice care,

în cadrul tranzacţiilor comerciale, importă sau exportă bunuri sau tranzitează cu acestea frontiera

vamală a unui stat. În schimb, aceste impozite sunt suportate de consumatorul final, cuantumul

lor regăsindu-se în preţul de piaţă al produselor care constituie sau conţin bunuri pentru care s-au

plătit taxe vamale.

9.3.2. Accize şi alte taxe speciale

Accizele sunt taxe speciale de consum care se datorează bugetului de stat pentru

producţie sau importul şi pentru desfacerea anumitor categorii de produse, precum: băuturi

alcoolice, tutun, uleiuri minerale, confecţii din blănuri naturale, obiecte din cristal, bijuterii din

aur şi/sau din platină, parfumuri, autoturisme şi ambarcaţiuni pentru agrement, aparate electro-

casnice, arme de vânătoare etc. Alăturat acestora, sunt impozitate: producţia internă de ţiţei şi de

gaze naturale.

Regimul accizelor in Romania sunt reglementate de art 335-452 din Codul Fiscal.

27 În principiu, bunurile (produsele) sau serviciile importate sunt supuse aceloraşi taxe (impozite) ca şi produsele indigene, iar cele destinate

exportului sunt – cu unele excepţii – scutite de plata diferitelor taxe (a se vedea infra, Secţiunea a III-a, paragraful l0, referitor la taxele vamale). 28 Mircea Ştefan Minea, Dreptul finanţelor publice, op.cit., 1999, p.172

Regimul accizelor armonizate

Accizele armonizate sunt venituri datorate la bugetul statului şi care se colectează

conform prevederilor prezentului capitol.

Accizele armonizate, sunt taxe speciale percepute direct sau indirect asupra consumului

următoarelor produse:

A) alcool şi băuturi alcoolice;

B) tutun prelucrat ;

C) produse energetice şi energie electrică.

A) Alcool şi băuturi alcoolice

Bere

În înţelesul prezentului capitol, bere reprezintă sau orice produs, având, o concentraţie

alcoolică mai mare de 0,5% în volum29

.

Vinuri

În înţelesul prezentului capitol, vinurile sunt:

a) vinuri liniştite;

b) vinuri spumoase.30

Băuturi fermentate, altele decât bere şi vinuri

În înţelesul prezentului capitol, băuturile fermentate, altele decât bere şi vinuri,

reprezintă:

a) băuturi fermentate liniştite, precum şi toate produsele , cu excepţia altor băuturi

fermentate spumoase;

b) băuturi fermentate spumoase, care sunt prezentate în sticle închise cu dop tip ciupercă

fixat cu ajutorul legăturilor sau care sunt sub presiune egală ori mai mare de 3 bari

datorată dioxidului de.

Sunt exceptate de la plata accizelor băuturile fermentate, altele decât bere şi vinuri,

fabricate de persoana fizică şi consumate de către aceasta şi membrii familiei sale, cu condiţia să

nu fie vândute31

.

Produse intermediare

Produsele intermediare reprezintă toate produsele care au o concentraţie alcoolică ce

depăşeşte 1,2% în volum, dar nu depăşeşte 22% în volum32

.

Alcool etilic

Alcool etilic reprezintă, toate produsele care au o concentraţie alcoolică ce depăşeşte

1,2% în volum 33

.

B) Tutun prelucrat

În înţelesul prezentului capitol, tutun prelucrat reprezintă:

29 art 335 al 2 si 349 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 30 art 335 al 2 si 350 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 31 art 351 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 32 art 352 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 33 art 353 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal

a) ţigarete;

b) ţigări şi ţigări de foi;

c) tutun de fumat:

d) tutun de fumat fin tăiat,destinat rulării în ţigarete;

e) alte tutunuri de fumat 34

.

C) Produse energetice şi energie electrică

Produsele energetice sunt: produsele, dacă acestea sunt destinate utilizării drept

combustibil pentru încălzire sau combustibil pentru motor cu diferite coduri conform art 355 din

Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal;

Produsele energetice pentru care se datorează accize sunt: benzina cu plumb, benzina fără

plumb, motorina, kerosenul, gazul petrolier lichefiat, gazul natural, păcura, cărbunele şi cocsul.

De asemenea, se datorează accize pentru produsele energetice, care sunt destinate a fi

utilizate, puse în vânzare ori utilizate drept combustibil pentru încălzire sau combustibil pentru

motor.35

Gaz natural

Gazul natural este supus accizelor şi accizele devin exigibile la momentul furnizării de

către distribuitorii sau redistribuitorii autorizaţi potrivit legii direct către consumatorii

finali din România. 36

Cărbune, cocs şi lignit

Cărbunele, cocsul şi lignitul sunt supuse accizelor şi accizele devin exigibile la momentul

livrării acestora în România de către operatorii economici producători sau de către operatorii

economici care efectuează achiziţii intracomunitare ori care importă astfel de produse.37

Energie electrică

Energia electrică este supusă accizelor şi accizele devin exigibile la momentul furnizării

energiei electrice, după caz, de producători, distribuitori sau redistribuitori către consumatorii

finali din România.38

Faptul generator, exigibilitatea si eliberarea pentru consum

Produsele accizabile sunt supuse regimului accizelor la momentul: producerii acestora,

inclusiv, acolo unde este cazul, la momentul extracţiei acestora, pe teritoriul Uniunii Europene

sau importului acestora pe teritoriul Uniunii Europene.39

34 art 354 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 35 art 355 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 36 art 356 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 37 art 357 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 38 art 358 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 39 art 338 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal

Accizele devin exigibile în momentul eliberării pentru consum şi în statul membru în care

se face eliberarea pentru consum. Condiţiile de exigibilitate şi nivelul accizelor aplicabile sunt

cele în vigoare la data la care accizele devin exigibile în statul membru în care are loc eliberarea

pentru consum.40

Prin produse accizabile ce pot fi eliberate pentru consum se înţelege produse accizabile

care îndeplinesc condiţiile legale de comercializare.

Nivelul şi calculul accizelor

Nivelul accize se actualizează anual cu creşterea preţurilor de consum din ultimele 12

luni, calculată în luna septembrie a anului anterior celui de aplicare, faţă de perioada octombrie

2014 - septembrie 2015, comunicată oficial de Institutul Naţional de Statistică până la data de 15

octombrie. Nivelul accizelor actualizat se publică pe site-ul Ministerului Finanţelor Publice, până

cel mai târziu pe data de 20 octombrie a fiecărui an 41

.

Obligaţiile plătitorilor de accize

Plătitorii de accize au obligaţia de a se înregistra la autoritatea competentă.

Orice plătitor de accize poartă răspunderea pentru calcularea corectă şi plata la termenul

legal a accizelor către bugetul de stat şi pentru depunerea la termenul legal a declaraţiilor de

accize la autoritatea competentă, conform prevederilor prezentului capitol. 42

Termenul de plată a accizelor este până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în

care accizele devin exigibile, cu excepţia cazurilor pentru care se prevede în mod expres un alt

termen de plată.

Cu ocazia depunerii declaraţiei lunare de accize se regularizează eventualele diferenţe

dintre valoarea accizelor virate la bugetul de stat de către beneficiarii produselor, în numele

antrepozitului fiscal ori al destinatarului înregistrat, şi valoarea accizelor aferente cantităţilor de

produse energetice efectiv livrate de aceştia, în decursul lunii precedente.43

Depunerea declaraţiilor de accize, garanţii.

Orice plătitor de accize, cu excepţia importatorului autorizat, are obligaţia de a depune

lunar la autoritatea competentă o declaraţie de accize, indiferent dacă se datorează sau nu plata

accizei pentru luna respectivă. Declaraţiile de accize se depun la autoritatea competentă de către

plătitorii de accize până pe data de 25 inclusiv a lunii următoare celei la care se referă

declaraţia44

.

Antrepozitarul autorizat, destinatarul înregistrat, expeditorul înregistrat şi importatorul

autorizat au obligaţia depunerii la autoritatea competentă a unei garanţii, la nivelul stabilit

conform prevederilor din normele metodologice, care să asigure plata accizelor ce pot deveni

exigibile. În cazul antrepozitarilor autorizaţi, prin normele metodologice se stabilesc niveluri

40 art 339 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 41 art 342 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 42 art 344 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 43 art 345 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 44 art 346 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal

minime şi maxime ale garanţiilor, în funcţie de natura şi volumul produselor accizabile ce

urmează a fi realizate sau depozitate. Garanţia este valabilă pe întreg teritoriul Uniunii Europene.

Autorizarea operatorilor economici care desfăşoară activităţi cu produse accizabile în

regim suspensiv de accize

Autorizarea antrepozitelor fiscale, a destinatarilor înregistraţi, a expeditorilor înregistraţi

şi a importatorilor autorizaţi se efectuează de către autoritatea competentă prin Comisia pentru

autorizarea operatorilor cu produse supuse accizelor armonizate, instituită la nivelul Ministerului

Finanţelor Publice. Prin excepţie, autorizarea antrepozitelor fiscale pentru producţia exclusivă

de vinuri realizată de către contribuabili, alţii decât contribuabilii mari şi mijlocii stabiliţi

conform reglementărilor în vigoare, micile distilerii, precum şi micile fabrici de bere

independente se poate face şi prin comisii constituite la nivelul structurilor teritoriale ale

A.N.A.F., denumite comisii teritoriale.

În exercitarea atribuţiilor sale, Comisia poate solicita orice informaţii şi documente de la

structurile din cadrul Ministerului Finanţelor Publice, de la A.N.A.F. şi de la alte instituţii ale

statului, pe care le consideră necesare în soluţionarea cererilor înregistrate.45

Competențele, componența, precum și regulamentul de organizare și funcționare ale

comisiilor teritoriale sunt stabilite prin ordin al ministrului finanțelor publice.

Scutiri de la plata accizelor

Produsele accizabile sunt scutite de plata accizelor dacă sunt destinate utilizării: în

contextul relaţiilor diplomatice sau consulare; de către organizaţiile internaţionale recunoscute ca

atare de autorităţile publice din România şi de către membrii acestor organizaţii, în limitele şi în

condiţiile stabilite prin convenţiile internaţionale privind instituirea acestor organizaţii sau prin

acordurile de sediu; de către forţele armate ale oricărui stat parte la Tratatul Atlanticului de Nord,

altul decât România, pentru uzul forţelor armate în cauză, pentru personalul civil însoţitor sau

pentru aprovizionarea popotelor ori a cantinelor acestora; pentru consum în cadrul unui acord

încheiat cu ţări terţe sau cu organizaţii internaţionale, cu condiţia ca acordul în cauză să fie

permis ori autorizat în ceea ce priveşte scutirea de la plata taxei pe valoarea adăugată.

Produsele accizabile care se deplasează în regim suspensiv de accize către un beneficiar

al scutirilor, sunt însoţite de certificat de scutire.

Scutiri speciale

Sunt scutite de la plata accizelor produsele accizabile furnizate de magazinele duty-free,

transportate în bagajul personal al călătorilor care se deplasează pe cale aeriană sau maritimă

către un teritoriu terţ ori către o ţară terţă.

Sunt scutite de la plata accizelor produsele furnizate la bordul unei aeronave sau al unei

nave pe parcursul călătoriei pe cale aeriană ori maritimă către un teritoriu terţ sau către o ţară

terţă.

Sunt scutite de la plata accizelor alcoolul etilic şi alte produse alcoolice atunci când sunt:

45 art 360 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal

complet denaturate;

denaturate şi utilizate pentru producerea de produse care nu sunt destinate consumului

uman;

utilizate pentru producerea oţetului

utilizate pentru producerea de medicamente etc.; 46

Este scutit de la plata accizelor tutunul prelucrat, atunci când este destinat în exclusivitate

testelor ştiinţifice şi celor privind calitatea produselor.

Scutiri pentru produse energetice şi energie electric- produsele energetice livrate în

vederea utilizării drept combustibil pentru aviaţie.47

Marcarea produselor alcoolice şi a tutunului prelucrat.

Se aplică următoarelor produse accizabile:

produse intermediare şi alcool etilic, cu excepţiile prevăzute prin normele metodologice;

tutun prelucrat.

Nu este supus obligaţiei de marcare orice produs accizabil scutit de la plata accizelor.

Produsele accizabile pot fi eliberate pentru consum sau pot fi importate pe teritoriul României

numai dacă acestea sunt marcate conform prevederilor prezentei secţiuni. Responsabilitatea

marcării produselor accizabile revine antrepozitarilor autorizaţi, destinatarilor înregistraţi sau

importatorilor autorizaţi.48

Marcarea produselor accizabile se efectuează prin timbre sau banderole.

Produsele energetic sau asimilate acestora din punctul de vedere al nivelului accizelor pot

fi eliberate pentru consum, deţinute în afara unui antrepozit fiscal, transportate inclusiv în regim

suspensiv de accize, utilizate, oferite spre vânzare ori vândute, pe teritoriul României, numai

dacă sunt marcate şi colorate potrivit prevederilor legale.

Regimul accizelor nearmonizate

Accizele nearmonizate sunt venituri datorate la bugetul statului şi care se colectează

conform prevederilor prezentului capitol. Accizele nearmonizate sunt taxe speciale percepute

asupra următoarelor produse:

produse din tutun încălzit care, prin încălzire, emit un aerosol ce poate fi inhalat, fără a

avea loc combustia amestecului de tutun;

lichidele cu conţinut de nicotină destinate inhalării cu ajutorul unui dispozitiv electronic

de tip "Ţigaretă electronică49

".

9.3.3. Taxa pe valoarea adăugată

Taxa pe valoarea adăugată este definită – în literatura de specialitate 50

– ca fiind acel

impozit indirect care se aplică pe fiecare stadiu al circuitului economic (ciclului de fabricaţie şi

46 art 397 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 47 art 399 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 48 art 422 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 49 art 439 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 50 Philippe Bonafoux, Antoine Rodarie, LAMY FISCAL, TVA et taxes indirectes, Edit. “Lamy S.A.”, Paris, 1990, p. 3; Raymond Muzellec,

distribuţie) al unui produs finit, asupra valorii adăugate realizate (obţinute) în fiecare etapă de

către toţi cei care contribuie la producerea şi desfacerea acelui produs, până când el ajunge la

consumatorul final 51

.

Taxa pe valoarea adăugată este un impozit indirect datorat la bugetul statului şi care este

colectat conform prevederilor Legii nr.227/2015 privind Codul fiscal.52

Taxa pe valoarea

adăugată este un procedeu modern de impunere, care a înlocuit, în România, impozitul pe

circulaţia mărfurilor şi a înlăturat impunerea în cascadă a mărfurilor şi produselor, care

presupunea o impunere multiplă (adică impozit la impozit) a aceluiaşi produs în raport de modul

de producţie sau de destinaţia acestuia.

Taxa pe valoarea adăugată se calculează, în general, prin aplicarea cotei de impozit fie

asupra valorii adăugate a fiecărui stadiu al circuitului economic (ca diferenţă dintre vânzările şi

cumpărările efectuate ale aceluiaşi stadiu economic), fie asupra preţului de vânzare din stadiul

respectiv, obţinându-se astfel taxa asupra preţului de vânzare, din care se deduce taxa aferentă

preţului de vânzare din stadiul anterior. Diferenţa reprezintă taxa pe valoarea adăugată aferentă

stadiului respectiv.

Prin directiva a Uniunii Europene din 1967 s-a stabilit necesitatea adoptării taxei pe

valoarea adăugată de toate ţările membre, iar prin Directiva a VI-a a Consiliului U.E. nr.

77/388/CEE din 17 mai 1977 s-a prevăzut nevoia armonizării legislaţiei respective între ţările

membre, precum şi de ţările asociate. Astfel, s-au adoptat norme juridice comunitare în vederea

aşezării uniforme a taxei pe valoarea adăugată, în care regăsim: sfera de aplicare a TVA;

operaţiunile supuse impozitării, baza de impunere, regimul cotelor de impunere, subiecţii

impunerii, operaţiuni scutite de TVA, regimul deducerilor, locul impozitării. Normele

comunitare lasă, totuşi, la nivelul ţărilor-membre, posibilitatea stabilirii în concret a unora

dintre măsurile arătate mai sus. Spre exemplu, în legătură cu nivelul cotelor de impunere este

prevăzută o cotă standard (care nu poate fi mai mică de 15%), iar ţările membre au stabilit

niveluri diferite, în acest sens. Astfel, în Luxemburg întâlnim cea mai redusă cotă - de 15%, în

Germania şi Spania – 16%, iar în Danemarca şi Suedia – cea mai ridicată cotă de 25%.

Începutul formării pieţei unice (de la 01.01.1993) a determinat trecerea la un sistem

tranzitoriu de TVA ca urmare a desfiinţării controlului la circulaţia mărfurilor şi serviciilor între

statele membre ale UE.

Comisia Europeană a făcut mai multe propuneri de utilizare a numai două cote: una

standard (cuprinsă între 15% şi 25%) şi una redusă la un nivel minim de 5%;

Subiecţii impunerii

Sunt subiecţi ai impunerii persoanele care desfăşoară, în mod independent şi indiferent de

loc, activităţi economice de producţie, comerţ sau prestări de servicii, inclusiv activităţile

extractive, agricole şi activităţile profesiilor libere sau asimilate acestora, exploatarea bunurilor

op.cit., p. 474; Ioan Gliga, op.cit., ediţia 1994, p. 208; D. D. Şaguna, op.cit., ediţia 1997, vol. II, p. 253; Ioan Condor, op.cit., ediţia 1996, p. 269; Mircea Ştefan Minea, op.cit., p. 112; Iulian Văcărel şi alţii, op.cit., p. 252. 51 Legal, taxa pe valoarea adăugată este – simplu şi clar definită – ca fiind “un impozit indirect care se datorează bugetului de stat” (art. 125 Cod

fiscal). 52 art 265 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal

corporale sau necorporale, în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate. Astfel de

persoane menţionate mai sus sunt persoanele fizice, în mod individual sau constituite în asociaţii

şi persoanele juridice, cu activitate economică, cum ar fi societăţile comerciale cu capital de stat,

privat sau mixt, regii autonome etc.

Persoane impozabile şi activitatea economica 53

Este considerată persoană impozabilă orice persoană care desfăşoară, de o manieră

independentă şi indiferent de loc, activităţi economice, oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei

activităţi. Activităţile economice cuprind activităţile producătorilor, comercianţilor sau

prestatorilor de servicii, inclusiv activităţile extractive, agricole şi activităţile profesiilor liberale

sau asimilate acestora. De asemenea constituie activitate economică exploatarea bunurilor

corporale sau necorporale în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate

Prin excepţie, instituţiile publice devin, de asemenea, impozabile dacă desfăşoară

următoarele activităţi:54

furnizarea de apă, gaz, energie electrică, energie termică, agent frigorific şi altele de

aceeaşi natură;

transport de bunuri şi persoane;

telecomunicaţii;

activităţile organelor de publicitate comercială, agenţiilor de călătorii;

servicii prestate de porturi şi aeroporturi etc;

activitatea târgurilor şi expoziţiilor comerciale;

operaţiunile posturilor publice de radio şi televiziune.

Sfera de aplicare

Obiectul impunerii îl constituie operaţiunile cu plată sau asimilate acestora, efectuate pe

teritoriul României, de persoane impozabile în legătură cu: livrarea de bunuri; prestarea de

servicii; shimbul de bunuri sau servicii; achiziţiile intracomunitare de bunuri; importul de bunuri.

Locul operaţiunilor impozabile (teritorialitatea)

În momentul actual, în România, prin reglementările Codului fiscal, se aplică principiul

destinaţiei mărfurilor, atât în cazul livrărilor de bunuri, cât şi al prestărilor de servicii.

Locul livrărilor de bunuri îl reprezintă, cu titlu exemplificativ:

locul unde se efectuează instalarea sau montajul, în cazul bunurilor care fac obiectul unei

instalări sau montaj;

locul de plecare al transportului de pasageri, în cazul în care livrările de bunuri sunt

efectuate la bordul unui vapor, avion ori într-un tren, autocar etc;

locul unde se găsesc bunurile când începe expedierea sau transportul.

Locul prestărilor de servicii este considerat a fi locul unde prestatorul este stabilit sau are

un sediu fix de la care serviciile sunt efectuate, cu anumite excepţii prevăzute de lege.

53 art 269 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 54 art 269 al 2 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal

Locul achiziţiei intracomunitare de bunuri se consideră a fi locul unde se găsesc bunurile

în momentul în care se încheie expedierea sau transportul bunurilor.

Locul importului de bunuri se consideră teritoriul statului membru în care se află bunurile

când intră pe teritoriul comunitar.

Baza de impozitare pentru livrările de bunuri şi prestările de servicii în interiorul

României.

În această situaţie, baza de impozitare este determinată de tot ceea ce constituie

contravaloare obţinută sau care urmează a fi obţinută de furnizor sau prestator din partea

cumpărătorului, beneficiarului sau a unui terţ inclusiv subvenţiile legate direct de preţul acestor

operaţiuni. La aceasta se adaugă: cheltuielile accesorii (comisioanele, cheltuielile de

ambalare, transport şi asigurare), precum şi impozitele şi taxele, dacă prin lege nu se prevede

altfel, exclusiv TVA ( adică se evidenţiază separat).

Valoarea livrării sau prestării se determină, în principal, în raport de:

preţul de achiziţie (de cumpărare), determinat la momentul livrării;

preţul de cost, dacă nu se poate determina preţul de achiziţie;

tarifele negociate pentru prestările de servicii etc.

În Codul fiscal sunt reglementate şi elementele care nu se cuprind în baza de impozitare:

rabaturile, remizele şi alte reduceri de preţ, acordate de furnizori direct clienţilor;

sumele achitate de furnizor sau prestator în contul clientului şi care, apoi, se decontează

acestuia;

valoarea ambalajelor care circulă între furnizorii de marfă şi clienţi, prin schimb, fără

facturare;

daunele-interese stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă, pentru neîndeplinirea

totală sau parţială a obligaţiilor contractuale, dacă sunt percepute peste preţurile sau

tarifele negociate;

dobânzile percepute, după data livrării pentru plăţi cu întârziere.

Baza de impozitare pentru achiziţiile intracomunitare

În acest caz, baza de impozitare se stabileşte după aceleaşi reguli prevăzute de Codul

fiscal, referitoare la stabilirea bazei de impozitare pentru livrări de bunuri şi prestări de servicii

efectuate pe teritoriul ţării.

Baza de impozitare cuprinde şi accizele plătite sau datorate în alt stat membru decât

România de persoane care efectuează achiziţia intracomunitară pentru bunurile achiziţionate.

Baza de impozitare pentru import

Pentru bunurile din import, baza de impozitare este constituită din valoarea în vamă a

bunurilor, la care se adaugă orice taxe, impozite, comisioane şi alte taxe datorate în afara

României, precum şi cele datorate ca urmare a importului bunurilor în România.

Valoarea în vamă, potrivit reglementărilor vamale, este determinată de:

preţul de import;

alte cheltuieli, cum ar fi:

cheltuielile de transport pe parcurs extern;

cheltuielile de asigurare tot pe parcurs extern;

cheltuielile de încărcare, descărcare şi manipulare, aferente transportului mărfurilor

importate, achitate pe parcurs extern.

În baza de impozitare se cuprind şi cheltuielile accesorii, cum ar fi: comisioanele,

cheltuielile de ambalare, de transport şi asigurare până la primul loc de destinaţie a bunurilor în

România, stipulat în documentul de transport.

Elementele care nu se includ în baza de impozitare pentru operaţiunile din interiorul ţării,

rămân aceleaşi şi pentru operaţiunile din import.

Faptul generator şi exigibilitatea taxei pe valoarea adăugată.

Faptul generator este faptul prin care sunt realizate condiţiile legale necesare pentru

exigibilitatea taxei. Potrivit Codului fiscal, faptul generator ia naştere, de regulă, în momentul

efectuării livrărilor de bunuri sau prestărilor de servicii, cu anumite excepţii.

Exigibilitatea, un element important al TVA, este definită ca fiind dreptul organului

fiscal de a pretinde plătitorului, la o anumită dată, plata taxei datorată bugetului de stat, chiar

dacă plata poate fi amânată.

În general, TVA devine exigibilă pentru livrările de bunuri şi prestările de servicii la

realizarea faptului generator.

De la regulă, există însă şi excepţii:

pentru livrările de bunuri şi prestările de servicii în care se încasează avansuri,

exigibilitatea intervine la data încasării acestuia;

pentru livrările de bunuri sau prestările de servicii realizate prin maşini automate de

vânzare, la data extragerii numerarului.

Pentru prestările de servicii şi livrările de bunuri care se efectuează continuu (energia

electrică şi termică, apă, servicii de telefonie etc.), exigibilitatea taxei intervine la data emiterii

facturii, prin care se stabileşte debitul clientului.

În cazul unei achiziţii intracomunitare de bunuri, faptul generator intervine la data la care

ar interveni faptul generator pentru livrări de bunuri similare, în statul membru în care se face

achiziţia.55

Exigibilitatea pentru livrări de bunuri şi prestări de servicii,exigibilitatea taxei intervine la

data la care are loc faptul generator. 56

În cazul în care, la import, bunurile sunt supuse unor taxe, faptul generator şi

exigibilitatea taxei intervin la data la care intervin faptul generator şi exigibilitatea respectivelor

taxe comunitare. Faptul generator intervine la data livrării bunurilor sau la data prestării

serviciilor conform codului fiscal.57

Cote de impozitare

55 art 270 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 56 art 282 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 57 art 281 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal

Cota standard se aplică asupra bazei de impozitare pentru operaţiunile impozabile care nu

sunt scutite de taxă sau care nu sunt supuse cotelor reduse, iar nivelul acesteia este:

a) 20% începând cu data de 1 ianuarie 2016 şi până la data de 31 decembrie 2016;

b) 19% începând cu data de 1 ianuarie 2017.

Cota redusă de 9% se aplică asupra bazei de impozitare pentru următoarele prestări de

servicii şi/sau livrări de bunuri: livrarea de proteze şi accesorii ale acestora, definite prin normele

metodologice conform legislaţiei specifice, cu excepţia protezelor dentare scutite de taxă;

livrarea de produse ortopedice; livrarea de medicamente de uz uman şi veterinar; cazarea în

cadrul sectorului hotelier sau al sectoarelor cu funcţie similară, inclusiv închirierea terenurilor

amenajate pentru camping; livrarea următoarelor bunuri: alimente, inclusiv băuturi, cu excepţia

băuturilor alcoolice, destinate consumului uman şi animal, animale şi păsări vii din specii

domestice, seminţe, plante şi ingrediente utilizate în prepararea alimentelor, produse utilizate

pentru a completa sau înlocui alimentele, serviciile de restaurant şi de catering, cu excepţia

băuturilor alcoolice, altele decât berea; livrarea apei potabile şi a apei pentru irigaţii în

agricultură.

Cota redusă de 5% se aplică asupra bazei de impozitare pentru următoarele livrări de

bunuri şi prestări de servicii: manuale şcolare, cărţi, ziare şi reviste, cu excepţia celor destinate

exclusiv sau în principal publicităţii; serviciile constând în permiterea accesului la castele,

muzee, case memoriale, monumente istorice, monumente de arhitectură şi arheologice, grădini

zoologice şi botanice, târguri, expoziţii şi evenimente culturale, evenimente sportive,

cinematografe, altele decât cele scutite ; livrarea locuinţelor ca parte a politicii sociale, inclusiv a

terenului pe care sunt construite. Terenul pe care este construită locuinţa include şi amprenta la

sol a locuinţei58

.

Din punct de vedere al cotelor de impunere, operaţiunile care fac obiectul TVA se împart

în:

operaţiuni impozabile obligatoriu, cărora li se aplică cotele de impunere de 20 %,

respectiv 9%;

operaţiuni scutite de plata TVA,cu sau fără drept de deducere;

importuri și achiziții intracomunitare,scutite de taxă;

regimul special de scutire.

În cadrul operaţiunilor impozabile obligatoriu, cota de 20% se aplică asupra bazei de

impozitare, determinată după regulile arătate anterior.

De taxa pe valoarea adăugată sunt scutite următoarele operaţiuni:59

spitalizarea, îngrijirile medicale, inclusiv veterinare şi operaţiunile strâns legate de acestea;

prestările de îngrijire şi supraveghere efectuate de personal medical şi paramedical;

livrările de organe, de sânge şi de lapte, de provenienţă umană;

activitatea de învăţământ desfăşurată de unităţile autorizate;

58 art 291 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 59 art 292 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal

prestările de servicii legate de practicarea sportului sau a educaţiei fizice, efectuate de

organizaţii fără scop patrimonial;

prestările de servicii strâns legate de protecţia copiilor şi a tinerilor;

prestările de servicii culturale efectuate de instituţii publice sau organizaţii culturale

nonprofit;

prestările legate de anumite servicii financiare şi bancare (acordarea şi negocierea de

credite, orice operaţiune legată de depozite şi conturi financiare, gestiunea fondurilor

comune de plasament şi a fondurilor comune de garantare a creanţelor ş.a.);

operaţiunile de asigurare (reasigurare);

arendarea, concesionarea, închirierea şi leasingul de bunuri imobile cu anumite excepţii

prevăzute de lege etc;

meditaţiile acordate în particular de cadre didactice din domeniul învăţământului şcolar,

preuniversitar şi universitar etc.

Totodata exista si scutiri pentru importuri si exporturi de bunuri şi pentru achiziţii

intracomunitare conform art. 293 si art.294 din Legea nr.227/2015 privind Codul fiscal60

.

TVA colectată este taxa pe valoarea adăugată, care face obiectul facturării bunurilor

livrate sau serviciilor prestate. Noţiunea este utilizată în contrast cu TVA deductibilă, pentru care

se acordă drept de deducere, în condiţiile menţionate mai sus.

Obligaţiile plătitorilor de TVA

Persoanele impozabile trebuie să declare începerea, schimbarea şi încetarea activităţii lor.

De asemenea, persoanele impozabile înregistrate ca plătitoare de TVA trebuie să solicite

scoaterea din evidenţă ca plătitor, în caz de încetare a activităţii, în termen de 15 zile de la data

actului în care se consemnează situaţia respectivă.

Persoana impozabilă, înregistrată ca plătitor de TVA, are obligaţia să emită facturi fiscale

pentru livrările de bunuri sau prestările de servicii efectuate către fiecare beneficiar şi să

autofactureze fiecare livrare de bunuri sau prestare de servicii către sine (dacă nu se află în

posesia facturii emise de furnizor).

Persoanele înregistrate ca plătitoare de TVA trebuie să întocmească şi să depună la

organul fiscal competent pentru fiecare perioadă fiscală, până la data de 25 inclusiv a lunii

următoare, decontul de taxă, potrivit modelului stabilit de Ministerul Finanţelor Publice.

Tot până la această dată se achită şi TVA datorată.

Evidenţa operativă a TVA-ului se organizează cu ajutorul a două registre: Jurnalul pentru

vânzări şi Jurnalul pentru cumpărări.

Ambele jurnale evidenţiază zilnic operaţiunile, documentele, valoarea bazei de impozitare şi a

TVA-ului aferent tuturor tranzacţiilor desfăşurate de către unitatea patrimonială.

Dreptul de deducere ia naştere la momentul exigibilităţii taxei.

60 art 293 si 294 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal

Dreptul de deducere a TVA aferente achiziţiilor efectuate de o persoană impozabilă de la

o persoană impozabilă care aplică sistemul TVA la încasare este amânat până la data la care taxa

aferentă bunurilor şi serviciilor care i-au fost livrate/prestate a fost plătită furnizorului

/prestatorului său. Prin exceptie se limitează la 50% dreptul de deducere a taxei aferente

cumpărării, achiziţiei intracomunitare, importului, închirierii sau leasingului de vehicule rutiere

motorizate şi a taxei aferente cheltuielilor legate de vehiculele aflate în proprietatea sau în

folosinţa persoanei impozabile, în cazul în care vehiculele nu sunt utilizate exclusiv în scopul

activităţii economice.61

Regimul special de scutire pentru întreprinderile mici

Persoana impozabilă stabilită în România, a cărei cifră de afaceri anuală, declarată sau

realizată, este inferioară plafonului de 65.000 euro, al cărui echivalent în lei se stabileşte la cursul

de schimb comunicat de Banca Naţională a României la data aderării şi se rotunjeşte la

următoarea mie, respectiv 220.000 lei, poate aplica scutirea de taxă, denumită în continuare

regim special de scutire. Cifra de afaceri care serveşte drept referinţă pentru aplicare este

constituită din valoarea totală, exclusiv taxa în situaţia persoanelor impozabile care solicită

scoaterea din evidenţa persoanelor înregistrate în scopuri de TVA, a livrărilor de bunuri şi a

prestărilor de servicii efectuate de persoana impozabilă în cursul unui an calendaristic, taxabile

sau, după caz, care ar fi taxabile dacă nu ar fi desfăşurate de o mică întreprindere, a operaţiunilor

rezultate din activităţi economice pentru care locul livrării/prestării se consideră ca fiind în

străinătate, dacă taxa ar fi deductibilă, în cazul în care aceste operaţiuni ar fi fost realizate în

România.62

Persoanele obligate la plata taxei pentru orice operaţiune sau care se identifică drept

persoane înregistrate în scopuri de TVA, conform prezentului titlu, în scopul desfăşurării oricărei

operaţiuni, trebuie să ţină evidenţe pentru orice operaţiune reglementată de prezentul titlu.

Persoanele impozabile şi persoanele juridice neimpozabile trebuie să ţină evidenţe

corecte şi complete ale tuturor achiziţiilor intracomunitare63

.

Perioada fiscală este luna calendaristică.

Persoanele înregistrate trebuie să depună la organele fiscale competente, pentru fiecare

perioadă fiscală, un decont de taxă, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care se

încheie perioada fiscală respectivă.

Impozitul pe reprezentanţe

Orice persoană juridică străină, care are o reprezentanţă autorizată să funcţioneze în

România, potrivit legii, are obligaţia de a plăti un impozit anual.

Impozitul pe reprezentanţă pentru un an fiscal este egal cu echivalentul în lei al sumei de

4.000 euro, stabilită pentru un an fiscal, la cursul de schimb al pieţei valutare, comunicat de

61 art 298 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 62 art 310 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 63 art 322 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal

Banca Naţională a României, pentru ziua în care se efectuează plata impozitului către bugetul de

stat, respectiv până la 25 iunie şi 25 decembrie inclusiv a anului de impunere.

În cazul unei persoane juridice străine, care în cursul unui an fiscal înfiinţează sau

desfiinţează o reprezentanţă în România, impozitul datorat pentru acest an se calculează

proporţional cu numărul de luni de existenţă a reprezentanţei în anul fiscal respectiv.

Orice persoană juridică străină, care înfiinţează sau desfiinţează o reprezentanţă în cursul

anului fiscal, are obligaţia de a depune o declaraţie fiscală la organul fiscal competent, în termen

de 30 de zile de la data la care reprezentanţa a fost înfiinţată sau desfiinţată.

Reprezentanţele sunt obligate să conducă evidenţa contabilă prevăzută de legislaţia în

vigoare din România .64

Sectiunea 9.4. Principalele impozite şi taxe datorate bugetelor locale.

Impozitele şi taxele locale sunt după cum urmează:

a) impozitul pe clădiri şi taxa pe clădiri;

b) impozitul pe teren şi taxa pe teren;

c) impozitul pe mijloacele de transport;

d) taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor;

e) taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate;

f) impozitul pe spectacole;

g) taxele speciale;

h) alte taxe locale65

.

9.4.1. Impozitul pe clădiri şi taxa pe clădiri

Impozitul pe clădiri este datorat – în principiu – de orice persoană (fizică şi/sau juridică)

care deţine în proprietate clădiri situate în România 66

.

Pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului ori a unităților administrativ-

teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosință, după caz, oricăror

entități, altele decât cele de drept public, se stabilește taxa pe clădiri, care se datorează de

concesionari, locatari, titularii dreptului de administrare sau de folosință, după caz, în condiții

similare impozitului pe clădiri. În cazul transmiterii ulterioare altor entități a dreptului de

concesiune, închiriere, administrare sau folosință asupra clădirii, taxa se datorează de persoana

care are relația contractuală cu persoana de drept public67

.

Impozitul, denumit impozit pe clădiri, precum şi taxa pe clădiri se datorează către

bugetul local al comunei, al oraşului sau al municipiului în care este amplasată clădirea. În cazul

municipiului Bucureşti, impozitul şi taxa pe clădiri se datorează către bugetul local al sectorului

în care este amplasată clădirea.

64 art 237 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 65 art 454 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 66 art 455 al.1 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 67 art 455 al.2 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal

În cazul clădirilor aflate în proprietatea comună a două sau mai multe persoane, fiecare

dintre proprietarii comuni datorează impozit pentru spaţiile situate în partea din clădire aflată în

proprietatea sa. Dacă nu este posibilă stabilirea părţilor individuale ale coproprietarilor, atunci

fiecare dintre proprietari va plăti o parte egală din impozitul datorat pentru clădirea respectivă.

Nu se datorează impozit/taxă pe clădiri pentru 68

: clădirile aflate în proprietatea publică

sau privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, cu excepţia încăperilor folosite

pentru activităţi economice sau agrement, altele decât cele desfăşurate în relaţie cu persoane

juridice de drept public; clădirile aflate în domeniul privat al statului concesionate, închiriate,

date în administrare ori în folosinţă, după caz, instituţiilor publice cu finanţare de la bugetul de

stat, utilizate pentru activitatea proprie a acestora; clădirile aflate în proprietatea fundaţiilor

înfiinţate prin testament constituite, conform legii, cu scopul de a întreţine, dezvolta şi ajuta

instituţii de cultură naţională, precum şi de a susţine acţiuni cu caracter umanitar, social şi

cultural; clădirile care, prin destinaţie, constituie lăcaşuri de cult, aparţinând cultelor religioase

recunoscute oficial şi asociaţiilor religioase, precum şi componentelor locale ale acestora, cu

excepţia încăperilor folosite pentru activităţi economice; clădirile funerare din cimitire şi

crematorii; clădirile utilizate de unităţile şi instituţiile de învăţământ de stat, confesional sau

particular; clădirile unei instituţii sau unităţi care funcţionează sub coordonarea Ministerului

Educaţiei şi Cercetării Ştiinţifice sau a Ministerului Tineretului şi Sportului, precum şi clădirile

federaţiilor sportive naţionale, cu excepţia încăperilor care sunt folosite pentru activităţi

economice; clădirile unităţilor sanitare publice, cu excepţia încăperilor folosite pentru activităţi

economice; clădirile din parcurile industriale, parcurile ştiinţifice şi tehnologice, precum şi cele

utilizate de incubatoarele de afaceri, cu respectarea legislaţiei în materia ajutorului de stat;

clădirile care sunt afectate activităţilor hidrotehnice, hidrometrice, hidrometeorologice,

oceanografice, de îmbunătăţiri funciare şi de intervenţii la apărarea împotriva inundaţiilor,

precum şi clădirile din porturi şi cele afectate canalelor navigabile şi staţiilor de pompare

aferente canalelor, cu excepţia încăperilor care sunt folosite pentru activităţi economice; clădirile

care, prin natura lor, fac corp comun cu poduri, viaducte, apeducte, diguri, baraje şi tuneluri şi

care sunt utilizate pentru exploatarea acestor construcţii, cu excepţia încăperilor care sunt folosite

pentru alte activităţi economice; clădirile aferente infrastructurii feroviare publice sau

infrastructurii metroului; clădirile Academiei Române şi ale fundaţiilor proprii înfiinţate de

Academia Română, în calitate de fondator unic, cu excepţia încăperilor care sunt folosite pentru

activităţi economice; clădirile aferente capacităţilor de producţie care sunt în sectorul pentru

apărare cu respectarea legislaţiei în materia ajutorului de stat; clădirile care sunt utilizate ca sere,

solare, răsadniţe, ciupercării, silozuri pentru furaje, silozuri şi/sau pătule pentru depozitarea şi

conservarea cerealelor, cu excepţia încăperilor care sunt folosite pentru alte activităţi economice;

Pentru clădirile rezidenţiale şi clădirile-anexă, aflate în proprietatea persoanelor fizice,

impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote cuprinse între 0,08% - 0,2%, asupra

valorii impozabile a clădirii. Cota impozitului pe clădiri se stabileşte prin hotărâre a consiliului

68 art 456 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal

local. La nivelul municipiului Bucureşti, această atribuţie revine Consiliului General al

Municipiului Bucureşti.

Pentru clădirile nerezidenţiale aflate în proprietatea persoanelor fizice, impozitul pe

clădiri se calculează prin aplicarea unei cote cuprinse între 0,2 - 1,3%.69

În cazul clădirilor cu destinaţie mixtă aflate în proprietatea persoanelor fizice, impozitul

se calculează prin însumarea impozitului calculat pentru suprafaţa folosită în scop rezidenţial cu

impozitul determinat pentru suprafaţa folosită în scop nerezidenţial70

.

În cazul în care la adresa clădirii este înregistrat un domiciliu fiscal la care nu se

desfăşoară nicio activitate economică, impozitul se calculează unei cote cuprinse între 0,08% -

0,2%,.71

Dacă suprafeţele folosite în scop rezidenţial şi cele folosite în scop nerezidenţial nu pot fi

evidenţiate distinct, se aplică următoarele reguli: în cazul în care la adresa clădirii este înregistrat

un domiciliu fiscal la care nu se desfăşoară nicio activitate economică, impozitul se calculează

unei cote cuprinse între 0,08% - 0,2%; în cazul în care la adresa clădirii este înregistrat un

domiciliu fiscal la care se desfăşoară activitatea economică, iar cheltuielile cu utilităţile sunt

înregistrate în sarcina persoanei care desfăşoară activitatea economică, impozitul pe clădiri se

calculează c cote cuprinse între 0,2 - 1,3%.

Pentru clădirile rezidenţiale aflate în proprietatea sau deţinute de persoanele juridice,

impozitul/taxa pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote cuprinse între 0,08% - 0,2%

asupra valorii impozabile a clădirii. Pentru clădirile nerezidenţiale aflate în proprietatea sau

deţinute de persoanele juridice, impozitul/taxa pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote

cuprinse între 0,2% - 1,3%, inclusiv, asupra valorii impozabile a clădirii. Pentru clădirile

nerezidenţiale aflate în proprietatea sau deţinute de persoanele juridice, utilizate pentru activităţi

din domeniul agricol, impozitul/taxa pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote de 0,4%

asupra valorii impozabile a clădirii cote cuprinse între 0,2 - 1,3%. 72

Impozitul pe clădiri este datorat pentru întregul an fiscal de persoana care are în

proprietate clădirea la data de 31 decembrie a anului fiscal anterior.

9.4.2. Impozitul pe teren şi taxa pe teren

Impozitul pe teren este datorat – în principiu – de orice persoană (fizică şi/sau juridică)

care are în proprietate teren situat în România

Orice persoană care are în proprietate teren situat în România datorează pentru acesta un

impozit anual,.

Pentru terenurile proprietate publică sau privată a statului ori a unităților administrativ-

teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosință, după caz, oricăror

entități, altele decât cele de drept public, se stabilește taxa pe teren, care se datorează de

concesionari, locatari, titulari ai dreptului de administrare sau de folosință, după caz, în condiții

69 art 459 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 70 art 459 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 71 art 458 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 72 art 460 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal

similare impozitului pe teren. În cazul transmiterii ulterioare altor entități a dreptului de

concesiune, închiriere, administrare sau folosință asupra terenului, taxa se datorează de persoana

care are relația contractuală cu persoana de drept public.73

Impozit pe teren, precum şi taxa pe teren se datorează către bugetul local al comunei, al

oraşului sau al municipiului în care este amplasat terenul. În cazul municipiului Bucureşti,

impozitul şi taxa pe teren se datorează către bugetul local al sectorului în care este amplasat

terenul.

Pe perioada în care pentru un teren se plăteşte taxa pe teren, nu se datorează impozitul pe

teren.

Nu se datorează impozit/taxă pe teren pentru74

: terenurile aflate în proprietatea publică

sau privată a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale, cu excepţia suprafeţelor folosite

pentru activităţi economice sau agrement; terenurile fundaţiilor înfiinţate prin testament,

constituite conform legii, cu scopul de a întreţine, dezvolta şi ajuta instituţii de cultură naţională,

precum şi de a susţine acţiuni cu caracter umanitar, social şi cultural; terenurile aparţinând

cultelor religioase recunoscute oficial şi asociaţiilor religioase, precum şi componentelor locale

ale acestora, cu excepţia suprafeţelor care sunt folosite pentru activităţi economice; terenurile

aparţinând cimitirelor şi crematoriilor; terenurile utilizate de unităţile şi instituţiile de învăţământ

de stat, confesional sau particular, autorizate să funcţioneze provizoriu ori acreditate, cu excepţia

suprafeţelor care sunt folosite pentru activităţi economice care generează alte venituri decât cele

din taxele de şcolarizare, servirea meselor pentru preşcolari, elevi sau studenţi şi cazarea

acestora, precum şi clădirile utilizate de către creşe, astfel cum sunt definite şi funcţionează

potrivit Legii nr. 263/2007, cu modificările şi completările ulterioare etc.

Impozitul/Taxa pe teren se stabileşte luând în calcul suprafaţa terenului, rangul localităţii

în care este amplasat terenul, zona şi categoria de folosinţă a terenului, conform încadrării făcute

de consiliul local.

Impozitul pe teren este datorat pentru întregul an fiscal de persoana care are în proprietate

terenul la data de 31 decembrie a anului fiscal anterior75

. În cazul în care dreptul de proprietate

asupra unui teren este transmis în cursul unui an fiscal, impozitul este datorat de persoana care

deţine dreptul de proprietate asupra terenului la data de 31 decembrie a anului fiscal anterior

anului în care se înstrăinează.

Impozitul pe teren se plăteşte anual, în două rate egale, până la datele de 31 martie şi 30

septembrie inclusiv.

Pentru plata cu anticipaţie a impozitului pe teren, datorat pentru întregul an de către

contribuabili, până la data de 31 martie inclusiv, a anului respectiv, se acordă o bonificaţie de

până la 10%, stabilită prin hotărâre a consiliului local. La nivelul municipiului Bucureşti, această

atribuţie revine Consiliului General al Municipiului Bucureşti.

9.4.3. Impozitul pe mijloacele de transport

73 art. 463 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 74 art. 464 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 75 art. 466 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal

Orice persoană care are în proprietate un mijloc de transport care trebuie

înmatriculat/înregistrat în România datorează un impozit anual pentru mijlocul de transport, cu

excepţia cazurilor în care în prezentul capitol se prevede altfel.

Impozitul pe mijloacele de transport se datorează pe perioada cât mijlocul de transport

este înmatriculat sau înregistrat în România.

Impozitul pe mijloacele de transport se plăteşte la bugetul local al unităţii administrativ-

teritoriale unde persoana îşi are domiciliul, sediul sau punctul de lucru, după caz.

În cazul unui mijloc de transport care face obiectul unui contract de leasing financiar, pe

întreaga durată a acestuia, impozitul pe mijlocul de transport se datorează de locatar.76

Nu se datorează impozitul pe mijloacele de transport pentru: mijloacele de transport

aflate în proprietatea sau coproprietatea veteranilor de război, văduvelor de război sau văduvelor

nerecăsătorite ale veteranilor de război, pentru un singur mijloc de transport, la alegerea

contribuabilului; mijloacele de transport aflate în proprietatea sau coproprietatea persoanelor cu

handicap grav sau accentuat; navele fluviale de pasageri, bărcile şi luntrele folosite pentru

transportul persoanelor fizice cu domiciliul în Delta Dunării, Insula Mare a Brăilei şi Insula Balta

Ialomiţei; mijloacele de transport ale instituţiilor publice etc77

.;

Impozitul pe mijloacele de transport se calculează în funcţie de tipul mijlocului de

transport.

În cazul mijloacelor de transport hibride, impozitul se reduce cu minimum 50%, conform

hotărârii consiliului local. În cazul unui ataş, impozitul pe mijlocul de transport este de 50% din

impozitul pentru motocicletele respective.

Impozitul pe mijlocul de transport este datorat pentru întregul an fiscal de persoana care

deţine dreptul de proprietate asupra unui mijloc de transport înmatriculat sau înregistrat în

România la data de 31 decembrie a anului fiscal anterior.

Impozitul pe mijlocul de transport se plăteşte anual, în două rate egale, până la datele de

31 martie şi 30 septembrie inclusiv.

Pentru plata cu anticipaţie a impozitului pe mijlocul de transport, datorat pentru întregul

an de către contribuabili, până la data de 31 martie a anului respectiv inclusiv, se acordă o

bonificaţie de până la 10% inclusiv, stabilită prin hotărâre a consiliului local. La nivelul

municipiului Bucureşti, această atribuţie revine Consiliului General al Municipiului Bucureşti.78

9.4.4. Taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi a autorizaţiilor

Orice persoană care trebuie să obţină un certificat, un aviz sau o autorizaţie menţionată în

prezentul capitol trebuie să plătească o taxă la compartimentul de specialitate al autorităţii

administraţiei publice locale înainte de a i se elibera certificatul, avizul sau autorizaţia necesară.

Taxa pentru eliberarea certificatului de urbanism, în mediul urban, este egală cu suma

stabilită conform tabelului următor:

76 art. 468 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 77 art. 469 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 78 art. 467 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal

Suprafaţa pentru care se obţine certificatul

de urbanism

- lei -

1 pană la 150 m2, inclusiv 5 - 6

2 între 151 şi 250 m2, inclusiv 6 - 7

3 între 251 şi 500 m2, inclusiv 7 - 9

4 între 501 şi 750 m2, inclusiv 9 - 12

5 între 751 şi 1.000 m2, inclusiv 12 - 14

6 peste 1.000 m2 14+0,01 lei/m2, pentru fiecare m

2 care

depăşeşte 1.000 m2

Taxa pentru eliberarea certificatului de urbanism pentru o zonă rurală este egală cu 50%

din taxa stabilită conform tabelului de mai sus. 79

Taxa pentru prelungirea unui certificat de

urbanism este egală cu 30% din cuantumul taxei pentru eliberarea certificatului sau a autorizaţiei

iniţiale. Taxa pentru avizarea certificatului de urbanism de către comisia de urbanism şi

amenajarea teritoriului, de către primari sau de structurile de specialitate din cadrul consiliului

judeţean se stabileşte de consiliul local în sumă de până la 15 lei, inclusiv.

Taxa pentru eliberarea unei autorizaţii de construire pentru o clădire rezidenţială sau

clădire-anexă este egală cu 0,5% din valoarea autorizată a lucrărilor de construcţii.

Taxa pentru eliberarea autorizaţiei de desfiinţare, totală sau parţială, a unei construcţii

este egală cu 0,1% din valoarea impozabilă stabilită pentru determinarea impozitului pe clădiri,

aferentă părţii desfiinţate.

9.4.5. Taxa pentru eliberarea autorizaţiilor pentru desfăşurarea unor activităţi

Taxa pentru eliberarea autorizaţiilor sanitare de funcţionare se stabileşte de consiliul local

şi este de până la 20 lei, inclusiv. Taxele pentru eliberarea atestatului de producător, respectiv

pentru eliberarea carnetului de comercializare a produselor din sectorul agricol se stabilesc de

către consiliile locale şi sunt de până la 80 lei, inclusiv.

Sunt scutite de taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor

următoarele:80

certificatele, avizele şi autorizaţiile ai căror beneficiari sunt veterani de război, văduve de

război sau văduve nerecăsătorite ale veteranilor de război;

certificatele, avizele şi autorizaţiile ai căror beneficiari sunt persoanele prevăzute la art. 1

din Decretul-lege nr.118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare;

79 art 474 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 80 art 476 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal

certificatele de urbanism şi autorizaţiile de construire pentru lăcaşuri de cult sau

construcţii-anexă etc.

9.4.6. Taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate

Orice persoană care beneficiază de servicii de reclamă şi publicitate în România în baza

unui contract sau a unui alt fel de înţelegere încheiată cu altă persoană datorează plata taxei

prevăzute în prezentul articol, cu excepţia serviciilor de reclamă şi publicitate realizate prin

mijloacele de informare în masă scrise şi audiovizuale.Taxa pentru servicii de reclamă şi

publicitate, se plăteşte la bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale în raza căreia persoana

prestează serviciile de reclamă şi publicitate.

Taxa pentru servicii de reclamă şi publicitate se calculează prin aplicarea cotei taxei

respective la valoarea serviciilor de reclamă şi publicitate. Cota taxei se stabileşte de consiliul

local, fiind cuprinsă între 1% şi 3%. 81

Valoarea serviciilor de reclamă şi publicitate cuprinde orice plată obţinută sau care

urmează a fi obţinută pentru serviciile de reclamă şi publicitate, cu excepţia taxei pe valoarea

adăugată.

Taxa pentru servicii de reclamă şi publicitate se varsă la bugetul local, lunar, până la data

de 10 a lunii următoare celei în care a intrat în vigoare contractul de prestări de servicii de

reclamă şi publicitate.

9.4.7. Impozitul pe spectacole

Orice persoană care organizează o manifestare artistică, o competiţie sportivă sau altă

activitate distractivă în România are obligaţia de a plăti impozitul pe spectacole.

Impozitul pe spectacole se plăteşte la bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale în

raza căreia are loc manifestarea artistică, competiţia sportivă sau altă activitate distractivă.

Impozitul pe spectacole se calculează prin aplicarea cotei de impozit la suma încasată din

vânzarea biletelor de intrare şi a abonamentelor.

Consiliile locale hotărăsc cota de impozit după cum urmează: până la 2% pentru

spectacolul de teatru, balet, operă, operetă, concert filarmonic sau altă manifestare muzicală,

prezentarea unui film la cinematograf, un spectacol de circ sau orice competiţie sportivă internă

sau internaţională; până la 5% în cazul oricărei altei manifestări artistice 82

.

Spectacolele organizate în scopuri umanitare sunt scutite de la plata impozitului pe

spectacole.

Impozitul pe spectacole se plăteşte lunar până la data de 10, inclusiv, a lunii următoare

celei în care a avut loc spectacolul.

9.4.8. Taxe speciale

81 art 477 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 82 art 481 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal

Pentru funcţionarea unor servicii publice locale create în interesul persoanelor fizice şi

juridice, precum şi pentru promovarea turistică a localităţii, consiliile locale, judeţene şi

Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după caz, pot adopta taxe speciale.

Taxele speciale se încasează numai de la persoanele fizice şi juridice care beneficiază de

serviciile oferite de instituţia sau serviciul public de interes local, potrivit regulamentului de

organizare şi funcţionare al acestora, sau de la cele care sunt obligate, potrivit legii, să efectueze

prestaţii ce intră în sfera de activitate a acestui tip de serviciu83

.

Autorităţile deliberative pot acorda reduceri sau scutiri de la plata taxelor speciale

instituite pentru următoarele persoane fizice sau juridice:

veteranii de război, văduvele de război şi văduvele nerecăsătorite ale veteranilor de

război;

instituţiile sau unităţile care funcţionează sub coordonarea Ministerului Educaţiei şi

Cercetării Ştiinţifice sau a Ministerului Tineretului şi Sportului, cu excepţia incintelor

folosite pentru activităţi economice;

fundaţiile înfiinţate prin testament, constituite conform legii, cu scopul de a întreţine,

dezvolta şi ajuta instituţii de cultură naţională, precum şi de a susţine acţiuni cu caracter

umanitar, social şi cultural;

organizaţiile care au ca unică activitate acordarea gratuită de servicii sociale în unităţi

specializate care asigură găzduire, îngrijire socială şi medicală, asistenţă, ocrotire,

activităţi de recuperare, reabilitare şi reinserţie socială pentru copil, familie, persoane cu

handicap, persoane vârstnice, precum şi pentru alte persoane aflate în dificultate, în

condiţiile legii;

persoanele cu handicap grav sau accentuat, persoanele încadrate în gradul I de

invaliditate şi reprezentanţii legali ai minorilor cu handicap grav sau accentuat şi ai

minorilor încadraţi în gradul I de invaliditate 84

.

9.4.9. Alte taxe locale

Consiliile locale, Consiliul General al Municipiului Bucureşti sau consiliile judeţene,

după caz, pot institui taxe pentru utilizarea temporară a locurilor publice şi pentru vizitarea

muzeelor, caselor memoriale, monumentelor istorice de arhitectură şi arheologice şi altele

asemenea.

Consiliile locale pot institui taxe pentru deţinerea sau utilizarea echipamentelor şi

utilajelor destinate obţinerii de venituri care folosesc infrastructura publică locală, pe raza

localităţii unde acestea sunt utilizate, precum şi taxe pentru activităţile cu impact asupra mediului

înconjurător.

Taxa pentru îndeplinirea procedurii de divorţ pe cale administrativă este în cuantum de

500 lei şi poate fi majorată prin hotărâre a consiliului local, fără ca majorarea să poată depăşi

50% din această valoare. Taxa se face venit la bugetul local. Pentru eliberarea de copii

83 art 484 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal 84 art 485 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal

heliografice de pe planuri cadastrale sau de pe alte asemenea planuri, deţinute de consiliile

locale, consiliul local stabileşte o taxă de până la 32 lei, inclusiv.

Consiliile locale, Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi consiliile locale ale

sectoarelor municipiului Bucureşti, după caz, pot institui taxa pentru reabilitare termică a

blocurilor de locuinţe şi locuinţelor unifamiliale, pentru care s-au alocat sume aferente cotei de

contribuţie a proprietarilor, în condiţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 18/2009,

aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 158/2011, cu modificările şi completările

ulterioare.

Autorităţile deliberative, pot acorda reduceri sau scutiri de la plata taxelor instituite85

.

Sectiunea 9.5. Importanta veniturilor extraordinare

Veniturile publice extraordinare – sunt venituri la care statul apelează numai în cazuri

excepţionale atunci când veniturile curente nu acoperă integral cheltuielile bugetare.

Din această categorie fac parte; împrumuturile de stat, emisiunea monetară, emiterea de

bonuri de tezaur, vânzarea unei părţi din rezervele de aur ale statului.

Bugetul statului nostru este alcătuit constant potrivit necesităţii de a coordona activitatea

financiară a statului din două părţi:

Partea de venituri a bugetului de stat, în condiţiile trecerii la economia de piaţă şi a

instituirii legislaţiei fiscale din statul nostru, asemănător sau identic cu legislaţiile fiscale din

statele europene occidentale, cuprinde: venituri curente fiscale, nefiscale şi diverse, precum şi

venituri din capital. Între veniturile fiscale, conform tradiţiei din punct de vedere al distincţiei

între impozitele directe şi indirecte, în cuprinsul actual al bugetului statului nostru, prima

categorie de venituri este cea a impozitelor directe, dintre care cele mai importante sunt

impozitele pe profit şi pevenit.

Veniturile nefiscale şi diverse, cuprinse în partea de venituri a bugetului de stat sunt în

prezent cele realizate ca dividende pentru capitalul social al statului la societăţile comerciale,

plăţile către bugetul statului din profitul net al regiilor autonome, venituri de la instituţii publice

şi diverse. Veniturile din capital, în prezent cuprind venituri realizate din valorificarea unor

bunuriale instituţiilor publice ca şi din valorificarea stocurilor rezervelor de stat şi de mobilizare.

Alături de aceste venituri, după împrejurări, menţionăm veniturile realizate din împrumuturi de

stat. Cheltuielile bugetare reprezintă în bugetul statului o concepţie structurată pe ideile moderne

şi normelor europene occidentale. Acest element ne dă posibilitatea stabilirii caracterului central

sau local a unui venit bugetar în vederea stabilirii cu precizie spre ce cont urmează a fi îndreptat

impozitul ori taxa stabilită în sarcina contribuabilului. Cunoaşterea acestor unsprezece elemente

este necesară atât pentru organele statului cuatribuţii în stabilirea şi perceperea impozitelor cât şi

contribuabililor care sunt direct interesaţi în procesul de impozitare.

Ele ne ajută în fixarea unor parametri reali pentru corelarea veniturilor bugetare cu

posibilităţile reale de colectare a acestora de la plătitorii de impozite. Taxele de timbru reprezinta

plata serviciilor prestate ori a lucrarilor efectuate de catre diferite organe sau institutii de stat

85 art 487 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal

care primesc, intocmesc sau elibereaza diferite acte, presteaza diferite servicii ori rezolva

anumite interese legitime ale partilor.86

86 Instructiunile Ministerului Finantelor nr. 1711/1960, in LEGISLATIA NOTARIALA UZUALA, Edit. Stiintifica, Bucuresti, 1979, p. 234 si

urm.

CAPITOLUL X

IMPOZITUL PE VENIT DATORAT DE PERSOANELE FIZICE

Sectiunea 10.1. Notiunea şi evoluţia impozitului pe veniturile persoanelor fizice

Sectiunea 10.2. Contribuabilii si sfera de cuprindere a impozitului pe venit

Sectiunea 10.3. Impozitul pe venit si contribuţii sociale obligatorii

Sectiunea 10.4. Reguli privind asociatiile fara personalitate juridica

Sectiunea 10.5. Aspecte fiscale international, procedura de globalizare a veniturilor

Sectiunea 10.1. Notiunea şi evoluţia impozitului pe veniturile persoanelor fizice

Cat priveste România prima incercare de introducere a impozitului pe venit a fost

realizata în 1909 prin proiectul de lege al lui Costinescu. Acest proiect de lege a fost concretizat

însa mai târziu o data cu reforma fiscala din 1921, initiata de Nicolae Titulescu, prin care se

lanseaza o idee progresista, adica completarea impozitului cedular (în functie de provenienta

venitului) cu un impozit global pe venitul progresiv, pe lux, pe cifra de afaceri si anexe, precum

si scutiri pentru minimul de existenta. Legea din 1921 desfiinta vechile impozite directe

reglementând altele opt, din care sapte cedule 1:

impozitul pe venitul din proprietate funciara necladita (cota 15%);

impozitul pe venitul din proprietate funciara cladita (cota 15%);

impozitul pe venitul din exploatari agricole (cota 12%);

impozitul pe venituri industriale si comerciale (cota 12%);

impozitul pe venitul din profesiuni si ocupari necomerciale (cota10%);

impozitul asupra lefurilor, indemnizatiilor, pensiilor, rentelor viagere (cota 6%);

impozitul asupra venitului din valori mobiliare (cota 15%);

Acestor sapte cedule li se adauga impozitul progresiv pe venit global, perceput asupra

veniturilor nete din cele sapte cedule în cota de la 2% la 33%.

Reforma fiscala din 1923, initiata de Vintila Bratianu, a vizat unificarea sistemului fiscal

românesc. Impozitele cedulare sunt înlocuite cu sase impozite directe, elementare:

a) veniturile din proprietati agricole impozitate cu 12%; în caz de arendare erau impozitate cu

14%, iar daca contribuabilul locuia în strainatate pe o perioada mai mare de 6 luni atunci

erau impozitate cu 24%;

b) veniturile din proprietati cladite impozitate cu 12%, iar pentru cei ce locuiau în strainatate cu

20%;

c) veniturile din investitii financiare impozitate între 8% si 15%;

d) veniturile din activitati industriale si comerciale impozitate cu 10%;

e) veniturile din salarii impozitate între 4% si 8%;

f) veniturile din profesii liberale impozitate cu 8%.

Se prevedea globalizarea acestor venituri în vederea impozitarii, precum si unele

deduceri: pentru situatia familiala, pentru credite ipotecare, iar veniturile mici nu se impozitau.

1 Ioan Condor, "Drept fiscal si financiar", 1996

Dupa marea criza mondiala din 1933, impozitul global a fost înlocuit, la 1 aprilie 1934,

cu un impozit supracota care se percepea la sursa, automat, fara o declaratie a contribuabilului,

percepându-se asupra fiecarei surse de venit. Se încerca astfel combaterea evaziunii fiscale si

simplificarea procedurii de impunere.2

Înlocuirea statului de drept si a economiei de piata cu dictatura comunista, imediat dupa

cel de-al doilea razboi mondial, a dus la restructurarea financiara. La 1 Ianuarie 1949 s-au

înlocuit impozitele directe datorate de populatie cu impozitul pe venitul popular si impozitul

agricol suportat de întovarasirile agricole. La 1 iunie 1977 se introduce impozitul pe fondul total

de retribuire al unitatii de stat, în cote cuprinse între 14,5% si 17,5%, în functie de ramura,

subramura, activitate.

Dupa 1989 s-a trecut la impozitarea persoanelor fizice pe categorii de venituri: venituri

din salarii, venituri din dividende si dobânzi, venituri din activitati bazate pe libera initiativa,

venituri din chirii. Impunerea acestor venituri era realizata pe baza mai multor acte normative.

Modernizarea sistemului fiscal începuta în 1993 prin introducerea taxei pe valoarea

adaugata, a fost continuata cu introducerea impozitarii prin globalizarea veniturilor persoanelor

fizice.

Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr.85/1997 pentru impunerea altor venituri ale persoanelor

fizice, modificata si aprobata prin Legea nr.246/1998:

venituri din închirieri (cota 15%);

venituri din activitati independente (cota cuprinsa între 15% si35%);

venituri din colaborari (cota cuprinsa între 10% si 40%);

venituri din jocuri de noroc (cota 10%). Pe lânga aceste legi, existau si foarte multe

acte normative care acordau facilitati fiscale în legatura cu aceste impozite, creând

un sistem complicat atât în aplicare, cât si în administrare, lasând posibilitati de

evaziune fiscala licita si ilicita.

Impozitul pe venit a aparut o data cu necesitatea de a stabili o legatura directa între sursa

de venituri si obligatia fiscala, astfel realizându-se atât o largire a bazei de impozitare, cât si o

crestere a numarului contribuabililor.

Reforma fiscala, care urmareste înlocuirea vechiului sistem greoi si inechitabil, a dus la

transformarea impozitarii cedulare în impozitarea persoanelor fizice. Impozitarea cedulara

presupune impunerea veniturilor realizate de persoanele fizice pe mai multe acte normative, un

tratament fiscal diferentiat al veniturilor, fapt ce favorizeaza persoanele care realizeaza venituri

din mai multe surse.

Începând cu data de 1 ianuarie 2000, in România a intrat în vigoare un nou sistem de

impunere, impozitul pe venitul global.3 Acest sistem de impunere se adreseaza contribuabililor

persoane fizice, si consta în aplicarea cotelor de impunere asupra venitului anual global

impozabil. Sistemul este folosit pe scara larga în tarile Uniunii Europene, reprezentând o noua

2Tatiana Mosteanu, Sorin Dinu, "Reforma sistemului fiscal în România" , 1999; 322 Lucian Tâtu si colectiv, "Fiscalitate de la lege la practica, 2005

asezare a impozitului, care permite asigurarea unui tratament fiscal echitabil diferitelor categorii

de contribuabili si eliminarea

discriminarilor în tratamentul fiscal al contribuabililor, deoarece ia în considerare capacitatea

contributiva reala a fiecarui contribuabil.

Impunerea globala presupune cumularea veniturilor realizate de o persoana fizica, într-o

perioada de un an, atât în tara, cât si în strainatate, indiferent de sursa de provenienta, si

supunerea venitului anual unui singur impozit, potrivit unui barem progresiv unic, iar actul care

reglementeaza in prezent impozitarea in functie de venitul anual global este Ordonanta

nr.83/2004 modificata si aprobata prin Legea nr. 494/2004.4

Sistemul presupune ca o parte din venituri sa fie globalizate, iar restul se impun separat,

pe categorii de venituri.

Platile din cursul anului capata caracter de plati anticipate în contul impozitului pe

venitul global, care se realizeaza prin stopaj la sursa în cazul salariilor, dobânzilor, dividendelor

sau sunt stabilite de catre organul fiscal pe baza de declaratii provizorii si platite de catre

contribuabil. Noutatea consta în personalizarea impozitului în functie de situatia proprie fiecarui

contribuabil, adica acordarea fiecarui contribuabil a unei deduceri personale de baza (de 800.000

lei începând din anul 2000 si ajungând în semestrul I - 2004 la 2.000.000 si incepând cu ianuarie

2005 este fixata la 2.200.000), indiferent de natura venitului realizat si a unor deduceri

suplimentare în functie de situatia familiala specifica.

Metoda globala prezinta avantajul ca stabileste un impozit personal determinat în functie

de forta contributiva a fiecarei persoane fizice, asigurându-se astfel reglarea veniturilor

populatiei si participarea la formarea resurselor generale necesare dezvoltarii societatii

Impozitele, taxele şi contribuţiile sociale obligatorii reglementate de Codul fiscal actual5

sunt următoarele:

impozitul pe profit;

impozitul pe veniturile microîntreprinderilor;

impozitul pe venit;

impozitul pe veniturile obţinute din România de nerezidenţi;

impozitul pe reprezentanţe;

taxa pe valoarea adăugată;

accizele;

impozitele şi taxele locale;

impozitul pe construcţii.

Contribuţiile sociale obligatorii sunt următoarele6:

contribuţiile de asigurări sociale datorate bugetului asigurărilor sociale de stat;

contribuţiile de asigurări sociale de sănătate datorate bugetului Fondului naţional unic de

asigurări sociale de sănătate;

4 Ordonanta Guvernului nr.83 din 19 august 2004 pentru modificarea si completarea Legii nr.571/2003 privind Codul Fiscal, publicata în

Monitorul Oficial nr. 793 din 27 august 2004; 5 Art 2 al. 1 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal;. 6 Art 2 al. 2 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal.

contribuţia pentru concedii şi indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate datorată de

angajator bugetului Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate;

contribuţiile asigurărilor pentru şomaj datorate bugetului asigurărilor pentru şomaj;

contribuţia de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale datorată de

angajator bugetului asigurărilor sociale de stat;

contribuţia la Fondul de garantare pentru plata creanţelor salariale, datorată de persoanele

fizice şi juridice care au calitatea de angajator potrivit art. 4 din Legea nr. 200/2006

privind constituirea şi utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanţelor salariale, cu

modificările ulterioare.

Sectiunea 10.2. Contribuabilii si sfera de cuprindere a impozitului pe venit

A. Contribuabilii

Legislatia care instituie impozitul pe venitul global considera subiect al impunerii acea

persoana fizica rezidenta, denumita în continuare contribuabil.

Următoarele persoane datorează plata impozitului conform Codului fiscal şi sunt numite

contribuabili:7

a. persoanele fizice române cu domiciliul în România (rezidente), pentru veniturile nete

obtinute atât în România, cât si în strainatate;

b. persoanele fizice române fara domiciliu în România (nerezidente) care desfasoara o activitate

independenta , prin intermediul unui sediu permanent în România - pentru venitul atribuibil

sediului permanent;

c. persoanele fizice române fara domiciliu în România (nerezidente) care desfasoara o activitate

dependenta în România - pentru venitul salarial net din aceasta activitate dependenta, numai

daca se îndeplionesc cel putin una din urmatoarele trei criterii:

persoana nerezidenta este prezenta în România timp de una sau mai multe perioade de

timp care, în total, depasesc 183 de zile din oricare perioada de 12 luni consecutive,

începând sau sfârsind în anul calendaristic vizat;

veniturile salariale repreuinta cheltuiala deductibila a unui sediu permanent în

România;

veniturile salariale sunt platite de catre stat sau în numerar unui angajator care este

rezident;

d. persoanele fizice nerezidente, care obtin alte venituri decât cele corespunzatoare din activitati

independente si activitati dependente , precum si cele pentru care se datoreaza "impozitul pe

veniturile obtinute din România de nerezidenti" (venituri reprezentând remuneratii primite de

la nerezidenti ce au calitatea de administrator, fondator sau membru al consiliului de

administratie al unei persoane juridice în România, venituri din premii acordate la concursuri

organizate în România, venituri din servicii prestate în România ) 8.

7 Art 58 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal. 8 Georgeta Vintila, " Fiscalitate. Metode si tehnici fiscale", 2004;

In practica fiscala se intâlnesc doua sisteme de asezare a impozitelor pe veniturile

persoanelor fizice; este vorba mai intâi de sistemul impunerii separate a fiecarui venit provenit

dintr-o anumita sursa si apoi de sistemul impunerii globale a veniturilor.

Din compararea celor doua sisteme de impunere, rezulta ca impunerea separata permite

tratarea diferentiata a veniturilor, in ceea ce priveste modul de asezare si nivelul cotelor de

impozit, deoarece, practic, acestea din urma difera in functie de sursa de provenienta a

veniturilor.

B. Sfera de cuprindere a impozitului pe venit

Impozitul prevăzut în prezentul titlu, denumit în continuare impozit pe venit, se aplică

următoarelor venituri9:

în cazul persoanelor fizice rezidente române, cu domiciliul în România, veniturilor

obţinute din orice sursă, atât din România, cât şi din afara României;

în cazul persoanelor fizice rezidente, altele decât cele prevăzute la aliniatul 1,

veniturilor obţinute din orice sursă, atât din România, cât şi din afara României,

începând cu data de la care acestea devin rezidenţi în România;

în cazul persoanelor fizice nerezidente, care desfăşoară activitate independentă prin

intermediul unui sediu permanent în România, venitului net atribuibil sediului

permanent;

în cazul persoanelor fizice nerezidente, care desfăşoară activitate dependentă în

România, venitului salarial net din această activitate dependentă;

în cazul persoanelor fizice nerezidente, care obţin venituri, venitului ce corespund

categoriei respective.

În categoria veniturilor care se supun impozitarii se includ atât veniturile în bani, cât si

echivalentul în lei al veniturilor în natura obtinute de persoanele fizice, precum si orice avantaje

în bani si/sau în natura primite de o persoana fizica, cu titlu gratuit sau cu plata partiala, precum

si folosirea în scop personal a bunurilor si drepturilor aferente desfasurarii activitatii.

Veniturile în natura reprezinta contravaloarea prestatiei, plata muncii efectuate (muncile

agricole platite în produse, platile salariilor în produsele fabricate de societatea respectiva).

Avantajele în bani si în natura reprezinta orice fel de foloase primite de contribuabil, ca

urmare a unei relatii contractuale între parti sau de la terti si care nu reprezinta contravaloarea

muncii prestate. Avantajele în bani si echivalentul în lei a avantajelor în natura sunt impozabile

numai daca au fost considerate cheltuieli deductibile aferente activitatii desfasurate de persoana

sau entitatea care le-a acordat.10

Categoriile de venituri care se supun impozitului pe venit sunt:

Categoriile de venituri supuse impozitului pe venit, potrivit prevederilor prezentului titlu,

sunt următoarele11

:

venituri din activităţi independente;

9 Art. 59 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal. 10 Lucian Tâtu si colectiv, "Fiscalitate de la lege la practica, 2005 11 Art 61 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal.

venituri din salarii şi asimilate salariilor;

venituri din cedarea folosinţei bunurilor;

venituri din investiţii;

venituri din pensii;

venituri din activităţi agricole, silvicultură şi piscicultură;

venituri din premii şi din jocuri de noroc;

venituri din transferul proprietăţilor imobiliare;

venituri din alte surse.

În functie de metoda de impozitare veniturile impozabile se pot clasifica astfel12

:

I.Veniturile la care impozitarea se face prin globalizare :

Venituri din salarii si asimilate salariilor;

Venituri din activitati independente

Venituri din cedarea folosintei bunurilor.

II. Veniturile care nu se globalizeaza, impozitarea facându-se la sursa:

Venituri din dividende;

Venituri din dobânzi;

Venituri din jocuri de noroc;

Venituri din tranzactii mobiliare;

Venituri din pensii;

Alte venituri.

C. Cotele de impozitare13

Cota de impozit este de 16% şi se aplică asupra venitului impozabil corespunzător

fiecărei surse din fiecare categorie pentru determinarea impozitului pe veniturile din:

activităţi independente;

salarii şi asimilate salariilor;

cedarea folosinţei bunurilor;

investiţii;

pensii;

activităţi agricole, silvicultură şi piscicultură;

premii;

alte surse.

Fac excepţie de la prevederile cotele de impozit prevăzute expres pentru categoriile de

venituri. Perioada impozabilă este anul fiscal care corespunde anului calendaristic.

Prin excepţie, perioada impozabilă este inferioară anului calendaristic, în situaţia în care

decesul contribuabilului survine în cursul anului.

12 Georgeta Vintila, " Fiscalitate. Metode si tehnici fiscale", 2004; 13 Art 64 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal.

D. Venituri neimpozabile

În întelesul impozitului pe venit, veniturile care nu se supun impozitarii din anumite

considerente de ordin social, economic, politic sunt considerate venituri neimpozabile: 14

a. ajutoarele, indemnizatiile si alte forme de sprijin cu destinatie speciala, acordate din bugetul

de stat, din bugetul asigurarilor sociale de stat, din bugetele fondurilor speciale, bugetele

locale si din alte fonduri publice, inclusiv indemnizatia de maternitate si pentru cresterea

copilului, precum si cele de aceeasi natura primite dela alte persoane, cu exceptia

indemnizatiilor pentru incapacitate temporara de munca deoarece acestea sunt asimilate

veniturilor de natura sociala (si deci se supun impozitarii).

b. sumele încasate din asigurari de orice fel reprezentând despagubiri, sume asigurate, precum

si orice alte drepturi, cu exceptia câstigurilor primite de la societatile de asigurari ca urmare a

contractului de asigurare încheiat între parti, cu ocazia tragerilor de amortizare. Nu sunt

venituri impozabile despagubirile în bani sau în natura primite de catre o persoana fizica, ca

urmare a unui prejudiciu material suferit de aceasta, inclusiv despagubirile reprezentând

daunele morale;

c. sumele primite drept despagubiri pentru pagube suportate ca urmare a calamitatilor naturale,

precum si pentru cazurile de invaliditate sau deces, conform legii;

d. pensiile pentru invalizii de razboi, orfanii, vaduvele/vaduvii de razboi, sumele fixe pentru

îngrijirea pensionarilor care au fost încadrati în gradul I de invaliditate, precum si pensiile,

altele decât pensiile platite din fonduri constituite prin contributii obligatorii la un sistem de

asigurari sociale, inclusiv cele din scheme facultative de pensii ocupationale si cele finantate

de la bugetul de stat;

e. contravaloarea cupoanelor ce reprezinta bonuri de valoare care se acorda cu titlu gratuit

persoanelor fizice conform dispozitiilor legale în vigoare;

f. sumele sau bunurile primite sub forma de sponsorizare sau mecenat;

g. veniturile primite ca urmare a transferului dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile si

mobile corporale din patrimoniul personal, altele decât câstigurile din transferul titlurilor de

valoare;

h. drepturile în bani si în natura primite de militarii în termen, militarii cu termen redus, studentii

si elevii unitatilor de învatamânt din sectorul de aparare nationala, ordine publica si siguranta

nationala si civile, precum si cele ale gradatilor si soldatilor concentrati sau

mobilizati;

i. bursele primite de persoanele care urmeaza brice forma de scolarizare sau perfectionare în

cadru institutionalizat;

j. sumele sau bunurile primite cu titlu de mostenire si donatie;

k. veniturile din agricultura si silvicultura, cu exceptia cultivarii si valorificarea florilor,

legumelor si zarzavaturilor, în sere si solarii ,precum si a arbustilor, plantelor decorative si

ciupercilor, din exploatarea pepinierelor viticole si pomicole si altele asemenea ; l) veniturile

primite de membrii misiunilor diplomatice si ai posturilor consulare pentru activitatile

14 Georgeta Vintila, “ Fiscalitate. Metode si tehnici fiscale”, 2004;

desfasurate în România în calitatea lor oficiala, în conditii de reciprocitate, în virtutea

regulilor generale ale dreptului international sau a prevederilor unor acorduri speciale la care

România este parte;

l. veniturile nete în valuta primite de membrii misiunilor diplomatice, oficiilor consulare si

institutelor culturale ale României amplasate în strainatate, în conformitate cu legislatia în

vigoare;

m. veniturile primite de oficialii organismelor si organizatiilor internationale din activitatile

desfasurate în România în calitatea lor oficiala, cu conditia ca pozitia acestora, de oficial, sa

fie confirmata de Ministerul Afacerilor Externe;

n. veniturile primite de cetateni straini pentru activitatea de consultanta desfasurata în România,

în conformitate cu acordurile de finantare nerambursabila încheiate de România cu alte state,

cu organisme internationale si organizatii neguvernamentale;

o. veniturile primite de cetateni straini pentru activitati desfasurate în România, în calitate de

corespondenti de presa, cu conditia reciprocitatii acordate cetatenilor români pentru venituri

din astfel de activitati, si cu conditia ca pozitia acestor persoane sa fie confirmata de

Ministerul Afacerilor Externe;

p. sumele reprezentând diferenta de dobânda subventionata pentru creditele primite în

conformitate cu legislatia în vigoare;

q. subventiile primite pentru achizitionarea de bunuri, daca subventiile sunt acordate în

conformitate cu legislatia în vigoare;

r. veniturile reprezentând avantaje în bani si/sau în natura primite de persoanele cu handicap,

veteranii de razboi, invalizii si vaduvele de razboi, accidentatii de razboi în afara serviciului

ordonat, persoanele persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu începere de la 6

martie 1945, cele deportate în strainatate oriconstituite în prizonieri, urmasii eroilor-martiri,

ranitilor, luptatorilor pentru victoria Revolutiei din decembrie 1989, precum si persoanele

persecutate din motive etnice de regimurile instaurate în România cu începere de la 6

septembrie 1940 pâna la 6 martie 1945;

s. premiile obtinute de sportivii medaliati la campionatele mondiale, europene si la jocurile

olimpice. Nu sunt venituri impozabile premiile, primele si indemnizatiile sportive acordate

sportivilor, antrenorilor, tehnicienilor si altor specialisti, prevazuti în legislatia în materie, în

vederea realizarii obiectivelor de înalta performanta: clasarea pe podiumul de premiere la

campionatele europene, campionatele mondiale si jocurile olimpice, calificarea si

participarea la turneele finale ale campionatelor mondiale si europene, prima grupa valorica,

precum si la jocurile olimpice, în cazul jocurilor sportive.

Nu sunt venituri impozabile primele si indemnizatiile sportive acordate sportivilor,

antrenorilor, tehnicienilor si altor specialisti, prevazuti de legislatia în materie, în vederea

pregatirii si participarii la competitiile internationale oficiale ale loturilor reprezentative ale

României;

t. premiile si alte drepturi sub forma de cazare, masa, transport si alte asemenea, obtinute de

elevi si studenti în cadrul competitiilor interne si internationale, inclusiv elevi si studenti

nerezidenti în cadrul competitiilor desfasurate în România;

u. prima de stat acordata in conformitate cu prevederile Legii nr. 542/2002 privind

economisirea si creditarea in sistem colectiv pentru domeniul locativ.

v. alte venituri care nu sunt impozabile, asa cum sunt precizate la fiecare categorie de venit.

E. Perioada de impozitare si cotele de impunere

Perioada impozabila este anul fiscal care corespunde anului calendaristi. Exceptia se

întâlneste atunci când intervine decesul contribuabilului în cursul anului, perioada impozabila

devenind inferioara anului calendaristic.

Venitul impozabil realizat pe o fractiune de an se considera venit anual impozabil din

care se vor scadea pierderile fiscale reportate si deducerile personale.

Incepând cu 1 ianuarie 2005 cota de impunere pentru determinarea impozitului pe

veniturile din salarii, activitati independente , cedarea folosintei bunurilor, pensii, activitati

agricole, premii si alte surse este de 16% aplicata asupra venitului impozabil corespunzator

fiecatrei surse din categoria respectiva, facând exceptie de la aceasta impunere categoriile de

venituri din investitii si din jocuri de noroc. 15

F. Deducerile personale

Deducerile personale reprezinta suma neimpozabila, formata din deducerea personala de

baza si deducerile personale suplimentare, acordata contribuabilului în functie de situatia proprie

sau a persoanelor aflate în întretinere.

Persoanele fizice române cu domiciliul în România, pentru veniturile obtinute atât din

România, cât si din strainatate, au dreptul la scaderea din venitul anual global a unor sume sub

forma de deducere personala de baza si deduceri personale suplimentare, acordate pentru fiecare

luna a perioadei impozabile.

Deducerile personale nu se acorda personalului trimis în misiune permanenta în

strainatate, potrivit legii.

Sectiunea 10.3. Impozitul pe venit si contribuţii sociale obligatorii

10.3.1 Venitul net si venitul brut

Venitul brut (VB) reprezinta sumele încasate si echivalentul în în lei al veniturilor în

natura.

Venitul net anual impozabil se stabileşte de organul fiscal competent pe fiecare sursă din

categoriile de venituri, prin deducerea din venitul net anual a pierderilor fiscale reportate.

Veniturile ce se realizează într-o fracţiune de an sau în perioade diferite ce reprezintă

fracţiuni ale aceluiaşi an, se consideră venit anual.

15 Ordonanta Guvernului nr. 138 din 30 decembrie 2004

Pierderea fiscală anuală înregistrată pe fiecare sursă din activităţi independente, cedarea

folosinţei bunurilor şi din activităţi agricole, silvicultură şi piscicultură se reportează şi se

compensează cu venituri obţinute din aceeaşi sursă de venit din următorii 7 ani fiscali

consecutivi.

Regulile de reportare a pierderilor sunt următoarele16

:

reportul se efectuează cronologic, în funcţie de vechimea pierderii, în următorii 7 ani

consecutivi;

dreptul la report este personal şi netransmisibil;

pierderea reportată, necompensată după expirarea perioadei, reprezintă pierdere

definitivă a contribuabilului.

Stabilirea câştigului net anual impozabil

Câştigul net anual impozabil din transferul titlurilor de valoare, din orice alte operaţiuni

cu instrumente financiare, inclusiv instrumente financiare derivate, precum şi din transferul

aurului financiar se determină de organul fiscal competent ca diferenţă între câştigul net anual şi

pierderile reportate din anii fiscali anteriori rezultate din aceste operaţiuni.

Pierderea netă anuală din operaţiunile mentionate stabilită prin declaraţia privind venitul

realizat se recuperează din câştigurile nete anuale obţinute în următorii 7 ani fiscali consecutivi.

Declaraţia privind venitul realizat

Contribuabilii care realizează, individual sau într-o formă de asociere, venituri din

activităţi independente, venituri din cedarea folosinţei bunurilor, venituri din activităţi agricole,

silvicultură şi piscicultură, determinate în sistem real, au obligaţia de a depune o declaraţie

privind venitul realizat la organul fiscal competent, pentru fiecare an fiscal, până la data de 25

mai inclusiv a anului următor celui de realizare a venitului. Declaraţia privind venitul realizat se

completează pentru fiecare sursă şi categorie de venit.

Stabilirea şi plata impozitului anual datorat17

.

Impozitul anual datorat se stabileşte de organul fiscal competent pe baza declaraţiei

privind venitul realizat, prin aplicarea cotei de 16% asupra fiecăruia dintre următoarele:

venitul net anual impozabil;

câştigul net anual impozabil determinat.

Venitul net (VN) reprezinta diferenta dintre venitul brut si cheltuielile aferente

deductibile cu respectarea unor reguli prevazute de lege.

Aceste reguli pentru cheltuielile deductibile sunt:

a) activitatilor desfasurate cu scopul realizarii acestuia, justificate prin documente;

b) sumele sau bunurile utilizate de contribuabil pentru uzul personal sau al familiei sale nu

sunt cheltuieli aferente venitului;

16 Art. 118 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal. 17 Art. 114 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal.

c) cheltuielile recunoscute ca deductibile sunt cele aferente venitului, în limitele prevazute

de legislatia în vigoare, dupa caz. Cheltuielile de reclama si publicitate sunt deductibile în

conditiile si în limitele stabilite de legislatia în vigoare pentru persoanele juridice.

Cheltuielile privind amortizarea sunt deductibile în conditiile în care calculul se

efectueaza conform legislatiei în materie;

d) cheltuielile corespunzatoare veniturilor ale caror surse se afla pe teritoriul României sau

în strainatate, care sunt neimpozabile sau sunt scutite de impozit pe venit, nu sunt

cheltuieli deductibile;

e) impozitul pe venit datorat, cât si impozitul pe venitul realizat în strainatate nu sunt

cheltuieli deductibile;

f) cheltuielile cu bunurile din patrimoniul afacerii, utilizate si în scop personal, precum si cu

bunurile din patrimoniul personal al contribuabilului sau asociatilor, utilizate pentru

afacere, sunt deductibile în limitele stabilite prin hotarâre a Guvernului.

Venitul net obtinut din bunuri si drepturi de orice fel, detinute în comun, este considerat

ca fiind obtinut de proprietari, uzufructari sau detinatori legali, înscrisi într-un document

oficial si se distribuie proportional cu cotele parti pe care acestia le detin în proprietate

sau în mod egal, în situatia în care acestea nu se cunosc.

Platitorii de impozit pe venit sunt diferentiati, dupa calitatea pe care o au fata de venit

astfel:

platitorii de venituri care se impoziteaza prin retinere la sursa;

realizatorii de venituri care se globalizeaza. Platitorii de venit cu regim de retinere la

sursa a impozitelor sunt obligati sa depuna o declaratie privind calcularea si retinerea

impozitelor, la organul fiscal competent, la termenul stabilit de Ministerul Finantelor

Publice. Raspunderea pentru corectitudinea calculelor, pentru retinerea si virarea

impozitelor la buget, precum si pentru îndeplinirea sarcinilor ce rezulta din actele

normative în vigoare, le revine tot platitorilor de venit cu regim de retinere la sursa ca o

obligatie fata de organele fiscale.

Platitorii de venit cu regim de retinere la sursa sunt obligati sa comunice organului fiscal

competent informatii referitoare la calculul retinut pentru fiecare beneficiar de venit, conform

formularului stabilit de Ministerul Finantelor Publice în acest sens. Comunicarea se face pâna la

data de 30 iunie a anului curent pentru anul expirat.

În cazul altor venituri care se impoziteaza prin metoda stopajului la sursa, avem:

venituri din dividende: obligatia calculului, retinerii si virarii impozitului pe veniturile

din dividende revine persoanei juridice atunci când:

efectueaza plata dividendelor;

31 decembrie a anului fiscal vizat, daca dividendele nu au fost distribuite pâna la

sfârsitul anului în care bilantul contabil a fost aprobat;

venituri din dobânzi: obligatia calcularii, retinerii impozitului pe venitul din dobânzi

revine platitorilor de astfel venituri în momentul calculului acestor venituri, iar virarea

trebuie sa se faca lunar, pâna la data de 25 a lunii urmatoare celei în care se face calculul

dobânzii;

venituri din jocuri de noroc, prime si premii: obligatia calcularii, retinerii impozitului

revine platitorilor de astfel de venituri în momentul platii veniturilor, iar virarea se face

pâna la data de 25 a lunii urmatoare celei în care a fost retinut;

venituri din transferul dreptului de proprietate asupra valorilor mobiliare. Obligatia

calcularii, retinerii si virarii impozitului revine intermediarilor sau altor platitori de

venituri. Virarea se face pâna la 25 a lunii urmatoare celei de realizare a venitului.

Exceptie fac veniturile obtinute ca urmare a transferului dreptului de proprietate asupra

partilor sociale sau a valorilor mobiliare în cazul societatilor închise, când obligatia

calcularii si retinerii impozitului revine dobânditorului de parti sociale sau valori

mobiliare. Virarea impozitului trebuie sa se faca pâna la data la care se depun

documentele pentru transcrierea dreptului de porprietate asupra partilor sociale sau

valorilor mobiliare.

10.3.2. Venituri din activităţi independente

Veniturile din activităţi independente cuprind veniturile din activităţi de producţie,

comerţ, prestări de servicii, veniturile din profesii liberale şi veniturile din drepturi de proprietate

intelectuală, realizate în mod individual şi/sau într-o formă de asociere, inclusiv din activităţi

adiacente.

Constituie venituri din profesii liberale veniturile obţinute din prestarea de servicii cu

caracter profesional, potrivit actelor normative speciale care reglementează organizarea şi

exercitarea profesiei respective.

Veniturile din valorificarea sub orice formă a drepturilor de proprietate intelectuală

provin din drepturi de autor şi drepturi conexe dreptului de autor, brevete de invenţie, desene şi

modele, mărci şi indicaţii geografice, topografii pentru produse semiconductoare şi altele

asemenea18

.

Venitul brut cuprinde19

:

sumele încasate şi echivalentul în lei al veniturilor în natură din desfăşurarea activităţii;

veniturile sub formă de dobânzi din creanţe comerciale sau din alte creanţe utilizate în

legătură cu o activitate independentă;

câştigurile din transferul activelor din patrimoniul afacerii, utilizate într-o activitate

independentă, exclusiv contravaloarea bunurilor rămase după încetarea definitivă a

activităţii;

veniturile din angajamentul de a nu desfăşura o activitate independentă sau de a nu concura

cu o altă persoană;

veniturile din anularea sau scutirea unor datorii de plată apărute în legătură cu o activitate

independentă;

18 Art. 67 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal. 19 Art. 67 al 2 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal.

veniturile înregistrate de casele de marcat cu memorie fiscală, instalate ca aparate de taxat

pe autovehiculele de transport persoane sau bunuri în regim de taxi.

Baza de calcul se determină ca diferenţă între venitul brut şi cheltuielile deductibile,

altele decât cheltuielile de sponsorizare, mecenat, pentru acordarea de burse private, cheltuielile

de protocol.

Contribuabilii pentru care determinarea venitului anual se efectuează în sistem real au

obligaţia să completeze Registrul de evidenţă fiscală, în vederea stabilirii venitului net anual.

Stabilirea venitului net anual pe baza normelor de venit

În cazul contribuabililor care realizează venituri din activităţi independente, altele decât

venituri din profesii liberale şi din drepturi de proprietate intelectuală, venitul net anual se

determină pe baza normelor de venit de la locul desfăşurării activităţii.

Dacă un contribuabil desfăşoară două sau mai multe activităţi care generează venituri din

activităţi independente, altele decât venituri din profesii liberale şi din drepturi de proprietate

intelectuală, venitul net din aceste activităţi se stabileşte prin însumarea nivelului normelor de

venit corespunzătoare fiecărei activităţi.

Stabilirea venitului net anual din drepturile de proprietate intelectuală

Venitul net din drepturile de proprietate intelectuală, inclusiv din crearea unor lucrări de

artă monumentală, se stabileşte prin scăderea din venitul brut a cheltuielilor determinate prin

aplicarea cotei de 40% asupra venitului brut.

În cazul exploatării de către moştenitori a drepturilor de proprietate intelectuală, precum

şi în cazul remuneraţiei reprezentând dreptul de suită şi al remuneraţiei compensatorii pentru

copia privată, venitul net se determină prin scăderea din venitul brut a sumelor ce revin

organismelor de gestiune colectivă sau altor plătitori de asemenea venituri, potrivit legii, fără

aplicarea cotei forfetare20

.

Contribuabilii care realizează venituri din activităţi independente au obligaţia să

efectueze plăţi anticipate în contul impozitului anual datorat la bugetul de stat.

10.3.3. Venituri din salarii şi asimilate salariilor

Sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani şi/sau în natură obţinute de o

persoană fizică rezidentă ori nerezidentă ce desfăşoară o activitate în baza unui contract

individual de muncă, a unui raport de serviciu, act de detaşare sau a unui statut special prevăzut

de lege, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor ori de forma sub care

ele se acordă, inclusiv indemnizaţiile

pentru incapacitate temporară de muncă acordate persoanelor care obţin venituri din salarii şi

asimilate salariilor21

.

Regulile de impunere proprii veniturilor din salarii se aplică şi următoarelor tipuri de

venituri, considerate asimilate salariilor:

a) indemnizaţiile din activităţi desfăşurate ca urmare a unei funcţii de demnitate publică,

20 Art. 70 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal. 21 Art. 76 al.1 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal.

stabilite potrivit legii;

b) indemnizaţiile din activităţi desfăşurate ca urmare a unei funcţii alese în cadrul

persoanelor juridice fără scop patrimonial;

c) solda lunară acordată potrivit legii;

d) sumele din profitul net cuvenite administratorilor societăţilor, potrivit legii sau actului

constitutiv, după caz, precum şi participarea la profitul unităţii pentru managerii cu

contract de management, potrivit legii;

e) sume reprezentând participarea salariaţilor la profit, potrivit legii;

f) remuneraţia obţinută de directorii cu contract de mandat şi de membrii directoratului de

la societăţile administrate în sistem dualist şi ai consiliului de supraveghere, potrivit legii,

precum şi drepturile cuvenite managerilor, în baza contractului de management prevăzut

de lege;

g) remuneraţia primită de preşedintele asociaţiei de proprietari sau de alte persoane, în baza

contractului de mandat, potrivit Legii nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi

funcţionarea asociaţiilor de proprietari, cu modificările şi completările ulterioare;

h) sumele primite de membrii fondatori ai societăţilor constituite prin subscripţie publică;

i) sumele primite de membrii comisiei de cenzori sau comitetului de audit, după caz,

precum şi sumele primite pentru participarea în consilii, comisii, comitete şi altele

asemenea;

j) sumele primite de reprezentanţii în organisme tripartite, potrivit legii;

k) indemnizaţiile şi orice alte sume de aceeaşi natură, altele decât cele acordate pentru

acoperirea cheltuielilor de transport şi cazare, primite de salariaţi, potrivit legii, pe

perioada delegării/detaşării, după caz, în altă localitate, în ţară şi în străinătate, în

interesul serviciului, pentru partea care depăşeşte plafonul neimpozabil.

l) indemnizaţiile şi orice alte sume de aceeaşi natură, altele decât cele acordate pentru

acoperirea cheltuielilor de transport şi cazare, primite de salariaţii care au stabilite

raporturi de muncă cu angajatori nerezidenţi, pe perioada delegării/detaşării, după caz, în

România, în interesul serviciului, pentru partea care depăşeşte plafonul neimpozabil

stabilit la nivelul legal pentru diurna acordată personalului român trimis în străinătate

pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar, prin hotărâre a Guvernului,

corespunzător ţării de rezidenţă a angajatorului nerezident de care ar beneficia personalul

din instituţiile publice din România dacă s-ar deplasa în ţara respectivă;

m) indemnizaţiile şi orice alte sume de aceeaşi natură, altele decât cele acordate pentru

acoperirea cheltuielilor de transport şi cazare primite pe perioada deplasării, în altă

localitate, în ţară şi în străinătate, în interesul desfăşurării activităţii, astfel cum este

prevăzut în raportul juridic, de către administratorii stabiliţi potrivit actului constitutiv,

contractului de administrare/mandat, de către directorii care îşi desfăşoară activitatea în

baza contractului de mandat potrivit legii, de către membrii directoratului de la societăţile

administrate în sistem dualist şi ai consiliului de supraveghere, potrivit legii, precum şi de

către manageri, în baza contractului de management prevăzut de lege, pentru partea care

depăşeşte plafonul neimpozabil stabilit astfel:

indemnizaţiile şi orice alte sume de aceeaşi natură, altele decât cele acordate pentru

acoperirea cheltuielilor de transport şi cazare, primite pe perioada deplasării în

România;

remuneraţia administratorilor societăţilor, companiilor /societăţilor naţionale şi regiilor

autonome, desemnaţi/numiţi în condiţiile legii, precum şi sumele primite de

reprezentanţii în adunarea generală a acţionarilor şi în consiliul de administraţie;

sume reprezentând salarii/solde, diferenţe de salarii/solde, dobânzi acordate în legătură

cu acestea, precum şi actualizarea lor cu indicele de inflaţie, stabilite în baza unor

hotărâri judecătoreşti rămase definitive şi irevocabile /hotărâri judecătoreşti definitive

şi executorii; indemnizaţiile lunare plătite conform legii de angajatori pe perioada de

neconcurenţă, stabilite conform contractului individual de muncă; remuneraţia brută

primită pentru activitatea prestată de zilieri, potrivit legii;

orice alte sume sau avantaje în bani ori în natură22

.

Deducere personală

Persoanele fizice au dreptul la deducerea din venitul net lunar din salarii a unei sume sub

formă de deducere personală, acordată pentru fiecare lună a perioadei impozabile numai pentru

veniturile din salarii la locul unde se află funcţia de bază. Deducerea personală se acordă pentru

persoanele fizice care au un venit lunar brut de până la 1.500 lei inclusive Deducerea personală

determinată potrivit prezentului articol nu se acordă personalului trimis în misiune permanentă în

străinătate, potrivit legii.

Determinarea impozitului pe veniturile din salarii şi asimilate salariilor23

Beneficiarii de venituri din salarii datorează un impozit lunar, final, care se calculează şi

se reţine la sursă de către plătitorii de venituri.

Impozitul lunar se determină astfel:

a) la locul unde se află funcţia de bază, prin aplicarea cotei de 16% asupra bazei de calcul

determinată ca diferenţă între venitul net din salarii calculat prin deducerea din venitul

brut a contribuţiilor sociale obligatorii aferente unei luni, datorate potrivit legii în

România sau în conformitate cu instrumentele juridice internaţionale la care România

este parte, precum şi, după caz, a contribuţiei individuale la bugetul de stat datorată

potrivit legii.

b) pentru veniturile obţinute în celelalte cazuri, prin aplicarea cotei de 16% asupra bazei de

calcul determinate ca diferenţă între venitul brut şi contribuţiile sociale obligatorii

aferente unei luni, datorate potrivit legii în România sau în conformitate cu instrumentele

juridice internaţionale la care România este parte, precum şi, după caz, a contribuţiei

individuale la bugetul de stat datorate potrivit legii, pe fiecare loc de realizare a acestora.

În cazul veniturilor din salarii şi/sau al diferenţelor de venituri din salarii stabilite pentru

perioade anterioare, conform legii, impozitul se calculează şi se reţine la data efectuării plăţii, în

22 Art. 76 al 2 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal. 23 Art. 78 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal.

conformitate cu reglementările legale în vigoare privind veniturile realizate în afara funcţiei de

bază la data plăţii, şi se plăteşte până la data de 25 a lunii următoare celei în care s-au plătit.

10.3.4. Venituri din cedarea folosinţei bunurilor

Veniturile din cedarea folosinţei bunurilor sunt veniturile, în bani şi/sau în natură,

provenind din cedarea folosinţei bunurilor mobile şi imobile, obţinute de către proprietar,

uzufructuar sau alt deţinător legal, altele decât veniturile din activităţi independente.

Persoanele fizice care realizează venituri din cedarea folosinţei bunurilor din derularea

unui număr mai mare de 5 contracte de închiriere la sfârşitul anului fiscal, începând cu anul

fiscal următor, califică aceste venituri în categoria venituri din activităţi independente şi le supun

regulilor de stabilire a venitului net pentru această categorie

Sunt considerate venituri din cedarea folosinţei bunurilor şi veniturile obţinute de către

proprietar din închirierea camerelor situate în locuinţe proprietate personală, având o capacitate

de cazare în scop turistic cuprinsă între una şi 5 camere inclusiv.

În categoria venituri din cedarea folosinţei bunurilor se cuprind şi cele realizate de

contribuabilii care, în cursul anului fiscal, obţin venituri din închirierea în scop turistic a unui

număr mai mare de 5 camere de închiriat, situate în locuinţe proprietate personală. De la data

producerii evenimentului, respectiv de la data depăşirii numărului de 5 camere de închiriat, şi

până la sfârşitul anului fiscal, determinarea venitului net se realizează în sistem real, potrivit

regulilor de stabilire prevăzute în categoria venituri din activităţi independente.

Veniturile obţinute din închirierea în scop turistic a camerelor situate în locuinţe

proprietate personală, având o capacitate de cazare mai mare de 5 camere de închiriat, sunt

calificate ca venituri din activităţi independente pentru care venitul net anual se determină pe

bază de normă de venit sau în sistem real şi se supun impunerii potrivit prevederilor -venituri din

activităţi independente24

.

În cazul veniturilor obţinute din închirierea bunurilor mobile şi imobile din patrimoniul

personal, venitul brut se stabileşte pe baza chiriei prevăzute în contractul încheiat între părţi

pentru fiecare an fiscal, indiferent de momentul încasării chiriei.

Venitul net din cedarea folosinţei bunurilor se stabileşte prin deducerea din venitul brut a

cheltuielilor determinate prin aplicarea cotei de 40% asupra venitului brut.

Impozitul anual datorat se calculează prin aplicarea cotei de 16% asupra normei anuale

de venit, impozitul fiind final.

Impozitul anual datorat se plăteşte integral la bugetul de stat.

10.3.5. Venituri din investiţii

Veniturile din investiţii cuprind25

:

venituri din dividende;

venituri din dobânzi;

24 Art. 83 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal. 25 Art. 91 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal.

câştiguri din transferul titlurilor de valoare şi orice alte operaţiuni cu instrumente

financiare, inclusiv instrumente financiare derivate;

câştiguri din transferul aurului financiar, definit potrivit legii;

venituri din lichidarea unei persoane juridice.

Pentru titlurile de valoare dobândite în urma unei donaţii, la momentul înstrăinării

acestora, valoarea fiscală luată în calcul pentru determinarea câştigului este zero.

Venitul impozabil realizat din lichidarea unei persoane juridice reprezintă excedentul

distribuţiilor în bani sau în natură peste aportul la capitalul social al persoanei fizice beneficiare.

Se consideră venituri din lichidarea unei persoane juridice, din punct de vedere fiscal, şi

veniturile obţinute în cazul reducerii capitalului social, potrivit legii, altele decât cele primite ca

urmare a restituirii cotei-părţi din aporturi. Venitul impozabil reprezintă diferenţa între

distribuţiile în bani sau în natură efectuate peste valoarea fiscală a titlurilor de valoare.

Determinarea câştigului net anual/pierderii nete anuale din transferul titlurilor de valoare

şi orice alte operaţiuni cu instrumente financiare, precum şi din transferul aurului financiar

Câştigul net anual/pierderea netă anuală se determină ca diferenţă între câştigurile şi

pierderile înregistrate în cursul anului fiscal respectiv, cumulat de la începutul anului din

transferul titlurilor de valoare, şi orice alte operaţiuni cu instrumente financiare, inclusiv

instrumente financiare derivate, precum şi din transferul aurului financiar, definit potrivit legii.

La determinarea câştigului net anual/pierderii nete anuale sunt luate în calcul şi costurile

aferente tranzacţiilor care nu pot fi alocate direct fiecărei tranzacţii.

Veniturile sub formă de dobânzi pentru depozitele la vedere/conturi curente, precum şi

cele la depozitele clienţilor, constituite în baza legislaţiei privind economisirea şi creditarea în

sistem colectiv pentru domeniul locativ, se impun cu o cotă de 16% din suma acestora, impozitul

fiind final, indiferent de data constituirii raportului juridic. Impozitul se calculează şi se reţine de

către plătitorii de astfel de venituri la momentul înregistrării în contul curent sau în contul de

depozit al titularului. Plata impozitului se face lunar, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare

înregistrării în cont. Impozitul datorat se plăteşte integral la bugetul de stat.26

În cazul dividendelor şi/sau dobânzilor plătite de societatea emitentă a valorilor mobiliare

împrumutate, pe parcursul perioadei de împrumut înaintea restituirii acestora, calculul şi

reţinerea impozitului se efectuează de plătitorul de venit la data la care acestea sunt plătite.

Termenul de virare a impozitului este până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care

au fost plătite contribuabilului îndreptăţit.

10.3.6. Venituri din pensii

Veniturile din pensii reprezintă sume primite ca pensii de la fondurile înfiinţate din

contribuţiile sociale obligatorii făcute către un sistem de asigurări sociale, inclusiv cele din

fonduri de pensii facultative şi cele finanţate de la bugetul de stat, diferenţe de venituri din

pensii, precum şi sume reprezentând actualizarea acestora cu indicele de inflaţie27

..

26 Art. 97 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal. 27 Art. 99 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal.

Venitul impozabil lunar din pensii se stabileşte prin deducerea din venitul din pensie, în

ordine, a următoarelor:

contribuţia individuală de asigurări sociale de sănătate datorată potrivit legii;

suma neimpozabilă lunară de 1.050 lei.

Suma neimpozabilă lunară de 1.050 lei se majorează cu 50 lei în fiecare an fiscal,

începând cu drepturile aferente lunii ianuarie, până ce plafonul de venit neimpozabil ajunge la

valoarea de 1.200 lei/lunar.

Orice plătitor de venituri din pensii are obligaţia de a calcula lunar impozitul aferent

acestui venit, de a-l reţine şi de a-l plăti la bugetul de stat, potrivit prevederilor prezentului

articol.

Impozitul se calculează prin aplicarea cotei de impunere de 16% asupra venitului

impozabil lunar din pensii.

Impozitul calculat se reţine la data efectuării plăţii pensiei şi se plăteşte la bugetul de stat

până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se face plata pensiei.

10.3.7. Venituri din activităţi agricole, silvicultură şi piscicultură

Veniturile din activităţi agricole cuprind veniturile obţinute individual sau într-o formă de

asociere, fără personalitate juridică, din:

cultivarea produselor agricole vegetale;

exploatarea plantaţiilor viticole, pomicole, arbuştilor fructiferi şi altele asemenea;

creşterea şi exploatarea animalelor, inclusiv din valorificarea produselor de origine

animală, în stare naturală.

Veniturile din silvicultură şi piscicultură reprezintă veniturile obţinute din recoltarea şi

valorificarea produselor specifice fondului forestier naţional, respectiv a produselor lemnoase şi

nelemnoase, precum şi cele obţinute din exploatarea amenajărilor piscicole.

Nu sunt venituri impozabile veniturile realizate de persoanele fizice/membrii asocierilor

fără personalitate juridică din valorificarea în stare naturală a următoarelor:

produse culese din flora sălbatică, exclusiv masa lemnoasă. În cazul masei lemnoase sunt

venituri neimpozabile numai veniturile realizate din exploatarea şi valorificarea acesteia

în volum de maximum 20 mc/an din pădurile pe care contribuabilii le au în proprietate;

produse capturate din fauna sălbatică, cu excepţia celor realizate din activitatea de pescuit

comercial supuse impunerii potrivit prevederilor veniturilor din activităţi independente.

Nu sunt venituri impozabile veniturile obţinute din exploatarea păşunilor şi fâneţelor

naturale.

Venitul dintr-o activitate agricolă se stabileşte pe bază de norme de venit.

În cazul contribuabililor care realizează venituri din desfăşurarea a două sau mai multe

activităţi agricole pentru care venitul se determină pe bază de normă de venit, organul fiscal

competent stabileşte venitul anual prin însumarea veniturilor corespunzătoare fiecărei activităţi.

Impozitul pe venitul din activităţi agricole se calculează de organul fiscal competent prin

aplicarea unei cote de 16% asupra venitului anual din activităţi agricole stabilit pe baza normei

anuale de venit, impozitul fiind final28

.

Plata impozitului anual stabilit conform deciziei de impunere anuale se efectuează către

bugetul de stat în două rate egale, astfel:

50% din impozit până la data de 25 octombrie inclusiv;

50% din impozit până la data de 15 decembrie inclusiv.

Impozitul se plăteşte la bugetul de stat.

10.3.8. Venituri din premii şi din jocuri de noroc

Veniturile din premii cuprind veniturile din concursuri, altele decât cele prevăzute la art.

62, sumele primite ca urmare a participării la Loteria bonurilor fiscale, potrivit prevederilor

Ordonanţei Guvernului nr. 10/2015 pentru organizarea Loteriei bonurilor fiscale, aprobată cu

modificări şi completări prin Legea nr. 166/2015, precum şi din promovarea

produselor/serviciilor ca urmare a practicilor comerciale29

.

Nu sunt venituri impozabile materialele publicitare, pliantele, mostrele, punctele bonus

acordate cu scopul stimulării vânzărilor.

Veniturile din jocuri de noroc cuprind toate sumele încasate, bunurile şi serviciile primite,

ca urmare a participării la jocuri de noroc, indiferent de denumirea venitului sau de forma în care

se acordă, inclusiv cele de tip jack-pot, definite conform normelor metodologice.

Venitul net este diferenţa dintre venitul din premii şi suma reprezentând venit

neimpozabil.

Veniturile sub formă de premii se impun, prin reţinerea la sursă, cu o cotă de 16%

aplicată asupra venitului net realizat din fiecare premiu.

Veniturile din jocuri de noroc se impun prin reţinere la sursă. Impozitul datorat se

determină la fiecare plată, prin aplicarea următorului barem de impunere asupra fiecărui venit

brut primit de un participant, de la un organizator sau plătitor de venituri din jocuri de noroc.

Obligaţia calculării, reţinerii şi plăţii impozitului revine organizatorilor/plătitorilor de

venituri.

Nu sunt impozabile următoarele venituri obţinute în bani şi/sau în natură:

a) premii sub valoarea sumei neimpozabile stabilite în sumă de 600 lei, inclusiv, realizate

de contribuabil pentru fiecare premiu;

b) veniturile obţinute ca urmare a participării la jocurile de noroc caracteristice

cazinourilor, cluburilor de poker, slot-machine şi lozuri sub valoarea sumei

neimpozabile de 66.750 lei, inclusiv, realizate de contribuabil pentru fiecare venit brut

primit.

28 Art. 107 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal. 29 Art. 108 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal.

În cazul în care venitul brut primit la fiecare plată depăşeşte plafonul neimpozabil de

66.750 lei, inclusiv, impozitarea se efectuează distinct faţă de veniturile obţinute din participarea

la alte tipuri de jocuri de noroc.

Impozitul calculat şi reţinut în momentul plăţii este impozit final.

Impozitul pe venit astfel calculat şi reţinut se plăteşte la bugetul de stat până la data de 25

inclusiv a lunii următoare celei în care a fost reţinut.

10.3.9. Venituri din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal

La transferul dreptului de proprietate şi al dezmembrămintelor acestuia, prin acte juridice

între vii asupra construcţiilor de orice fel şi a terenurilor aferente acestora, precum şi asupra

terenurilor de orice fel fără construcţii, contribuabilii datorează un impozit care se calculează

astfel:

a) pentru construcţiile de orice fel cu terenurile aferente acestora, precum şi pentru

terenurile de orice fel fără construcţii, dobândite într-un termen de până la 3 ani

inclusive:30

3% până la valoarea de 200.000 lei inclusiv;

peste 200.000 lei, 6.000 lei + 2% calculate la valoarea ce depăşeşte 200.000 lei

inclusiv;

b) pentru imobilele descrise la lit. a) dobândite la o dată mai mare de 3 ani:

2% până la valoarea de 200.000 lei inclusiv;

peste 200.000 lei, 4.000 lei + 1% calculat la valoarea ce depăşeşte 200.000 lei

inclusiv.

Impozitul nu se datorează în următoarele cazuri:

a) la dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor şi construcţiilor de orice fel,

prin reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul legilor speciale;

b) la dobândirea dreptului de proprietate cu titlul de donaţie între rude şi afini până la

gradul al III-lea inclusiv, precum şi între soţi;

c) în cazul actelor de desfiinţare cu efect retroactiv pentru actele de transfer al dreptului

de proprietate asupra proprietăţilor imobiliare;

d) constatarea în condiţiile art. 13 din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr.

7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Pentru transmisiunea dreptului de proprietate şi a dezmembrămintelor acestuia cu titlul de

moştenire nu se datorează impozit, dacă succesiunea este dezbătută şi finalizată în termen de 2

ani de la data decesului autorului succesiunii.

În cazul nefinalizării procedurii succesorale în termenul prevăzut mai sus, moştenitorii

datorează un impozit de 1% calculat la valoarea masei succesorale.

Impozitul se calculează la valoarea declarată de părţi în actul prin care se transferă

dreptul de proprietate sau dezmembrămintele sale. În cazul în care valoarea declarată este

30 Art. 111 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal.

inferioară valorii minime stabilite prin studiul de piaţă realizat de către camerele notarilor

publici, notarul public notifică organelor fiscale respectiva tranzacţie.

Impozitul se calculează şi se încasează de notarul public înainte de autentificarea actului

sau, după caz, întocmirea încheierii de finalizare a succesiunii. Impozitul calculat şi încasat se

plăteşte până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost încasat.

Pentru alte proceduri decât cea notarială sau judecătorească contribuabilul are obligaţia

de a declara venitul obţinut în maximum 10 zile de la data transferului, la organul fiscal

competent, în vederea calculării impozitului.

10.3.10 Venituri din alte surse

În această categorie se includ, însă nu sunt limitate, următoarele venituri31

:

prime de asigurări suportate de o persoană fizică independentă sau de orice altă

entitate, în cadrul unei activităţi pentru o persoană fizică în legătură cu care

suportatorul nu are o relaţie generatoare de venituri din salarii şi asimilate salariilor,

potrivit cap. - Venituri din salarii şi asimilate salariilor;

câştiguri primite de la societăţile de asigurări, ca urmare a contractului de asigurare

încheiat între părţi cu ocazia tragerilor de amortizare;

venituri, sub forma diferenţelor de preţ pentru anumite bunuri, servicii şi alte drepturi,

primite de persoanele fizice pensionari, foşti salariaţi, potrivit clauzelor contractului de

muncă sau în baza unor legi speciale;

venituri primite de persoanele fizice reprezentând onorarii din activitatea de arbitraj

comercial;

venituri obţinute de persoana fizică în baza contractului de administrare încheiat

potrivit prevederilor Legii nr. 46/2008 - Codul silvic, republicată. Fac excepţie

veniturile realizate din exploatarea şi valorificarea masei lemnoase, definite potrivit

legislaţiei în materie, din pădurile pe care contribuabilii le au în proprietate, în volum

de maximum 20 mc/an, care sunt neimpozabile;

veniturile distribuite persoanelor fizice membrii formelor asociative de proprietate -

persoane juridice, prevăzute la art. 26 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea

dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit

prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu

modificările şi completările ulterioare, altele decât veniturile neimpozabile.

veniturile din activităţi, altele decât cele de producţie, comerţ, prestări de servicii,

profesii liberale şi din drepturi de proprietate intelectuală, precum şi activităţi agricole,

silvicultură şi piscicultură, pentru care sunt aplicabile prevederile cap. II - Venituri din

activităţi independente şi cap. VII - Venituri din activităţi agricole, silvicultură şi

piscicultură;

bunurile şi/sau serviciile primite de un participant la persoana juridică,

acordate/furnizate de către persoana juridică în folosul personal al acestuia;

31 Art. 114 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal.

suma plătită unui participant la o persoană juridică, în folosul personal al acestuia,

pentru bunurile sau serviciile achiziţionate de la acesta, peste preţul pieţei pentru astfel

de bunuri ori servicii;

distribuirea de titluri de participare, efectuată de o persoană juridică unui participant la

persoana juridică, drept consecinţă a deţinerii unor titluri de participare la acea

persoană juridică;

dobânda penalizatoare plătită în condiţiile nerespectării termenului de plată a

dividendelor distribuite participanţilor, potrivit prevederilor Legii nr. 31/1990,

republicată, cu modificările şi completările ulterioare;

veniturile obţinute de cedent ca urmare a cesiunii de creanţă, respectiv de cesionar din

realizarea venitului din creanţa respectivă, inclusiv în cazul drepturilor de creanţe

salariale obţinute în baza unor hotărâri judecătoreşti rămase definitive şi

irevocabile/hotărâri judecătoreşti definitive şi executorii, din patrimoniul personal.

Impozitul pe venit se calculează prin reţinere la sursă la momentul acordării veniturilor

de către plătitorii de venituri, prin aplicarea cotei de 16% asupra venitului brut pentru venit.

Impozitul calculat şi reţinut reprezintă impozit final.

Impozitul astfel reţinut se plăteşte la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii

următoare celei în care a fost reţinut.

10.3.11. Contribuţii sociale obligatorii

A. Contribuţiile de asigurări sociale datorate bugetului asigurărilor sociale de stat

Contribuabilii/Plătitorii de venit la sistemul public de pensii

Următoarele persoane au calitatea de contribuabili/plătitori de venit la sistemul public de

pensii, cu respectarea legislaţiei europene aplicabile în domeniul securităţii sociale, precum şi a

acordurilor privind sistemele de securitate socială la care România este parte, după caz:32

cetăţenii români, cetăţenii altor state sau apatrizii, pe perioada în care au, conform

legii, domiciliul ori reşedinţa în România;

cetăţenii români, cetăţenii altor state şi apatrizii care nu au domiciliul sau reşedinţa în

România, în condiţiile prevăzute de legislaţia europeană aplicabilă în domeniul

securităţii sociale, precum şi de acordurile privind sistemele de securitate socială la

care România este parte;

persoanele fizice şi juridice care au calitatea de angajatori sau sunt asimilate acestora,

atât pe perioada în care persoanele fizice care realizează venituri din salarii ori

asimilate salariilor desfăşoară activitate, cât şi pe perioada în care acestea beneficiază

de concedii şi indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate;

Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă, prin agenţiile pentru ocuparea

forţei de muncă judeţene şi a municipiului Bucureşti, pentru persoanele care

beneficiază de indemnizaţie de şomaj sau, după caz, de alte drepturi de protecţie

socială ori de indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate care se acordă din bugetul

32 Art. 137 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal.

asigurărilor pentru şomaj, potrivit legii, şi pentru care dispoziţiile legale prevăd plata

de contribuţii de asigurări sociale datorate bugetului asigurărilor sociale de stat din

bugetul asigurărilor pentru şomaj;

Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, prin casele de asigurări de sănătate

subordonate, pentru persoanele prevăzute la art. 1 alin. (2), art. 23 alin. (2) şi la art. 32

din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/2005 privind concediile şi

indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate, aprobată cu modificări şi completări

prin Legea nr. 399/2006, cu modificările şi completările ulterioare;

unităţile trimiţătoare, pentru personalul român trimis în misiune permanentă în

străinătate, inclusiv pentru categoriile de personal trimise în misiune temporară sau

permanentă în străinătate prevăzute prin hotărâre a Guvernului, pentru soţul/soţia care

însoţeşte personalul trimis în misiune permanentă în străinătate şi căruia/căreia i se

suspendă raporturile de muncă sau raporturile de serviciu şi pentru membrii Corpului

diplomatic şi consular al României, cărora li se suspendă raporturile de muncă, ca

urmare a participării la cursuri ori alte forme de pregătire în străinătate, pe o durată

care depăşeşte 90 de zile calendaristice.

Categorii de venituri supuse contribuţiilor de asigurări sociale33

Contribuabilii/Plătitorii de venit la sistemul public de pensii, datorează, după caz,

contribuţii de asigurări sociale pentru următoarele categorii de venituri:

venituri din salarii sau asimilate salariilor;

venituri din activităţi independente;

indemnizaţii de şomaj;

indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate.

Cotele de contribuţii de asigurări sociale sunt următoarele:34

26,3% pentru condiţii normale de muncă, din care 10,5% pentru contribuţia

individuală şi 15,8% pentru contribuţia datorată de angajator;

31,3% pentru condiţii deosebite de muncă, din care 10,5% pentru contribuţia

individuală şi 20,8% pentru contribuţia datorată de angajator;

36,3% pentru condiţii speciale de muncă şi pentru alte condiţii de muncă astfel cum

sunt prevăzute în Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu

modificările şi completările ulterioare, din care 10,5% pentru contribuţia individuală

şi 25,8% pentru contribuţia datorată de angajator.

Baza de calcul al contribuţiei de asigurări sociale datorate bugetului asigurărilor sociale

de stat în cazul persoanelor care realizează venituri din salarii sau asimilate salariilor, precum şi

în cazul persoanelor pentru care plata unor prestaţii sociale se achită de instituţii publice

Baza lunară de calcul al contribuţiei individuale de asigurări sociale, în cazul persoanelor

fizice care realizează venituri din salarii sau asimilate salariilor, o reprezintă câştigul brut realizat

din salarii şi venituri asimilate salariilor, în ţară şi în alte state, cu respectarea prevederilor

33 Art. 137 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal. 34 Art. 138 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal.

legislaţiei europene aplicabile în domeniul securităţii sociale, precum şi a acordurilor privind

sistemele de securitate socială la care România este parte.

Baza de calcul al contribuţiei de asigurări sociale datorate pentru persoanele fizice care

beneficiază de drepturi băneşti lunare ce se suportă din bugetul asigurărilor pentru şomaj, potrivit

legii

Persoanele fizice şi juridice care au calitatea de angajatori sau sunt asimilate acestora,

precum şi instituţiile au obligaţia de a calcula şi de a reţine la sursă contribuţiile individuale de

asigurări sociale, precum şi obligaţia de a calcula contribuţiile de asigurări sociale datorate de

aceştia, după caz.

Acest principiu s se aplică şi în cazul persoanelor fizice care realizează în România

venituri din salarii sau asimilate salariilor de la angajatori din state care nu intră sub incidenţa

legislaţiei europene aplicabile în domeniul securităţii sociale, precum şi a acordurilor privind

sistemele de securitate socială la care România este parte.

Contribuţiile de asigurări sociale individuale calculate şi reţinute se plătesc la bugetul

asigurărilor sociale de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se

plătesc veniturile sau până la data de 25 inclusiv a lunii următoare trimestrului pentru care se

datorează, după caz, împreună cu contribuţia angajatorului ori a persoanelor asimilate

angajatorului datorată potrivit legii.

Pentru persoanele fizice care realizează venituri din activităţi independente şi care

determină venitul net anual în sistem real, baza lunară de calcul al contribuţiei de asigurări

sociale, în cazul plăţilor anticipate cu titlu de contribuţii de asigurări sociale, o reprezintă

echivalentul a 35% din câştigul salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului

asigurărilor sociale de stat, în vigoare în anul pentru care se stabilesc plăţile anticipate.

B. Contribuţiile de asigurări sociale de sănătate datorate bugetului Fondului naţional

unic de asigurări sociale de sănătate

Contribuabilii/Plătitorii de venit la sistemul de asigurări sociale de sănătate

Următoarele persoane au calitatea de contribuabili/plătitori de venit la sistemul de

asigurări sociale de sănătate, cu respectarea prevederilor legislaţiei europene aplicabile în

domeniul securităţii sociale, precum şi ale acordurilor privind sistemele de securitate socială la

care România este parte, după caz: 35

cetăţenii români cu domiciliul în ţară;

cetăţenii străini şi apatrizii care au solicitat şi au obţinut prelungirea dreptului de

şedere temporară ori au domiciliul în România;

cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene, Spaţiului Economic European şi ai

Confederaţiei Elveţiene care nu deţin o asigurare încheiată pe teritoriul altui stat

membru care produce efecte pe teritoriul României, care au solicitat şi au obţinut

dreptul de a sta în România pentru o perioadă de peste 3 luni;

persoanele din statele membre ale Uniunii Europene, Spaţiului Economic European şi

35 Art 153 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal.

Confederaţia Elveţiană care îndeplinesc condiţiile de lucrător frontalier şi desfăşoară o

activitate salariată sau independentă în România şi care rezidă în alt stat membru în

care se întorc de regulă zilnic ori cel puţin o dată pe săptămână;

pensionarii din sistemul public de pensii care nu mai au domiciliul în România şi care

îşi stabilesc reşedinţa pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene, al unui stat

aparţinând Spaţiului Economic European sau al Confederaţiei Elveţiene;

persoanele fizice şi juridice care au calitatea de angajatori sau sunt asimilate acestora;

Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă;

Agenţia Naţională pentru Plăţi şi Inspecţie Socială, care administrează şi gestionează

prestaţiile sociale acordate de la bugetul de stat

Casa Naţională de Pensii Publice, prin casele teritoriale de pensii şi casele sectoriale

de pensii, pentru persoanele care realizează venituri din pensii, precum şi pentru

persoanele preluate în plata indemnizaţiilor pentru incapacitate temporară de muncă ca

urmare a unui accident de muncă sau a unei boli profesionale;

entităţile care plătesc venituri din pensii;

Ministerul Justiţiei, prin unităţile sistemului administraţiei penitenciare, pentru

persoanele care execută o pedeapsă privativă de libertate sau se află în arest preventiv

în unităţile penitenciare;

Ministerul Afacerilor Interne, pentru persoanele reţinute, arestate sau deţinute care se

află in centrele de reţinere şi arestare preventivă

Secretariatul de Stat pentru Culte, pentru personalul monahal al cultelor recunoscute,

dacă nu realizează venituri din muncă, pensie sau din alte surse;

autorităţile administraţiei publice locale, pentru persoanele, cetăţeni români, care sunt

victime ale traficului de persoane, pentru o perioadă de cel mult 12 luni, dacă nu au

venituri.

Persoanele prevăzute, care deţin o asigurare pentru boală şi maternitate în sistemul de

securitate socială din alt stat membru al Uniunii Europene, Spaţiului Economic European şi

Confederaţiei Elveţiene; sau în statele cu care România are încheiate acorduri bilaterale de

securitate socială cu prevederi pentru asigurarea de boală-maternitate, în temeiul legislaţiei

interne a statelor respective, care produce efecte pe teritoriul României şi fac dovada valabilităţii

asigurării, în conformitate cu procedura stabilită prin ordin comun al preşedintelui A.N.A.F. şi al

Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, nu au calitatea de contribuabil la sistemul de asigurări

sociale de sănătate.

Următoarele categorii de persoane fizice sunt exceptate de la plata contribuţiei de

asigurări sociale de sănătate:

copiii până la vârsta de 18 ani, tinerii de la 18 ani până la vârsta de 26 de ani, dacă sunt

elevi, inclusiv absolvenţii de liceu, până la începerea anului universitar;

tinerii cu vârsta de până la 26 de ani care provin din sistemul de protecţie a copilului;

soţul, soţia şi părinţii fără venituri proprii, aflaţi în întreţinerea unei persoane asigurate;

persoanele ale căror drepturi sunt stabilite prin Decretul-lege;

persoanele cu handicap, pentru veniturile obţinute în baza Legii nr. 448/2006,

republicată, cu modificările şi completările ulterioare;

bolnavii cu afecţiuni incluse în programele naţionale de sănătate stabilite de Ministerul

Sănătăţii, până la vindecarea respectivei afecţiuni, dacă nu realizează venituri asupra

cărora se datorează contribuţia;

femeile însărcinate şi lăuzele, dacă nu realizează venituri asupra cărora se datorează

contribuţia sau dacă nivelul lunar al acestora este sub valoarea salariului de bază

minim brut pe ţară.. 36

Contribuabilii/Plătitorii de venit la sistemul de asigurări sociale de sănătate, datorează,

după caz, contribuţii de asigurări sociale de sănătate pentru următoarele categorii de venituri37

:

venituri din salarii sau asimilate salariilor;

venituri din pensii;

venituri din activităţi independente;

venituri din asocierea cu o persoană juridică,

venituri din cedarea folosinţei bunurilor;

venituri din investiţii,;

venituri din activităţi agricole, silvicultură şi piscicultură;

venituri din alte surse conform legii;

indemnizaţii de şomaj;

indemnizaţii pentru creşterea copilului;

ajutorul social acordat potrivit Legii nr. 416/2001, cu modificările şi completările

ulterioare;

indemnizaţii pentru incapacitate temporară de muncă drept urmare a unui accident de

muncă sau unei boli profesionale.

Cotele de contribuţii de asigurări sociale de sănătate38

.

Cotele de contribuţii de asigurări sociale de sănătate sunt următoarele:

5,5% pentru contribuţia individuală;

5,2% pentru contribuţia datorată de angajator.

Prevederi specifice privind contribuţia individuală de asigurări sociale de sănătate

Se datorează contribuţie individuală de asigurări sociale de sănătate pentru indemnizaţiile

de incapacitate temporară de muncă, ca urmare a unui accident de muncă sau a unei boli

profesionale, acordate persoanelor fizice care realizează venituri din salarii sau asimilate

salariilor, în baza Legii nr. 346/2002, republicată.

Persoanele fizice şi juridice care au calitatea de angajatori sau persoanele asimilate

acestora, instituţiile, precum şi persoanele care realizează în România venituri din salarii sau

asimilate salariilor de la angajatori din state care nu intră sub incidenţa legislaţiei europene

aplicabile în domeniul securităţii sociale, precum şi a acordurilor privind sistemele de securitate

36 Art. 154 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal. 37 Art. 155 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal. 38 Art. 156 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal.

socială la care România este parte sunt obligate să depună lunar, până la data de 25 inclusiv a

lunii următoare celei pentru care se plătesc veniturile39

.

În situaţia persoanelor fizice care realizează venituri din activităţi independente, din

asocieri fără personalitate juridică sau din cedarea folosinţei bunurilor, pentru care plătitorul de

venit are obligaţia reţinerii la sursă a contribuţiei de asigurări sociale de sănătate, declararea

contribuţiei se face de către plătitorul de venit prin depunerea declaraţiei, până la data de 25

inclusiv a lunii următoare celei în care s-au plătit veniturile40

.

C. Contribuţiile asigurărilor pentru şomaj datorate bugetului asigurărilor pentru

şomaj

Următoarele persoane au calitatea de contribuabili/plătitori de venit la sistemul de

asigurări pentru şomaj, cu respectarea prevederilor legislaţiei europene aplicabile în domeniul

securităţii sociale, precum şi a acordurilor privind sistemele de securitate socială la care România

este parte, după caz:

cetăţenii români, cetăţenii altor state sau apatrizii, pe perioada în care au, conform

legii, domiciliul sau reşedinţa în România, precum şi cetăţenii români, cetăţenii altor

state sau apatrizii care nu au domiciliul sau reşedinţa în România în condiţiile

prevăzute de legislaţia europeană aplicabilă în domeniul securităţii sociale, precum şi

în acordurile privind sistemele de securitate socială la care România este parte;

persoanele fizice şi juridice care au calitatea de angajatori sau sunt asimilate

acestora41

.

Categorii de venituri supuse contribuţiilor de asigurări pentru şomaj

Contribuabilii/plătitorii de venit la sistemul de asigurări pentru şomaj, datorează, după

caz, contribuţii de asigurări pentru şomaj pentru veniturile din salarii sau asimilate salariilor.

Cotele de contribuţii de asigurări pentru şomaj sunt următoarele:

0,5% pentru contribuţia individuală;

0,5% pentru contribuţia datorată de angajator.

Baza de calcul al contribuţiei individuale de asigurări pentru şomaj în cazul persoanelor

fizice care realizează venituri din salarii sau asimilate salariilor.

Excepţii specifice contribuţiilor de asigurări pentru şomaj

Se exceptează de la plata contribuţiilor de asigurări pentru şomaj următoarele venituri:

prestaţiile suportate din bugetul asigurărilor sociale de stat;

veniturile obţinute de pensionari;

veniturile realizate de persoanele care realizează venituri din salarii sau asimilate

salariilor şi nu se mai regăsesc în raporturi juridice cu persoanele fizice şi juridice;

compensaţiile acordate, în condiţiile legii ori ale contractelor colective sau

individuale de muncă, persoanelor cărora le încetează raporturile de muncă ori de

serviciu sau care, potrivit legii, sunt trecute în rezervă ori în retragere;

39 Art. 169 al 1 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal. 40 Art. 169 al 2 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal. 41 Art. 184 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal.

veniturile aferente perioadei în care raporturile de muncă sau de serviciu ale

persoanelor care au încheiat astfel de raporturi sunt suspendate potrivit legii, altele

decât cele aferente perioadei de incapacitate temporară de muncă cauzată de boli

obişnuite ori de accidente în afara muncii şi perioadei de incapacitate temporară de

muncă în cazul accidentului de muncă sau al bolii profesionale, în care plata

indemnizaţiei se suportă de unitate, conform legii;

drepturile de soldă/salariu lunar acordate personalului militar, poliţiştilor şi

funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare,

potrivit legii.

Contribuţiile de asigurări pentru şomaj individuale, calculate şi retinute, se plătesc până la

data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se plătesc veniturile sau până la data de 25

inclusiv a lunii următoare trimestrului pentru care se datorează, după caz, împreună cu

contribuţia angajatorului ori a persoanelor asimilate angajatorului datorată potrivit legii.

D. Contribuţia pentru concedii şi indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate

Contribuabilii/plătitorii de venit obligaţi la plata contribuţiei pentru concedii şi

indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate sunt, după caz42

:

persoanele fizice şi juridice care au calitatea de angajatori sau sunt asimilate acestora,

pentru cetăţenii români, cetăţeni ai altor state sau apatrizii, pe perioada în care au,

conform legii, domiciliul sau reşedinţa în România, cu respectarea prevederilor

legislaţiei europene aplicabile în domeniul securităţii sociale, precum şi a acordurilor

privind sistemele de securitate socială la care România este parte;

persoanele fizice cetăţeni români, cetăţenii altor state sau apatrizii, pe perioada în care

au, conform legii, domiciliul sau reşedinţa în România, şi care realizează în România

venituri din salarii sau asimilate salariilor de la angajatori din state care nu intră sub

incidenţa legislaţiei europene aplicabile în domeniul securităţii sociale, precum şi a

acordurilor privind sistemele de securitate socială la care România este parte;

Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă, prin agenţiile pentru ocuparea

forţei de muncă judeţene şi a municipiului Bucureşti, pentru persoanele care

beneficiază de indemnizaţie de şomaj sau, după caz, de alte drepturi de protecţie

socială care se acordă din bugetul asigurărilor pentru şomaj, potrivit legii, şi pentru

care dispoziţiile legale prevăd plata contribuţiei pentru concedii şi indemnizaţii de

asigurări sociale de sănătate din bugetul asigurărilor pentru şomaj.

Contribuabilii/plătitorii de venit la sistemul de asigurări sociale de sănătate, datorează,

după caz, contribuţia pentru concedii şi indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate pentru

următoarele categorii de venituri:43

veniturile din salarii sau asimilate salariilor;

indemnizaţiile de şomaj;

42 Art. 192 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal. 43 Art. 193 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal.

indemnizaţiile de incapacitate temporară de muncă ca urmare a unui accident de

muncă sau unei boli profesionale.

Cota de contribuţie pentru concedii şi indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate este de

0,85%.

Contribuţia pentru concedii şi indemnizaţii datorată potrivit legii se calculează şi se

plăteşte până la data de 25 a lunii următoare celei în care au fost plătite aceste sume.

E. Contribuţia de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale

Contribuabilii/plătitorii de venit la sistemul de asigurări sociale de stat, obligaţi la plata

contribuţiei de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale, sunt, după caz:44

persoanele fizice şi juridice care au calitatea de angajatori sau sunt asimilate acestora,

pentru cetăţenii români, cetăţenii altor state sau apatrizii, pe perioada în care au, conform

legii, domiciliul sau reşedinţa în România cu respectarea prevederilor legislaţiei

europene aplicabile în domeniul securităţii sociale, precum şi a acordurilor privind

sistemele de securitate socială la care România este parte;

Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă, prin agenţiile pentru ocuparea

forţei de muncă judeţene şi a municipiului Bucureşti, pentru persoanele care beneficiază

de indemnizaţie de şomaj pe toată durata efectuării practicii profesionale în cadrul

cursurilor organizate potrivit legii.

Contribuabilii/plătitorii de venit la sistemul de asigurări sociale de stat, prevăzuţi la art.

201, datorează, după caz, contribuţia de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale

pentru următoarele categorii de venituri:

veniturile din salarii sau asimilate salariilor;

indemnizaţia de şomaj primită de şomeri pe toată durata efectuării practicii profesionale

în cadrul cursurilor organizate potrivit legii.

Cota de contribuţie de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale este

cuprinsă între 0,15% şi 0,85%, diferenţiată în funcţie de clasa de risc, conform legii.

Prin excepţie, cota de contribuţie de asigurare pentru accidente de muncă şi boli

profesionale în cazul şomerilor pe toată durata efectuării practicii profesionale în cadrul

cursurilor organizate potrivit legii este de 1%.

Contribuţia de asigurări pentru accidente de muncă şi boli profesionale se plăteşte până

la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se plătesc veniturile sau până la data de

25 inclusiv a lunii următoare trimestrului pentru care se datorează, după caz.

F. Contribuţia la Fondul de garantare pentru plata creanţelor salariale

Este datorată de persoanele fizice şi juridice care au calitatea de angajator potrivit art. 4

din Legea nr. 200/2006 privind constituirea şi utilizarea Fondului de garantare pentru plata

creanţelor salariale, cu modificările ulterioare

44 Art. 201 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal.

Contribuabilii/plătitorii de venit la Fondul de garantare pentru plata creanţelor salariale,

obligaţi la plata contribuţiei sunt persoanele fizice şi juridice, cu excepţia instituţiilor publice

definite conform Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările

ulterioare, şi Legii nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, cu modificările şi completările

ulterioare, ce pot să angajeze forţă de muncă pe bază de contract individual de muncă, în

condiţiile prevăzute de Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi

completările ulterioare.

Cota de contribuţie la Fondul de garantare pentru plata creanţelor salariale, datorată de

angajator, este de 0,25%.

Contribuţia la Fondul de garantare pentru plata creanţelor salariale nu se datorează

pentru45

:

veniturile care nu au la bază un contract individual de muncă;

prestaţiile suportate din bugetul asigurărilor sociale de stat sau Fondul naţional unic

pentru asigurări de sănătate, inclusiv cele acordate pentru accidente de muncă şi boli

profesionale;

compensaţiile acordate, în condiţiile legii ori ale contractelor colective sau individuale

de muncă, persoanelor concediate pentru motive care nu ţin de persoana lor.

Contribuţia calculată se plăteşte până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru

care se plătesc veniturile sau până la data de 25 inclusiv a lunii următoare trimestrului pentru

care se datorează, după caz.

Sectiunea 10.4. Reguli privind asociatiile fara personalitate juridical

Venitul net obţinut din exploatarea bunurilor şi drepturilor de orice fel, deţinute în

comun, este considerat ca fiind obţinut de proprietari, uzufructuari sau de alţi deţinători legali,

înscrişi într-un document oficial, şi se atribuie proporţional cu cotele-părţi pe care aceştia le deţin

în acea proprietate sau în mod egal, în situaţia în care acestea nu se cunosc.

Reguli privind asocierile fără personalitate juridică nu se aplică:

fondurilor de pensii administrate privat şi fondurilor de pensii facultative constituite

conform prevederilor legislaţiei specifice în materie;

fondurilor de investiţii constituite ca asociaţii fără personalitate juridică;

asocierilor fără personalitate juridică, în cazul în care membrii asociaţi realizează

venituri conform codului fiscal.

În cadrul fiecărei asocieri fără personalitate juridică, constituită potrivit legii, asociaţii au

obligaţia să încheie contracte de asociere în formă scrisă, la începerea activităţii, care să cuprindă

inclusiv date referitoare la46

:

părţile contractante;

obiectul de activitate şi sediul asociaţiei;

contribuţia asociaţilor în bunuri şi drepturi;

45 Art. 213 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal. 46 Art. 125 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal.

cota procentuală de participare a fiecărui asociat la veniturile sau pierderile din cadrul

asocierii corespunzătoare contribuţiei fiecăruia;

desemnarea asociatului care să răspundă pentru îndeplinirea obligaţiilor asociaţiei faţă

de autorităţile publice;

condiţiile de încetare a asocierii.

Contribuţiile asociaţilor conform contractului de asociere nu sunt considerate venituri

pentru asociaţie. Contractul de asociere se înregistrează la organul fiscal competent, în termen de

30 de zile de la data încheierii acestuia. Organul fiscal are dreptul să refuze înregistrarea

contractelor, în cazul în care acestea nu cuprind datele solicitate conform legii.

În cazul în care între membrii asociaţi există legături de rudenie până la gradul al

patrulea inclusiv, părţile sunt obligate să facă dovada că participă la realizarea venitului cu

bunuri sau drepturi asupra cărora au drept de proprietate. Pot fi membri asociaţi şi persoanele

fizice care au dobândit capacitate de exerciţiu restrânsă.

Asocierile, cu excepţia celor care realizează venituri din activităţi agricole impuse pe

baza normelor de venit, au obligaţia să depună la organul fiscal competent, până la data de 15

martie a anului următor, declaraţii anuale de venit, conform modelului stabilit de A.N.A.F., care

vor cuprinde şi distribuţia venitului net/pierderii pe asociaţi.

În cazul asocierilor fără personalitate juridică constituite între contribuabili care

desfăşoară activitate individual sau contribuabili care desfăşoară activitate individual şi o

asociere fără personalitate juridică şi pentru care stabilirea venitului anual pentru activitatea

desfăşurată se efectuează pe baza normelor de venit sau prin utilizarea cotelor forfetare de

cheltuieli, veniturile realizate în cadrul asocierii respective nu sunt considerate distribuite, în

vederea impunerii, contribuabililor care datorează impozit potrivit prezentului titlu, fiind

aplicabile numai regulile stabilite pentru impunerea venitului determinat pe baza normelor de

venit sau stabilit pe baza cotelor forfetare.

Sectiunea 10.5. Aspecte fiscale international, procedura de globalizare a veniturilor

Persoanele fizice nerezidente, care desfăşoară o activitate independentă, prin intermediul

unui sediu permanent în România, sunt impozitate, potrivit prezentului titlu, la venitul net anual

impozabil din activitatea independentă, ce este atribuibil sediului permanent.

Venitul net dintr-o activitate independentă care este atribuibil unui sediu permanent se

determină în următoarele condiţii:

în veniturile impozabile se includ numai veniturile ce sunt atribuibile sediului

permanent;

în cheltuielile deductibile se includ numai cheltuielile aferente realizării acestor

venituri.

Persoana fizică rezidentă într-unul din statele membre ale Uniunii Europene sau într-unul

din statele Spaţiului Economic European beneficiază de aceleaşi deduceri ca şi persoanele fizice

rezidente, la stabilirea bazei de calcul pentru veniturile impozabile obţinute din România. Baza

de calcul se determină după regulile proprii fiecărei categorii de venit, în funcţie de natura

acestuia.

Alte venituri ale persoanelor fizice nerezidente47

.

Persoanele fizice nerezidente, care obţin alte venituri, datorează impozit potrivit

reglementărilor codului fiscal.

Veniturile realizate din străinătate se supun impozitării prin aplicarea cotelor de impozit

asupra bazei de calcul determinate după regulile proprii fiecărei categorii de venit, în funcţie de

natura acestuia.

Pentru veniturile obţinute din străinătate de natura celor obţinute din România şi

neimpozabile în conformitate cu prevederile prezentului titlu se aplică acelaşi tratament fiscal ca

şi pentru cele obţinute din România.

Contribuabilii care obţin venituri din străinătate au obligaţia să le declare, potrivit

declaraţiei specifice, până la data de 25 mai a anului următor celui de realizare a venitului.

Contribuabilii persoane fizice rezidente care, pentru acelaşi venit şi pentru aceeaşi

perioadă impozabilă, sunt supuşi impozitului pe venit atât pe teritoriul României, cât şi în statul

străin cu care România are încheiată o convenţie de evitare a dublei impuneri, iar respectiva

convenţie prevede ca metodă de evitare a dublei impuneri metoda creditului, au dreptul la

deducerea din impozitul pe venit datorat în România a impozitului plătit în străinătate, în limitele

prevăzute în prezentul articol.

Contribuabilii persoane fizice rezidente care realizează un venit şi care, potrivit

convenţiei de evitare a dublei impuneri încheiate de România cu un alt stat, pot fi impuse în

celălalt stat, iar respectiva convenţie prevede ca metodă de evitare a dublei impuneri metoda

scutirii, respectivul venit va fi scutit de impozit în România. Acest venit se declară în România,

dar este scutit de impozit dacă se anexează documentul justificativ eliberat de autoritatea

competentă a statului străin, care atestă impozitul plătit în străinătate.

Nerezidenţii care obţin venituri impozabile din România au obligaţia de a plăti impozite

conform legislatiei Romane şi sunt denumiţi în continuare contribuabili.

Venituri impozabile obţinute din România48

Veniturile impozabile obţinute din România, indiferent dacă veniturile sunt primite în

România sau în străinătate, sunt:

dividende de la un rezident;

dobânzi de la un rezident;

dobânzi de la un nerezident care are un sediu permanent în România, dacă dobânda

este o cheltuială a sediului permanent/a sediului permanent desemnat;

redevenţe de la un rezident;

redevenţe de la un nerezident care are un sediu permanent în România, dacă

redevenţa este o cheltuială a sediului permanent/a sediului permanent desemnat;

47 Art 129 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal. 48 Art 223 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal.

comisioane de la un rezident;

comisioane de la un nerezident care are un sediu permanent în România, dacă

comisionul este o cheltuială a sediului permanent/a sediului permanent desemnat;

venituri din activităţi sportive şi de divertisment desfăşurate în România, indiferent

dacă veniturile sunt primite de către persoanele care participă efectiv la asemenea

activităţi sau de către alte persoane;

venituri din prestarea de servicii de management sau de consultanţă din orice

domeniu, dacă aceste venituri sunt obţinute de la un rezident sau dacă veniturile

respective sunt cheltuieli ale unui sediu permanent în România;

venituri reprezentând remuneraţii primite de persoane juridice străine care acţionează

în calitate de administrator, fondator sau membru al consiliului de administraţie al

unei persoane juridice române;

venituri din servicii prestate în România, exclusiv transportul internaţional şi

prestările de servicii accesorii acestui transport;

venituri din profesii independente desfăşurate în România - medic, avocat, inginer,

dentist, arhitect, auditor şi alte profesii similare - în cazul când sunt obţinute în alte

condiţii decât prin intermediul unui sediu permanent sau într-o perioadă ori în mai

multe perioade care nu depăşesc în total 183 de zile pe parcursul oricărui interval de

12 luni consecutive care se încheie în anul calendaristic vizat;

venituri din premii acordate la concursuri organizate în România;

venituri obţinute la jocurile de noroc practicate în România, pentru toate câştigurile

primite de un participant de la un organizator sau plătitor de venituri din jocuri de

noroc.

venituri realizate de nerezidenţi din lichidarea unei persoane juridice române;

venituri realizate din transferul masei patrimoniale fiduciare de la fiduciar la

beneficiarul nerezident în cadrul operaţiunii de fiducie.

Impozitul datorat de nerezidenţi pentru veniturile impozabile obţinute din România se

calculează, se reţine, se declară şi se plăteşte la bugetul de stat de către plătitorii de venituri.

Impozitul reţinut se declară până la termenul de plată a acestuia la bugetul de stat.

Coroborarea prevederilor Codului fiscal cu cele ale convenţiilor de evitare a dublei

impuneri şi a legislaţiei Uniunii Europene

Dacă un contribuabil este rezident al unei ţări cu care România a încheiat o convenţie

pentru evitarea dublei impuneri, cota de impozit care se aplică venitului impozabil obţinut de

către acel contribuabil din România nu poate depăşi cota de impozit prevăzută în convenţia care

se aplică asupra acelui venit. În situaţia în care sunt cote diferite de impozitare în legislaţia

internă sau în convenţiile de evitare a dublei impuneri, se aplică cotele de impozitare mai

favorabile. Dacă un contribuabil este rezident al unei ţări din Uniunea Europeană, cota de

impozit care se aplică venitului impozabil obţinut de acel contribuabil din România este cota mai

favorabilă prevăzută în legislaţia internă, legislaţia Uniunii Europene sau în convenţiile de

evitare a dublei impuneri. Legislaţia Uniunii Europene se aplică în relaţia României cu statele

membre ale Uniunii Europene, respectiv cu statele cu care Uniunea Europeană are încheiate

acorduri de stabilire a unor măsuri echivalente.

Certificatele de atestare a impozitului plătit de nerezidenţi

Orice nerezident poate depune o cerere la organul fiscal competent, prin care va

solicita eliberarea certificatului de atestare a impozitului plătit către bugetul de stat.

Organul fiscal competent are obligaţia de a elibera certificatul de atestare a

impozitului plătit de nerezidenţi.

Forma cererii şi a certificatului de atestare a impozitului plătit de nerezident, precum

şi condiţiile de depunere, respectiv de eliberare se stabilesc prin norme.

Modul de impozitare a veniturilor din economii obţinute din România de persoane fizice

rezidente în state membre şi aplicarea schimbului de informaţii în legătură cu această categorie

de venituri

Prin beneficiar efectiv se înţelege orice persoană fizică ce primeşte o plată de dobândă

sau orice persoană fizică pentru care o plată de dobândă este garantată, cu excepţia cazului când

această persoană dovedeşte că plata nu a fost primită sau garantată pentru beneficiul său propriu,

respectiv atunci când: 49

acţionează ca un agent plătitor;

acţionează în numele unei persoane juridice, al unei entităţi care este impozitată pe

profit, conform regimului general pentru impozitarea profiturilor, al unui organism de

plasament colectiv în valori mobiliare, autorizat conform Directivei Consiliului nr.

85/611/CEE din 20 decembrie 1985.

acţionează în numele altei persoane fizice care este beneficiarul efectiv şi dezvăluie

agentului plătitor identitatea acelui beneficiar efectiv.

49 Art 238 din Legea 207/2015 privind Codul Fiscal.

CAPITOLUL XI

RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ÎN DOMENIUL FINANCIAR

Sectiunea 11.1. Răspunderea juridică - Parte integrantă a răspunderii sociale

Sectiunea 11.2. Funcţiile, principiile, formele si conditiile răspunderii juridice in Dreptul

financiar

Sectiunea 11.3. Răspunderea penală si civila in Dreptul financiar

Sectiunea 11.4. Răspunderea contravenţională in Dreptul financiar

Sectiunea 11.1. Răspunderea juridică - parte integrantă a răspunderii sociale

11.1.1. Răspunderea juridică

În funcţie de natura politică, morală, juridică, religioasă etc. a normelor încadrate şi

răspunderea juridică este o formă şi parte integrantă a răspunderii sociale al cărui specific constă

în faptul că derivă din încălcarea unei reguli de drept ce incubă. Obligativitatea suportării unei

constrângeri de stat a cărei intervenţii – după o anumită procedură -are ca unic temei abaterea de

la norma juridică. Prin declanşarea răspunderii şi suportarea consecinţelor decurgând din ea se

stabileşte ordinea de drept încălcată.În procesul de elaborare, legiuitorul are în vedere atât

condițiile în care se realizează (utilitate socială), cât și sensibilitatea destinatarilor la încălcarea

normei. Instituția juridică a răspunderii asigură faptul că indivizii sunt sancționați pentru faptele

neconforme, adică pentru acele fapte prin care se aduce atingere ordinii de drept și prin care are

loc violarea normelor.

Așadar, tragerea la răspundere juridică are loc atunci când persoana vătămată uzează

de posibilitatea sa de a cere statului obligarea la suportarea consecințelor faptelor contrare

dreptului, săvârșite sau încheiate de către autor, astfel încât răspunderea ajunge să fie

concepută drept fundament al sancțiunii1.

Răspunderea ca şi noţiune, are un conţinut complex, tratat pe larg, din diferite

perspective, în cadrul mai multor ştiinţe, în încercarea de a clarifica şi a aprofunda câte ofaţetă a

acestui concept.Răspunderea juridică reprezintă, alături de răspunderea morală, spre

exemplu,unul dintre tipurile de răspundere socială, poate cel mai important. Pentru uzul

studenţilor din anul I, vom încerca să facilităm apropierea de instituţia răspunderii juridice,

urmând ca, pentru aprofundare, cititorii sa fie îndrumaţi spre tratele fundamentale în domeniu2

Răspunderea, ca si responsabilitatea, sunt noţiuni filozofice al căror conţinut s-

acircumscris, de cele mai multe ori, cu ajutorul noţiunilor de liber arbitru, discernământ si

liberate. Altfel spus, responsabilitatea unui individ sau tragerea lui la răspundere pentru anume

fapta nu se poate concepe decât in condiţiile in care acesta a acţionat liber si indeplina cunoştinţa

de cauza. Dintr-o perspective istorica, s-a studiat sorgintea si evoluţia răspunderii juridice

1 D.D. Şa gu n a , Drept financiar si fiscal, vol. II, 1992, p. 306-307. 2 Nicolae Popa, Mihail-Constantin Eremia, Simona Cristea,Teoria generală a dreptului, Ediţia a 2-a, Ed.All Beck, Bucureşti, 2005, p.287,

Gheorghe Boboş,Teoria generală a dreptului,Ed. Dacia, Cluj-Napoca,1994, p. 255, Sofia Popescu,Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex,

Bucureşti, 2000, p.299.

evidenţiindu-se rolul răspunderii juridice si al sancţiunii administrate de stat in ruperea cercului

vicios al răzbunării, ca metoda primitiva de tragere la răspundere sociala. Momentul in care s-a

statuat dreptul exclusiv al statului de a utiliza forţa si de a executa sancţiunea este considerat

momentul naşterii răspunderii juridice.O alta abordare a răspunderii o propune sociologia.

Astfel, s-a dezvoltat noţiuneade răspundere socială ca răspundere a individului in faţa

societăţii din care face parte pentru prejudiciile aduse acestei societăţi. Răspunderea şi sancţiunea

apar ca douăipostaze ale aceluiaşi fenomen. Răspunderea politica, răspunderea morala,

răspunderea juridica sunt tipuri de răspunderea sociala. Dreptul societăţii si al statului de a

impunerăspunderea juridica si de a aplica sancţiunea a fost justificat prin interesul societăţii de

ase apăra împotriva acelora cere o vătăma.

Ştiinţele juridice de ramură, tratează, fiecare forma specifică de răspundere juridica, iar

Teoria generală a dreptului, îintr-un efort de sinteză, îşi propune sădefinească şi să circumscrie

cât mai exact noţiunea de răspundere juridică în scopulclarificării acestei noţiuni pe cât de

complexă, pe atât de necesară sistemului juridic şisocietăţii, ca ansamblu.De cele mai multe ori,

normele juridice sunt respectate sau aduse la îndeplinire de buna voie de către cetăţeni, din

convingerea ca ele exprimă valorile de just si echitabil ,sau de teama sancţiunii ce ar trebui

suportată. Atunci când, în urma încălcării unei norme juridice, organele de stat intervin prin

aplicarea unei sancţiuni, răspunderea juridică seconcretizează. Pentru a delimita cele două tipuri

de relaţii ce pot interveni între subiectelede drept şi stat, ca unic titular al dreptului de a aplica

constrângerea publică, în ramura penală s-au propus noţiunile de raport juridic de conformare -

pentru a defini situaţia înjcare persoanele fizice sau juridice îşi îndeplinesc de bunăvoie

obligaţiile - şi raport juridic de conflict – pentru cazul în care este necesara intervenţia

coerciţiei etatice3.

Răspunderea juridica a fost definita ca o situaţie juridică 4,ca un raport Juridic sau ca o instituţie

juridică complexă, ca un sistem complex de norme .5

Ea constă înreacţia de reprimare venita din partea societăţii, fata de o acţiune umana care

contravineunei norme, acţiune imputabila, in principal, individului. Doctrina româneasca

aîmbrăţişat, in mod predominant, opinia ca răspunderea juridica reprezintă un raport juridic de

constrângere care are ca obiect sancţiunea juridica,6 ca un complex dedrepturi si obligaţii conexe

care se nasc – potrivit legii – ca urmare a săvârşirii uneifapte ilicite si care constituie cadrul de

realizare a constrângerii de stat, prinaplicarea sancţiunilor juridice în scopul asigurării stabilităţii

raporturilor sociale şi aîndrumării membrilor societăţii în spiritul respectării ordinii de drept. 7

Fapta ilicita ce reprezintă fundamentul răspunderii juridice consta inneîndeplinirea unei

obligaţii impuse de lege, adică in încălcarea cu discernământ a uneinorme juridice. Astfel,

3 Costica Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală , Editura Universul Juridic,Bucureşti, 2007, p. 327. 4 Ioan Gliga, Consideraţii privind definiţia răspunderii juridice, în revista “Studia Universitatis”,Jurisprudentia, 1970 5 Lidia Barac, Răspunderea şi sancţiunea juridică , Bucureşti, 1997, p.41, A. Iorgovan,Tratat de drept administrativ vol. II, editia a 4-a, Editura

All Beck, Bucureşti, 2005, p.355. 6 Gheorghe Boboş, Teoria generală a dreptului,Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1999, p.264. 7 Mircea Costin, O încercare de definire a noţiunii de răspundere juridică , în Revista Română de Drept, nr.5/1970.

răspunderea juridica apare ca obligaţia subiectului de a îndepliniîndatorirea care înlocuieşte o

îndatorire anterioara neîndeplinita, deci, asemenea unei novaţii, cum arăta prof. Djuvara.8

Încălcarea normelor legale, in sens larg, constituiesingurul temei al răspunderii juridice.

Eficacitatea normelor juridice este, in moddeterminant, legata de existenta sancţiunilor si a unui

cadru pentru aplicarea lor. Fiind unsistem instituţionalizat de norme juridice, dreptul, ordinea

juridica înseamnă si unansamblu de mecanisme si instituţii specializate, abilitate sa aplice

sancţiunile corespunzătoare in cazul unei conduite care înfrânge exigentele modelului

decomportament prescris.Răspunderea juridică nu reprezintă altceva decât o răspundere socială

care se concretizează în măsuri cu caracter de pedeapsă, iar aceasta pentru că faptele

provocatoare produc atingeri uneia sau mai multor valori sociale ocrotite de stat.

Raporturile juridice implică drepturi și obligații conexe; tocmai de aceea, răspunderea

este definită ca un complex de drepturi și obligații corelative care, având suport legal, se nasc ca

urmare a săvârșirii unei fapte condamnabile și care constituie cadrul de realizare a constrângerii

de stat, prin aplicarea sancțiunilor juridice.

Răspunderea juridică, ca formă a răspunderii sociale, constă în raporturile juridice care

iau naştere ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite, şi care cuprinde, pe de o parte, dreptul

persoanei vătămate şi al societăţii în general de a obţine repararea prejudiciului cauzat şi

restabilirea ordinii de drept, iar, pe de altă parte, obligaţia celui vinovat de a acoperi paguba şi

de a se supune sancţiunilor legale atrase de conduita sa contrară legii şi celorlalte reguli de

convieţuire socială.9 În epoca modernă, s-a înțeles că scopurile sistemului juridic nu sunt

îndeplinite doar prin restabilirea ordinii de drept, atunci când aceasta este încălcată. Dimpotrivă,

ponderea mai mare în îndeplinirea scopurilor sistemului juridic o au normele cu care destinatarii

acestora se conformează, prin buna și normala desfășurare a relațiilor sociale dintre indivizi. Cu

alte cuvinte, principalul merit pentru echilibrul și armonia comunității organizate statal nu este al

răspunderii juridice (care sancționează conduitele neconforme), ci al responsabilității,

concretizată prin sentimentul de conformare, înrădăcinat în conștiința destinatarilor normelor de

drept.

Încălcarea regulilor prestabilite printr-o conduită necorespunzătoare antrenează răspunderea

socială a celui vinovat, obligându-l să suporte cele mai diferite consecinţe ale faptei sale.

„Răspunderea juridică este o formă şi o parte integrantă a răspunderii sociale al cărei

specific constă în faptul că, derivând din încălcarea unei reguli de drept, ea incumbă

obligativitatea suportării unei constrângeri de stat a cărei intervenţie are ca unic temei abaterea

de la norma juridică"10

, normă ce exprimă întotdeauna interesele sociale fundamentale prin

intermediul voinţei generale care dă viaţă regulii astfel consacrate.

Henry Lalou afirma că din punct de vedere etimologic cuvântul „responsabilitate" derivă

de la latinescul „spodeo" care în contractul verbis din dreptul roman înseamnă obligaţia solemnă

a „debitorului faţă de creditorul său de a-şi îndeplini prestaţia asumată prin contract". De aici,

arată autorul, sensul ce urmează a fi atribuit noţiunii de responsabilitate în general şi celei de

8 Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului, (Enciclopedie juridică), vol. II, Bucureşti, Ed. Socec, 1930, p.173. 9 N. Popa (coord.), Teoria generală a dreptului, C.H. Beck, București, 2011; 10S a n ta i , Introducere în studiul dreptului, Sibiu, 1991, p. 167.

responsabilitate în civil, în special, este acela de obligaţie în reperaţiune ce rezultă dintr-un delict

sau dintr-un cvasi-delict.11

Răspunderea juridică este „acea formă a răspunderii sociale stabilită de stat în urma

încălcării normelor de drept printr-un fapt ilicit şi care determină suportarea consecinţelor

corespunzătoare de către cel vinovat, inclusiv prin utilizarea forţei de constrângere a statului în

scopul restabilirii ordinii de drept astfel lezate.12

În ceea ce ne priveşte răspunderea juridică este „acea formă a răspunderii sociale

stabilită de stat în urma încălcării normelor de drept printr-un fapt ilicit şi care determină

suportarea consecinţelor corespunzătoare de către cel vinovat, inclusiv prin utilizarea forţei de

constrângere a statului în scopul restabilirii ordinii de drept astfel lezate”.13

Pentru ca răspunderea juridică, inclusiv cea civilă, să se declanșeze, este nevoie de

îndeplinirea cumulativă a condițiilor conduitei ilicite, vinovăției și legăturii cauzale.

Răspunderea intervine pentru nerespectarea oricărei fapte sociale în normarea căreia se prevăd

sancțiuni.

Sectiunea 11.2. Funcţiile, principiile, formele si conditiile răspunderii juridice in

Dreptul financiar

11.2.1. Funcțiile răspunderii juridice

Funcțiile răspunderii juridice desemnează gradul de influență al acesteia asupra relațiilor

sociale, asupra conduitei oamenilor, asupra ordinii publice și stării de securitate juridică din

societate. 14

Funcția preventivă a răspunderii juridice pornește de la constatarea și sancționarea

conduitelor ilicite în lege și are ca efect educarea atitudinii psihice colective prin

conștientizarea sancțiunilor pe care fiecare le riscă. Funcţia educativă se realizează prin

influenţa pe care o exercită asupra conştiinţei oamenilor dreptul, în general, ca instrument

de ordonare a desfăşurării raporturilor sociale.

Funcția de reprimare intervine pentru restabilirea ordinii sociale, atunci când fapta

ilegală își produce deja efectele dăunătoare societăți. Exercitarea constrângerii - efect

intrinsec al realizării răspunderii juridice - nu este un scop în sine, deoarece aplicarea

sancţiunilor juridice are ca finalitate nu numai constrângerea celui vinovat de încălcarea

ordinii de drept să se conformeze normelor juridice, ci urmăreşte, înainte de toate, o

finalitate educativă, şi anume cultivarea sentimentului derespect al disciplinei şi ordinii

sociale, realizându-se astfel, prin combinarea celor două funcţii, o eficienţă deosebită în

ceea ce priveşte înţelegerea şi aplicarea dreptuluii. Executarea constrângerii de stat are la

noi un caracter derivat, deoarece respectarea ordinii de drept este asigurată prin metoda

convingerii15

.

11 M.N. Co s t i n , O încercare de definire a nopiunii răspunderii juridice, în Revista română de drept, nr. 5/1970. 12 I. S an ta i , op. cit. Introducere în studiul dreptului, Sibiu, 1991, 13 I. S an ta i , op. cit. Introducere în studiul dreptului, Sibiu, 1991. 14 N. Popa (coord.), Teoria generală a dreptului, C.H. Beck, București, 2011; 15 M. Costin, Răspunderea juridică în dreptul R.S.R., Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1974, p. 19, citat după M.-C. Eremia, D.M. Dragnea, N. Popa,

Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, București, 2005, p. 218..

Funcția reparatorie a răspunderii juridice presupune obligarea autorului unei fapte

ilicite la repararea pagubelor materiale și/sau morale produse.

Executarea constrângerii de stat are la noi un caracter derivat, deoarece respectarea

ordinii de drept este asigurată prin metoda convingerii.

11.2.2. Principiile generale ale răspunderii juridice

Principiul legalităţii a fost formulat iniţial in ramura penala sub forma adagiului nullum

crimen sine lege, nulla poena sine lege. Astăzi principiul are valoare constituţionala si este

valabil in toate ramurile de drept.

Se admite insa cumulul formelor răspunderii juridice incazul in care prin aceeaşi fapta

sunt încălcate mai multe norme juridice. Astfel, daca un salariat, aflat in exerciţiul atribuţiunilor

de serviciu, săvârşeşte o infracţiune, el va trebuisa suporte, pe lângă pedeapsa penala

corespunzătoare infracţiunii săvârşite, si o sancţiune civila patrimoniala, corespunzătoare

obligaţiei de reparare a prejudiciului produs prin infracţiune, precum si o alta sancţiune

disciplinara specifica normei de dreptul muncii încălcate prin neîndeplinirea întocmai a

atribuţiunilor de serviciu.

Răspunderea juridică cunoaște, în principiu, câte o formă de răspundere pentru fiecare

ramură a dreptului.

În contextul acestei diversități, teoria dreptului are meritul de a reuși să extragă o serie de

principii general aplicabile16

.

Principiul legalităţii răspunderii constă în aceea că răspunderea juridică nu poate

opera decât în condiţiile sau în cazurile prevăzute de lege, în forma şi limitele stabilite

de aceasta, conform unei anumite proceduri desfăşurate de organe special investite în

acest sens.

Dacă ar fi să ne limităm doar la răspunderea penală, aceasta regulă enunţată își găsește

expresia în principiile legalității, incriminării, adică a consacrării numai prin lege a

faptelor infracţionale şi în legalitatea pedepsei, adică a aplicării numai a sancţiunii

cuprinse în normele juridice.

Principiul răspunderii pentru fapta săvârşită cu vinovăţie17

are la bază concepţia

juridică a răspunderii subiective conform căreia autorul faptei răspunde numai atunci

când şi-a dat seama sau trebuia să-şi dea seama de rezultatele faptei sale şi de

semnificaţiile ei social – juridice periculoase, fiind sancţionat pentru comportamentul

său antisocial.

Fără vinovăţie, nu există răspundere juridică, chiar dacă sunt întrunite toate celelalte

condiţii de bază, iar aceasta trebuie de cele mai multe ori dovedită ca, de pildă, în

dreptul penal, unde operează prezumţia nevinovăţiei învinuitului sau inculpatului, ceea

ce obligă organele de stat la dovedirea ei, fiind cu totul excepţională şi limitată

16 N. Popa (coord.), Teoria generală a dreptului, C.H. Beck, București, 2011; 17 M. Costin, Răspunderea juridică în dreptul R.S.R., Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1974, p. 19, citat după M.-C. Eremia, D.M. Dragnea, N. Popa,

Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, București, 2005, p. 218.

prezumţia de vinovăţie ca, de pildă, în cazul părinţilor pentru faptele copiilor minori,

dar, şi în această ipoteză, prezumţia poate fi combătută, înlăturată.

Principiul răspunderii personale, conform căruia răspunderea revine numai celui

efectiv vinovat de comiterea faptei ilicite, regulă cu caracter absolut în cazul formelor

sancţionării sau represive datorită pericolului social al conduitei ce incubă atitudinea

represivă a societăţii.

În cazul răspunderii reparatorii există, uneori în condiţiile legii, şi răspunderea pentru

fapta altuia cu caracter limitat, dar posibil de înlăturat (răspunderea părinţilor pentru

copiii minori, a persoanei juridice pentru faptele membrilor) sau răspunderea solidară

ori împreună cu alţii.

Principiul unicităţii răspunderii conform căruia pentru fapta ilicită există o singură

răspundere sau nu se poate aplica decât o singură sancţiune şi nu mai multe (“non bis in

idem”), având aceeaşi natură juridică ca şi norma încălcată. Excepţie fac cazurile de

cumul deja prezentate şi care derivă din scopurile diferite ale răspunderii.

Principiul justeţei sau proporţionalităţii răspunderii în conformitate cu care se impune

corelarea răspunderii sau a pericolului ei social sau a întinderii pagubei, a formei de

vinovăţie cu care a fost săvârşită, printr-o corectă şi concretă individualitate sau

proporţionalizare, ca, de pildă, a sancţiunii sau pedepsei penale unde se ţine seama de

toate împrejurările legate de comiterea faptei, de circumstanţele atenuante sau

agravante, ca şi de persoana făptuitorului etc.

Principiul umanismului răspunderii în conformitate cu care sancţiunea aplicată şi

constrângerea exercitată au un rol reeducativ şi de reintegrare socială, netrebuind să

provoace suferinţe inutile celui sancţionat şi să nu-i înjosească demnitatea şi

personalitatea.

Principiul perseverenţei prin răspundere, conform căruia sancţiunea are rolul de a

preveni atât pe cel vinovat, cât şi pe alţii de a mai săvârşi în viitor alte fapte sau fapte de

acelaşi gen în care sens există o prevenţie specială şi una generală prin răspunderea

declanşată.

Principiul celerităţii sau operativităţii tragerii la răspundere în baza căruia momentul

aplicării sancţiunii, reprezentând reacţia socială, trebuie să fie cât mai aproape de cel al

comiterii faptei, fără amânări sau tergiversări deosebite şi nenecesare soluţionării

cauzei, pentru ca rezonanţa socială a sancţiunii să fie maximă eliminând starea de

insecuritate din raporturile sociale şi neîncrederea în drept, sporind, astfel, efectul

preventiv al aplicării acestuia.

11.2.3. Formele răspunderii juridice

Astfel natura normei juridice încălcate determina genul răspunderii juridice: răspundere

civilă, 18

penală19

, administrativa20

, de dreptul muncii21

, comercială etc.

18 Liviu Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, 2000, p. 163 19 Costica Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală , Editura Universul Juridic,Bucureşti, 2007, p.328. 20 Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ , vol. II, editia a 4-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p.358-359.

Alături de criteriul utilizat anterior, cel al naturii normei juridice încălcate, şi alte criterii

mai pot fi utilizate pentru a determina formele răspunderii juridice. Putem deosebirăspunderea

juridică de drept public de răspunderea juridică de drept privat dacă ţinemcont de apartenenţa

normei de drept încălcate la una din cele doua mari diviziuni ale dreptului:public sau privat.

Apoi este posibilă detaşarea răspunderii individuale de ceacolectivă în funcţie de

subiectul căruia îi incubă răspunderea: unei persoane fizice sau juridice. Cu aceasta ocazie,

facem precizarea ca, o dată cu intrarea in vigoare a noului Cod Penal, se va putea vorbi de

existenta în dreptul romanesc a unei răspunderi penale colective în sensul că persoana juridică va

putea fi subiect al răspunderii penale. Rămânând la delimitarea clasică a formelor răspunderii

juridice în funcţie denatura normei încălcate, vom trece în revista câteva din cele mai des

întâlnite forme derăspundere în dreptul românesc

Răspunderea civilă, poate fi delictuală sau contractual. 22

Răspunderea civila delictuală are ca fundament o fapta ilicită cauzatoare de prejudicii,

autorului faptei revenindu-i obligaţia de a repara prejudicial cauzat prin faptasa, a celui pentru

care răspunde, a animalului ori pentru ruina edificiului (vezi art. 998-1003 din Codul civil). Spre

deosebire de răspunderea penală care intervine doar în cazul săvârşirii unei infracţiuni, adică a

unei fapte incriminate de legea penală, răspunderea delictuală poate interveni pentru orice faptă

ilicită ce a cauzat un prejudiciu.

Răspunderea civilă contractual rezulta din nerespectarea clauzelor uneiconvenţii,

prejudiciul fiind cauzat chiar de această neexecutare a clauzei contractuale.

Răspunderea civilă prezintă o deosebită importanţă deoarece constituie dreptul comun în

materie de răspundere patrimonială, pentru celelalte tipuri de răspundere juridică de ramură23

.

Răspunderea penală are ca temei săvârşirea unei infracţiuni, adică a unei fapte prevăzute

de legea penală, care prezintă pericol social şi care este săvârşită cu vinovăţie24

. Sancţiunea

specifica dreptului penal este pedeapsa privativă de libertate sau închisoarea si se poate aplica

doar persoanei fizice.25

In cadrul ramurii de drept administrativ s-a fundamentat noţiunea de răspundere

administrativă 26

ca formă a răspunderii juridice care intervine în cazul încălcării unei norme de

drept administrativ. Aceasta poate fi o răspundere contravenţionala, material sau disciplinară.

Răspunderea administrativă contravenţională intervine doar în cazulsăvârşirii unei

contravenţii, adică a unei fapte reglementate de lege ca şi contravenţie.Cele mai întâlnite

sancţiuni contravenţionale sunt amenzile contravenţionale.Alături de aceste doua forme de

răspundere ce au ca obiect o sancţiune represivă, răspunderea administrativă mai cunoaşte şi o a

treia formă – răspunderea materială, ceare ca obiect o sancţiune reparatorie – este vorba de

răspunderea organelor administraţiei publice pentru pagubele pricinuite prin actele lor ilegale.

21 Sanda Ghimpu, Alexandru Ţiclea , Dreptul muncii, Ed. A 2-a, Ed. AllBeck, Bucureşti, 2001, p.560, 595. 22 Liviu Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, 2000, p. 163 23 Liviu Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, 2000, p.166. 24 Costica Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală , Editura Universul Juridic,Bucureşti, 2007, p.328. 25 Pentru tipurile de sancţiuni penale a se vedea: C. Bulai, op.cit., p.286 26 Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ , vol. II, editia a 4-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p.358-359.

Răspunderea administrativ-disciplinară se fundamentează pe încălcarea uneiobligaţii de

drept administrativ, pe săvârşirea unei abateri administrative. Retragerea uneiautorizaţii sau

închiderea unei unităţi economice sunt sancţiuni administrativ-disciplinareatunci când nu

însoţesc aplicarea unei sancţiuni contravenţionale.

In dreptul muncii 27

s-a fundamentat răspunderea disciplinară şi răspunderea patrimonială

(materială).

Răspunderea disciplinară intervine în cazul în care un salariat săvârşeşte cu vinovăţie o

abatere disciplinară. Răspunderea disciplinară este o răspunderede natură contractuală, bazată pe

contractul de muncă. Sancţiunile disciplinare pot merge de la mustrare şi avertismentul scris

până la concediere. Răspunderea disciplinară îşi areizvorul prioritar, în normele Codului Muncii.

Răspunderea patrimonială, ca şi cea disciplinară, îşi are izvorul tot în CodulMuncii.

Aceasta constă în obligaţia salariaţilor de a repara pagubele materiale produse angajatorului din

vina şi în legătură cu munca lor. Atunci când s-a constatat săvârşirea unei fapte ilicite, persoana

vinovată va trebuisa suporte o sancţiune corespunzătoare. Sancţiunea reprezintă instrumentul de

realizare arăspunderii juridice, obiectul acestui raport juridic de constrângere, iar scopul

sancţiunii poate fi represiv, preventiv, educativ sau reparatoriu. Deşi noţiunile de pedeapsă şi

sancţiune sunt sinonime, totuşi, în drept, sancţiuneaapare ca o categorie generală, în timp ce

pedeapsa reprezintă o sancţiune tipică ramurii penale.In funcţie de norma juridica încălcată,

sancţiunile vor fi de drept civil, precumdespăgubirea, restituirea bunurilor sau restabilirea

situaţiei anterioare, penală ( pedepse, măsuri de siguranţă sau educative), administrativ (amenda

sau avertismentul, mustrarea,confiscarea etc.). In dreptul muncii se aplică sancţiuni precum

mustrarea, diminuareasalariului sau concedierea, iar în dreptul constituţional – suspendarea sau

demiterea dinfuncţie, spre exemplu

11.2.4. Condiţiile răspunderii juridice

Răspunderea juridică, în oricare din formele sale, se concretizează dacă sunt îndeplinite

câteva condiţii referitoare la fapta ilicită, la rezultatul vătămător, la legăturacauzala dintre faptă şi

rezultat şi la subiectul răspunderii juridice, respectiv la capacitateasa de a răspunde şi la

vinovăţia sa. In plus este necesar să nu intervină nici una dincauzele exoneratoare de răspundere.

Fapta ilicită, sau conduita ilicită reprezintă fundamentul obiectiv răspunderii juridice, în

lipsa unei exteriorizări a relei intenţii, răspunderea juridică nu se poatematerializa, gândul

vinovat poate determina eventual, răspunderea morală, ca formă arăspunderii sociale.

In general, fapta ilicită consta intr-un comportament (acţiune sau inacţiune) care

nesocoteşte o prevedere normativă. Caracterul ilicit al faptei se stabileşte în funcţie de dispoziţia

normei.

O a doua condiţie necesară pentru a interveni răspunderea juridică constă în cauzarea

unui rezultat vătămător, a unui prejudiciu fie unei persoane determinate, fie societăţii în

ansamblu. In unele ramuri de drept, cum este ramura dreptului civil, esteobligatorie dovedirea

prejudiciului suferit, fie el material sau moral, atât ca existentă, câtşi ca întindere; în schimb, în

27 Sanda Ghimpu, Alexandru Ţiclea , Dreptul muncii, Ed. A 2-a, Ed. AllBeck, Bucureşti, 2001, p.560, 595.

cazul dreptului penal, nu este necesară totdeauna probarea unui prejudiciu, crearea stării de

pericol ca urmare a săvârşirii infracţiunii poate fi suficientă pentru a interveni răspunderea

penală.Intre fapta ilicită şi prejudiciul suferit trebuie să existe o legătură cauzală însensul că

prejudiciul trebuie să fi survenit ca urmare, ca efect al faptei ilicite. Stabilirea legăturii cauzale

nu este la fel de facilă în toate cazurile. Astfel, în cazul prejudiciilor lacare concură mai mulţi

factori, printre care se poate afla şi culpa proprie a victimei, estemai dificil a stabili care dintre

aceşti factori a avut caracter determinant şi care a facilitate doar producerea rezultatului. Pentru a

uşura acest proces de analiză, s-a dovedit utilă folosirea noţiunilor de «cauza» şi «condiţie».

Astfel, se consider cauză a prejudiciului acela dintre factorii interveniţi care a putut determina în

mod direct şi nemijlocit producerea rezultatului, iar factorul care a influenţat, favorizând

producerea rezultatului,este considerat că a avut doar rolul de condiţie în producerea

prejudiciului. Atât acţiuneacat şi inacţiunea pot avea caracter cauzal.

Alături de aceste aspecte obiective, pentru a putea interveni răspunderea juridică, este

necesară stabilirea existenţei vinovăţiei, considerată uneori fundamentul subiectiv alrăspunderii.

Rudolf von Ihering arata că fapta ilicită trebuie sa fie conştientă. Vinovăţia constăîn atitudinea

psihică a autorului faptei faţă de propria conduită şi de rezultatul acesteia. Diferitele forme sub

care se poate manifesta vinovăţia au fost în modul cel maiclar definite de către normele de drept

penal. In acest act normativ se stabileşte că atitudinea negativă a autorului faptei faţă de conduita

sa şi de rezultatul acesteia poate luaforma intenţiei sau a culpei.

Intenţia este considerată directă atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale şi

îl urmăreşte. Atunci când acesta prevede rezultatul faptei sale, nu-l urmăreşte, dar îl acceptă, ne

aflăm în faţa intenţiei indirecte.

Culpa intervine atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl

urmăreşte, sperând în moduşuratic că el nu se va produce (imprudenţa) sau atunci când

făptuitorul nu prevederezultatul faptei, deşi trebuia şi putea să-l prevadă (neglijenţa). Intenţia este

forma cea mai gravă a vinovăţiei şi, deseori faptele ilicite suntintenţionate numai atunci când se

dovedeşte intenţia autorului lor. Culpa, ca ipostază mai puţin gravă a vinovăţiei, determină, de

cele mai multe ori, o formă mai uşoară arăspunderii juridice, sau o poate exclude cu totul. In

ramura civilă, intenţia rea poartă numele de dol sau viclenie, iar culpa apare subdenumirea de

greşeală, imprudenţă, nepricepere sau neatenţie, în mod tradiţionalacoperind şi forma intenţiei

din ramura penală.28

In situaţia în care sunt îndeplinite cumulativ toate aceste condiţii, se poate aplica

sancţiunea. Trebuie subliniat faptul că aplicarea sancţiunii juridice, indiferent de ramura juridică

sau de tipul sancţiunii, nu este posibilă în afara răspunderii juridice a persoanei, ci numai în

cadrul şi ca o consecinţă a acesteia.29

Cu toate acestea, autorul faptei ilicite cauzatoare de prejudicii nu va fi sancţionatdacă se

va putea stabili existenţa vreuneia din cauzele care exclud existenţa răspunderii juridice.

Unele din aceste cauze afectează discernământul autorului faptei ilicite.

28 L.Pop, op.cit., p.224. 29 C.Bulai, B.N.Bulai, op.cit., p.328

(minoritatea, iresponsabilitatea, beţia involuntara) sau voinţa acestuia (eroarea de fapt,

constrângerea fizica sau moravurile), altele justifică fapta (starea de necesitate, legitimaapărare),

în vreme ce altele afectează legătura cauzală dintre faptă şi rezultatul vătămător (cazul fortuit).

Constituie cauze care înlătură caracterul penal al faptei: legitima apărare, starea denecesitate,

constrângerea fizică şi morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea, beţia totalăinvoluntară,

minoritatea şi eroarea de fapt30

.

In materia civilă, în dreptul muncii 31

sau în dreptul administrativ mai sun considerate

cauze exoneratoare de răspundere exercitarea unui drept, fapta unui terţ saufapta victimei,

îndeplinirea unei îndatoriri legale sau ordinul legal dat de o autoritatecompetentă (ordinului de

serviciu) 32

.

Minorul sub 14 ani nu poate răspunde juridic. Minorul peste 14 ani răspunde din punct

de vedere civil, alături de reprezentantul său legal, părinte sau tutore, în cazulrăspunderii

delictuale, nu însă şi în cazul răspunderii contractual.33

In materia dreptului muncii, minorul poate răspunde de la vârsta de 15 ani, când poate

deveni salariat, cu acordul reprezentantului legal. In domeniul dreptului penal, minorul răspunde

daca aîmplinit vârsta de 16 ani, iar dacă are peste 14 ani, răspunde numai dacă i s-a dovedit

discernământul. Motivaţia pentru care legea apără de răspundere juridică persoanele minore este

că aceste persoane nu au dezvoltat discernământul necesar.

Iresponsabilii, persoane alienate sau debile mintal, nu pot încheia acte juridice şinu

răspund pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie din acelaşi motiv, al lipsei

discernământului necesar.

Lipsa discernământului se traduce în imposibilitatea persoanei de a-şi da seama de

semnificaţia faptei sale sau de a-şi dirija voinţa.

Beţia involuntara intervine în situaţia în care discernământul autorului faptei esteafectat

de ingerarea sau inhalarea unei substanţe alcoolice, halucinogene etc., independentde voinţa lui.

Constrângerea fizică sau morală sunt cauze ce exonerează de răspundere juridică atunci

când, fiind exercitată asupra autorului faptei, acesta nu le-a putut rezistasau nu le-a putut înlătura.

Legitima apărare înlătură răspunderea penală sau contravenţională atunci cândse

stabileşte că autorul a săvârşit fapta ilicită ca răspuns la un atac material, direct imediatşi injust

îndreptat împotriva sa, ori a altei persoane. Pentru a se putea invoca legitimaapărare, este

obligatoriu ca atacul să provină de la o persoana fizica responsabilă. In caz contrar, s-ar putea

invoca, eventual, starea de necesitate. Legitima apărare, înlăturândcaracterul ilicit al faptei,

înlătură şi răspunderea de natură civilă34

.

Starea de necessitate intervine atunci când autorul faptei ilicite este ameninţat el, o altă

persoană, sau bunurile acestora, de un pericol grav şi iminent, care nu poate fi înlăturat altfel.

Aflat în starea de necesitate, făptuitorul îşi dă seama de rezultatul fapteisale ilicite, dar îl accepta,

30 Codul penal, art. 44-51. 31 S. Ghimpu, A. Ţiclea, op.cit., p.567. 32 Liviu Pop, op.cit., p.361. 33 Liviu Pop, op.cit., p.172. 34 Liviu Pop, op.cit, p. 363

în dorinţa de a salva o valoare mai importantă decât cea a prejudiciului cauzat. Starea de

necesitate produce efecte atât în ramura penală, cât şi în ramura civilă.

Cazul fortuit exonerează de răspundere deoarece reprezintă o circumstanţă care,

alăturându-se actului făptuitorului, determină caracterul ilicit al acestuia sau rezultatul vătămător.

Este cazul tractoristului care, arând, descoperă un obuz rămas îngropat dintimpul războiului,

obuz care explodează, rănind o altă persoană sau distrugând un bun material. Este, de asemenea,

cazul persoanei care administrează alteia o substanţă toxicădintr-un flacon pe care fusese aplicată

din eroare eticheta cu numele unui medicament. Inasemenea cazuri, deşi vătămarea produsă se

înscrie printre urmările acţiunii sau inacţiuniifăptuitorului, totuşi, acest rezultat nu-i poate fi

imputat din punct de vedere subiectiv,fiind străin de conştiinţa lui şi datorat unei împrejurări

imprevizibile35

. In ambele cazuri este vorba de o cauză străină, neimputabilă, aşa cum prevede şi

C.civ., art. 1082 şi urm.36

Forţa majoră a fost considerată, în dreptul civil român clasic, sinonimă cu cazul

fortuit.37

In prezent, se consideră că forţa majoră reprezintă un fenomen natural sau

socialexterior, extraordinar, de nebiruit, care exclude în întregime angajarea răspunderii, dacă

afost cauza exclusivă a prejudiciului38

Distincţia dintre cele două prezintă interes dacă avem în vedere că, în dreptul penal,

doar cazul fortuit înlătură caracterul penal al faptei, iar, în latura civilă,răspunderea contractuală

este înlăturată, în funcţie de contract, fie doar de forţa majoră,fie atât de forţa majoră cât şi de

cazul fortuit.

Eroarea de fapt exonerează de răspundere atunci când făptuitorul nu cunoaşteexistenta

unei împrejurări de care depinde caracterul ilicit al faptei. Aşa cum arata prof. C. Bulai, „nu

există eroare în caz de îndoială (dubiu). Nu poate fi considerată eroareincapacitatea sau

neglijenţa profesională care a dus la greşeala de calcul sau la aplicareagreşită a unui procedeu

ştiinţific în exercitarea unei profesii sau meserii (inginer,farmacist, medic chirurg etc.) fiindcă în

astfel de cazuri există obligaţia legală pentru ceiîn cauză de a cunoaşte realitatea”.39

Eroarea de drept constă în necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unei normede drept.

Daca această eroare poartă asupra unei norme de drept penal, ea nu înlăturăcaracterul penal al

faptei40

.

Alături de aceste cauze care exclud existenţa răspunderii juridice, mai pot interveni si

alte circumstanţe care deşi nu afectează temeiul obiectiv sau subiectiv alrăspunderii juridice,

totuşi împiedică pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti în sensulafirmării vinovăţiei

făptuitorului. Spre exemplu, fie ca e vorba de un proces civil, penal,sau de altă natură, prescripţia

35 C. Bulai, B.N. Bulai, op.cit., p.260 36C.civ.„Art.1082 Debitorul este osândit, de se cuvine, la plata de daune-interese sau pentruneexecutarea obligaţiei, sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este rea-credinţă din parte-i, afarănumai dacă nu va justifica că neexecutarea provine din o cauză străină, care nu-i poate

fi imputată.Art. 1083 Nu poate fi loc la daune-interese când, din o forţă majoră sau din un caz fortuit, debitorul afost poprit de a da sau a face

aceea la care se obligase, sau a făcut aceea ce-i era poprit.” 37 Gh. Boboş, op.cit., p.276. 38 Liviu Pop, op.cit., p.370 39 C. Bulai, B.N. Bulai, op.cit. p.274 40 C. Bulai, B.N. Bulai, op.cit. p.275

răspunderii sau a dreptului la acţiune, împăcarea părţilor sau retragerea acţiunii/plângerii pot

împiedica tragerea la răspundere a autorului fapteiilicite, datorită trecerii unei perioade de timp

prea îndelungate de la data încălcării normei juridice – în cazul prescripţiei răspunderii sau a

dreptului la acţiune – ori datoritărelaţiilor dintre făptuitor şi persoana prejudiciată, în celelalte

cazuri.

Sectiunea 11.3. Răspunderea penală si civila in Dreptul financiar

Fapte ce constituie infracţiuni în domeniul fiscal sunt enunţate în Codul Penal ori în alte

legi speciale respectiv Legea finanţelor publice, Codul fiscal, Codul de procedura fiscala, Legea

contabilitatii nr. 82/1991, Legea 241/2005 privind combaterea evaziunii fiscale etc. Date

fiind problemele acute cu care se confruntă deocamdată economia ţării noastre şi societatea

civilă în general care suferă din cauza fenomenului corupţiei vom dezvolta mai amplu aspecte

din problematica Legii finanţelor publice, Codul penal, Codului fiscal si evaziunii fiscale

Incalcarea preceptului normei juridice penale are drept consecinta atragerea raspunderii penale.

Raspunderea penala este o forma a raspunderii juridice care intervine in caz de incalcare a

comandamentului social impus de preceptul normei juridice penale, ea aparand ca posibila in

momentul savarsirii infractiunii, odata cu nasterea raportului juridic penal de conflict, constituind

continutul acestui raport(adica un complex de drepturi corelative ale subiectilor raportului juridic

penal, prin intermediul carora se realizeaza aplicarea si executarea sanctiunilor penale.

In doctrina, unii autori definesc raspunderea penala ca fiind obligatia de a suporta si

executa o pedeapsa si dreptul corelativ al statului de a aplica o astfel de pedeapsa ca urmare a

comiterii unei infractiuni si de a obliga prin constrangere pe infractor sa execute o astfel de

pedeapsa41

.

Alti autori definesc raspunderea penala ca fiind un ansamblu de drepturi si obligatii

corelative ale subiectilor raportului juridic penal care se realizeaza prin constrangerea exercitata

de stat fata de infractor, ca acesta sa suporte sanctiunea prevazuta de lege pentru fapta comisa, in

vederea restabilirii ordinii de drept si a reeducarii acestuia.

Din definitiile de mai sus, rezulta ca raspunderea penala nu se identifica cu insusi raportul

juridic penal, ci doar cu o parte a acestuia, respectiv cu continutul sau.

Raspunderea penala se realizeaza efectiv in cadrul procesului penal, prin aplicarea si executarea

sanctiunii de catre faptuitor, deci sanctiunea apare ca o consecinta a raspunderii penale.

Raspunderea penala este conditionata de savarsirea unei infractiuni si de capacitatea

infractorului de a raspunde penal.

Astfel, pe de o parte infractiunea este singurul temei al raspunderii penale (art.15 alin.2

din Noul Cod penal), iar pe de alta parte trebuie sa existe capacitatea juridica penala a

infractorului, adica responsabilitatea acestuia,constand in aptitudinea psiho-fizica de a raspunde

penal. Se caracterizează prin fapte ilicite care constituie infracţiuni, prezentînd un anumit grad de

pericol social. Acţiunea penala se efectuează din oficiu şi nu poate să se oprească prin împăcarea

părţilor, ceea ce înseamnă că persoana nu se eschivează de la răspundere prin simpla împăcare cu

41 C. Bulai, B.N. Bulai, op.cit.

cealaltă parte. Răspunderea penală se întemeiază totdeauna pe vinovăţia autorului faptei ilicite,

ceea ce înseamnă ca are un caracter subiectiv. Principalul element de tragere la răspundere

penală este vinovăţia.

Răspunderea juridică civilă este un raport juridic obligaţional în baza căreia o persoană

este ţinută să repare prejudiciul cauzat altei persoane, prin fapta sa ori în cazurile prevăzute de

lege, pentru prejudiciul pentru care este răspunzătoare.

Principiile răspunderii juridice civile

Principiul reparării integrale a prejudiciului. În repararea prejudiciului intervine

instanţa de judecată care stabileşte felul despăgubirii, ulterior, obligînd autorul

prejudiciului să pună la dispoziţie un bun de acelaşi gen şi de aceeaşi calitate, să repare

bunul pe care l-a deteriorat ori să compenseze integral, prin echivalent bănesc,

prejudiciul cauzat, cuantumul echivalentului bănesc fiind stabilit de instanţa de

judecată, în dependenţă de întinderea prejudiciului de la data pronunţării hotărîrii.

Principiul reparării în natură a prejudiciului. Este orice activitate sau operaţiune

materială care se poate concretiza în restituirea bunurilor însuşite pe nedrept,

înlocuirea bunului distrus cu altul de acelaşi gen, înlăturarea defecţiunilor aduse unui

bun, distrugerea sau ridicarea lucrărilor făcute cu încălcarea regulilor altuia, etc.

Funcţiile răspunderii juridice civile

Funcţia educativ-preventivă. Răspunderea civilă, ca de altfel toate celelalte feluri ale

răspunderii juridice, care are, în mod evident, o funcţie educativ-preventivă prin

influenţa exercitată asupra conştiinţei oamenilor şi implicit, asupra comportamentelor

acestora.

Funcţia reparatorie. Esenţa răspunderii civile constă în ideea de reparare a unui

prejudiciu. De îndată ce s-a încălcat un drept subiectiv sau un interes legitim al unei

persoane, cauzîndu-se un prejudiciu, se angajează răspunderea autorului acestuia sau a

altei persoane chemate de lege să răspundă.

11.3.1. Infracţiunea prevazuta si pedepsita de art. 71 din Legea nr. 500/2002 din 11

iulie 2002, privind finantele publice

Infracţiuni săvârşite în legătură cu modul de efectuare a cheltuielilor publice

Depăşirea plafoanelor de cheltuieli stabilite prin legea bugetară anuală şi angajarea de

cheltuieli suplimentare fondurilor bugetare alocate42

pentru îndeplinirea anumitor sarcini sau

realizarea anumitor obiective investiţionale, fie că se referă la creditele bugetare aprobate pentru

bugetul de stat, fie că se referă la creditele bugetare aprobate pentru bugetul local, constituie

infracţiune incriminată ca atare atât de Legea nr. 500/2002 a finanţelor publice (art. 71) respectiv

de Ordonanţa de urgenţă nr. 45/2003 a finanţelor publice locale (art. 70) infracţiune care se

pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă penală.

42 Potrivit art. 4 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 500/2002 „sumele aprobate, la partea de cheltuieli (...) în cadrul cărora se angajează, se ordonanţează

şi se efectuează plăţi, reprezintă limite maxime care nu pot fi depăşite. Angajarea cheltuielilor din aceste bugete se face numai în limita creditelor bugetare aprobate." [o prevedere identică se află în art. 4 alin. (2) şi (3) din O.U.G. nr. 45/2003 n.n].

Infracţiuni săvârşite în legătură cu datoria publică locală

Constituie infracţiuni43

şi se pedepsesc cu închisoare de la 1 lună la 3 luni sau amendă de

la 50.000.000 lei la 100.000.000 lei, următoarele fapte:

utilizarea fondurilor în lei şi în valută, provenite din subîmprumuturi şi împrumuturi

garantate de stat în alte scopuri decât cele pentru care au fost aprobate şi garantate;

furnizarea, de către beneficiarii garanţiilor de stat sau a beneficiarilor

subîmprumuturilor de stat, de date eronate pentru fundamentarea documentaţiei

prezentate, în vederea obţinerii avizelor necesare pentru acordarea garanţiilor sau a

subîmprumuturilor, în condiţiile prezentei legi.

11.3.2. Infracţiuni care pot fi săvârşite de persoane având ca atribuţii

de serviciu gestiunea patrimoniului public sau cheltuirea banului public prevazute de Codul

Penal.

Abuzul de încredere44

. Însuşirea unui bun mobil aparţinând domeniului public sau privat

al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale ori dispunerea de acest bun pe nedrept

ori refuzul de a-l restitui se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 4 ani sau cu amendă.

Gestiunea frauduloasă45

. Pricinuirea de pagube unei autorităţi publice sau oricare

entităţi publice în general, inclusiv regie autonomă, companie naţională sau societate

comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar unic

sau majoritar, cu rea-credinţă, cu ocazia administrării sau conservării bunurilor acesteia,

de către cel care are ori trebuie să aibă grija administrării sau conservării acelor bunuri, se

pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani. Gestiunea frauduloasă săvârşită în scopul

de a dobândi un folos material se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani.

Delapidarea46

. Însuşirea, folosirea sau traficarea, de către un funcţionar, în interes

personal ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le

administrează, se pedepsesc cu închisoare de la unu la 15 ani.În cazul în care delapidarea

a avut consecinţe deosebit de grave, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani şi

interzicerea unor drepturi.

Deturnarea de fonduri47

. Schimbarea destinaţiei fondurilor băneşti sau a resurselor

materiale, fără respectarea prevederilor legale, dacă fapta a cauzat o perturbare a

activităţii economico-financiare sau a produs o pagubă unui organ ori unei instituţii de

stat sau unei alte unităţi publice48

se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani. Dacă

fapta a avut consecinţe deosebit de grave, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani şi

interzicerea unor drepturi.

43 Aceste infracţiuni sunt incriminate de art. 70 din O.U.G. nr. 45/2003 privind finanţele publice locale aşa cum a fost modificată de Legea nr.

108/2004 de aprobare a ordonanţei şi se referă la infracţiuni comise în legătură cu datoria publică locală. 44 Abuzul de încredere este incriminat de art. 238 Noul Cod penal 45 Gestiunea frauduloasă este incriminată de art. 242 Noul Cod penal 46 Delapidarea este incriminată de art. 295 Noul Cod penal. 47 Deturnarea de fonduri este incriminată de art.307 Noul Cod penal 48 Prin termenul «public» se înţelege tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public,

administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel care, potrivit

legii, sunt de interes public.

11.3.3. Infracţiuni privind evaziunea fiscală

Ca îndatorire fundamentală, art. 56 alin. (1) din Constituţia României prevede că

„cetăţenii au obligaţia de a contribui prin impozite şi prin taxe la cheltuielile publice49

". În

conformitate cu art. 139 din Constituţia României, impozitele şi taxele pot fi stabilite numai prin

lege Comparativ cu Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, în noua Lege nr.

241/2005 se prevăd patru elemente principale de noutate: se consacră faptul că noua lege

stabileşte şi măsuri de prevenire a evaziunii fiscale; s-au instituit noi infracţiuni denumite

infracţiuni în legătură cu infracţiunile de evaziune fiscală; s-au incriminat mai multe fapte ca

infracţiuni de pericol; s-au definit mai mulţi termeni folosiţi în lege pentru o mai mare precizie.

În art. 1 din lege, se prevede că sunt incriminate două categorii de infracţiuni şi anume:

cele de evaziune fiscală [art. 9 alin. (1) lit. a)-g)] şi alte infracţiuni aflate în legătură cu cele de

evaziune fiscală (art. 3-8).50

Infracţiunea de evaziune fiscală reprezintă, în materialitatea ei, o

infracţiune de rezultat, dar şi de pericol. In acest context, principala deosebire care ar fi trebuit să

apară între cele două categorii de infracţiuni prevăzute de lege ar fi fost necesar să se refere la

prejudiciu, în sensul că infracţiunile de evaziune fiscală creează un prejudiciu imediat, cert, uşor

de estimat. Prin comparaţie, infracţiunea din categoria celor aflate în legătură cu cele de evaziune

fiscală ar trebui să rămână doar de pericol şi rareori de rezultat.

O scăpare importantă a legii o constituie lipsa interzicerii operaţiunii de cesiune ori

înstrăinare a acţiunilor unei societăţi care are datorii fără avizul fiscului şi pedepsirea

făptuitorului. O astfel de omisiune reprezintă o modalitate importantă prin care se săvârşeşte

evaziunea.

Putem aprecia că prin apariţia noii legi a evaziunii fiscale se face un pas important menit

să contribuie din plin la reducerea ratei criminalităţii pe această linie şi, implicit, a economiei

subterane care aduce grave prejudicii bugetului general consolidat.

În doctrina juridică se apreciază ca se manifestă două forme de evaziune fiscală: la adăpostul

legii (licită sau legală) şi cu încălcarea legii (ilicită sau frauduloasă).

a) Evaziunea fiscală licită, constă în a uza de prevederile legislaţiei fiscale pentru a apăra

cât mai bine interesele contribuabililor, micşorându-se sarcina fiscală, fără ca acest lucru să fie

considerat contravenţie sau infracţiune;

Posibilităţile oferite de lege diferă de la un stat la altul, fiind influenţate şi create prin

voinţa politică a guvernanţilor de a acorda anumite facilităţi prin care să influenţeze

comportamentul contribuabililor aceste facilităţi scoţând în evidenţă totodată şi capacitatea

organului legislativ de a elabora o legislaţie clară, precisă şi a tot cuprinzătoare a fenomenului

fiscal.

Astfel, în cazul in care determinarea veniturilor impozabile se face pe baza semnelor

exterioare sau pe baza unor norme medii de venit, se creează condiţii contribuabilului ce

realizează venituri mai mari decât media, să nu plătească impozit pentru venitul suplimentar

49 art. 56 alin. (1) din Constituţia României 50 Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea si combaterea evaziunii fiscale [Legea 241/2005]

(impozitul pentru venitul agricol, impozitul pe venitul liber - profesioniştilor). Facilităţile fiscale

acordate tuturor agenţilor economici sau numai celor din anumite ramuri economice, la înfiinţare

sau pe parcursul desfăşurării activităţii, permit ca o parte din venit să nu fie supus impunerii.

Astfel, se practică, acordarea de scutiri temporare de la plata impozitului pe profit pentru

societăţile comerciale nou înfiinţate, scutiri sau reduceri de impozite pentru societăţile ce crează

noi locuri de muncă sau angajează personal din rândul şomerilor sau a persoanelor cu handicap,

scutiri de taxe vamale pentru maşinile, utilajele sau materiile prime deficitare aduse din import.

Alteori, se acordă reduceri de impozit pentru agenţii economici ce reinvestesc o parte din profitul

realizat, se permite amortizarea accelerată a capitalului fix precum şi constituirea de provizioane

şi rezerve care diminuează venitul impozabil.

In unele ţări (S.U.A.) legea acceptă ca întreprinzătorii, persoane fizice să-şi declare pe

membrii familiei (soţie, copii) ca întreprinzători asociaţi oculţi, chiar dacă nu au vreo contribuţie

la capitalul social sau la activitatea firmei. Această împrejurare conduce la repartizarea profitului

între asociaţii fictivi şi impunerea separaţiei a acestuia ceea ce, în condiţiile progresivităţii

impunerii, diminuează impozitul total datorat statului. Alteori, venitul global realizat de o

familie, este împărţit în mod egal între soţi în vederea impunerii, indiferent de aportul fiecăruia

dintre aceştia la realizarea lui, creându-se condiţii ca prin impunerea separată, impozitul datorat

să fie diminuat. Societăţile de persoane, în unele ţări, au dreptul de a opta ca venitul realizat să

fie impus potrivit regimului fiscal aplicat societăţilor de capital sau persoanelor fizice.

b) Evaziunea fiscală propriu zisă este cea prezentata mai sus si care se săvârşeşte cu

încălcarea cu rea credinţă a prevederilor legale, fiind ceea ce denumim fraudă fiscală, reprezintă

activitatea contribuabilului care, obligat să furnizeze date în sprijinul declaraţiei sale, recurge la

ascunderea obiectului impozabil, subevaluarea cuantumului materiei impozabile sau folosirea

altor căi de sustragere de la plata obligaţiilor fiscale datorate etc.

A. Infracţiunea prevăzută de art. 3 din Legea nr. 241/2005

Potrivit art.3, constituie infracţiune fapta contribuabilului care, cu intenţie, nu reface

documentele de evidenţă contabilă distruse, în termenul înscris în documentele de control, deşi

acesta putea să o facă.

Obiectul juridic special este reprezentat de relaţiile sociale privind buna desfăşurare a

activităţilor economico-financiare a căror realizare presupune îndeplinirea cu onestitate de către

contribuabili a obligaţiilor înscrise în documentele de control privind refacerea documentelor

distruse.

Obiectul material al acestei infracţiuni este reprezentat de documentele de evidenţă

contabilă. În literatura de specialitate, s-a considerat că există un sistem al documentelor

contabile foarte complex, care pot fi împărţite în trei mari categorii:

documente justificative, prin intermediul cărora se atestă efectuarea ca atare a operaţiilor

economice şi care formează masa covârşitoare a acestora;

documente de evidenţă şi prelucrare contabilă;

documente de sinteză şi raportare contabilă şi financiar-fiscală.

Dintre toate acestea, ne interesează doar documentele de evidenţă contabilă. Astfel,

contribuabilii care obţin venituri din activităţi independente sunt obligaţi să organizeze şi să

conducă contabilitate în partidă simplă cu respectarea reglementărilor în vigoare privind evidenţa

contabila şi să completeze Registrul-jurnal de încasări şi plăţi, Registrul-inventar şi alte

documente contabile prevăzute de legislaţia în materie.

Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană fizică care îndeplineşte condiţiile

pentru a răspunde penal şi are calitatea de contribuabil. Potrivit art. 2 lit. b), din Legea nr.

241/2005 pentru prevenirea si combaterea evaziunii fiscale prin contribuabil se înţelege orice

persoană fizică ori juridică sau orice altă entitate fără personalitate juridică care datorează

impozite, taxe, contribuţii şi alte sume bugetului general consolidat.

Considerăm că, în acest fel, a fost exclus executantul, adică un salariat al contribuabilului

sau o persoană juridică angajată să ţină evidenţa contabilă.

De asemenea, poate fi întâlnită şi răspunderea persoanei juridice.

Subiectul pasiv al infracţiunilor fiscale este statul, precum şi organele de control

competente care au dispus refacerea documentelor distruse. Potrivit art. 2 lit. g), prin organe

competente – organele care au atributii de efectuare a verificarilor financiare, fiscale sau

vamale, potrivit legii, precum si organele de cercetare penala ale politiei judiciare. Dintre

acestea, enumerăm următoarele: ANAF (inspecţie fiscală), Direcţiile Generale ale controlului

financiar de stat, Curtea de conturi, reprezentanţii autorităţii vamale.

Latura obiectivă. Elementul material prin care se realizează infracţiunea constă în fapta

de a nu reface documentele de evidenţă contabilă distruse, obligaţie care rezultă din documentul

de control. Potrivit legislatiei in vigoare, constituie contravenţie nerespectarea reglementărilor

emise de Ministerul Finanţelor Publice cu privire la întocmirea şi utilizarea documentelor

justificative şi contabile pentru toate operaţiunile efectuate, înregistrarea în contabilitate a

acestora în perioada la care se referă, păstrarea şi arhivarea acestora, precum şi reconstituirea

documentelor pierdute, sustrase sau distruse.

Pentru a înţelege această infracţiune, trebuie să clarificăm următoarele probleme care fac

parte din situaţia premisă a infracţiunii.

În primul rând, se pune întrebarea despre ce control este vorba, cu ce ocazie se face şi

cine îl face. Considerăm că este vorba despre un control anterior, care dispune refacerea

documentelor, realizat de către organele de control prevăzute de lege.

În al doilea rând, se pune întrebarea cine a distrus documentele şi cu ce ocazie. Documentele pot

fi distruse chiar de către cel controlat (faptă comisă anterior), prin aceasta comiţându-se o altă

infracţiune; poate fi o distrugere anterioară care are caracter contravenţional sau o distrugere

fortuită sau din culpă de către orice persoană.

Este greu să se probeze că documentele au fost distruse şi nu pierdute, sustrase, ascunse

prin cesionare a părţilor sociale, a acţiunilor, urmată de predarea arhivei la persoane

neidentificabile, situaţii când textul art. 3 devine inaplicabil.

De asemenea, nu se distinge între distrugerea datorată cazului fortuit, forţei majore,

distrugerea făcută sau dispusă de contribuabil sau distrugerea făcută de autori neidentificaţi. Într-

o asemenea situaţie, considerăm că această infracţiune poate intra în concurs cu una din

infracţiunile prevăzute Codul Penal.

În conţinutul acestei infracţiuni, se prevede şi o condiţie privind timpul săvârşirii

infracţiunii. Documentele trebuie refăcute într-un anumit termen - interval de timp care trebuie să

fie rezonabil. Termenul este cel prevăzut în documentul de control.

Dacă trece acest termen şi documentele nu au fost refăcute, infracţiunea se va consuma la

împlinirea termenului. în Codul de procedură fiscală, există anumite dispoziţii care

reglementează controlul şi procedura de control. Astfel, potrivit Codului de procedura fiscala în

realizarea atribuţiilor, inspecţia fiscală poate aplica următoarele proceduri de control:

a) controlul inopinat, care constă în activitatea de verificare faptică şi documentară, în

principal, ca urmare a unei sesizări cu privire la existenţa unor fapte de încălcare a

legislaţiei fiscale, fără anunţarea în prealabil a contribuabilului;

b) controlul încrucişat, care constă în verificarea documentelor şi operaţiunilor impozabile

ale contribuabilului, în corelaţie cu cele deţinute de alte persoane; controlul încrucişat

poate fi şi inopinat.

La finalizarea controlului inopinat sau încrucişat se încheie proces-verbal. în realizarea

atribuţiilor, inspecţia fiscală poate aplica următoarele metode de control:

a) controlul prin sondaj, care constă în activitatea de verificare selectivă a documentelor şi

operaţiunilor semnificative, în care sunt reflectate modul de calcul, de evidenţiere şi de

plată a obligaţiilor fiscale datorate bugetului general consolidat;

b) controlul electronic, care constă în activitatea de verificare a contabilităţii şi a surselor

acesteia, prelucrate în mediu electronic, utilizând metode de analiză, evaluare şi testare

asistate de instrumente informatice specializate.

Conform legislatiei in vigoare, la începerea inspecţiei fiscale, inspectorul este obligat să

prezinte contribuabilului legitimaţia de inspecţie şi ordinul de serviciu semnat de conducătorul

organului de control. începerea inspecţiei fiscale trebuie consemnată în registrul unic de control.

La finalizarea inspecţiei fiscale, contribuabilul este obligat să dea o declaraţie scrisă, pe propria

răspundere, din care să rezultă că au fost puse la dispoziţie toate documentele şi informaţiile

solicitate pentru inspecţia fiscală. în declaraţie se va menţiona şi faptul că au fost restituite toate

documentele solicitate şi puse la dispoziţie de contribuabil. Contribuabilul are obligaţia să

îndeplinească măsurile prevăzute în actul întocmit cu ocazia inspecţiei fiscale, în termenele şi

condiţiile stabilite de organele de inspecţie fiscală [art. 105 alin. (9)]. Una din aceste obligaţii se

poate referi şi la refacerea documentelor distruse.

Urmarea imediată constă într-o stare de pericol ce rezultă din inacţiunea autorului. Dacă

acesta nu reface documentele de evidenţă contabilă distruse, nu se mai pot efectua de către

organele de control în condiţii optime verificările financiar-contabile pentru a se vedea dacă

există sau nu încălcări ale legii privind combaterea evaziunii fiscale.

Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei. Dacă din documentul de control

rezultă obligaţia de a reface documentele de evidenţă contabilă distruse, iar această obligaţie nu

este îndeplinită, infracţiunea se consumă la sfârşitul termenului, în felul acesta dovedindu-se şi

legătura de cauzalitate.

Latura subiectivă. Forma de vinovăţie cu care se comite această infracţiune este intenţia

directă sau indirectă, aşa cum rezultă din textul de lege. Nu are importanţă mobilul şi scopul.

Dacă făptuitorul s-a aflat în imposibilitatea de a reface documentul sau acest lucru nu a fost

posibil din condiţii obiective, fapta nu va fi infracţiune.

Fiind vorba de o infracţiune comisă prin inacţiune, nu sunt posibile actele de pregătire şi

tentativa. Infracţiunea se consumă în momentul în care termenul prevăzut în documentul de

control a expirat, iar documentele de evidenţă contabilă nu au fost refăcute. Termenul nu este

unul legal, ci este stabilit de organul de control şi trebuie să fie rezonabil.

Infracţiunea nu are decât o singură modalitate normativă, în schimb poate avea mai multe

modalităţi faptice.

Infracţiunea se pedepseşte cu amendă.

B. Alte infracţiuni prevăzute de Legea nr. 241/2005 privind evaziunea fiscala.

Aceste infractiuni le vom enumera si nu le mai analizam, avand in vedere ca au acelasi

mod de tratare fiind deasemenea analizate de alte materii de specialitate.

- art. 4, constituie infracţiune refuzul nejustificat al unei persoane de a prezenta

organelor competente, după ce a fost somată de 3 ori, documentele legale şi bunurile din

patrimoniu, în scopul împiedicării verificărilor financiare, fiscale sau vamale.

- art. 5, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la un an la 6 ani

împiedicarea, sub orice formă, a organelor competente de a intra, în condiţiile prevăzute de

lege, în sedii, incinte ori pe terenuri, cu scopul efectuării verificărilor financiare, fiscale sau

vamale.

- art. 6, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la un an la 3 ani sau cu

amendă reţinerea şi nevărsarea, cu intenţie, în cel mult 30 de zile de la scadenţă, a sumelor

reprezentând impozite sau contribuţii cu reţinere la sursă.

- constituie infractiune conform art. 7 alin. (1) si se pedepseste cu inchisoare de la 2 ani

la 7 ani si interzicerea unor drepturi detinerea sau punerea in circulatie, fara drept, a timbrelor,

banderolelor sau formularelor tipizate, utilizate in domeniul fiscal, cu regim special.

- potrivit alin. (2) al art. 7, constituie infractiune si se pedepseste cu inchisoare de la 3

ani la 12 ani si interzicerea unor drepturi tiparirea, detinerea sau punerea in circulatie, cu

stiinta, de timbre, banderole sau formulare tipizate, utilizate in domeniul fiscal, cu regim special,

falsificate.

- constituie infracţiune conform art. 8 şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi

interzicerea unor drepturi stabilirea cu rea-credinţă, de către contribuabil, a impozitelor,

taxelor sau contribuţiilor având ca rezultat obţinerea fără drept a unor sume de bani cu titlu de

rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului

general consolidat.

C. a. Infracţiunea prevăzută de art. 9 lit. a) din Legea nr. 241/2005

Aşa cum rezultă din textul incriminator, constituie infracţiune ascunderea bunului ori a sursei

impozabile sau taxabile în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.

D. b. Infracţiunea prevăzută de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005

Constituie infracţiune conform art. 9 lit b omisiunea în tot sau în parte a evidenţierii în actele

contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor

realizate, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.

E. c. Infracţiunea prevăzută de art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005

Constituie infracţiune conform art. 9 lit c, potrivit acestui text de lege, evidentierea, in actele

contabile sau in alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la baza operatiuni reale ori

evidentierea altor operatiuni fictive;

F. d. Infracţiunea prevăzută de art. 9 Ut. d) din Legea nr. 241/2005

Potrivit art. 9 lit. d), legiuitorul a incriminat alterarea, distrugerea sau ascunderea de acte

contabile, memorii ale aparatelor de taxat ori de marcat electronice fiscale sau de alte mijloace

de stocare a datelor în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.

G. e. Infracţiunea prevăzută de art. 9 lit. e) din Legea nr. 241/2005

Constituie infracţiune conform art. 9 lit e executarea de evidenţe contabile duble, folosindu-se

înscrisuri sau alte mijloace de stocare a datelor, în scopul sustragerii de la îndeplinirea

obligaţiilor fiscale.

H. f. Infracţiunea prevăzută de art. 9 lit. f) din Legea nr. 241/2005

Constituie infracţiune conform art. 9 lit f sustragerea de la efectuarea verificărilor financiare,

fiscale sau vamale, prin nedeclararea, declararea fictivă ori declararea inexactă cu privire la

sediile principale sau secundare ale persoanelor verificate.

I. g. Infracţiunea prevăzută de art. 9 litt. g) din Legea nr. 241/2005

Este infracţiune conform art. 9 lit g substituirea, degradarea sau înstrăinarea de către debitor

ori de către terţe persoane a bunurilor sechestrate în conformitate cu prevederile Codului de

procedură fiscală şi ale Codului de procedură penală în scopul sustragerii de la îndeplinirea

obligaţiilor fiscale.

11.3.4. Infracţiuni prevazute de Noul Codul fiscal si normele metodologice de aplicare

Constituie infracţiuni următoarele fapte51

:

producerea de produse accizabile care intră sub incidenţa regimului de antrepozitare

prevăzut în prezentul titlu în afara unui antrepozit fiscal autorizat de către autoritatea

competentă;

achiziţionarea de alcool etilic şi de distilate în vrac de la alţi furnizori decât

antrepozitarii autorizaţi pentru producţie sau expeditorii înregistraţi de astfel de produse,

potrivit prezentului titlu;

livrarea produselor energetice din antrepozitele fiscale sau locurile de recepţie în cazul

destinatarilor înregistraţi către cumpărători, persoane juridice, fără deţinerea de către

antrepozitarul autorizat sau a destinatarului autorizat expeditor a documentului de plată

care să ateste virarea la bugetul de stat a valorii accizelor aferente cantităţii ce urmează a

fi facturată;

marcarea cu marcaje false a produselor accizabile supuse marcării ori deţinerea în

antrepozitul fiscal a produselor marcate în acest fel;

refuzul sub orice formă a accesului autorităţilor competente cu atribuţii de control pentru

efectuarea de verificări inopinate în antrepozitele fiscale;

livrarea reziduurilor de produse energetice pentru prelucrare în vederea obţinerii de

produse accizabile, altfel decât se prevede în prezentul titlu;

achiziţionarea reziduurilor de produse energetice pentru prelucrare în vederea obţinerii

de produse accizabile, altfel decât se prevede în prezentul titlu;

deţinerea de către orice persoană în afara antrepozitului fiscal sau comercializarea pe

teritoriul României a produselor accizabile supuse marcării, potrivit prezentului titlu,

fără a fi marcate sau marcate necorespunzător ori cu marcaje false peste limita a 10.000

ţigarete, 400 ţigări de foi de 3 grame, 200 ţigări de foi mai mari de 3 grame, peste 1 kg

tutun de fumat, alcool etilic peste 40 litri, băuturi spirtoase peste 200 litri, produse

intermediare peste 300 litri, băuturi fermentate, altele decât bere şi vinuri, peste 300 litri;

folosirea conductelor mobile, a furtunurilor elastice sau a altor conducte de acest fel,

utilizarea rezervoarelor necalibrate, precum şi amplasarea înaintea contoarelor a unor

canele sau robinete prin care se pot extrage cantităţi de alcool sau distilate necontorizate;

eliberarea pentru consum, deţinerea în afara unui antrepozit fiscal, transportul inclusiv în

regim suspensiv de accize, utilizarea, oferirea spre vânzare sau vânzarea, pe teritoriul

României, a produselor energetice sau asimilate acestora din punctul de vedere al

nivelului accizelor, nemarcate şi necolorate sau marcate şi colorate necorespunzător;

nerespectarea prevederilor privind marcarea şi/sau colorarea produselor energetice sau

asimilate acestora din punctul de vedere al nivelului accizelor cu alte substanţe decât

cele legale sau achiziţionate de la alţi operatori economici decât cei prevazuti in codul

fiscal sau marcarea şi/sau colorarea motorinei cu alte substante.

nerespectarea prevederilor privind utilizarea de substanţe şi procedee care au ca efect

neutralizarea totală sau parţială a colorantului şi/sau marcatorului sau utilizarea de

51 Art 452 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal

substanţe şi procedee care au ca efect neutralizarea totală sau parţială a colorantului

şi/sau marcatorului .

Infracţiunile prevăzute mai sus se pedepsesc diferentiat cu închisoare de la 6 luni pana la

7 ani.

După constatarea faptelor, organul de control competent dispune oprirea activităţii,

sigilarea instalaţiei în conformitate cu procedurile tehnologice de închidere a instalaţiei şi

înaintează actul de control autorităţii fiscale care a emis autorizaţia, cu propunerea de suspendare

a autorizaţiei de antrepozit fiscal.

Constatarea faptelor ce pot constitui infracţiuni, este de competenţa organelor fiscale din

cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală. Procesul-verbal întocmit constituie mijloc de

probă în condiţiile Codului de procedură penală.

În situaţia în care sunt date sau indicii temeinice cu privire la pregătirea sau săvârşirea

unor infracţiuni, ce intră în sfera de aplicare a accizei, organele de urmărire penală pot efectua

activităţi de constatare, cercetare şi conservare de probe.

Organele de urmărire penală solicită de îndată organelor cu atribuţii de control din cadrul

Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală efectuarea de verificări fiscale conform obiectivelor

stabilite.

La solicitarea organelor de urmărire penală, când există pericol de dispariţie a unor

mijloace de probă sau de schimbare a unei situaţii de fapt şi este necesară lămurirea urgentă a

unor fapte sau împrejurări ale cauzei, personalul desemnat din cadrul Agenţiei Naţionale de

Administrare Fiscală efectuează verificări fiscale.

În cazuri temeinic justificate, după începerea urmăririi penale, cu avizul procurorului,

poate fi solicitată Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală efectuarea de verificări fiscale,

conform obiectivelor stabilite.

Rezultatul verificărilor se consemnează în procese-verbale, care constituie mijloace de

probă. Procesele-verbale nu constituie titlu de creanţă fiscală în înţelesul

11.3.5. Infracţiuni în materia asigurărilor sociale

Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice stabileşte două infracţiuni

importante care pot fi comise de către angajator, respectiv funcţionarul public însărcinat cu

întocmirea formularelor pe baza cărora se întocmesc evidenţele asiguraţilor.

Legea nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale

reglementează două categorii de infracţiuni.

Fapta persoanei52

care utilizează sumele destinate asigurării pentru accidente de muncă şi

boli profesionale în alte scopuri şi nu efectuează plăţile lunare obligatorii constituie infracţiune şi

se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.

Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării

forţei de muncă incriminează două fapte ale angajatorului comise în legătură cu obligaţia

reţinerii şi virării sumelor reprezentând contribuţie pentru ajutorul de şomaj.

52 Art.122 din Legea nr. 346/2002.

Sustragerea angajatorului1 de la obligaţia privind plata contribuţiilor la bugetul

asigurărilor pentru şomaj constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 6

luni.

Reţinerea de către angajator2 de la salariaţi a contribuţiilor datorate bugetului asigurărilor

pentru şomaj şi nevirarea acestora în termen de 15 zile în conturile stabilite potrivit

reglementărilor în vigoare constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 6

luni sau cu amendă.

Ordonanţa de urgenţă nr. 150/2002 privind organizarea şi funcţionarea sistemului de

asigurări sociale de sănătate incriminează două infracţiuni ce pot fi comise de către angajatori în

legătură cu obligaţiile de reţinere şi plata la bugetul asigurărilor de sănătate a sumelor datorate cu

titlu de contribuţii.

Sectiunea 11.4. Răspunderea contravenţională in Dreptul financiar

11.4.1. Contravenţii în materia finanţelor publice

Contravenţii săvârşite în legătură cu modul de efectuare a cheltuielilor publice

A. Încălcarea principiilor de bază privind modul de efectuare a cheltuielilor publice. Potrivit

O.U.G. nr.45/2003:

Fundamentarea şi aprobarea cheltuielilor bugetelor locale se efectuează în strictă

corelare cu posibilităţile reale de încasare a veniturilor bugetare, estimate a se

realiza.(încălcarea acestor prevederi se sancţionează cu amendă de la 10 la 20 milioane

lei).

Reţinerea şi utilizarea de venituri în regim extrabugetar şi constituirea de fonduri

publice în afara bugetelor este interzisă1, excepţie făcând doar situaţia fondurilor

speciale extrabugetare constituite prin legi speciale. (încălcarea acestor prevederi se

sancţionează cu amendă de la 5 la 10 milioane lei).

Creditele bugetare aprobate pot fi folosite2 prin deschiderea de credite efectuate de

ordonatori în limita sumelor aprobate, potrivit destinaţiei stabilite şi cu respectarea

dispoziţiilor legale care reglementează efectuarea cheltuielilor respective. (încălcarea

acestor prevederi se sancţionează cu amendă de la 10 la 20 milioane lei).

În ipoteza neaprobării legii bugetare anuale cu cel puţin 3 zile înainte de sfârşitul

anului, cheltuielile lunare alocate de ordonatorii de credite bugetare pentru funcţionare

nu pot depăşi 1/12 din totalul creditelor bugetare stabilite de legea bugetara anterioara

pentru funcţionarea instituţiei respective în anul calendaristic anterior (încălcarea

acestor prevederi se sancţionează cu amendă de la 5 la 10 milioane lei).

B. O serie de reglementări obligatorii, a căror încălcare atrage răspunderea

contravenţională sunt stabilite în materia plăţii salariilor personalului bugetar. Potrivit

legilor finanţelor publice (Legea nr. 500/2002 şi Ordonanţa de urgenţă nr. 45/2003):

în sistemul bugetar salariile se plătesc o dată pe lună3 în perioada 5-15 a fiecărei luni

pentru luna precedentă (încălcarea acestor prevederi se sancţionează cu amendă de la

10 la 20 milioane lei);

numărul de salariaţi, permanenţi şi temporari, şi fondul de salarii de bază se aprobă4

distinct, prin anexa la bugetul fiecărei instituţii publice; numărul de salariaţi aprobat

fiecărei instituţii publice nu poate fi depăşit (încălcarea acestor prevederi se

sancţionează cu amendă de la 10 la 20 milioane lei);

cheltuielile de personal aprobate nu pot fi majorate5 prin virări de credite bugetare

(încălcarea acestor prevederi se sancţionează cu amendă de la 10 la 20 milioane lei);

alocaţiile pentru cheltuieli de personal nu pot fi virate6 şi utilizate la alte articole de

cheltuieli (încălcarea acestor prevederi se sancţionează cu amendă de la 10 la 20

milioane lei).

C. Condiţii pentru angajarea cheltuielilor bugetare

nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în sistemul bugetar1 şi nici angajată şi efectuată

dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială (încălcarea acestor prevederi se

sancţionează cu amendă de la 5 la 10 milioane lei);

nici o cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonanţa şi plătită2 dacă nu

este aprobată potrivit legii şi nu are prevederi bugetare (încălcarea acestor prevederi se

sancţionează cu amendă de la 5 la 10 milioane lei);

angajarea şi ordonanţarea cheltuielilor se efectuează numai cu viza prealabilă3 de

control financiar preventiv propriu, potrivit dispoziţiilor legale (încălcarea acestor

prevederi se sancţionează cu amendă de la 10 la 20 milioane lei);

plata cheltuielilor4 este asigurată de şeful compartimentului financiar contabil în limita

fondurilor disponibile (încălcarea acestor prevederi se sancţionează cu amendă de la 10

la 20 milioane lei);

angajarea şi utilizarea creditelor bugetare5 în alte scopuri decât cele aprobate atrag

răspunderea celor vinovaţi (încălcarea acestor prevederi se sancţionează cu amendă de

la 20 la 30 milioane lei).

D. Prevederi referitoare la investiţii publice

În vederea realizării acţiunilor multianuale6 ordonatorii de credite încheie angajamente

legale, în limita creditelor de angajament aprobate prin buget pentru anul bugetar

respectiv (încălcarea acestor prevederi se sancţionează cu amendă de la 20 la 30

milioane lei);

Ordonatorii principali7 de credite vor transmite, pentru fiecare obiectiv de investiţii

inclus în programul de investiţii informaţii financiare şi nefinanciare (încălcarea acestor

prevederi se sancţionează cu amendă de la 20 la 30 milioane lei).

Obiectivele de investiţii şi celelalte cheltuieli asimilate investiţiilor se cuprind în

programele de investiţii anuale8, anexe la buget, numai dacă, în prealabil,

documentaţiile tehnico-economice, respectiv notele de fundamentare privind

necesitatea şi oportunitatea efectuării cheltuielilor asimilate investiţiilor, au fost

elaborate şi aprobate potrivit dispoziţiilor legale. Ordonatorii principali de credite, pe

propria răspundere, actualizează şi aprobă valoarea fiecărui obiectiv de investiţii nou

sau în continuare, în funcţie de evoluţia indicilor de preţuri. Această operaţiuneeste

supusă controlului financiar preventiv (încălcarea acestor prevederi se sancţionează cu

amendă de la 5 la 10 milioane lei)

Contravenţii săvârşite în legătură cu realizarea sau administrarea veniturilor

publice şi patrimoniului statului sau unităţilor administrativ-teritoriale.

În cazul bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetelor fondurilor speciale echilibrate

prin subvenţii de la bugetul de stat, sub forma transferurilor consolidabile, excedentele

rezultate53

din execuţia acestora se regularizează la sfârşitul exerciţiului bugetar cu

bugetul de stat, în limita subvenţiilor primite. (încălcarea acestor prevederi se

sancţionează cu amendă de la 20 la 30 milioane lei);

Instituţiile publice54

finanţate integral de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale

de stat sau bugetele fondurilor speciale, după caz, varsă integral veniturile realizate la

bugetul din care sunt finanţate (încălcarea acestor prevederi se sancţionează cu amendă

de la 20 la 30 milioane lei);

În situaţia nerealizării veniturilor55

prevăzute în bugetele instituţiilor publice finanţate

integral din venituri proprii cheltuielile vor fi efectuate în limita veniturilor realizate

(încălcarea acestor prevederi se sancţionează cu amendă de la 20 la 30 milioane lei).

Contravenţii săvârşite în legătură cu datoria publică

Constituie contravenţii la prevederile prezentei legi următoarele fapte:

neraportarea informaţiilor solicitate de lege privind împrumuturile56

;

nerespectarea obligaţiei beneficiarului garanţiei de stat de a sesiza absenţa fondurilor

băneşti pentru acoperirea obligaţiilor din contractul de credit57

;

Contravenţiile mai sus arătate se sancţionează cu amendă de la 50.000.000 lei la 100.000.000 lei.

Contravenţii în materia raporturilor juridice de trezorerie

Preluarea de sume din contul curent general al trezoreriei statului şi din conturile în

valută ale Ministerului Finanţelor Publice fără acordul persoanelor autorizate sa

efectueze operaţiuni din aceste conturi se sancţionează cu amendă de la 20.000.000 lei

la 50.000.000 lei;

53 Art.61 alin. (6) Legea nr. 500/2002. 54 Art.62 alin. (2) Legea nr. 500/2002. 55 Art.68 alin. (3) Legea nr. 500/2002. 56 Beneficiarii de împrumuturi care constituie datoria publică, vor raporta până la data de 15 ale lunii informaţii pentru luna anterioară privind

împrumuturile, în structura stabilită prin norme elaborate de Ministerul Finanţelor Publice. Ordonanţa de urgenţă nr. 64/2007.

Beneficiarul garanţiei de stat va informa Ministerul Finanţelor Publice şi va proba în scris, cu documente justificative, declarând pe propria

răspundere, cu cel puţin 10 zile calendaristice înainte de data scadenţei, asupra lipsei disponibilităţilor băneşti necesare achitării sumelor scadente.

Efectuarea de către instituţiile publice de încasări şi plăţi în alte conturi decât cele

stabilite prin lege58

se sancţionează cu amendă de la 20.000.000 lei la 50.000.000 lei.

Utilizarea sumelor încasate în conturile deschise la unităţile trezoreriei statului, de către

agenţii economici care încasează bani din fonduri publice ca urmare a livrării de bunuri

ori prestării de servicii în favoarea instituţiilor publice în altă ordine59

decât cea stabilită

de lege se sancţionează cu amendă de la 50.000.000 lei la 100.000.000 lei.

11.4.2. Contravenţii în materia asigurărilor sociale

A. Contravenţii prevăzute de Legea nr. 263/2010:

a) nedepunerea la termen, de către angajator, a declaraţiei lunare privind evidenţa

nominală a asiguraţilor şi a obligaţiilor de plata către bugetul asigurărilor sociale de

stat la casa teritorială de pensii în raza căreia se află sediul angajatorului

b) nedepunerea la termen a declaraţiei de asigurare de către persoanele majore60

care

realizează anual, din muncă, venituri echivalente a cel puţin 3 salarii medii brute ;

c) nerespectarea cotelor de contribuţie de asigurări sociale stabilite prin legea bugetara

anuală;

d) nerespectarea metodologiei de încadrare în condiţii deosebite de muncă;

e) nerespectarea prevederilor legale privind baza de calcul a contribuţiei de asigurări

sociale;

f) nerespectarea prevederilor legale privind majorările de întârziere la plata contribuţiei

de asigurări sociale;

g) nerespectarea de către beneficiarul pensiei a obligaţiei anunţării modificărilor

survenite pentru acordarea pensiei;

h) neachitarea de către angajator a indemnizaţiilor de asigurări sociale care se suportă din

fonduri proprii, în situaţia indemnizaţiilor pentru incapacitate temporară de muncă sau

a indemnizaţiilor pentru incapacitate temporară de muncă cauzată de boli profesionale;

i) calculul şi plata eronată ale indemnizaţiilor şi ajutoarelor de asigurări sociale de către

instituţia care efectuează plata;

j) nerespectarea, de către angajatori, a obligaţiei de a pune la dispoziţia CNPAS şi a

caselor teritoriale de pensii a datelor şi documentelor necesare pentru atribuirea

codului personal şi întocmirea evidenţelor privind stagiul de cotizare;

k) nevirarea, în condiţiile legii, la bugetul asigurărilor sociale de stat a contribuţiei de

asigurări sociale la termenele prevăzute de lege;

k61

) nevirarea, în condiţiile legii, la bugetul asigurărilor sociale de stat a contribuţiei de

asigurări sociale de stat, timp de 3 luni consecutiv;

58 Potrivit art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 146/2002 instituţiile publice, indiferent de sistemul de finanţare şi de subordonare, efectuează operaţiunile

de încasări şi plăţi prin unităţile trezoreriei statului în a căror rază sunt înregistrate fiscal. 59 Potrivit art. 6 alin. (2) din O.U.G. nr. 146/2002, agenţii economici vor utiliza sumele încasate în conturile deschise la unităţile trezoreriei statului în următoarea ordine: achitarea drepturilor de natură salarială, achitarea obligaţiilor către bugetul de stat şi celelalte bugete, iar sumele rămase disponibile vor fi virate în conturile comerciale proprii deschise la unităţi bancare. 60 Aceste persoane au obligaţia de a depune o declaraţie de asigurare la casa teritorială de pensii în raza căreia se află domiciliul asiguratului, în

termen de 30 de zile de la momentul la care începe să obţină, anual, un venit reprezentând minim 3 salarii medii brute.

Contravenţiile mai sus-arătate se sancţionează cu amenda.

B. Contravenţii prevăzute de Ordonanţa de urgenţă nr.150/2002 privind

organizarea şi funcţionarea sistemului de asigurări sociale de sănătate.

a. nedepunerea la termen a declaraţiei62

privind obligaţiile angajatorilor faţă de Fondul

naţional unic de asigurări sociale de sănătate;

b. nevirarea, de către angajatori, a contribuţiei63

de 7% pentru asigurarea sănătăţii

personalului din unitatea respectiva;

c. refuzul de a pune la dispoziţia organelor de control ale caselor de asigurări

documentele justificative şi actele de evidenţă necesare în vederea stabilirii obligaţiilor

la fond;

d. refuzul de a pune la dispoziţie organelor de control ale caselor de asigurări

documentele financiar-contabile justificative şi actele de evidenţă financiar-contabilă

privind modul de utilizare a sumelor decontate din fond.

Contravenţiile arătate mai sus se sancţionează cu amenda.

C. Contravenţii prevăzute de Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor

pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă

a. necomunicarea lunară a locurilor de muncă vacante de către angajatori64

;

b. neutilizarea clasificării ocupaţiilor din România la completarea documentelor oficiale65

;

c. nedepunerea lunară a declaraţiei66

privind obligaţiile de plată către bugetul asigurărilor

de şomaj;

d. neachitarea, în termen de 60 de zile calendaristice de la constatare, a majorărilor de

întârziere şi a penalităţilor prevăzute pentru neplata la termen a contribuţiilor67

datorate

la fondul de şomaj;

e. nerespectarea, de către şomeri68

, a obligaţiilor legale de a se prezenta lunar la agenţia

pentru ocuparea forţei de muncă în vederea primirii sprijinului pentru încadrarea în

muncă, neparticiparea şomerilor la serviciile pentru stimularea ocupării şi formare

profesională;

61 Aceste persoane au obligaţia de a depune o declaraţie de asigurare la casa teritorială de pensii în raza căreia se află domiciliul asiguratului, în termen de 30 de zile de la momentul la care începe să obţină, anual, un venit reprezentând minim 3 salarii medii brute. 62 Conform art. 8 alin. (2) O.U.G. nr. 150/2002 angajatorii la care îşi desfăşoară activitatea asiguraţii sunt obligate să depună lunar la casele de

asigurări declaraţii privind obligaţiile ce le revin faţă de fond. 63 Conform art. 52 al O.U.G. nr. 150/2002 angajatorii au obligaţia să calculeze şi să vireze casei de asigurări o contribuţie de 7% raportat la fondul

de salarii realizat pentru asigurarea sănătăţii personalului din cadrul unităţii angajatoare. 64 Potrivit art.10 Legea nr. 76/2002 angajatorii au obligaţia să comunice agenţiilor pentru ocuparea forţei de muncă judeţene, respective a municipiului Bucureşti în a căror rază îşi au sediul toate locurile de muncă vacante, în termen de 5 zile lucratoare de la vacantarea acestora. 65 Clasificarea ocupaţiilor din România este sistemul de identificare, ierarhizare, codificare a ocupaţiilor din economie care se elaborează de

Ministerul Muncii, solidarităţii sociale şi Familiei în colaborare cu Institutul Naţional de Statistică şi se aprobă prin hotărâre de guvern. 66 Conform art. 19 Legea nr. 76/2002 angajatorii sunt obligate să depună, în termen de 20 de zile calendaristice de la expirarea lunii pentru care se

datorează contribuţiile, la agenţia pentru ocuparea forţei de muncă din a cărei rază îşi au sediul, declaraţia lunară privind obligaţiile de plată către

bugetul asigurărilor pentru şomaj şi dovada efectuării acestei plăţi. 67 Contribuţiile la fondul de şomaj se datorează în termen de 5 zile de la data stabilită pentru plata drepturilor salariale, ori pentru plata chenzinei a

doua, în cazul angajatorilor care efectuează plata drepturilor chenzinale, ori de la data stabilită şi un contractul de asigurare pentru asiguraţii pe

bază de contract. (art. 31 Legea nr. 76/2002). 68 Obligaţiile şomerilor sunt stabilite de art. 41 alin. (2) Legea nr. 76/2002.

f. nerespectarea, de către angajatori, a obligaţiei de acordare a unui preaviz69

angajaţilor

care urmează să fie disponibilizaţi, în cazul unor restructurări ale activităţii angajatorului

care pot conduce la modificări substanţiale ale numărului şi structurii profesionale a

personalului;

g. nerespectarea, de către angajatori, a obligaţiei de confidenţialitate a datelor personale ale

angajaţilor, stabilită de art. 100 alin. (2) lit. e);

h. necomunicarea datelor şi informaţiilor solicitate în scris de Agenţia Naţională pentru

Ocuparea Forţei de Muncă pentru îndeplinirea atribuţiilor sale prevăzute de lege;

i. furnizarea, fără acreditarea prevăzută de lege, a serviciilor pentru stimularea ocupării

forţei de muncă.

Contravenţiile mai sus-arătate se sancţionează cu amenda după cum urmează:

D. Contravenţiile prevăzute de Legea nr. 346/2002 privind asigurarea pentru

accidente de muncă şi boli profesionale

a. nedepunerea, de către angajator, în termen de 30 de zile, a declaraţiei pe propria

răspundere privind domeniul de activitate conform CAEN, numărul de angajaţi, fondul

de salarii, precum şi orice alte informaţii necesare încheierii asigurării pentru accidente

de muncă şi a stabilirii cotei de contribuţie datorate;

b. nerespectarea obligaţiei de comunicare a declaraţiei arătate la lit. a) către Casa Naţională

de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale (care arecalitatea de asigurător) ori a

declaraţiei privind accidentele soldate cu incapacitate de muncă sau cu decesul

asiguraţilor;

c. refuzul angajatorului de a pune la dispoziţia asigurătorului informaţiile solicitate în

legătură cu riscurile de la locul de muncă;

d. nerespectarea metodologiei de încadrare în clasele de risc stabilite de asigurător70

;

e. nerespectarea prevederilor legale privind baza de calcul71

la care se aplică procentele

reprezentând cotele de asigurare datorate conform legii;

f. nerespectarea, de către angajator sau persoană fizică asigurată pe bază de contract, a

criteriilor legale pe baza cărora se realizează stabilirea contribuţiei de asigurare şi a

cotelor acestei contribuţii;

g. furnizarea de informaţii eronate la stabilirea contribuţiilor datorate sau a prestaţiilor

cuvenite, dacă fapta nu este săvârşită cu intenţie;

11.4.3. Contraventiile prevazute de Codul de procedură fiscală sunt următoarele fapte:

69 Obligaţia de acordare a preavizului este stabilită de art. 50 Legea nr. 76/2002. 70 Potrivit art. 99 şi art. 100 Legea nr. 346/2002, tarifele şi clasele de risc se stabilesc potrivit normelor metodologice de calcul al contribuţiei de

asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale, elaborate de CNPAS şi aprobate prin hotărâre a Guvernului. Tarifele şi clasele de risc se

revizuiesc o dată la 4 ani. Încadrarea în clasele de risc se face de către asigurător, corespunzător activităţii principale desfăşurate de fiecare unitate. Activitatea principală este activitatea cu cel mai mare număr de angajaţi. 71 Baza de calcul pentru angajator este reprezentată de fondul total de salarii brute lunare realizate. Bază de calcul pentru persoanele fizice

asigurate pe bază de contract este venitul lunar prevăzut în contractul individual de asigurare, care nu poate fi mai mic decât salariul de bază

minim brut pe ţară.

nedepunerea la termenele prevăzute de lege a declaraţiilor de înregistrare fiscală sau a

menţiunii;

nedepunerea la termenele prevăzute de lege a declaraţiilor fiscale în condiţiile prevazute

de Codul de procedură fiscală;

neaducerea la îndeplinire a obligatiilor si a măsurilor stabilite de codul de procedura

fiscala;

nerespectarea obligaţiei înscrierii codului de identificare fiscală pe documente potrivit

Codul de procedură fiscală.;

nerespectarea de către plătitorii de salarii şi venituri asimilate salariilor a obligaţiilor

privind completarea şi păstrarea fişelor fiscale;

neîndeplinirea obligaţiilor privind transmiterea la organul fiscal competent sau, după caz,

la terţe persoane a formularelor şi documentelor prevăzute de legea fiscală, altele decât

declaraţiile de înregistrare fiscală sau de menţiuni;

nerespectarea de către bănci a obligaţiilor privind furnizarea informaţiilor şi a obligaţiilor

de decontare prevăzute în codul de procedură fiscală;

nerespectarea de către terţul poprit a obligaţiilor ce-i revin cu privire la executarea silită

ori a altor forme;

nerespectarea obligaţiei de comunicarea prevăzut de Codul de procedură fiscală.

Toate aceste contravenţii se constată de organele fiscale competente care vor aplica şi

sancţiunile (amenda) prevăzută de Codul de procedură fiscală.

Contravenţiile mai sus-arătate se sancţionează cu amendă.

Cuantumul amenzilor se actualizează în raport cu rata inflaţiei, prin hotărâre a

Guvernului.

CAPITOLUL XII

ORGANIZAREA ŞI EXERCITAREA ACTIVITĂŢII

DE CONTROL FINANCIAR ÎN ROMÂNIA

Sectiunea 12.1. Noţiunea, functiile, obiectivele, formele si organizarea controlului financiar

Sectiunea 12.2. Controlul intern şi controlul financiar preventiv

Sectiunea 12.3. Auditul public intern

Sectiunea 12.4. Controlul financiar de stat - Inspecţia fiscală

Sectiunea 12.5. Controlul financiar extern ulterior exercitat de catre Curtea de Conturi a

Romaniei

Sectiunea 12.6. Curtea de Conturi a Uniunii Europene

Sectiunea 12.1. Noţiunea, functiile, obiectivele, formele si organizarea controlului

financiar

12.1.1. Noţiunea si organizarea controlului financiar

Controlul este complexul de mijloace, metode si institutii de natura a preveni abaterile si de a

stabili raspunderea pentru prejudiciile provocate. Controlul financiar are o traditie destul de

veche in Romani, primele atestari documentare fiind localizate in anul 1652, cand la dispozitia

domnitorului Matei Basarab sa-u intocmit „Samile vistieriei”, sau ceea ce noi numim astazi,

controlul costurilor de executie bugetara.

Pentru a lunga perioada de timp, sarcinile de control reveneau de obicei unuia din marii

dregatori (vistiernicul), apropiat al domnitorului. De obicei, vistiernicul avea atributii legate de

strangerea darilor, asigurarea mijloacelor necesare pentru intretinerea curtii domnesti si a

armatei, pastra catastifele vistieriei, judeca procesele cu privire la stabilirea si perceperea darilor,

iar dupa instaurarea dominatiei otomane a fost responsabil si de strangerea haraciului (tributul

catre turci).

Incepand cu secolul al XVIII-lea, vistieria publica (a statului) a fost separata de „camara

domneasca”.

Prin Legea din 24 ianuarie 1864 promulgata de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, a fost

infiintata Inalta Curte de Conturi a Romaniei. Motivandu-si decizia, domnitorul spunea ca „voind

a da garantie mai mult Tarii despre Dorinta Noastra, ca intrebuintarea banilor publici sa fie

supusa unui control, pe cat de serios, pe atat de neatarnat de orice banuieli din partea agentilor

insarcinati cu manipulatia bugetului”. Inalta Curte de Conturi a functionat ca organism

independent de jurisdictie si ca organ auxiliar al Reprezentantei Nationale, avand ca principal rol

atributia de a pregati lucrarile controlului autoritatii legislative asupra finantelor publice.

Urmare a mai multor modificari succesive ale legislatiei in materie, competenta Inaltei

Curti de Conturi a Romaniei a ajuns sa includa atributii de control preventiv si ulterior, atributii

jurisdictionale, atributii administrative si atributii consultative.

Inalta Curte de Conturi infiintata de Alexandru Ioan Cuza a functionat pana la sfarsitul

anului 1948, cand a fost desfiintata sub auspiciile regimului comunist, fiind reinfiintata efectiv in

1992. In perioada comunista, intr-o prima perioada, controlul financiar a facut parte din

atributiile Ministerului de Finante si ale Bancii Nationale, iar din 1973 a revenit Curtii

Superioare de Control Financiar.

Curtea Suprema de Control Financiar a fost infiintata ca un organ subordonat Consiliului

de Stat. Principalele atributii:

atributii de control financiar privind: mobilizarea surselor de formare ale Fondului

National de Dezvoltare Economico-sociala, respectarea indicatorilor de eficienta

economica din Planul National Unic, executia bugetului de stat si a balantei platilor,

activitatea Ministerului Finantelor, a Bancii Nationale a Romaniei si a bancilor

specializate;

atributii de control financiar preventiv exercitate asupra legalitatii si eficientei;

atributii de sanctionare privind producerea de prejudicii avutului obstesc.

Prin Constitutia Romaniei din 1991 a fost reinfiintata Curtea de Conturi, ca autoritate

administrativa autonoma, care exercita controlul asupra modului de formare, de administrare si

de intrebuintare a resurselor financiare ale statului si ale sectorului public, dotata si cu atributii

jurisdictionale.

Ulterior, in afara Curtii de Conturi1, au fost reglementate si alte structuri si procedee de

control financiar.

De lege lata controlul financiar al execuţiei bugetare este reglementat prin trei acte

normative esenţiale2

Intr-un stat de drept si o economie de piata, guvernata de regulile competitivitatii si a

concurentei, azi, mai mult ca oricand, statului, in calitate de aparator al interesului public ii

revine rolul de a asigura cadrul (legislativ si financiar) necesar desfasurarii activitatilor din orice

domeniu de activitate. Astfel, controlul reprezinta o necesitate si o conditie pentru orice domeniu

de activitate si, cu atat mai mult, pentru domeniul economico-financiar.

Controlul poate fi privit si ca o modalitate de perfectionare a activitatii si a procesului de

conducere a acesteia.

Controlul este un factor care contribuie la mentinerea activitatii in situatia normala, la

solutionarea eventualelor probleme, in conditii de eficienta reala.

In conditiile economiei de piata, controlul, ca forma de cunoastere are in vedere in

principal, trei categorii de interese economico-financiare:

interesele agentilor economici

interesele tertilor

interesele statului.

Forme concrete de manifestare ale controlului pot fi urmarite pe trei planuri.

1 Mircea Stefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costas, op.cit., p. 217-231. 2 Ordonanţa nr. 119/1999 privind controlul intern şi controlul financiar preventive, Legea nr. 672/2002 privind auditul public intern şi Legea nr.

94/1992 privind Curtea de Conturi a României.

controlul (financiar-contabil) efectuat de catre institutiile special create de stat (de

exemplu, Curtea de Conturi, Ministerul Finantelor Publice etc.)

propriul control efectuat de catre agentii economici sau alte structuri organizatorice

controlul efectuat la cererea clientului de catre specialisti (auditor financiar) din cadrul

cabinetelor de audit financiar (consultanta).

Controlul financiar este definit ca fiind acea activitatea de verificare a actelor si

operatiunilor referitoare la modul de formare, administrare si intrebuintare a banului public ce

apartine atat statului, cat si unitatilor administrativ-teritoriale in scopul realizarii unei

eficientizari a vietii economico-sociale si a restabilirii ordinii de drept incalcate.

12.1.2. Functiile controlului financiar sunt:

functia de evaluare

functia preventiva (a activitatilor sau efectelor nedorite)

functia educativa

functia de documentare

functia recuperatorie (sau represiva) (a prejudiciului creat in economie)3.

Functia de evaluare – presupune indeplinirea unor operatiuni de estimare a situatiei

existente la un moment dat, a rezultatelor obtinute de persoana controlata si a indeplinirii

obligatiilor sa sfarsitul unei perioade, a modului de desfasurare a activitatii in fapt cu stare de

drept4. Astfel, comparand situatia de fapt cu stare de drept, controlul determina realizarile si

lipsurile activitatii institutiei sau organizatiei controlate. Prin prisma acestei functii, controlul

trebuie sa determine dificultatile, abaterile, cauzele care conduc la rezultate negative si sa ofere o

apreciere completa, reala, exacta si concreta a activitatii controlate.

Functia preventiva – se realizeaza prin masurile luate de organele de control in vederea

evitarii si eliminarii unor erori si fraude inainte de a se produce efectele negative ale acestora,

prin identificarea si anihilarea cauzelor care le genereaza sau le favorizeaza. Controlul financiar

are sarcina:

de a opri actele si operatiunile ilegale, de a urmari oportunitatea, necesitatea si

economicitatea cheltuielilor si actiunilor intreprinse de cei controlati;

de a orienta cheltuielile, atentia si actiunile spre obiective majore si intr-o ordine

rationala, care sa previna si sa inlature risipa de efort uman si de mijloace materiale si sa

asigure eficienta economica a cheltuielilor.

Functia educativa – deriva din caracterul formativ si din aptitudinea de valorificare si

generalizare a experientei pozitive. Astfel, controlul ajuta la ridicarea nivelului de pregatire a

cadrelor, la rezolvarea de catre agentii executivi in conditii satisfacatoare si in mod profesional a

atributiilor ce le revin conform legii.

3 Mircea Stefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costas, op.cit., pp. 217-218. 4 Dan Drosu Saguna, Dan Sova, op.cit., p. 265.

Functia de documentare – asigura cunoasterea cantitativa si calitativa a problemelor care

fac obiectul dezvoltarii economio-sociale. Controlul participa nemijlocit la actul de conducere,

furnizand conducerii date si informatii necesare fundamentarii deciziilor manageriale.5

Functia de recuperare (represiva) – consta in descoperirea si recuperarea pagubelor si

luarea de masuri sanctionatorii fata de cei care se fac vinovati de producerea acestor pagube.

12.1.3. Obiectivele controlului financiar vizeaza:

conducerea corecta si la zi a contabilitatii;

intocmirea documentelor justificative pentru operatiunile patrimoniale;

constituirea si evaluarea capitalului social si a patrimoniului;

exactitatea si realitatea inregistrarilor contabile;

stabilirea si indeplinirea obligatiilor financiare si fiscale fata de stat;

intocmirea balantelor de verificare, a bilantului contabil si a contului de profit si

pierderi:

Din punct de vedere la continutului, controlul urmareste:

legalitatea – respectarea prevederilor tuturor actelor normative aplicabile in materie.

realitatea (sau exactitatea) – efectuarea operatiunilor s-a facut cu respectarea limitelor,

a conditiilor si a locului indicat in documente.

eficienta – presupune necesitatea (determinarea gradului de utilitate a operatiunilor, a

consumurilor sau a cheltuielilor), economicitatea si oportunitatea (momentul si locul

ale pentru desfasurarea operatiunii sa corespunda in cel mai mare grad).

12.1.4.Formele controlului financiar

Controlul financiar se poate clasifica, in functie de o multitudine de criterii.6

a. Dupa sfera de actiune, pot fi avute in vedere:

controlul financiar intern sau extern.

b. Dupa termenul in care se efectueaza:

control permanent sau control periodic.

c. Dupa volumul lucrarilor controlate:

control complet sau control partial.

d. Dupa felul activitatii controlate:

control de casa, de magazie, de documente, de operatiuni financiare.

e. In functie de organele care il exercita, controlul poate fi un control ierarhic, un

control de gestiune sau un control de executie7.

f. Dupa criteriul intereselor economico-financiare protejate, controlul financiar este

organizat sub trei forme:

5 Dan Drosu Saguna, Dan Sova, op.cit., p. 266. 6 Mircea Stefan Minea, Lucian Chiriac, Cosmin Flavius Costas, op.cit., pp. 219-220. 7 Dan Drosu Saguna, op.cit. supra, p. 309 si urm.

controlul financiar propriu al institutiilor si agentilor economici – exercitat prin

intermediul departamentului financiar-contabil sau al compartimentului special de

control financiar de gestiune.

controlul financiar al statului organizat in subordinea statului si exercitat pe linia

Ministerului Finantelor Publice.

controlul financiar suprem – exercitat de catre Curtea de Conturi a Romaniei.

g. Dupa modul de concretizare, exista:

control direct,

control indirect,

control de drept,

control de fapt.

h. Dupa procedurile de control utilizate, pot fi avute in vedere:

controlul prin sondaj–consta in activitatea de verificare selectiva a documentelor si

operatiunilor semnificative in care este reflectata activitatea economico-financiara.

controlul inopinat – consta in activitatea de verificare faptica si documentara, in

principal ca urmare a unei sesizari cu privire la existenta unor fapte de incalcare a

legislatiei fiscal-financiare.

controlul incrucisat – consta in verificare documentelor si a operatiunilor unei unitati

in corelatie cu cele ale unei alte unitati.

i. Dupa criteriul cronologic, raportat la momentul desfasurarii sau efectuarii activitatilor

care se supun controlului, acesta este de trei feluri:

control preventiv (sau anticipat)

control operativ (sau concomitent)

control postoperativ (sau ulterior).

Sectiunea 12.2. Controlul intern şi controlul financiar preventiv

Controlul intern si controlul financiar preventiv sunt reglementate prin Ordonanta

nr.119/1999, astfel cum a fost modificata si completata prin Legea nr.84/2000.

Denumirea actului normativ -,,Ordonanta nr.119/1999 privind controlul intern si

controlul financiar preventiv''- nu reflecta insa,intru totul, continutul reglementarii, deoarece, asa

cum se vede, acesta se ocupa si de controlul preventiv delegat, care se exercita de catre

functionari publici ai Ministerului Finantelor Publice, avand, asadar, natura unui control extern.

Ori, potrivit clasificarii amintite mai inainte, controlul intern se realizeaza de catre

organele proprii si pe baza dispozitiilor conducatorului unitatii sau a legii, in vreme ce controlul

extern se realizeaza de catre organe specializate de control, atat pe baza documentelor interne ale

institutiei controlate cat si pe baza documentelor detinute de terti8.

12.2.1 Controlul financiar intern

8 Dan Drosu Saguna,Tratat de drept financiar si fiscal,Editura All Beck, Bucuresti, 2001,pag.276-287.

Conform legii, controlul intern consta in ansamblul formelor de control exercitate la

nivelul entitatii publice, inclusiv auditul intern, stabilite de conducere in concordanta cu

obiectivele acesteia si cu reglementarile legale, in vederea asigurarii administrarii fondurilor in

mod economic, eficient si eficace.

Controlul financiar intern este parte componenta a controlului financiar propriu

institutiilor publice.

A. Obiectivele controlului financiar intern sunt:

realizarea, la un nivel corespunzator de calitate, a atributiilor institutiilor publice,

stabilite in concordanta cu propria lor misiune, in conditii de regularitate, eficacitate,

economicitate si eficienta;

protejarea fondurilor publice impotriva pierderilor datorate erorii, risipei, abuzului sau

fraudei;

respectarea legii, a reglementarilor si deciziilor conducerii;

dezvoltarea si intretinerea unor sisteme de colectare, stocare, prelucrare, actualizarea si

de difuzare a datelor si informatiilor financiare, precum si a unor sisteme si proceduri

de informare publica adecvata prin raportari periodice.

B. Cerintele controlului financiar intern

Cerinte generale:

asigurarea indeplinirii obiectivelor, prin evaluarea sistematica si mentinerea la un

nivel considerat acceptabil a riscurilor asociate structurilor, programelor,

proiectelor sau operatiunilor;

asigurarea unei atitudini cooperante a personalului de conducere si de executie,

acesta avand obligatia sa raspunda in orice moment solicitarilor conducerii si sa

sprijine efectiv controlul intern,

asigurarea integritatii si competentei personalului de conducere si de executie, a

cunoasterii si intelegerii de catre acesta a importantei si rolului controlului intern;

stabilirea obiectivelor specifice ale controlului intern, astfel incat acestea sa fie

adecvate, cuprinzatoare, rezonabile si integrate misiunii institutiei si obiectivelor

de ansamblu ale acesteia;

supravegherea continua de catre personalul de conducere a tuturor activitatilor si

indeplinirea de catre personalul de conducere a obligatiei de a actiona corectiv,

prompt si responsabil ori de cate ori se constata incalcari ale legalitatii si

regularitatii in efectuarea unor operatiuni sau in realizarea unor activitati in mod

neeconomic, ineficace sau ineficient.

Cerinte specifice:

reflectarea in documente scrise a organizarii controlului intern, a tuturor

operatiunilor institutiei si a tuturor evenimentelor semnificative, precum si

inregistrarea ti pastrarea in mod adecvat a documentelor, astfel incat acestea sa fie

disponibile cu promptitudine pentru a fi examinate de cei in drept;

inregistrarea de indata si in mod corect a tuturor operatiunilor si evenimentelor

semnificative;

asigurarea aprobarii si efectuarii operatiunilor exclusiv de catre persoanele special

imputernicite in acest sens;

separarea atributiilor privind efectuarea de operatiuni intre persoane, astfel incat

atributiile de aprobare, control si inregistrate sa fie, intr-o masura adecvata,

incredintate unor persoane diferite;

asigurarea unei conduceri competente la toate nivelele;

accesarea resurselor si a documentelor numai de catre persoane indreptatite si

responsabile in legatura cu utilizarea si pastrarea lor.

Persoanelor care gestioneaza fonduri publice sau patrimoniul public le revine obligatia de

a realiza o buna gestiune financiara prin asigurarea legalitatii, regularitatii, economicitatii,

eficacitatii si eficientei in utilizarea fondurilor publice si in administrarea patrimoniului public.

Conducatorul unitatii este cel care are obligatia de a asigura elaborarea, aprobarea,

aplicarea si perfectionarea structurilor organizatorice, a reglementarilor metodologice, a

procedurilor si criteriilor de evaluare lunare, pentru satisfacerea cerintelor generale si specifice.

Responsabilitatea elaborarii si implementarii politicii in domeniul gestiunii financiare

revine Ministerului Economiei si Finantelor, scop in care ministerul indruma metodologic,

coordoneaza si supravegheaza asigurarea bunei gestiuni in utilizarea fondurilor publice si

administrarea patrimoniului public.

Controlul financiar intern poate fi concomitent sau ulterior si se exercita, de regula, de

catre conducator compartimentului financiar-contabil.

Controlul financiar intern se realizeaza in cadrul general oferit de organizarea activitatii

de contabilitate proprie, aceasta obligatie revenind atat institutiilor publice, cat si entitatilor

private.

12.2.2. Controlul financiar preventiv (anticipat)

Controlul financiar preventiv contribuie la folosirea cu maxima eficienta a mijloacelor

materiale si a disponibilitatilor banesti, la intarirea ordinii si cresterii raspunderii in angajarea si

efectuarea cheltuielilor, la respectarea stricta a legislatiei de gestiune, la preintampinarea oricarei

forme de risipa si a eventualelor deficiente inainte de producerea efectelor negative.

Controlul financiar preventiv consta in activitatea prin care se verifica legalitatea si

regularitatea operatiunilor efectuate pe seama fondurilor publice sau a patrimoniului public,

activitatea desfasurata inainte de aprobarea operatiunilor respective (se exercita pe seama

propunerilor sau a proiectelor operatiunilor respective).

Controlul financiar preventiv urmareste sa preintampine incalcarea dispozitiilor legale in

vigoare si producerea de pagube.

A.Obiectivele supuse controlului financiar preventiv:

angajamentele legale si credite bugetare;

deschiderea si repartizare de credite bugetare;

modificarea repartizarilor pe trimestre si pe subdiviziuni ale clasificatiei bugetare a

creditelor aprobate, inclusiv prin virari de credite,

ordonantarea cheltuielilor;

efectuarea de incasari in numerar;

constituirea veniturilor publice, in privinta armonizarii si a stabilirii titlurilor de

incasare;

reducerea, esalonarea sau anularea titlurilor de incasare;

constituirea resurselor propriu bugetului Uniunii Europene, reprezentand contributia

Romaniei la acest buget;

recuperarea sumelor avansate si care ulterior au devenit necuvenite;

vanzarea, gajarea, concesionarea sau inchirierea de bunuri din domeniul privat al

statului sau al unitatilor administrativ-teritoriale;

concesionarea de bunuri din domeniul public al statului sau al unitatilor administrativ-

teritoriale;

incheierea altor contracte cu parteneri interni sau externi;

trecerea pe cheltuieli, fonduri sau rezultate a unor sume care duc la diminuarea

profitului sau a capitalului social;

alte tipuri de operatiuni stabilite prin ordin al Ministrului Economiei si Finantelor.

In functie de necesitati, operatiunile mentionate se adapteaza si completeaza in functie de

specificul activitatii si structurii organizatorice a unitatii supuse controlului.

B.Controlul financiar preventiv se organizeaza si se exercita sub doua forme:

a. control financiar preventiv propriu – este acea forma a controlului financiar preventiv

organizat de catre institutiile publice si cu privire la activitatea financiara a acestora. Se

exercita de regula, de catre conducatorul entitatii publice sau de catre conducatorul

compartimentului financiar contabil (director economic, contabil sef etc.) ori de persoane

special imputernicite in acest scop.9

b. control financiar preventiv delegat - este acea forma de control financiar preventiv

exercitat de catre Ministerul Economiei si Finantelor, prin intermediul controlorilor

delegati. Ministerul Economiei si Finantelor numeste unul sau mai multi controlori

delegati pentru fiecare autoritate publice in care se exercita functia de ordonator

principal de credite al Bugetului de stat, al Bugetului asigurarilor sociale de stat si al

bugetului oricarui fond special, al Fondului National si la agentiile de implementare a

fondurilor comunitare, la alte entitati publice cu risc ridicat, precum si pentru operatiunile

derulate prin bugetul Trezoreriei statului, pentru operatiuni privind datoria publica si alte

operatiuni specifice MFP.

Controlul financiar preventiv se exercita prin acordarea sau nu a vizei de control

financiar preventiv (propriu sau delegat). Viza de control financiar preventiv (propriu sau

9 Ava Vasile, Prestarea serviciilor publice prin agenti privati,Editura All Beck,Bucuresti,2003, pag.71-73.

delegat) se exercita prin semnatura si sigiliul persoanei investite cu aceasta calitate, aplicate pe

documentele controlate;

nu se pot supune aprobarii ordonatorului principal de credite proiectele de operatiuni

care nu poarta viza de control financiar, deoarece semnificatia acestei vize este de garant

al respectarii tuturor cerintelor de legalitate, regularitate si de incadrare in limitele

creditelor bugetare sau a celor de angajament;

daca persoana investita sa aplice viza, constata, in urma verificarilor, nu sunt indeplinite

toate cerintele, are dreptul si obligatia de a refuza aplicarea vizei de control financiar

preventiv. Refuzul se face in scris si trebuie motivat. Intr-o asemenea situatie,

conducatorul unitatii poate dispune pe propria raspundere, efectuarea unei asemenea

operatiuni;

operatiunile si documentele refuzate la viza nu se inregistreaza in contabilitate, dar

pentru ele se tine o evidenta speciala;

C. Calitatea de controlor financiar

Persoanele desemnate cu exercitarea activitatii de control financiar preventiv propriu

trebuie sa aiba competentele profesionale solicitate de aceasta activitate si sa respecte codul

specific de norme profesionale, elaborat de Ministerul Finantelor Publice, cuprinzand conditiile

si criteriile unitare pe care entitatile publice trebuie sa le respecte in cazul

numirii,suspendarii,destituirii sau schimbarii personalului care desfasoara aceasta activitate10.

Persoanele in drept sa exercite controlul financiar preventiv propriu raspund, in raport de

culpa lor, pentru legalitatea, regularitatea si incadrarea in limitele creditelor bugetare sau a

creditelor de angajament aprobate, dupa caz, in privinta operatiunilor pentru acre au acordat viza

de control financiar preventiv propriu.

Actul de numire in calitatea de controlor financiar va stabili si limitele de competenta in

exercitarea acestui tip de control. Numirea, destituirea, suspendarea sau schimbarea personalului

care desfasoara activitati de control financiar preventiv propriu se face de catre conducatorul

autoritatii publice, cu acordul autoritatii publice ierarhic superioare, iar in cazul unitatilor in care

se exercita functia de ordonator principal de credite al unuia din bugetele publice nationale

(centrale) (respectiv pentru calitatea de controlor financiar delegat) de catre Ministerul

Economiei si Finantelor.

Persoanele imputernicite sa exercite controlul financiar preventiv trebuie sa aiba

competente profesionale specifice (pregatire economica si experienta), sa nu se afle in curs de

cercetare sau urmarire penala si sa nu fi suferit condamnari penale.

In cazurile in care dispozitiile legale prevad avizarea operatiunilor de catre

compartimentul de specialitate juridica, proiectul de operatiune va fi prezentat pentru control

financiar preventiv propriu cu viza sefului compartimentului juridic. Persoanele in drept sa

10 Verginia Vedinas, Deontologia functionarului public potrivit Legii nr.7/2004 privind Codul de conduita a functionarilor publici,in Revista de

drept public nr.1/2004,pag.71-75.

exercite controlul financiar preventiv propriu pot cere avizul compartimentului de specialitate

juridica ori de cate ori considera ca necesitatile o impun.11

Si controlorii delegati au calitatea de functionari publici, in structura Ministerul

Economiei si Finantelor.

Incompatibilitati cu functia de controlor delegat:

controlorii delegati nu pot fi soti, rude sau afini pana la gradul IV inclusiv, cu ordonatorul

e credite pe langa care sunt numiti;

controlorilor delegati le este interzisa exercitarea, direct sau indirect, a activitatilor de

comert, precum si participarea la administrarea sau conducerea unor societati comerciale

sau civile

functia de expert judiciar sau arbitru intr-un arbitraj;

orice alta functie publica sau privata, cu exceptia functiilor didactice din invatamantul

superior.

Ansamblul controlorilor delegati formeaza Corpul controlorilor delegati, organizat sub

forma unui compartiment distinct in structura Ministerului Economiei si Finantelor.

Printre atributiile controlorilor delegati se numara:

exercitarea controlului financiar preventiv delegat asupra proiectelor de operatiuni ale

ordonatorului principal de credite,

supravegherea organizarii, tinerii, actualizarii si raportarii evidentei angajamentelor,

intocmirea rapoartelor lunare, cu privire la situati curenta a angajamentelor, la vizele

acordate si situatiilor de refuz de viza, comunicate Ministerului Economiei si Finantelor,

ordonatorului principal de credite si controlorului financiar sef,

emiterea de avize consultative, la solicitarea ordonatorului principal de credite sau din

initiativa proprie, cu privire la conformitatea, oportunitatea, eficienta sau eficacitatea

unor operatiuni sau proiecte de acte normative,

elaborarea de propuneri si proiecte privind perfectionarea controlului financiar preventiv,

alte atributii stabilite prin ordin al Ministrului Economiei si Finantelor.

Sectiunea 12.3. Auditul financiar si auditul public intern

Prin audit financiar (O.U.G. nr. 75/1999) se intelege activitatea de examinare, in vederea

exprimarii de catre auditorii financiari, a unei opinii asupra situatiilor financiare, in

conformitate cu standardele de audit, armonizate cu standardele internationale de audit si

adoptate de Camera Auditorilor Financiar din Romania.

Auditorul exercita o functie de evaluare independenta, care se concretizeaza in

recomandari. El are acces la toate datele in cadrul misiunii sale si trebuie sa respecte secretul

profesional in ceea ce priveste informatiile colectate. El trebuie sa-si indeplineasca misiunea cu

independenta si obiectivitate, sa dea dovada de competenta si constiinta profesionala, sa-si

perfectioneze continuu pregatirea profesionala.12

11 Rozalia Ana Lazar, Legalitatea actului administrativ, Drept romanesc si drept comparat, Editura All Beck, Bucuresti,2004, pag.39-41. 12 Rodica Narcisa Petrescu,Drept financiar,Editura Accent, Cluj-Napoca,2004, pag.39-41.

Auditorii financiari sunt persoane fizice sau juridice care isi desfasoara activitatea liber,

pe baza principiilor de independenta, obiectivitatea si integritate profesionala.

Activitatile care pot fi desfasurare de catre auditorii financiari sunt:

de audit financiar,

de audit intern,

de consultanta financiar-contabila si fiscala,

de asigurare a managementului financiar-contabil,

de pregatire profesionala de specialitate in domeniu,

de expertiza contabila,

de evaluare,

de reorganizare judiciara si lichidare.

Camera Auditorilor Financiari din Romania isi desfasoara activitatea sub supravegherea

Ministerului Economiei si Finantelor.

Auditul intern consta in examinarea obiectiva a ansamblului activitatilor desfasurate de

catre o entitate economica in scopul furnizarii unei evaluari independente a managementului

riscului, controlului si proceselor de conducere a acestuia.

A. Obiectivele auditului public sunt:13

de a ajuta entitatea economica, prin intermediul opiniilor si a recomandarilor;

de a gestiona riscurile;

de a asigura o mai buna administrare si pastrare a patrimoniului;

de a asigura o mai buna monitorizare a conformitatii cu regulile si procedurile

existente;

de a asigura o evidenta contabila si un management informativ fiabile si corecte;

de a imbunatatii calitatea managementului, a controlului, de a imbunatatii eficienta si

eficacitatea operatiilor etc.

Entitatile economice ale caror situatii financiare anuale sunt supuse, potrivit legii,

auditului financiar (regii autonome, companii si societati nationale, entitati economice cu capital

majoritar de stat) sunt obligate sa organizeze si sa asigure exercitarea activitatilor profesionale de

audit intern, care in acest caz se numeste audit public intern.

Prin audit public intern14

se intelege activitatea functional independenta si obiectiva, care

da asigurari si consiliere conducerii entitatii publice pentru buna administrare veniturilor si

cheltuielilor publice, perfectionand astfel activitatile acesteia.15

Auditul public intern ajuta la indeplinirea obiectivelor stabilite printr-o abordare

sistematica si metodica, care evalueaza si imbunatateste eficienta si eficacitatea sistemului de

conducere bazat pe gestiunea riscului, a controlului si a proceselor de administrare.

Auditul public intern nu reprezinta altceva decat o supraveghere a sistemului propriu de

control. Este o activitate independenta, desfasurata in cadrul structurii unei institutii publice si

sub directa subordonare a conducatorului acesteia, care consta in efectuarea de verificari, analize

13 Viorel Ros, op.cit., p. 389. 14 Cristina Onet, op.cit., pp. 283-293 15 Legea nr. 672/2002 privind auditul public intern, publicata in M.Of. nr. 953 din 24 decembrie 2002, republicata in 2011.

si inspectii ale sistemului propriu de control intern, in scopul evaluarii obiective a masurii in care

acesta asigura indeplinirea obiectivelor institutiei publice si utilizarea resurselor in mod

economic, eficace si eficient.16

Spre deosebire de controlul intern, auditul public intern are o sfera de cuprindere mai

mica, practic facand parte din controlul intern.

B. Rolul auditului public intern este de a contribui la o mai buna gestionare a fondurilor

publice. Aportul compartimentului de audit public intern consta in formarea si promovarea unei

culturi privind realizarea unei management efectiv si eficient in cadrul entitatilor publice.

C. Sfera auditului public intern cuprinde:

activitatile financiare sau cu implicatii financiare desfasurate de entitatea publica din

momentul constituirii angajamentelor pana la utilizarea fondurilor de catre beneficiarii

finali, inclusiv a fondurilor provenite din asistenta externa;

constituirea veniturilor publice, respectiv autorizarea si stabilirea titlurilor de creanta,

precum si a facilitatilor acordate la incasarea acestora;

administrarea patrimoniului public, precum si vanzarea, gajarea, concesionarea sau

inchirierea de bunuri din domeniul public si privat al statului si al unitatilor

administrativ teritoriale;

sistemele de management financiar si control, inclusiv contabilitatea si sistemele

informatice aferente.

Obiectul auditului public intern il reprezinta toate activitatile desfasurate intr-o entitate

publica, inclusiv in entitatile publice subordonate, cu privire la formarea si utilizarea fondurilor

publice, precum si la administrarea patrimoniului public.

D. Tipurile de audit public:

auditul de sistem – reprezinta o evaluare in profunzime a sistemelor de conducere si

control intern, cu scopul de a stabili daca acestea functioneaza economic, eficient si

eficace, pentru identificarea deficientelor si formularea de recomandari pentru corectarea

acestora.

auditul performantei – consta intr-o verificare a corectitudinii criteriilor stabilite pentru

implementarea obiectivelor si sarcinilor entitatii si a conformitatii cu aceste criterii a

rezultatelor obtinute.

auditul de regularitate – consta in examinarea actiunilor privind fondurile publice, sub

aspectul respectarii principiilor, regulilor procedurale si metodologice care le sunt

aplicabile.

E. Organizarea auditului public intern

In Romania, auditul public intern este organizat pe trei nivele:

Comitetul pentru Audit Public Intern (CAPI)

Unitatea Centrala de Armonizare pentru Auditul Public Intern (UCAAPI)

Compartimentele de audit public intern din cadrul entitatilor publice.

16 Emil Balan, Drept financiar, editia a 4-a, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2007, p. 302.

a.Comitetul pentru Audit Public Intern - functioneaza pe langa Unitatea Centrala de

Armonizare pentru Auditul Public Intern si este un organism cu caracter consultativ, cu rol in

definirea strategiei si a imbunatatirii activitatii de audit public intern in sectorul public. Este

format din 11 membri, care nu pot face parte si din structurile Ministerului Finantelor Publice.

Principalele atributii sunt:

dezbate si elaboreaza opinii privind planurile strategice de dezvoltare in domeniul

auditului public intern;

dezbate si avizeaza raportul anual privind auditul public intern pe care il prezinta

Guvernului;

avizeaza planul misiunilor de audit public intern de interes national cu implicatii

multisectoriale;

analizeaza acordurile de cooperare intre auditul public intern si auditul extern referitor la

definirea conceptelor de baza si la utilizarea standardelor in domeniu, schimbul de

rezultate din activitatea propriu-zisa de audit, precum si pregatirea profesionala comuna a

auditorilor;

avizeaza numirea si revocarea directorului general al UCAAPI.

b.Unitatea Centrala de Armonizare pentru Auditul Public Intern - se constituie ca

structura distincta in cadrul Ministerul Finantelor Publice, formata din compartimente de

specialitate, in subordinea directa a Ministerului Finantelor Publice .

Este condusa de un director general numit de Ministrul Finantelor Publice, cu avizul

CAPI.

Principalele atributii sunt:

elaboreaza, conduce si aplica o strategie unitara in domeniul auditului public intern si

monitorizeaza la nivel national aceasta activitatea;

dezvolta cadrul normativ privind auditul public intern;

dezvolta si implementeaza proceduri si metodologii uniforme, bazate pe standardele

internationale, inclusiv manuale de audit public intern;

dezvolta metodologii in domeniul managementului riscului;

dezvolta sistemul de raportare a rezultatelor activitatilor de audit public intern si

elaboreaza raportul anual;

efectueaza misiuni de audit public intern de interes national cu implicatii multisectoriale;

coordoneaza sistemul de recrutare si pregatire profesionala in domeniul auditului public

intern;

coopereaza cu autoritatile si organizatiile de control financiar public din alte state,

inclusiv cele ale Uniunii Europene.

c.Compartimentele de audit public intern din cadrul entitatilor publice se organizeaza in

subordinea directa a conducerii entitatii publice. Conducatorul compartimentului de audit public

intern este numit sau destituit din functie de catre conducatorul entitatii publice, cu avizul

UCAAPI. In cazul entitatilor mici subordonate, auditul public intern se efectueaza de catre

compartimentul de audit public intern entitatii public ierarhic superioare.

Compartimentul de audit public intern are urmatoarele atributii:

elaboreaza norme metodologice specifice entitatii publice, cu avizul UCAAPI;

elaboreaza proiectul planului anual de audit public intern;

efectueaza activitatile de audit public intern pentru a evalua daca sistemele de

management financiar si control sunt transparente si sunt conforme cu normele de

legalitate, regularitate, economicitate, eficienta si eficacitate;

elaboreaza raportul anual al activitatilor de audit public intern;

in cazul identificarii unor neregularitati, raporteaza conducatorului entitatii publice;

verifica respectarea normelor, instructiunilor, precum si a Codului privind conduita

etica in cadrul compartimentelor de audit public intern si poate initia masuri corective,

in colaborare cu conducatorul entitatii publice;

certificarea trimestriala si anuala, insotita de raportul de audit, a bilantului contabil si a

contului de executie bugetara ale entitatii publice;

examinarea legalitatii, regularitatii si conformitatii operatiunilor, identificarea erorilor,

risipei, gestiunii defectuoase si a fraudelor si, pe aceste baze, propunerea de masuri si

solutii pentru recuperarea pagubelor si sanctionarea celor vinovati.

Compartimentele de audit public intern auditeaza, cel putin o data la 3 ani, fara a se

limita insa la acestea, urmatoarele:

angajamentele bugetare si legale din care deriva direct sau indirect obligatii de plata,

inclusiv din resurse comunitare;

plati asumate din angajamente bugetare sau legale;

vanzarea, gajarea, concesionarea sau inchirierea de bunuri din domeniul public sau

privat al statului sau al unitatilor administrativ-teritoriale;

constituirea veniturilor publice, respectiv modul de autorizare si stabilire a titlurilor de

creanta, precum si a facilitatilor acordate la incasarea acestora;

alocarea creditelor bugetare;

sistemul contabil si fiabilitatea acestuia;

sistemul de luare a deciziilor;

sistemele informatice etc.

Procedura auditului public intern reprezinta ansamblul actelor si a operatiunilor

intreprinse intr-o ordine logica si cronologica:

elaborarea proiectului planului de audit public intern de catre compartimentul de audit

public intern;

aprobarea planului anual de audit public intern de catre conducator entitatii publice;

elaborarea si emiterea ordinelor de serviciu (in scris) pe baza carora auditorii interni isi

vor desfasura activitatea; ordinul va cuprinde obligatoriu scopul, obiectivele, tipul si

durata auditului, componenta echipei de auditare;

notificarea structurii organizatorice care va fi auditata (cu 15 zile inainte de efectuarea

auditului);

desfasurarea efectiva a activitatii de auditare la fata locului. Auditorii interni trebuie sa

aiba acces la toate datele si informatiile pe care le considera relevante pentru scopul si

obiectivele controlului (mentionate in notificare);

fiecare misiune de audit se finalizeaza cu elaborarea unui proiect de raport de audit

public intern care trebuie sa reflecte cadrul general, obiectivele, constatarile, concluziile

si recomandarile, insotit de documente justificative;

proiectul raportului de audit public intern se comunica entitatii auditate care, in termen

de 15 zile, isi poate exprima propriile puncte de vedere, care trebuie examinate de catre

auditorii interni;

daca este cazul, in termen de 10 zile de la primirea respectivelor puncte de vedere,

compartimentul de audit public intern va organiza o reuniune de conciliere cu entitatea

auditata, in cadrul careia se analizeaza constatarile si concluziile raportului, in vederea

acceptarii recomandarile facute;

raportul de audit public intern finalizat, impreuna cu rezultatele concilierii este trimis, de

catre seful compartimentului de audit public intern, conducatorului autoritatii publice

care a dispus auditarea, pentru analiza si avizare. Dupa avizarea recomandarilor cuprinse

in raport, acesta este transmis entitatii auditate, in vederea implementarii acestor

recomandari;

compartimentul de audit public intern are obligatia de a verifica si raporta UCAAPI sau

organului ierarhic superior asupra modului de respectare si implementare a

recomandarilor formulate in urma auditului;

F. Auditorii interni

sunt formati din doua categorii: cei care au calitatea de functionari publici si cei care nu

au aceasta calitate

auditorii interni care sunt functionari publici sunt numisi sau destituiti din functie de

catre conducatorul autoritatii publice, cu avizul conducatorului compartimentului de

audit public intern. Cariera, selectia, drepturile si obligatiile acestora sunt reglementate

de statutul functionarului public;

pentru auditorii interni care nu au statutul de functionari publici, numirea sau revocarea,

drepturile si obligatiile sunt stabilite prin regulamentele proprii de functionare ale

entitatilor economice din care fac parte;

au obligatia de a respecta secretul profesional si sunt responsabili de protectia

documentelor referitoare la auditul public;

incompatibilitatile cu calitate de auditor intern:

auditorii interni nu pot fi soti, rude sau afini pana la gradul IV inclusiv, cu conducatorul

entitatii publice

nu pot efectua misiuni de audit public intern la o alta structura sau entitate publica daca

sunt soti, rude sau afini pana la gradul IV inclusiv, cu conducatorul entitatii publice

respective sau cu membrii organului de conducere colectiva

nu pot indeplini activitati pe care potential le pot audita si nu pot indeplini si implementa

activitati privind sistemele de control intern al entitatii publice

auditorii interni care au responsabilitati in derularea programelor si a proiectelor

finantate integral sau partial de Uniunea Europeana nu pot fi implicati in auditarea

acestor programe;

nu pot efectua (pentru o perioada de 3 ani) misiuni de audit public intern in sectoarele de

activitate in care au detinut functii sau au fost implicati in alt mod.

Sectiunea 12.4. Controlul financiar de stat - Inspecţia fiscală

12.4.1. Controlul financiar de stat

Din timpuri străvechi, activitatea oamenilor a fost supusă controlului, sub diferitele lui

forme. Astfel, în societate, în ansamblul ei, şi în economie, întâlnim mai multe forme de control:

control metrologic, control al calităţii produselor, control sanitar, control economico-financiar

etc..

Noţiunea de control provine din expresia "contra rolus", care înseamnă verificarea actului

original după duplicatul care se încredinţează în acest scop unei alte persoane.

Apariţia şi dezvoltarea statului (a autorităţilor legislative, executive şi judecătoreşti) a

determinat şi necesitatea constituirii unor fonduri băneşti publice, în vederea îndeplinirii

sarcinilor şi funcţiilor sale.

Constituirea acestor fonduri publice la dispoziţia statului a determinat instituirea unui

control financiar, pentru a se verifica modul de prelevare şi de utilizare eficientă a acestora.

În acest sens, controlul financiar determină aplicarea practică a funcţiei de control a

finanţelor publice, exercitându-se doar acolo unde întâlnim relaţii, procese şi fenomene

financiare caracteristice constituirii şi repartizării fondurilor băneşti la nivelul diferitelor structuri

organizatorice, cât şi asupra altor procese ale reproducţiei sociale din care rezultă, se mobilizează

şi sunt dirijate spre utilizare resursele financiare.

În acest context, controlul ne apare, la nivel macroeconomic, ca fiind o activitate

eficientă şi necesară desfăşurată de organele competente ale statului, prin care se asigură

cunoaşterea şi perfecţionarea modului de gestionare a patrimoniului public şi fondurilor publice.

Prin formele sale de control financiar, statul are un rol important în conducerea societăţii,

în rezolvarea problemelor actuale pe care le ridică construcţia economică a ţării, în condiţiile

străduinţei dobândirii statutului de "economie de piaţă funcţională", absolut necesară în cadrul

Uniunii Europene.

Controlul financiar se desfăşoară pe mai multe direcţii şi vizează respectarea legislaţiei în

domeniu de către toţi membrii societăţii, întărirea disciplinei financiar - fiscale în colectarea

resurselor necesare bugetului statului, folosirea eficientă a fondurilor băneşti publice, constituirea

resurselor proprii ale bugetului Uniunii Europene (reprezentând contribuţia României la acest

organism), integrarea în mod treptat în sfera răspunderii manageriale.

Dar controlul financiar nu înseamnă doar controlul exercitat din afară asupra instituţiilor

publice (sau altor entităţi), ci trebuie înţeles şi ca o activitate internă, instrument de autoreglare a

acţiunilor proprii.

În concluzie, controlul financiar reprezintă o formă complexă de control, care constă în

acţiunea de verificare, atât din exterior, cât şi intern, a activităţilor desfăşurate de instituţiile

publice şi alţi participanţi la viaţa economico-financiară cu privire la formarea, repartizarea,

administrarea şi utilizarea resurselor financiare publice şi în îndrumarea şi corectarea acţiunilor

diverselor structuri, în vederea asigurării legalităţii acestora.

Activitatea de control financiar este realizată de organe competente ale statului, cu

atribuţii conferite de lege în acest sens.

Ministerul Finantelor Publice se organizeaza si functioneaza ca organ de specialitate al

administratiei publice centrale, in subordinea Guvernului, care aplica strategia si Programul de

guvernare finantelor publice.

Ministerul Finantelor Publice este minister cu rol de sinteza, institutie publica cu

personalitate juridica.

Ministerul Finantelor Publice este autoritatea administratiei publice centrale de

specialitate careia ii revine responsabilitatea elaborarii si implementarii politice in domeniul

gestiunii financiare. Supravegheaza asigurarea bunei gestiuni financiare in utilizarea fondurilor

publice si administrarea patrimoniului public.

Aparatul de control din cadrul Ministerul Finantelor Publice actioneaza operativ pentru

prevenirea si combaterea fraudelor, a faptelor care reprezinta contraventii si infractiuni la

regimul fiscale, vamal si de preturi, putand dispune luarea unor masuri in conditiile legii.

Rezultatele acţiunilor de control se consemnează în raportul de control, actul de

constatare a contravenţiilor, nota de prezentare a raportului de control şi nota de expunere a

concluziilor controlului.

Raportul de control reprezintă documentul principal al acţiunilor de control în care se

consemnează neregulile şi abaterile constatate, precum şi măsurile care se impun pentru buna

gospodărire a unităţii controlate.

Acest act se întocmeşte pe capitole, într-o ordine cronologică, format din parte

introductivă, corpul propriu-zis în care se consemnează abaterile şi deficienţele constatate şi

partea finală, în care se precizează data încheierii controlului, numărul de exemplare în care s-a

încheiat, semnătura organului de control şi a unităţii controlate. În acţiunea de control sunt

folosite diverse documente (tabele, acte, situaţii), care apoi se restituie unităţii controlate.

12.4.2. Inspecţia fiscală

Inspecţia fiscală reprezintă activitatea ce are ca obiect verificarea legalităţii şi

conformităţii declaraţiilor fiscale, corectitudinii şi exactităţii îndeplinirii obligaţiilor în legătură

cu stabilirea obligaţiilor fiscale de către contribuabil/plătitor, respectării prevederilor legislaţiei

fiscale şi contabile, verificarea sau stabilirea, după caz, a bazelor de impozitare şi a situaţiilor de

fapt aferente, stabilirea diferenţelor de obligaţii fiscale principale17

.

Inspecţia fiscală este o formă a controlului financiar extern, exercitat în temeiul Legii

30/1991 18

şi a Normelor sale de aplicare cuprinse în Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr.

889/2005.

Inspecţia fiscală are ca obiect verificarea bazelor de impunere, a legalităţii şi

conformităţii declaraţiilor fiscale, corectitudinii şi exactităţii îndeplinirii obligaţiilor de către

contribuabili, a respectării prevederilor legislaţiei fiscale şi contabile, stabilirea diferitelor

obligaţiilor de plată, precum şi a accesoriilor aferente acestora.

A. Organele inspecţiei fiscale

Inspecţia fiscală se exercită exclusiv, nemijlocit şi neîngrădit prin Agenţia Naţională de

Administrare Fiscală sau, după caz, de compartimentele de specialitate ale autorităţilor

administraţiei publice locale, conform dispoziţiilorlegale, ori de alte autorităţi care sunt

competente, potrivit legii, să administreze impozite, taxe, contribuţii sau alte sume datorate

bugetului general consolidat.

Inspecţia fiscală are următoarele atribuţii:

constatarea şi investigarea fiscală a tuturor actelor şi faptelor rezultând din activitatea

contribuabilului supus inspecţiei sau altor persoane privind legalitatea şi

conformitatea;

declaraţiilor fiscale, corectitudinea şi exactitatea îndeplinirii obligaţiilor fiscal;

în vederea descoperirii de elemente noi relevante pentru aplicarea legii fiscale;

analiza şi evaluarea informaţiilor fiscale, în vederea confruntării declaraţiilor fiscale

cu informaţiile proprii sau din alte surse;

aplicarea de sancţiuni potrivit prevederilor legale;

aplicarea de sigilii asupra bunurilor, întocmind în acest sens proces-verbal.

B. Persoanele supuse inspecţiei fiscale

Inspecţia fiscală se exercită asupra tuturor persoanelor fizice sau juridice, indifferent de

forma lor de organizare, care au obligaţii de stabilire, reţinere şi plată a impozitelor, taxelor,

contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat, prevăzute de lege19

.

Selectarea contribuabililor ce urmează a fi supuşi inspecţiei fiscale este efectuată de către

organul fiscal competent. Contribuabilul nu poate face obiecţii cu privire la procedura de

selectare 20

folosită.

17 Art. 113 din LEGE Nr. 207 din 20 iulie 2015 - Partea I privind Codul de procedură fiscală Publicată în: Monitorul oficial nr. 547 din 23 iulie

2015 18 M.Of. nr. 64 din 27 martie 1991. 19 Art 114 din LEGE Nr. 207 din 20 iulie 2015 - Partea I privind Codul de procedură fiscală Publicată în: Monitorul oficial nr. 547 din 23 iulie

2015 20 Selectarea agenţilor economici la care se va efectua controlul financiar şi stabilirea duratei acestuia se vor face cu respectarea strictă a prevederilor legale privind durata şi obiectivele controlului fiscal şi financiar în general de către organul financiar competent.

Procedura de selectare a agenţilor economici va ţine cont, în principal, de:

a) importanţa agentului economic (strategică, naţională, regională, locală); b) situaţia economico-financiară a agenţilor economici (pierderi, arierate);

c) facilităţi acordate (ajutor de stat, credite interne şi externe cu garanţia statului, fonduri

comunitare, fonduri de cofinanţare etc.);

d) programe de restructurare a activităţii economice.

C. Principalele drepturi şi obligaţii ale persoanei controlate21

Contribuabilul are obligaţia să colaboreze la constatarea stărilor de fapt fiscale. Acesta

este obligat să dea informaţii, să prezinte la locul de desfăşurare a inspecţiei fiscale toate

documentele, precum şi orice alte date necesare clarificării situaţiilor de fapt relevante din punct

de vedere fiscal.

La începerea inspecţiei fiscale, contribuabilul va fi informat că poate numi personae care

să dea informaţii. Dacă informaţiile contribuabilului sau cele ale persoanei numite de acesta sunt

insuficiente, atunci inspectorul fiscal se poate adresa şi altor persoane pentru obţinerea de

informaţii. Pe toată durata exercitării inspecţiei fiscale contribuabilii supuşi acesteia au dreptul

de a beneficia de asistenţă de specialitate sau juridică.

Contribuabilul va fi informat pe parcursul desfăşurării inspecţiei fiscale asupra

constatărilor rezultate din inspecţia fiscală. La încheierea inspecţiei fiscale, organul fiscal va

prezenta contribuabilului constatările şi consecinţele lor fiscale, acordându-i acestuia

posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere, cu excepţia cazului în care bazele de impozitare

nu au suferit nici o modificare în urma inspecţiei fiscale sau a cazului în carecontribuabilul

renunţă la acest drept şi notifică acest fapt organelor de inspecţie fiscală.

Data, ora şi locul prezentării concluziilor vor fi comunicate contribuabilului în timp util.

Pentru ducerea la îndeplinire a atribuţiilor organul de inspecţie fiscală va proceda la:

examinarea documentelor aflate în dosarul fiscal al contribuabilului;

verificarea concordanţei dintre datele din declaraţiile fiscale cu cele din evidenţa

contabilă a contribuabilului;

discutarea constatărilor şi solicitarea de explicaţii scrise de la reprezentanţii legali ai

contribuabililor sau împuterniciţii acestora, după caz;

solicitarea de informaţii de la terţi;

stabilirea de diferenţe de obligaţii fiscale de plată;

verificarea locurilor unde se realizează activităţi generatoare de venituri impozabile;

dispunerea măsurilor asigurătorii în condiţiile legii;

efectuarea de investigaţii fiscale potrivit legii.

Contribuabilul are dreptul să prezinte, în scris, punctul de vedere cu privire la constatările

inspecţiei fiscale.

D.Procedura inspecţiei fiscale

Formele şi întinderea inspecţiei fiscal22

.

inspecţia fiscală generală, care reprezintă activitatea de verificare a tuturor

obligaţiilor fiscale ale unui contribuabil, pentru o perioadă de timp determinată;

inspecţia fiscală parţială, care reprezintă activitatea de verificare a uneia sau mai

multor obligaţii fiscale, pentru o perioadă de timp determinată.

21 Drepturile şi obligaţiile contribuabilului sunt detaliate în “Carta drepturilor şi obligaţiilor contribuabililor pe timpul desfăşurării inspecţiei

fiscale” aprobată prin Ordin al ANAF şi publicată în M. Of. nr. 66/2004. 22 Art .115 din LEGE Nr. 207 din 20 iulie 2015 - Partea I privind Codul de procedură fiscală Publicată în: Monitorul oficial nr. 547 din 23 iulie

2015

Inspecţia fiscală se poate extinde asupra tuturor raporturilor relevante pentru impozitare,

dacă acestea prezintă interes pentru aplicarea legii fiscale.

Metodele realizării inspecţiei fiscale23

.

În realizarea atribuţiilor legale, organele inspecţiei fiscale pot aplica următoarele metode

de control:

controlul prin sondaj, care constă în activitatea de verificare selectivă a documentelor şi

operaţiunilor semnificative în care sunt reflectate modul de calcul, de evidenţiere şi de

plată a obligaţiilor fiscale datorate bugetului general consolidat;

controlul inopinat, care constă în activitatea de verificare faptică şi documentară, în

principal, ca urmare a unei sesizări cu privire la existenţa unor fapte de încălcare a

legislaţiei fiscale, fără anunţarea în prealabil a contribuabilului;

controlul încrucişat, care constă în verificarea documentelor şi operaţiunilor impozabile

ale contribuabilului în corelaţie cu cele deţinute de alte persoane; controlul încrucişat

poate fi şi inopinat.

Inspecţia fiscală se efectuează în cadrul termenului de prescripţie a dreptului de a stabili

obligaţii fiscale, cu următoarele distincţii24

.

La contribuabilii mari, perioada supusă inspecţiei fiscale începe de la sfârşitul perioadei

controlate anterior şi se poate extinde pentru o perioadă de maxim 5 ani corespunzătoare

termenului de prescripţie

La celelalte categorii de contribuabili inspecţia fiscală se efectuează asupra creanţelor

născute în ultimii 3 ani fiscali pentru care există obligaţia depunerii declaraţiilor fiscale.

Inspecţia fiscală se poate extinde pe perioada de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii

fiscale, dacă:

există indicii privind diminuarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume

datorate bugetului general consolidat;

nu au fost depuse declaraţii fiscale;

nu au fost îndeplinite obligaţiile de plată a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi altor

sume datorate bugetului general consolidat.

Locul şi timpul desfăşurării inspecţiei fiscale

Inspecţia fiscală se desfăşoară, de regulă, în spaţiile de lucru ale contribuabilului25

.

Contribuabilul trebuie să pună la dispoziţie un spaţiu adecvat, precum şi logistica necesară

desfăşurării inspecţiei fiscale. Dacă nu există un spaţiu de lucru adecvat pentru derularea

inspecţiei fiscale, atunci activitatea de inspecţie se va putea desfăşura la sediul organului fiscal

sau în orice alt loc stabilit de comun acord cu contribuabilul.Indiferent de locul unde se

desfăşoară inspecţia fiscală, organul fiscal are dreptul să inspecteze locurile în care se desfăşoară

activitatea, în prezenţa contribuabilului sau a unei persoane desemnate de acesta.

23 Art. 116 din LEGE Nr. 207 din 20 iulie 2015 - Partea I privind Codul de procedură fiscală Publicată în: Monitorul oficial nr. 547 din 23 iulie

2015 24 Art. 117 din LEGE Nr. 207 din 20 iulie 2015 - Partea I privind Codul de procedură fiscală Publicată în: Monitorul oficial nr. 547 din 23 iulie

2015 25 Art. 125 din LEGE Nr. 207 din 20 iulie 2015 - Partea I privind Codul de procedură fiscală Publicată în: Monitorul oficial nr. 547 din 23 iulie

2015

Inspecţia fiscală se desfăşoară, de regulă, în timpul programului de lucru al

contribuabilului.

Inspecţia fiscală se poate desfăşura şi în afara programului de lucru al contribuabilului, cu

acordul scris al acestuia şi cu aprobarea conducătorului organului fiscal.

Durata efectuarii inspecţiei fiscale.

Durata efectuării inspecţiei fiscale este stabilită de organul de inspecţie fiscală, în funcţie

de obiectivele inspecţiei, şi nu poate fi mai mare de:

a. 180 de zile pentru contribuabilii mari, precum şi pentru contribuabilii/plătitorii care au

sedii secundare, indiferent de mărime;

b. 90 de zile pentru contribuabilii mijlocii;

c. 45 de zile pentru ceilalţi contribuabili26

.

În cazul în care inspecţia fiscală nu se finalizează într-o perioadă reprezentând dublul

perioadei prevăzute mai sus, inspecţia fiscală încetează, fără a se emite raport de inspecţie fiscală

şi decizie de impunere sau decizie de nemodificare a bazei de impunere. În acest caz, organul de

inspecţie fiscală poate relua inspecţia, cu aprobarea organului ierarhic superior celui care a

aprobat inspecţia fiscală iniţială, o singură dată pentru aceeaşi perioadă şi aceleaşi obligaţii

fiscal.

Desfăşurarea inspecţiei fiscale

Inspecţia fiscală începe prin comunicarea avizului de inspecţie fiscală. Astfel, înaintea

desfăşurării inspecţiei fiscale, organul fiscal are obligaţia să înştiinţeze contribuabilul în legătură

cu acţiunea care urmează să se desfăşoare, prin transmiterea unui aviz de inspecţie fiscală. 27

Avizul de inspecţie fiscală va cuprinde:

temeiul juridic al inspecţiei fiscale;

data de începere a inspecţiei fiscale;

obligaţiile fiscale şi perioadele ce urmează a fi supuse inspecţiei fiscale;

posibilitatea de a solicita amânarea datei de începere a inspecţiei fiscale.

Amânarea datei de începere a inspecţiei fiscale se poate solicita, o singură dată, pentru

motive justificate.

Avizul de inspecţie fiscală se comunică contribuabilului, în scris, înainte de începerea

inspecţiei fiscale, astfel:

cu 30 de zile pentru marii contribuabili;

cu 15 zile pentru ceilalţi contribuabili.

Comunicarea avizului de inspecţie fiscală nu este necesară:

pentru soluţionarea unor cereri ale contribuabilului;

în cazul unor acţiuni îndeplinite ca urmare a solicitării unor autorităţi, potrivit legii;

în cazul controlului inopinat.

26 Art. 126 din LEGE Nr. 207 din 20 iulie 2015 - Partea I privind Codul de procedură fiscală Publicată în: Monitorul oficial nr. 547 din 23 iulie

2015 27 Art. 122 din LEGE Nr. 207 din 20 iulie 2015 - Partea I privind Codul de procedură fiscală Publicată în: Monitorul oficial nr. 547 din 23 iulie

2015

Reguli privind inspecţia fiscal

Inspecţia fiscală va avea în vedere examinarea tuturor stărilor de fapt şi raporturile

juridice care sunt relevante pentru impunere28

.

Inspecţia fiscală va fi efectuată în aşa fel încât să afecteze cât mai puţin activitatea

curentă a contribuabililor şi să utilizeze eficient timpul destinat inspecţiei fiscale.

Inspecţia fiscală se efectuează o singură dată pentru fiecare impozit, taxă, contribuţie şi

alte sume datorate bugetului general consolidat şi pentru fiecare perioadă supusă impo zitării.

Prin excepţie, conducătorul inspecţiei fiscale competent poate decide reverificarea unei anumite

perioade dacă, de la data încheierii inspecţiei fiscale şi până la data împlinirii termenului de

prescripţie, apar date suplimentare necunoscute inspectorilor fiscali la data efectuării verificărilor

sau erori de calcul care influenţează rezultatele acestora.

În situaţia în care din instrumentarea cauzelor penale de către organele competente nu

rezultă existenţa prejudiciului, reverificarea dispusă nu este urmată de emiterea deciziei de

impunere.

Inspecţia fiscală se exercită pe baza principiilor independenţei, unicităţii, autonomiei,

ierarhizării, teritorialităţii şi descentralizării.

Activitatea de inspecţie fiscală se organizează şi se desfăşoară în baza unor programe

anuale, trimestriale şi lunare aprobate în condiţiile stabilite prin ordin al preşedintelui Agenţiei

Naţionale de Administrare Fiscală, respectiv prin acte ale autorităţilor administraţiei publice

locale, după caz.

La începerea inspecţiei fiscale, inspectorul este obligat să prezinte contribuabilului

legitimaţia de inspecţie şi ordinul de serviciu semnat de conducătorul organului de control.

Începerea inspecţiei fiscale trebuie consemnată în registrul unic de control.

La finalizarea inspecţiei fiscale, contribuabilul este obligat să dea o declaraţie scrisă, pe

propria răspundere, din care să rezulte că au fost puse la dispoziţie toate documentele şi

informaţiile solicitate pentru inspecţia fiscală. În declaraţie se va menţiona şi faptul că au fost

restituite toate documentele solicitate şi puse la dispoziţie de contribuabil.

Contribuabilul are obligaţia să îndeplinească măsurile prevăzute în actul întocmit cu

ocazia inspecţiei fiscale, în termenele şi condiţiile stabilite de organele de inspecţie fiscală.

Actele controlului fiscal29

Rezultatul inspecţiei fiscale va fi consemnat într-un raport scris, în care se vor prezenta

constatările inspecţiei, din punct de vedere faptic şi legal.

Dacă, urmare a inspecţiei, se modifică baza de impunere, raportul întocmit va sta la baza

emiterii deciziei de impunere. În cazul în care baza de impunere nu se modifică, acest fapt va fi

comunicat în scris contribuabilului.

În cazul în care, ca urmare a efectuării inspecţiei fiscale, au fost sesizate organele de

urmărire penală, decizia de impunere privitoare la obiectul sesizării penale se poate emite după

soluţionarea cu caracter definitiv a cauzei penale.

28 Art. 119 din LEGE Nr. 207 din 20 iulie 2015 - Partea I privind Codul de procedură fiscală Publicată în: Monitorul oficial nr. 547 din 23 iulie

2015 29 La finalizarea controlului inopinat sau încrucişat se încheie proces-verbal.

Organele fiscale vor sesiza organele de urmărire penală în legătură cu constatările

efectuate cu ocazia inspecţiei fiscale şi care ar putea întruni elemente constitutive ale unei

infracţiuni, în condiţiile prevăzute de legea penală.

În situaţia constatării unor fapte de natură penală organele de inspecţie au obligaţia de a

întocmi proces-verbal semnat de organul de inspecţie şi de către contribuabilul supus inspecţiei,

cu sau fără explicaţii ori obiecţiuni din partea contribuabilului. În cazul în care cel supus

controlului refuză să semneze procesul-verbal, organul de inspecţie fiscală va consemna despre

aceasta în procesul-verbal. În toate cazurile procesul-verbal va fi comunicat contribuabilului.

12.4.3. Controlului inopinat

Organul fiscal poate efectua un control fără înştiinţarea prealabilă a contribuabilului

/plătitorului, denumit în continuare control inopinat.

Controlul inopinat constă în30

:

verificarea faptică şi documentară, în principal, ca urmare a unor informaţii cu privire

la existenţa unor fapte de încălcare a legislaţiei fiscale;

verificarea documentelor şi operaţiunilor impozabile ale unui contribuabil/plătitor, în

corelaţie cu cele deţinute de persoana sau entitatea supusă unui control fiscal,

denumită control încrucişat;

verificarea unor elemente ale bazei de impozitare sau cu privire la situaţia fiscală

faptică, precum şi constatarea, analizarea şi evaluarea unui risc fiscal specific.

Durata efectuării controlului inopinat este stabilită de conducătorul organului de control,

în funcţie de obiectivele controlului, şi nu poate fi mai mare de 30 de zile.

Pentru aceleaşioperaţiuni şi obligaţiile fiscale aferente acestora nu se poate derula concomitent

şi un control inopinat cu o inspecţie fiscală derulată la acelaşi contribuabil.

ART.135 - Reguli privind desfăşurarea controlului inopinat. La începerea controlului

inopinat, organul de control este obligat să prezinte contribuabilului/plătitorului legitimaţia de

control şi ordinul de serviciu. Efectuarea controlului inopinat trebuie consemnată în registrul

unic de control, potrivit legii. La finalizarea controlului inopinat se încheie proces-verbal, care

constituie mijloc de probă31

. Un exemplar al procesului-verbal se comunică contribuabilului

/plătitorului. Contribuabilul/Plătitorul îşi poate exprima punctul de vedere faţă de constatările

menţionate în procesul-verbal în termen de 5 zile lucrătoare de la comunicare.

12.4.4. Controlul antifraudă

Controlul operativ şi inopinat se efectuează de către inspectorii antifraudă, cu excepţia

celor din cadrul Direcţiei de combatere a fraudelor, în condiţiile legii32

.

30 Art. 134 din LEGE Nr. 207 din 20 iulie 2015 - Partea I privind Codul de procedură fiscală Publicată în: Monitorul oficial nr. 547 din 23 iulie

2015 31 Art 135 din LEGE Nr. 207 din 20 iulie 2015 - Partea I privind Codul de procedură fiscală Publicată în: Monitorul oficial nr. 547 din 23 iulie

2015 32 Art 136 din LEGE Nr. 207 din 20 iulie 2015 - Partea I privind Codul de procedură fiscală Publicată în: Monitorul oficial nr. 547 din 23 iulie

2015

Reguli privind controlul operativ şi inopinat.

Controlul operativ şi inopinat se poate efectua şi în scopul realizării de operaţiuni de

control tematic care reprezintă activitatea de verificare prin care se urmăreşte constatarea,

analizarea şi evaluarea unui risc fiscal specific uneia sau mai multor activităţi economice

determinate. La începerea controlului operativ şi inopinat, inspectorul antifraudă este obligat să

se legitimeze în condiţiile legii. Ori de câte ori controlul operativ şi inopinat se efectuează la

sediul social sau la sediile secundare ale contribuabilului/plătitorului, acesta se consemnează în

registrul unic de control, potrivit legii. La finalizarea controlului operativ şi inopinat se încheie

procese-verbale de control/acte de control, în condiţiile legii33

.

12.4.5. Verificarea situaţiei fiscale personale de către organul fiscal central.

Organul fiscal central are dreptul de a efectua o verificare fiscală a ansamblului situaţiei

fiscale personale a persoanei fizice cu privire la impozitul pe venit. Pentru verificarea situaţiei

fiscale personale a persoanei fizice, organul fiscal central efectuează următoarele activităţi

preliminare:

analiza de risc pentru stabilirea riscului probabil pentru un grup de persoane fizice

sau pentru cazuri punctuale, la solicitarea unor instituţii ori autorităţi publice;

selectarea grupului de persoane care vor fi supuse verificării fiscale prealabile

documentare;

verificarea fiscală prealabilă documentară34

.

Competenţa de exercitare a verificării situaţiei fiscale personale şi a activităţilor

preliminare acesteia se stabileşte prin ordin al preşedintelui A.N.A.F. Aparatul central al

A.N.A.F. are competenţă în efectuarea verificării persoanelor fizice, potrivit prezentului capitol,

pe întregul teritoriu al ţării. Prin situaţie fiscală personală se înţelege totalitatea drepturilor şi a

obligaţiilor de natură patrimonială, a fluxurilor de trezorerie şi a altor elemente de natură să

determine starea de fapt fiscală reală a persoanei fizice pe perioada verificată. Verificarea fiscală

prealabilă documentară constă în compararea între, pe de o parte, veniturile declarate de

persoana fizică sau de plătitori şi, pe de altă parte, veniturile estimate determinate în baza

situaţiei fiscale personale a persoanei fizice. Această verificare se efectuează având în vedere

documentele şi informaţiile deţinute/obţinute de organul fiscal central care au relevanţă pentru

determinarea situaţiei fiscale, cu notificarea persoanei fizice35

Dacă organul fiscal central constată o diferenţă semnificativă între, pe de o parte,

veniturile declarate de persoana fizică sau de plătitori şi, pe de altă parte, veniturile estimate

determinate în baza situaţiei fiscale personale, acesta continuă verificarea. prin comunicarea

avizului de verificare. Diferenţa este semnificativă dacă între veniturile estimate calculate în baza

situaţiei fiscale personale şi veniturile declarate de persoana fizică sau de plătitori este o diferenţă

33 Art 137 din LEGE Nr. 207 din 20 iulie 2015 - Partea I privind Codul de procedură fiscală Publicată în: Monitorul oficial nr. 547 din 23 iulie 2015 34 Art 138 din LEGE Nr. 207 din 20 iulie 2015 - Partea I privind Codul de procedură fiscală Publicată în: Monitorul oficial nr. 547 din 23 iulie

2015 35 Alin. (5) al art. 138 a fost modificat de pct. 4 al art. II din ORDONANŢA DE URGENŢĂ nr. 50 din 27 octombrie 2015, publicată în

MONITORUL OFICIAL nr. 817 din 3 noiembrie 2015

mai mare de 10% din veniturile declarate, dar nu mai puţin de 50.000 lei. În situaţia în care

organul fiscal central constată diferenţe semnificative, acesta solicită persoanei fizice

prezentarea, în termen de cel mult 60 de zile de la comunicarea avizului de verificare, sub

sancţiunea decăderii, de documente justificative sau alte clarificări relevante pentru situaţia sa

fiscală. Termenul se poate prelungi cu 30 de zile, o singură dată, la solicitarea justificată a

persoanei fizice, cu acordul organului fiscal central. Persoana supusă verificării are obligaţia de a

depune o declaraţie de patrimoniu şi de venituri la solicitarea organului fiscal central. În situaţia

în care solicitarea are loc odată cu comunicarea avizului de verificare, declaraţia se depune în

termenul stabilit. În acest caz, solicitarea se anexează la avizul de verificare. În situaţia în care

solicitarea are loc pe perioada verificării, declaraţia se depune în termen de 15 zile de la data

comunicării solicitării. Elementele de patrimoniu şi de venituri ce trebuie declarate de persoana

fizică supusă verificării, precum şi modelul declaraţiei se stabilesc prin ordin al preşedintelui

A.N.A.F. Cu ocazia verificării situaţiei fiscale personale, organul fiscal central stabileşte

veniturile obţinute de persoana fizică în cursul perioadei verificate. În acest scop organul fiscal

central utilizează metode indirecte de stabilire a veniturilor, aprobate prin ordin al preşedintelui

A.N.A.F. În cazul în care există diferenţe între veniturile stabilite şi veniturile declarate de

persoana fizică, organul fiscal central solicită persoanei fizice informaţii şi documente pentru

clarificarea diferenţei. Organul fiscal central apreciază asupra metodei indirecte folosite şi a

întinderii acesteia, în limitele rezonabilităţii şi echităţii, asigurând o proporţie justă între scopul

urmărit şi mijloacele utilizate pentru atingerea acestuia. Ori de câte ori, pe parcursul verificării

situaţiei fiscale personale, organul fiscal central apreciază că sunt necesare noi documente sau

informaţii relevante pentru verificare, le poate solicita persoanei fizice, în condiţiile codului. În

acest caz, organul fiscal central stabileşte un termen rezonabil, care nu poate fi mai mic de 10

zile, pentru prezentarea documentelor şi/sau a informaţiilor solicitate. Pe parcursul derulării

verificării situaţiei fiscale personale, persoana fizică supusă verificării are dreptul să prezinte

orice documente justificative sau explicaţii pentru stabilirea situaţiei fiscale reale. Cu ocazia

prezentării documentelor justificative sau explicaţiilor, concluziile se consemnează într-un

document semnat de ambele părţi. În cazul în care persoana fizică verificată refuză semnarea

documentului, se consemnează refuzul de semnare. La începerea verificării situaţiei fiscale

personale, persoana fizică verificată este informată că poate numi persoane care să dea

informaţii. Dacă informaţiile persoanei fizice verificate sau cele ale persoanei numite de aceasta

sunt insuficiente, atunci organul fiscal central se poate adresa şi altor persoane pentru obţinerea

de informaţii, în condiţiile legii. Persoana fizică verificată trebuie informată pe parcursul

desfăşurării verificării situaţiei fiscale personale asupra constatărilor rezultate din verificare.

Verificarea situaţiei fiscale personale se efectuează o singură dată pentru impozitul pe venit şi

pentru fiecare perioadă impozabilă.

Drepturile şi obligaţiile organului fiscal central36

În scopul verificării situaţiei fiscale personale, organul fiscal central poate proceda la:

36 Art 139 din LEGE Nr. 207 din 20 iulie 2015 - Partea I privind Codul de procedură fiscală Publicată în: Monitorul oficial nr. 547 din 23 iulie

2015

solicitarea, în condiţiile legii, de informaţii de la autorităţi şi instituţii publice;

analiza tuturor informaţiilor, documentelor şi a altor mijloace de probă referitoare

la situaţia fiscală a persoanei fizice verificate;

confruntarea informaţiilor obţinute prin administrarea mijloacelor de probă cu

cele din declaraţiile fiscale depuse, conform legii, de persoana fizică verificată

sau, după caz, de plătitorii de venit ori terţe persoane;

solicitarea, în condiţiile legii, de informaţii, clarificări, explicaţii, documente şi

alte asemenea mijloace de probă de la persoana fizică verificată şi/sau de la

persoane cu care aceasta a avut ori are raporturi economice sau juridice;

discutarea constatărilor organului fiscal central cu persoana fizică verificată şi/sau

cu împuterniciţii acesteia;

stabilirea, dacă este cazul, a bazei de impozitare, ajustată pe fiecare categorie de

venit, precum şi a obligaţiilor fiscale corespunzătoare acesteia

dispunerea măsurilor asigurătorii, în condiţiile legii.

Perioada, locul şi durata desfăşurării verificării situaţiei fiscale personale37

Perioada pentru care se determină starea de fapt fiscală a persoanei fizice verificate este

perioada impozabilă definită de Codul fiscal. Verificarea situaţiei fiscale personale se efectuează

în cadrul termenului de prescripţie a dreptului organului fiscal de a stabili creanţe fiscale.

Verificarea situaţiei fiscale personale se desfăşoară la sediul organului fiscal central sau, la

cererea persoanei fizice supuse verificării, la domiciliul său ori la domiciliul/sediul persoanei

care îi acordă asistenţă de specialitate sau juridică. Solicitarea scrisă a persoanei fizice pentru

desfăşurarea verificării la domiciliul său sau la domiciliul/sediul persoanei care îi acordă

asistenţă se depune la organul fiscal înainte de data începerii verificării fiscale înscrisă în avizul

de verificare. Cererea se soluţionează în termen de 5 zile de la înregistrare. Pentru efectuarea

verificării la domiciliul persoanei fizice sau la domiciliul/sediul persoanei care îi acordă asistenţă

de specialitate ori juridică trebuie ca spaţiul pus la dispoziţia organului fiscal central să fie

adecvat pentru efectuarea verificărilor. Prin spaţiu adecvat desfăşurării verificărilor se înţelege

asigurarea unui spaţiu, în limita posibilităţii persoanei fizice, care să permită desfăşurarea

activităţilor legate de controlul documentelor şi elaborarea actului de control. Durata efectuării

verificării situaţiei fiscale personale este stabilită de organul fiscal central şi nu poate fi mai mare

de 6 luni de la data începerii verificării fiscale comunicată, respectiv de 12 luni în cazul în care

sunt necesare informaţii din străinătate. Perioadele prevăzute de lege sau stabilite de organul

fiscal central pentru prezentarea documentelor şi/sau a informaţiilor solicitate nu sunt incluse în

calculul duratei verificării fiscale.

Avizul de verificare38

Avizul de verificare cuprinde:

temeiul juridic al verificării;

37 Art 140 din LEGE Nr. 207 din 20 iulie 2015 - Partea I privind Codul de procedură fiscală Publicată în: Monitorul oficial nr. 547 din 23 iulie

2015 38 Art 141 din LEGE Nr. 207 din 20 iulie 2015 - Partea I privind Codul de procedură fiscală Publicată în: Monitorul oficial nr. 547 din 23 iulie

2015

data de începere a verificării;

perioada ce urmează a fi supusă verificării;

posibilitatea de a solicita amânarea datei de începere a verificării. Amânarea se poate

solicita o singură dată, pentru motive justificate;

solicitarea de informaţii şi înscrisuri relevante pentru verificare. Cererea de amânare

se soluţionează în termen de cel mult 5 zile de la data înregistrării acesteia.

În situaţia în care organul fiscal central a aprobat amânarea datei de începere a verificării

fiscale, comunică persoanei fizice data la care a fost reprogramată acţiunea de verificare fiscală.

Prin avizul de verificare, persoana fizică este înştiinţată că are dreptul de a beneficia de asistenţă

de specialitate sau juridică.

Suspendarea verificării39

Verificarea situaţiei fiscale personale poate fi suspendată când este îndeplinită una dintre

următoarele condiţii şi numai dacă neîndeplinirea acesteia împiedică finalizarea verificării:

a. pentru efectuarea unei expertize potrivit legii

b. pentru efectuarea de cercetări în vederea identificării unor persoane sau în vederea

stabilirii realităţii unor tranzacţii;

c. la solicitarea scrisă a persoanei fizice ca urmare a apariţiei unei situaţii obiective,

confirmată de organul fiscal central desemnat pentru efectuarea verificării, care conduce

la imposibilitatea continuării verificării. Pe parcursul unei verificări, persoana fizică poate

solicita suspendarea acesteia doar o singură dată;

d. pentru solicitarea unor informaţii suplimentare de la terţe persoane sau de la autorităţile

fiscale similare din alte state;

e. la propunerea structurii care coordonează activitatea de verificare fiscală a persoanelor

fizice, pentru valorificarea unor informaţii rezultate din alte verificări, primite de la alte

autorităţi sau instituţii publice ori de la terţi. Data de la care se suspendă acţiunea de

verificare este comunicată persoanei fizice prin decizie de suspendare. După încetarea

condiţiilor care au generat suspendarea, verificarea situaţiei fiscale personale este reluată,

data acesteia fiind comunicată în scris persoanei fizice.

Dreptul de colaborare al persoanei fizice verificate40

Persoana fizică verificată are dreptul să colaboreze la constatarea stărilor de fapt fiscale,

în condiţiile legii. Aceasta are dreptul să dea informaţii, să prezinte înscrisuri relevante pentru

verificarea fiscală, precum şi orice alte date necesare clarificării situaţiilor de fapt relevante din

punct de vedere fiscal.

Reverificarea41

Prin excepţie de la prevederile legale, conducătorul organului fiscal central competent

poate decide reverificarea unei anumite perioade dacă de la data încheierii verificării fiscale şi

39 Art 142 din LEGE Nr. 207 din 20 iulie 2015 - Partea I privind Codul de procedură fiscală Publicată în: Monitorul oficial nr. 547 din 23 iulie

2015 40 Art. 143 din LEGE Nr. 207 din 20 iulie 2015 - Partea I privind Codul de procedură fiscală Publicată în: Monitorul oficial nr. 547 din 23 iulie

2015 41 Art. 144 din LEGE Nr. 207 din 20 iulie 2015 - Partea I privind Codul de procedură fiscală Publicată în: Monitorul oficial nr. 547 din 23 iulie

2015

până la data împlinirii termenului de prescripţie apar date suplimentare necunoscute organului

fiscal la data efectuării verificării.

Raportul de verificare42

Rezultatul verificării situaţiei fiscale personale se consemnează într-un raport scris în

care se prezintă constatările din punct de vedere faptic şi legal. La raportul privind rezultatele

verificării se anexează documentele care au stat la baza constatărilor, documentele întâlnirilor şi

orice alte acte care au legătură cu constatările efectuate în cauză. Documentele prezentate de

persoana fizică verificată se predau organului fiscal central, sub semnătură. La finalizarea

verificării situaţiei fiscale personale, organul fiscal central prezintă persoanei fizice constatările

şi consecinţele lor fiscale, acordându-i acesteia posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere,

cu excepţia cazului în care bazele de impozitare nu au suferit nicio modificare în urma verificării

sau a cazului în care persoana fizică renunţă la acest drept şi notifică, în scris, acest fapt

organului fiscal. Data, ora şi locul prezentării concluziilor se comunică, în scris, persoanei fizice,

în timp util. Persoana fizică are dreptul să prezinte, în scris, în termen de cel mult 5 zile

lucrătoare de la data prezentării concluziilor, punctul de vedere cu privire la constatările

verificării situaţiei fiscale personale, punct de vedere ce se anexează la raportul de verificare şi

asupra căruia organul fiscal central se pronunţă în cuprinsul raportului.

Decizia de impunere43

Raportul de verificare stă la baza emiterii deciziei de impunere sau, după caz, a unei

decizii de încetare a procedurii de verificare, în cazul în care nu se ajustează baza de impozitare.

Decizia de impunere sau de încetare a procedurii de verificare se comunică persoanei fizice

verificate. În cazul în care se constată că declaraţiile fiscale, documentele şi informaţiile

prezentate în cadrul procedurii de verificare sunt incorecte, incomplete, false sau dacă persoana

fizică verificată refuză, în cadrul aceleiaşi proceduri, prezentarea documentelor pentru verificare

ori acestea nu sunt prezentate în termenul legal sau persoana se sustrage prin orice alte mijloace

de la verificare, organul fiscal central stabileşte baza de impozitare ajustată pentru impozitul pe

venit şi emite decizia de impunere.

Dispoziţiile prezentei teme se completează cu celelalte dispozitii legale in măsura în care

nu contravin regulilor speciale privind verificarea situaţiei fiscale personale.

12.4.6. Verificarea documentară

Pentru stabilirea corectă a situaţiei fiscale a contribuabilului /plătitorului, organul fiscal

poate proceda la o verificare documentară. Verificarea documentară constă în efectuarea unei

analize de coerenţă a situaţiei fiscale a contribuabilului/plătitorului, pe baza documentelor

existente la dosarul fiscal al contribuabilului/plătitorului, precum şi pe baza oricăror informaţii şi

42 Art. 145 din LEGE Nr. 207 din 20 iulie 2015 - Partea I privind Codul de procedură fiscală Publicată în: Monitorul oficial nr. 547 din 23 iulie

2015 43 Art. 146 din LEGE Nr. 207 din 20 iulie 2015 - Partea I privind Codul de procedură fiscală Publicată în: Monitorul oficial nr. 547 din 23 iulie

2015

documente transmise de terţi sau deţinute de organul fiscal, care au relevanţă pentru

determinarea situaţiei fiscale44

.

Rezultatul verificării documentare

În situaţia în care, ca urmare a verificării documentare, organul fiscal constată diferenţe

faţă de creanţele fiscale, veniturile sau bunurile impozabile şi/sau informaţiile în legătură cu

acestea declarate de contribuabil/plătitor, acesta înştiinţează contribuabilul /plătitorul despre

constatările efectuate. Odată cu înştiinţarea, organul fiscal solicită şi documentele pe care

contribuabilul/plătitorul trebuie să le prezinte în vederea clarificării situaţiei fiscale. În cazul în

care documentele solicitate nu au fost prezentate de contribuabil/plătitor în termen de 30 de zile

de la comunicarea înştiinţării sau documentele prezentate nu sunt suficiente pentru clarificarea

situaţiei fiscale, organul fiscal stabileşte diferenţele de creanţe fiscale datorate prin emiterea unei

decizii de impunere sau dispune măsurile necesare respectării prevederilor legale, după

caz.Decizia de impunere este o decizie sub rezerva verificării ulterioare. Decizia de impunere

emisă în condiţiile prezentului articol fără audierea contribuabilului/plătitorului este nulă45

.

12.4.7. Controlul fiscal efectuat de organul fiscal central

Procesele-verbale de sesizare a organelor de urmărire penală prin care organele fiscale

constată situaţii de fapt ce ar putea întruni elementele constitutive ale unei infracţiuni, precum şi

procesele-verbale încheiate la solicitarea organelor de urmărire penală, prin care se evaluează

prejudiciul nu sunt acte administrativ-fiscale în sensul codului. Pe baza proceselor-verbale

prevăzute, organul fiscal organizează evidenţa fiscală a sumelor reprezentând prejudiciul înscrise

în aceste procese-verbale, distinct de evidenţa creanţelor fiscale. Contribuabilul/Plătitorul sau

altă persoană interesată poate să plătească sumele înscrise în procesele-verbale sau, după caz,

pretenţiile organului fiscal înscrise în documentele prin care s-a constituit parte civilă în procesul

penal. Ori de câte ori, prin actele emise de organele judiciare, rezultă că persoana care a efectuat

plata nu datorează sumele achitate, acestea se restituie. În acest caz, dreptul la restituire se naşte

la data comunicării actului de către organul judiciar.

Procedura de aplicare a prezentului articol se aprobă astfel46

:

prin ordin al preşedintelui A.N.A.F., în cazul creanţelor fiscale administrate de

organul fiscal central;

prin ordin al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice, cu avizul

Ministerului Finanţelor Publice, în cazul creanţelor fiscale administrate de organele

fiscale locale47

.

Dispoziţii finale privind controlul fiscal efectuat de organul fiscal central şi local

44 Art 148 din LEGE Nr. 207 din 20 iulie 2015 - Partea I privind Codul de procedură fiscală Publicată în: Monitorul oficial nr. 547 din 23 iulie

2015 45 Art 149 din LEGE Nr. 207 din 20 iulie 2015 - Partea I privind Codul de procedură fiscală Publicată în: Monitorul oficial nr. 547 din 23 iulie 2015 46 Art 150 al. 5 din LEGE Nr. 207 din 20 iulie 2015 - Partea I privind Codul de procedură fiscală Publicată în: Monitorul oficial nr. 547 din 23

iulie 2015 47 . Lit. b) a alin. (5) al art. 150 a fost modificată de pct. 2 al art. III din ORDONANŢA DE URGENŢĂ nr. 50 din 27 octombrie 2015,

publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 817 din 3 noiembrie 2015, prin modificarea unei sintagme.

Delimitarea competenţelor diferitelor structuri de control din cadrul A.N.A.F. se

realizează prin ordin al preşedintelui A.N.A.F. Structurile de control din cadrul A.N.A.F. au

obligaţia de a colabora în scopul efectuării controlului fiscal prevăzut de prezentul titlu, în

condiţiile stabilite prin ordinu. Delimitarea competenţelor diferitelor structuri de control din

cadrul organului fiscal local se realizează prin hotărâre a autorităţii deliberative.

Sectiunea 12.5. Controlul financiar extern ulterior exercitat de catre Curtea de

Conturi a Romaniei

Institutie de origine constitutionala, Curtea de Conturi a Romaniei reia o veche traditie

existenta in tara noastra in materie de control specializat.

Prima Curtea de Conturi a fost infiintata in tara noastra, prin Legea din 24 ianuarie 1864.

Existenta ei a fost mentionata si prin Constitutia din 1866 in articolul 116, care prevede ca,48

“

pentru toata Romania este o singura Curte de Conturi “.

In Legea nr. 149 din 31 iulie 192949

pune in aplicare prevederile articolului 115 din

Constitutia din anul 1973 conform careia:“ Controlul preventiv si cel de gestiune a tuturor

veniturilor si cheltuielilor statului se va exercita de Curtea de Conturi, care supune in fiecare an

Adunarii deputatilor raportul general rezumand conturile de gestiune al bugetului trecut,

semnaland totodata neregulile savarsite de ministrii in aplicarea bugetului. ”

Dupa instaurarea regimului comunist in Romania, Legea nr.149/1929 a fost abrogata

prin Decretul nr. 352 din 1 decembrie 1948.

Curtea de Conturi a fost reintrodusa in sistemul administrativ al tarii noastre prin

dispozitiile art. 139 din Constitutie Romaniei din anul 1991. Potrivit acestui articol: “ Curtea de

Conturi exercita control asupra modului de formare, de administrare si de intrebuintare a

resurselor financiare ale statului si al sectorului public. In conditiile legii, curtea exercita atributii

jurisdictionale.”

In Legea nr. 94/1992 in forma initiala, Curtea de Conturi era calificata ca fiind “organul

suprem de control financiar si de jurisdictie in domeniul financiar”. In opinia Colegiului

jurisdictional al Curtii de Conturi si al Guvernului s-a sustinut ca semnificatia termenului de

organ suprem este aceea de unic, care cu referire la activitatea de jurisdictie, are in vedere

jurisdictia financiara. Sediul materiei: Legea nr.94/1992 privind organizarea şi funcţionarea

Curţii de Conturi, modificată şi republicată Curtea de Conturi este instituţia supremă de control

financiar ulterior extern în domeniul financiar, funcţionând în mod independent pe lângă

Parlamentul României, dar cu respectarea dispoziţiilor prevăzute în Constituţie şi în celelalte legi

ale ţării.

Constituţia României, in art. 139, stabilea pentru Curtea de Conturi cadrul în care urma a

se constitui şi a funcţiona. Această afirmaţie se bazează pe faptul că reglementarea

constituţională datează din anul 1991, iar Legea privind organizarea şi funcţionarea Curţii de

48 Emil Balan – Drept financiar (editia a II-a) Bucuresti, Editura All Beck, 2003. 49 Ionel Bostan – Controlul financiar Iasi, Editura Polirom, 2000.

Conturi, prin care se pune în practică această reglementare, apare un an mai târziu50

urmând a

suporta modificări şi completări ulterioare prin: Legea nr. 59/1993, Legea nr. 65/1993; Legea nr.

50/1995 privind salarizarea membrilor şi a personalului Curţii de Conturi, Legea nr. 99/1999,

Legea nr. 204/1999. Legea nr. 94/1992 a fost republicată în 2000 în baza art. II din Legea nr.

204/1999, dându-se articolelor o nouă numerotare.Anul 2002 aduce pentru Curtea de Conturi

modificări importante în ceea ce priveşte organizarea şi funcţionarea acestei instituţii, prin

adoptarea şi promulgarea Legii nr. 77/2002.

Raţiunea înfiinţării Curţii de Conturi rezidă în a „asigura populaţiei atât cunoaşterea dacă

banii de care se dispensează prin impozite şi averea publică sunt administraţi conform legii, cât şi

convingerea că toţi cei care nu respectă legea sunt obligaţi la răspundere, la recuperarea

prejudiciilor cauzate."

In noua Constitutie a Romaniei, aplicata din luna octombrie a anului curent (2003), art.

139, alin.1 se modifica si se completeaza astfel, referitor la Curtea de Conturi: “Curtea de

Conturi exercita control asupra modului de formare, de administrare si de intrebuintare a

resurselor financiare ale statului si al sectorului public. In conditiile legii organice, litigiile

rezultate din activitatea Curtii de Conturi se solutioneaza de instantele judecatoresti specializate.”

Potrivit statutului, Curtea de Conturi poate fi calificata ca o autoritate administrativa

autonoma, nefiind in subordinea in sensul dreptului administrativ, a nici unei alte autoritati a

statului; ea indeplineste o functie complexa, de control si de jurisdictie, care ii confera un grad

ridicat de autonomie in domeniul sau de activitate.

Ca autoritate de control, Curtea de Conturi51

este un organ al Parlamentului pentru

exercitarea controlului general asupra gestiunii bugetului public national din exercitiului bugetar

expirat, deci a bugetului de stat, a bugetului asigurarilor sociale de stat si a bugetului local.

Curtea de Conturi poate colabora cu organele internationale de profil si poate exercita, in

numele lor, control asupra gestiunii fondurilor puse la dispozitia Romaniei daca prin tratate,

conventii sau alte intelegeri internationale se stabileste aceasta competenta.

Limitele autonomiei functionale52

a Curtii de Conturi sunt stabilite prin lege si acestea se

refera la:

Posibilitatea Parlamentului de a opri controalele initiale din oficiu de catre Curtea de

Conturi in cazul depasirii competentelor stabilite prin lege.

Posibilitatea Camerei Deputatilor sau Senatului de a cere Curtii de Conturi, prin hotarare,

sa efectueze unele controale individuale asupra modului de gestiune a resurselor publice

si de a raporta asupra celor constatate. Hotararile respective sunt obligatorii pentru Curtea

de Conturi.

Nici o alta autoritate publica nu mai poate obliga Curtea de Conturi.

50 M. Of. nr. 107 din 31 mai 1995. ' M. Of. nr. 236 din 27 mai 1999. ' M. Of. nr. 646 din 30 decembrie 1999. ' M. Of. nr. 116 din 16 martie 2000. '

M. Of. nr. 104 din 7 februarie 2002. 51 M. Boulescu, Curtea de Conturi. Tradiţie şi actualitate, Ed. Eficient, Bucureşti, 1994, p. 67. M.Of. nr.669/22.09.2003. 52 M. Boulescu, Curtea de Conturi. Tradiţie şi actualitate, Ed. Eficient, Bucureşti, 1994, p. 67. M.Of. nr.669/22.09.2003, p. 305-406.

Curtea de Conturi a Romaniei este institutia suprema de control financiar ulterior

extern (iar pana in 2003, detinea si atributii jurisdictionale legate de solutionarea intr-o prima

faza a litigiilor rezultate din activitatea organelor de control ale Curtii de Conturi).

Este considerata autoritate administrativa autonoma, a carei activitate este reglementata

de catre Constitutie si legea sa organica de functionare.

Potrivit Constitutiei, Curtea de Conturi exercita controlul asupra modului de formare, de

administrare si de intrebuintare a resurselor financiare ale statului si ale sectorului public, precum

si asupra gestionare a patrimoniului public si privat al statului sau al unitatilor administrativ-

teritoriale.

Este compusa din:

Sectia de control financiar ulterior – formata din 9 consilieri de conturi si din

controlori financiari

Camerele de conturi judetene – sunt formate din consilieri financiari, organizata in

cadrul directiei de control financiar ulterior, organizata in servicii si birouri de

specialitate.

Atributiile Curtii de Conturi se axeaza pe verificare urmatoarelor aspecte:53

formarea si utilizarea resurselor bugetului de stat, ale bugetului asigurarilor sociale de

stat si ale bugetelor unitatilor administrativ-teritoriale, precum si miscarea fondurilor

intre aceste bugete;

constituirea, utilizarea si gestionarea fondurilor speciale si a fondurilor de tezaur;

formarea si gestionarea datoriei publice si situatia garantiilor guvernamentale pentru

credite interne si externe;

utilizarea alocatiilor bugetare pentru investitii, a subventiilor si transferurilor si a altor

forme de sprijin financiar din partea statului sau a unitatilor administrativ-teritoriale;

constituirea, administrarea si utilizarea fondurilor publice de catre autoritatile

administrative autonome si de catre institutiile publice infiintate prin lege, precum si

de organismele autonome de asigurari sociale ale statului;

situatia, evolutia si modul de administrare a patrimoniului public si privat al statului

sau al unitatilor administrativ-teritoriale de catre institutiile publice, regiile autonome,

companiile si societatile nationale, precum si concesionarea sau inchirierea de bunuri

care fac parte din proprietatea publica;

constituirea, utilizarea si gestionarea resurselor financiare privind protectia mediului,

imbunatatirea calitatii conditiilor de viata si de munca;

utilizarea fondurilor puse la dispozitia Romaniei de catre UE sau provenite din alte

surse de finantare internationala;

alte aspecte stabilite prin lege.

Entitatile supuse controlului efectuat de catre Curtea de Conturi:

statul si unitatile administrativ-teritoriale, in calitate de persoane juridice de drept

public, cu serviciile si institutiile lor publice, autonome sau neautonome;

53 art. 2122 din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea curţii de conturi – republicată 2014

BNR;

regiile autonome;

societatile comerciale la care statul sau unitatile administrativ-teritoriale, institutiile

publice sau regiile autonome detin, singure sau impreuna, integral sau mai mult de

jumatate din capitalul social;

organisme autonome de asigurari sociale sau de alta natura, care gestioneaza bunuri,

valori dau fonduri, intr-un regim legal obligatoriu, in conditiile in care prin lege sau

prin statutul propriu se prevede acest lucru;

alte categorii de persoane juridice daca:

beneficiaza de garantii guvernamentale pentru credite, de subventii sau de alte

forme de sprijin din partea statului, a unitatilor administrativ-teritoriale sau a

institutiilor publice

administreaza, in baza unui contract de concesiune sau inchiriere, bunuri

apartinand domeniul public sau privat al statului sau a unitatilor administrativ-

teritoriale

sunt societati de investitii financiare, asociatii sau fundatii care utilizeaza fonduri

publice (iar controlul va viza doar aceste fonduri) 54

.

Ca urmare a efectuarii controlului, Curtea de Conturi poate decide:55

suspendarea aplicarii masurilor care contravin reglementarilor legale din domeniul

financiar, contabil si fiscal;

blocarea fondurilor bugetare sau speciale

inlaturarea neregulilor constatate in activitatea financiar-contabila controlata.

Alte atributii ale Curtii de Conturi:

de raportare – este obligata sa prezinte anual in fata Parlamentului Romaniei un raport

public asupra activitatii desfasurate

de avizare: a proiectului bugetului de stat si a proiectelor de legi financiare (la

solicitarea Senatului sau a Camerei Deputatilor); privind infiintarea de catre Guvern

sau de catre ministere a unor organe de specialitate in subordinea lor

alte atributii: evaluarea activitatii de control propriu desfasurate de entitatile

controlate;

de a solicita rapoarte de la celelalte organe cu atributii de control financiar.

Organizarea functionarea si statutul persoanelor Curtii de Conturi

Potrivit legii sale de organizare si functionare nr. 94/1992 cu modificari 56

si completari

ulterioare - Curtea de Conturi se compune din:

Sectia de control financiar ulterior;

Sectia jurisdictionala;

Colegiul jurisdictional al Curtii de Conturi;

54 art 23 si 24 din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea curţii de conturi – republicată 2014 55 art 43 din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea curţii de conturi – republicată 2014 56 Dr. Victor Munteanu – Control si audit financiar Bucuresti, Editura Lucman Serv, 1998.

Camere de Conturi judetene si cea a municipiului Bucuresti;

Secretariatul general.

Pe langa Curtea de Conturi functioneaza procurori financiari. Membrii Curtii de Conturi

in numar de 18 sunt consilieri de conturi, acestia alcatuiesc plenul Curtii de Conturi.

Activitatea interna a Curtii de Conturi este reglementata de Regulamentul de organizare

si functionare al acesteia, aprobat de Plen.

Acesta cuprinde reglementari privind:

conducerea Curtii de Conturi - respectiv atributiile in domeniu ale Plenului,

Comitetului de Conducere si Presedintelui Curtii;

atributiile Curtii de Conturi, asa cum sunt ele stabilite de lege, respectiv atributii de

control si jurisdictionale, precum si de raportare;

organizarea Curtii de Conturi, respectiv a sectiilor de control ulterior si

jurisdictionale, colegiului jurisdictional al Curtii si camerelor de conturi judetene si a

municipiului Bucuresti.

De asemenea, Regulamentul reglementeaza modul de organizare si functionare a

procurorilor financiari si Secretariatului general. In ceea ce priveste drepturile si obligatiile

personalului Curtii de Conturi, acestea sunt reglementate fie direct prin legea de organizare si

functionare, fie prin codul etic al profesiei si prin statutul functionarului public.

Consilierii de Conturi: sunt membrii Curtii de Conturi si sunt numiti de Parlament, la

propunerea Comisiei pentru politica financiara, bancara si bugetara a Senatului si a Comisiei

pentru buget si finante a Camerei Deputatilor, pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi

prelungit sau innoit.

Conducerea: Curtii de Conturi se exercita de catre plen, de comitetul de conducere de

presedintele si vicepresedintele Curtii de Conturi, care sunt consilieri de conturi.

Sectiile: sunt conduse de un consilier de conturi, care indeplineste functia de presedinte al

sectiei.

Sectia de control financiar ulterior: este formata din 9 consilieri de conturi si din

consilierii financiari si se organizeaza in divizii sectoriale.

Sectia de control financiar ulterior este condusa de catre un consilier de conturi, care

indeplineste si functia de presedinte. Sectia de control financiar ulterior are in structura divizii

sectoriale, conduse de consilieri de conturi.

Sectia jurisdictionala: este instanta de fond si de recurs jurisdictional si se compune din 7

consilierii de conturi. Sectia jurisdictionala isi desfasoara activitatea la sediul Curtii de Conturi si

este condusa de un consilier de conturi care indeplineste functia de presedinte.

Sectia jurisdictionala are in compunere complete de judecata formate din doi sau trei

consilieri de conturi.

Colegiul jurisdictional: in structura Curtii de Conturi functioneaza si Colegiul

jurisdictional al Curtii, care este instanta de fond, compus din judecatori financiari si condus de

un presedinte de colegiu.

Camera de Conturi judeteana: se compune din compartimentul de control financiar si

colegiul jurisdictional. Compartimentul de control financiar este format din controlori financiari

si este condus de un sef de compartiment. Colegiul jurisdictional isi desfasoara activitatea prin

complete de judecata alcatuite dintr-un singur judecator financiar. Propunerea de numire a

judecatorilor financiari se face de catre Plenul Curtii de Conturi. Pe langa Curtea de Conturi

functioneaza procurorul general financiar si procurorul financiar. Procurorul financiar isi exercita

atributiile pe langa sectiile Curtii de Conturi, ale colegiului jurisdictional al Curtii de Conturi si

pe langa Camerele de Conturi judetene.

Secretariatul general: este condusa de un secretar general. In cadrul secretariatului

general functioneaza compartimente de studii – sinteze – legislatie, norme metodologice –

documentare, de informatica, de relatii interne si externe, de finante – contabilitate si de personal

– secretariat – administrativ.

Atributiile de control si audit financiar

Subiectul al controlului Curtea de Conturi pot forma:

statul si colectivitatile locale constituite in unitatile administrativ – teritoriale, in

calitate de persoane juridice de drept public, cu serviciile si institutiile lor publice,

autonome sau nu;

regiile autonome

Banca Nationala a Romaniei

Societatile comerciale la care statul, unitatile administrativ – teritoriale, institutiile

publice sau regiile autonome detin, singure sau impreuna, integral sau mai mult de

jumatate din capitalul social;

Organismele autonome de asigurari sociale sau de alta natura, care gestioneaza

bunuri, valori sau fonduri intr-un regim legal obligatoriu, in conditiile in care prin

lege sau prin statutele lor se prevede acest lucru.

Obiectul controlului Curtii de Conturi este urmarirea respectarea legii in gestionarea

mijloacelor materiale si banesti publice. Curtea de Conturi analizeaza calitatea gestiunii

financiare din punct de vedere al economicitatii, eficientei si eficacitatii, facand astfel un control

de oportunitate.

Pentru a-si exercita atributiile legale Curtea de Conturi controleaza:

Formarea si utilizarea resurselor bugetului de stat, ale bugetului asigurarilor de stat si

ale bugetelor locale, precum si miscarea fondurilor intre aceste bugete;

Constituirea, utilizarea si gestionarea fondurilor sociale si a fondurilor de tezaur;

Formarea si gestionarea datoriei publice si situatia garantiilor guvernamentale pentru

credite interne si externe;

Utilizarea alocatiilor bugetare pentru investitii, a subventiilor si a transferarilor din

partea statului;

Constituirea, administrarea si utilizarea fondurilor publice de catre autoritatile

administrative autonome;

Situatia, evolutia si modul de administrare a patrimoniului public si privat a statului si

al unitatilor administrativ-teritoriale de catre institutiile publice, regiile autonome;

Constituirea, utilizarea si gestionarea resurselor financiare privind protectia mediului;

Utilizarea fondurilor provenite din asistenta financiara acordata Romaniei de Uniunea

Europeana si din alte surse de finantare internationala.

Atributii jurisdictionale

Jurisdictia Curtii Constitutionale cuprinde mai multe solutii in materia activitatii

jurisdictionale a Curtii de Conturi. Curtea Constitutionala s-a pronuntat instituirea unui tratament

egal pentru situatii identice, iar pentru situatii diferite, solutii diferite (decizia nr. 64/1991).

Tratamentul diferit, instituit prin art. 45 – 46 din Legea nr. 94/1992 se intemeiaza mai

multe elemente de diferentiere cum ar fi:

Natura proprietatii pagubite;

Natura persoanelor juridice care administreaza patrimoniul respectiv;

Natura prejudiciilor cauzate si calitatea speciala a persoanelor cu raspundere

principala pentru aceste prejudicii.

Potrivit legii, exista singura Curte de Conturi pentru intreaga tara, iar unitatile

administrativ – teritoriale, functiile curtii se exercita prin camere de conturi judetene si a

municipiului Bucuresti.

Organe de jurisdictie care functioneaza in cadrul acestora sunt:

Curtea de Conturi;

Sectia jurisdictionala a Curtii de Conturi;

Colegiul jurisdictional al Curtii de Conturi;

Colegiile jurisdictionale ale camerelor de conturi judetene si al municipiului

Bucuresti.

Curtea de Conturi judeca in ultima instanta:

Recursurile in anulare jurisdictionala declarate de procurorul general financiar

impotriva hotararilor definitive ale colegiilor si Sectiei jurisdictionale;

Conflictele de competenta ivite intre Sectia jurisdictionala si colegiile jurisdictionale;

Cererile de reexaminare introduse impotriva solutiilor procurorului general financiar

date asupra actelor de clasare.

Colegiul jurisdictional al Curtii de Conturi judeca si hotaraste in prima instanta:

Cu privire la plata despagubirilor civile pentru pagube cauzate si plata de amenzi;

Cu privire la plata de despagubiri si de catre alte persoane in cazurile in care au

participat;

Contestatiile introduse impotriva actelor de imputatie de catre administratorii,

gestionarii, contabilii, precum si de catre ceilalti salariati care au participat la

producerea pagubelor cauzate persoanelor juridice;

Intampinarile introduse impotriva deciziilor emise de directorii directiilor de control

financiar ale camerelor de conturi judetene;

Plangerile introduse impotriva incheierilor prin care completele constituite au dispus

descarcarea de gestiune.

Sectia jurisdictionala a Curtii de Conturi judeca in prima instanta:

Intampinarile introduse impotriva deciziilor emise de presedintii sectiilor de control ale

Curtii, privind suspendarea aplicarii masurilor care contravin reglementarilor legale din

domeniul financiar, contabil si fiscal.

Sectia jurisdictionala a Curtii de Conturi judeca in prima si in ultima instanta:

Conflictele de competenta intre colegiile jurisdictionale;

Cererile de stramutare a cauzelor de la un colegiu la alt colegiu jurisdictional.

Sectia jurisdictionala a Curtii de Conturi judeca in ultima instanta:

Cererile de recurs jurisdictionala indreptate impotriva incheierilor si sentintelor

pronuntate de colegiile jurisdictionale;

Recursurile in anulare jurisdictionala declarate impotriva hotararilor definitive ale

colegiului jurisdictional.

Recursul jurisdictional constituie calea de atac atat impotriva incheierilor cat si a

sentintelor pronuntate in fond de organele jurisdictionale din sistemul Curtii de Conturi. Pentru

toate partile si pentru procurorul financiar termenul de recurs jurisdictional este de 15 zile de la

comunicarea sentintei. Instanta de recurs poate dispune, la cerere sau din oficiu, suspendarea,

pana la pronuntarea deciziei, a executarii hotararilor date de prima instanta in cauzele privind

contestatiile impotriva actelor de imputatie.

Sectia jurisdictionala poate sa trimita cauza spre rejudecare colegiului jurisdictional care

a pronuntat sentinta atacata cu recurs, la un alt colegiu jurisdictional, ori poate sa retina cauza

spre a o rejudeca in fond.

Legea nr. 94/1992 prevede doua cai extraordinare de atac:

Revizuirea;

Recursul in anulare jurisdictional.

Dupa cum prevede Legea nr. 94/1992 cererea de revizuire poate fi introdusa pe langa

cazurile de revizuire din Codul de procedura civila si atunci cand ulterior judecarii cauze.

Termenul in care poate fi introdusa cererea de revizuire este de 30 de zile de la data cand s-a

descoperit, dar nu mai tarziu de un an de la data ramaneri definitive a hotararii a carei revizuirii

se cere.

O alta cale extraordinara de atac impotriva hotararilor ramase definitive o constituie

recursul in anulare jurisdictional.

Recursul se judeca in complet format din 3 consilieri de conturi. Recursurile in anulare

jurisdictionala se judeca numai de Curtea de Conturi.

Atributiile procurorului financiar

Atributiile procurorului financiar care au legatura cu activitatea jurisdictionala a acestor

organe de jurisdictie speciala administrativa.

Din acest punct de vedere distingem atributii ce privesc:

Investirea organului de jurisdictie;

Participarea la sedintele de judecata;

Exercitarea cailor ordinare si extraordinare de atac;

Supravegherea executarii hotararilor.

Procurorul general financiar participa la sedintele plenului Curtii de Conturi.

Sectiunea 12.6. Curtea de Conturi a Uniunii Europene

Prin Tratatul asupra Uniunii europene, Curtea de Conturi creata ca entitate a

Comunitatilor europene prin Tratatul de Bruxelles, la 22 iulie 1975 a fost ridicata la rang de

institutie. Sediul acesteia este la Luxemburg. Curtea de Conturi are un rol esential in asigurarea

controlului financiar in cadrul comunitar. Este vorba de un control a posteori si fara caracter

jurisdictional.

Curtea de Conturi se compune din 15 membri, care sunt alesi dintre personalitatile care

fac parte in tarile lor din institutiile de control extern. Acestia trebuie sa ofere garantiile de

independenta. Membrii Curtii sunt numiti pentru un mandat de 6 ani de Consiliu, care hotaraste

in unanimitate dupa consultarea Parlamentului european.

Curtea exercita o competenta generala pentru a controla conturile totalitatii veniturilor si

cheltuielilor Comunitatii. Ea prezinta Parlamentului european si consiliului o declaratie de

asigurare privind “fiabilitatea“ conturilor, precum si legalitatea si “regularitatea operatiunilor

subiacente”, auxiliare. Curtea verifica legalitatea si regularitatea veniturilor si cheltuielilor si

certifica buna gestiune financiara.

Curtea de Conturi reprezinta un instrument important in activitatea Parlamentului, atunci

cand acesta realizeaza functia de control asupra Comisiei Europene si cand este chemat sa dea

descarcare Comisiei in ceea ce priveste executia bugetului comunitar.

Curtea de Conturi intocmeste un raport anual dupa incheierea fiecarui exercitiu financiar

care este publicat in Jurnalul Oficial al Comunitatilor.

CAPITOLUL XIII

MONEDA SI INSTRUMENTELE MONETARE, INFLAŢIA ŞI CREDITUL PUBLIC

Sectiunea 13.1. Moneda, functiile monedei si circulatia monetara

Sectiunea 13.2. Rolul Băncii Naţionale a României în înfăptuirea politicii financiare a

statului român

Sectiunea 13.3. Inflaţie şi deflaţie monetară

Sectiunea 13.4. Creditul public

Sectiunea 13.5. Euro - moneda unică europeană

Sectiunea 13.1. Moneda, functiile monedei si circulatia monetara

13.1.1. Moneda şi funcţiile ei

Moneda este „instrumentul social, economic indisponibil oricărei economii. Ea a

reprezentat o instituţie istorică, a urmat şi urmează evoluţia societăţii umane contribuind

substanţial la patrimoniul de valori al omenirii. Moneda este un instrument social-economic,

indispensabil oricărei economii.

Denumirea de monedă, folosită în multe limbi, datează din Roma antică. Atelierul unde

se turnau piese metalice folosite în schimbul de mărfuri, se afla alături de templul zeiţei Juno

Moneta din Roma.

Pe scara evoluţiei istorice a societăţii umane, apariţia monedei se situează la momentul

începerii schimbului de produse, ca urmare a diviziunii sociale a muncii. Surplusul de produse a

fost la început schimbat cu bunuri de altă natură. Această formă de schimb purta numele de troc

– marfă contra marfă. Cu timpul, anumite mărfuri care constituiau bunul de schimb cel mai

solicitat, au devenit o măsură a valorii celorlalte, reprezentând, în acest mod, un echivalent

general. Cu rol de echivalent general au fost folosite vitele, cerealele, blănurile, sarea, pietrele

etc.

Era necesar ca echivalentul general să fie uşor de folosit şi să fie divizibil. Treptat, acest

rol a fost dobândit de metale şi, în special, de metalele preţioase. Folosirea metalelor a evoluat de

la vârfurile de săgeată şi alte unelte tăietoare sau înţepătoare la inele sau lingouri şi, în final, la

baterea de monedă cu însemne şi efigii în scopul definit de a servi schimbului de mărfuri şi

tezaurizării.

Emisiunile monetare au devenit un atribut inalienabil al autorităţii statale de pretutindeni.

Interesul pentru cei ce se aflau în fruntea formaţiunilor statale exclusivitatea de a bate moneda

este dat de cateva exemple:

Hippias, tiranul atenian din secolul VI î. Hr., a retras toţi banii din circulaţie pentru a

emite în loc, după topire şi rebatere,monede cu un conţinut de metal preţios redus la

jumătate;1

1 Radu Negrea, Moneda – de la scoicile monedă la cecul electronic, ed. Albatros, Bucureşti, 1988, p. 12.

Denys, tiranul din Syracuza, pentru a scăpa de datorii, a chemat toţi creditorii săi cu

monetarul de care dispuneau şi a aplicat, prin batere pe fiecare monedă, o valoare dublă

faţă de cea nominală, stingând în acest fel datoria pe care o avea;2

Un personaj din istoria Angliei, cunoscut pentru recordul de divorţuri şi neveste

decapitate, Henric al VIII-lea, pe parcursul a două decenii, prin patru alterări ale

monedei, atât prin reducerea greutăţii, cât şi a scăderii conţinutului de metal preţios în

aliaj, a diminuat valoarea acesteia cu 60%, realizând un câştig de aproape un sfert de

milion de livre.3

În istoria însemnelor monetare, de la scoicile monedă la cecurile electronice, aşa cum şi-a

intitulat lucrarea Radu Negrea, se pot distinge 3 etape:

o primă etapă a început în jurul secolului VI î. Hr., când au fost bătute cele dintâi monede

metalice. În această formă banii au circulat în exclusivitate până în secolul XVII;

a doua etapă a constituit-o perioada când, în paralel cu moneda metalică, au început să

circule şi semnele monetare din hârtie (bancnote, bilete de tezaur şi alte forme);

cea de-a treia etapă, începută cu circa patru decenii în urmă, este caracterizată de

introducerea masivă a tehnicii electronice în operaţiunile de plăţi şi introducerea

cardurilor electronice.

Încă din cea de-a doua etapă a evoluţiei însemnelor monetare, banii au început a fi folosiţi

şi sub formă scripturală, de cifre înscrise în evidenţele bancare şi transmise între titulari sub

forma unor diferite documente de decontare bancară. În cea de-a treia etapă a evoluţiei

însemnelor monetare, numerarul, sub formă de bancnote şi hârtii, a continuat să existe în număr

foarte mare, dar volumul plăţilor efectuate cu mijloacele electronice a crescut foarte mult,

tinzând să se generalizeze.

În tara noastra inca din timpul lui Al. I. Cuza s-a pus problema unei monede naţionale,

aceasta proiectând o astfel de monedă numită „romanat”.

Bazele juridice ale adoptării unui sistem monetar naţional au fost puse de Constituţia din 1866,

care consfinţea dreptul de a bate monedă.

Prin Legea nr. 14/1867 pentru înfiinţarea unui nou sistem monetar şi pentru fabricarea

monedelor naţionale s-a creat primul sistem monetar românesc. S-a adoptat ca monedă naţională

leul, împărţit în 100 bani. S-au pus în circulaţie monede de 5, 10 şi 20 lei, monede de argint de

50 bani, 1 şi 2 lei şi monedă de aramă de 1, 2, 5 şi 10 bani. Sistemul monetar era bimetalist, un

leu conţinând 5 g argint şi 0,32258 g aur. Din 1890, leul a devenit convertibil, în aur sau în altă

valută. Pe parcursul timpului, acoperirea în aur a leului a suferit modificări

Plata cu mijloace electronice a început să se dezvolte începând cu anul 1980, cunoscând o

nouă dimensiune în 1993, ca urmare a generalizării cardului cu memorie.

Moneda, în forma ei clasică de disc metalic cu greutate determinată, se utilizează ca

mijloc de circulaţie, de plată şi tezaurizare. Ea reprezintă un instrument-etalon legal de plată

2 Radu Negrea, op. cit., p. 16. 3 Radu Negrea, op. cit., p. 34.

pentru facilitarea schimburilor, pentru acumulări, fiind măsurătorul general de valori care

poartă girul autorităţii emitente, statul, şi care se bucură de încredere publica.4

Modul de administrare a monedei s-a manifestat uneori ca factor propulsor, alteori ca

obstacol în calea evoluţiei, avantajând ori împiedicând prin influenţa sa ascensiunea sau declinul

naţiunilor. Apariţia şi circulaţia monedei s-a desfăşurat în strânsă corelaţie cu economiile

popoarelor, ceea ce a dus la afirmarea sa pe multiple planuri şi la asimilarea ei de către

diferitele colectivităţi umane.

13.1.2. Funcţiile monedei

Formularea şi numărul lor diferă de la autor la autor, deşi, în esenţă, ele sunt aceleaşi.

Moneda a apărut ca necesitate economică, fiind concepută, în primul rând, ca un echivalent

general al mărfurilor, dar şi un instrument prin care se mijlocea schimbul de produse.

Ca urmare a dezvoltării mijloacelor de producţie şi creşterii produsului social, au apărut

situaţii în care un producător nu avea nevoie, când îşi vindea produsele, de alte produse, de altă

natură, ale altor producători, sau când ceea ce dobândea în schimbul produselor sale nu-i era

suficient pentru a-şi procura ceea ce îi făcea trebuinţă. În astfel de situaţii, moneda îi permitea să

economisească şi să tezaurizeze.

Moneda a permis distribuirea şi redistribuirea produsului social, fiind, în acelaşi timp, şi un

instrument de planificare naţională şi personală.

Funcţiile monedei.

a) funcţia de evaluare a valorilor economice. În cadrul acesteia moneda are rolul de a

măsura valori materiale, de a exprima preţurile puterea de cumpărare si creditul.

În cazul monedei din material preţios ( aur sau argint) aceasta are o valoare intrinsecă

fiind marfă şi preţuind pe sine însăşi, având o putere de cumpărare corespunzătoare acestei

valori. Când moneda reprezintă doar un semn are o valoare corespunzătoare numai mărfurilor

ce pot fi achiziţionate în schimbul ei.

b) funcţia de mijlocire a schimburilor de bunuri şi servicii -Moneda mijloceşte

circulaţia mărfurilor, ea însăşi fiind o marfă intermediară, prin intermediul operaţiunilor de

vânzare-cumpărare al unei mărfi în schimbul unei anumite cantităţi de monedă5. Pentru

exercitarea acestei funcţii este necesar să existe o anumită cantitate de monedă în circulaţie.

c) funcţia de mijloc de plată – constă în utilizarea monedei pentru achitarea mărfii

cumpărate, pentru plata salariilor, a chiriilor, împrumuturilor, impozite şi taxe, etc.

d) funcţia de tezaurizare – se realizează în condiţiile circulaţiei banilor cu valoare

integrală de aur sau argint care pot fi păstraţi sau vânduţi în această formă după greutate ca

marfă.

e) funcţia de mijloc de economisire - se realizează prin acumularea şi păstrarea unor

sume de băneşti în vederea unor activităţi viitoare, sau pentru suportarea unor cheltuieli

neprevăzute. Manifestarea acestei funcţii este în raport direct cu evoluţia puterii de cumpărare a

4 D. D. Şaguna, Drept financiar şi fiscal, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003. 5 D. D. Şaguna, Drept financiar şi fiscal, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003.

monedei ştiut fiind faptul că fenomenul inflaţionist afectează mai mult sau mai puţin puterea de

cumpărare.

f) funcţia de distribuire şi redistribuire a produsului social În acest fel moneda

înlesneşte o bună utilizare a factorilor de producţie asigurând o repartiţie cât mai justă a

produsului social.

g) funcţia de monedă universală – această funcţie o îndeplinesc valutele forte monedei

fiind utilizate în cadrul relaţiilor economice internaţionale pentru cumpărarea de mărfuri şi

prestarea de servicii. Valutele forte sunt acele monede internaţionale care sunt recunoscute pe

plan internaţional ca mijloc de plată şi de rezervă. Aici se încadrează dolarul, euro, lira sterlină,

yenul japonez.

13.1.3. Noţiunea, formele şi funcţiile circulaţiei monetare

Circulaţia monetară reprezintă totalitatea operaţiunilor efectuate cu masa monetară

concretizate în încasările şi plăţile băneşti determinate de circulaţia mărfurilor, de prestarea de

servicii şi executarea de lucrări într-un stat.

Circulaţia monetară poate fi în numerar şi fără numerar existând o interdependenţă

permanentă6, numerarul trecând mereu dintr-o parte înalta astfel încât ambele părţi formează un

tot unitar. Numerarul are o pondere de aproximativ 15 % din circulaţia bănească.

Folosirea numerarului în circulaţie presupune pe lângă unele riscuri şi cheltuieli mari

legate de emisiune, manipulare, păstrare, etc. Tendinţele mondiale sunt de reducere până la

eliminare a numerarului din circulaţie. Introducerea pe scară largă a plăţilor fără numerar

necesită existenţa unui sistem bancar perfecţionat, dotat cu echipamente performante de

tehnologie a informaţiei cu un înalt nivel de calificare a salariaţilor bancari şi un nivel ridicat de

pregătire a populaţiei.

Circulaţia monetară se prezintă în două forme;

a. circulaţia monetară legală care se desfăşoară prin conturi la care Banca Centrală are

posibilitatea supravegheri a mişcărilor băneşti şi de a interveni pentru asigurarea stabilităţii şi

echilibrului monetar;

b. circulaţia monetară paralelă care cuprinde operaţii băneşti cu numerar în raporturile

dintre persoanele fizice a căror posibilitate de supraveghere este limitată.

Principalele funcţii ale circulaţiei monetare sunt:

apariţia, dezvoltarea şi perfecţionarea sistemului monetar cu toate elementele

componente ale acestuia incluzând aici şi emisiunea monetară, ca activitate de punere a

banilor în circulaţie şi de retragere a acestora în condiţiile determinate de evoluţia

proceselor economice.

circulaţia monetară are loc la o anumită viteză de circulaţie determinată de serie de

factori printre care: circulaţia mărfurilor şi serviciilor; preţurile interne şi internaţionale;

situaţia balanţei e plăţi externe; productivitatea muncii; situaţia economică a ţării;

puterea de cumpărare a monedei naţionale; structura masei monetare. Determinarea şi

6 C.C. Kiriţescu, Sistemul bănesc al leului şi precursorii săi, vol. I-III, revăzută, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1997

cunoaşterea vitezei de rotaţie a banilor are o deosebită importanţă pentru emisiunea şi

reglarea circulaţiei monetare.

Accelerarea vitezei de rotaţie a banilor duce la micşorarea masei monetare necesare

circulaţiei şi invers. În acelaşi timp, aceeaşi masă monetară îşi dublează puterea de cumpărare

dacă circulă de 2 ori mai repede. În economia de piaţă preocuparea autorităţilor o constituie

perfecţionarea circulaţiei monetare pentru a nu se ajunge la blocaje financiare.

Blocajul financiar constă în existenţa la societăţile comerciale a unui volum însemnat

de plăţi exigibile şi scadente mai mare decât volumul disponibilităţilor din cont şi a creditelor

disponibile.

13.1.4. Categorii de monedă în circulaţia monetară

Potrivit „Dicţionarului explicativ al limbii române”, moneda este un ban de metal (rar de

hârtie), care are sau a avut un curs legal pe teritoriul unui stat.

La rândul lui, banul este definit de „Dicţionarul enciclopedic”, ca fiind marfa care

îndeplineşte (în mod nemijlocit sau printr-un semn al valorii sale), rolul de echivalent general, în

raport cu celelalte mărfuri.

Bancnota este un bilet de bancă cu acoperire în aur.

Prin urmare, nu se poate pune semnul egalităţii între bani şi însemnele lor monetare.

Bancnotele de hârtie şi monedele metalice reprezintă forma concretă de manifestare a banilor ca

echivalent general al celorlalte mărfuri.

În circulaţia monetară sunt întâlnite mai multe categorii de monedă.

a) Moneda efectivă sau manuală o constituie însemnele monetare utilizate în circulaţia în

monetar, fiind confecţionată din metal sau hârtie.

b) Moneda de cont sau bancară este o monedă care nu se vede, ca apărând doar în scripte.

Circulaţia banilor are loc prin intermediul documentelor bancare – viramente, cecuri, ordine de

plată etc.

Moneda de cont reprezintă în prezent mijlocul cel mai utilizat de efectuare a plăţilor.

c) Aurul îndeplineşte rolul de monedă universală. Aurul utilizat în tranzacţiile bancare se

prezintă sub formă de lingouri cu titlul de 99,5% sau 24 karate. Pentru a face faţă unor urgenţe de

plată, statele îşi constituie rezerva în aur.

d) Moneda convenţională nu are o existenţă materială propriu-zisă.

Este utilizată de grupări de state pentru exprimarea valorică a schimburilor şi tranzacţiilor

dintre şi se stabileşte pe baza unui coş valutar7.

Cele mai cunoscute monede convenţionale sunt D.S.T. şi E.C.U.

E.C.U8. este denumirea unei vechi monede de aur sau de argint, utilizate în Franţa şi în multe alte

ţări.

Astăzi, ea a mai rămas în denumirea monedei portugheze şi a celei chiliene sub forma de

escudo. A fost adoptată ca unitate monetară de cont a Sistemului Monetar European în 1979.

7 C.C. Kiriţescu, E.M. Dobrescu, Băncile. Mică enciclopedie, Ed. „Expert”, Bucureşti, 1998, p. 75-76. 8 C.C. Kiriţescu, E.M. Dobrescu, Băncile. Micăenciclopedie, Ed. „Expert”, Bucureşti, 1998, p. 126;

Valoarea E.C.U. se stabileşte pe baza unui coş valutar format din valutele ţărilor membre

ale Uniunii Europene şi are la bază rezerva comună a statelor membre, constituită din depunerea

rezervelor naţionale de aur şi din rezervele naţionale de dolari.

D.S.T.9(drepturile speciale de tragere) sunt unitatea de cont a Fondului Monetar

Internaţional, adoptată în 1967. Valoarea D.S.T. a fost, la origine, determinată de o greutate de

aur echivalentă cu cea conţinută într-un dolar S.U.A. (D.S.T. pentru o uncie de aur fin). În iulie

1974, D.S.T. a fost definit pornind de la un coş de valute din 16 ţări membre ale F.M.I. care

reprezintă principalii exportatori. Este o monedă neconvertibilă în aur. D.S.T. circulă în sistemul

plăţilor internaţionale numai la nivelul F.M.I., al băncilor centrale ale statelor membre şi altor

deţinători oficiali sau autorizaţi.

e) Moneda de calcul este moneda aleasă de părţile contractante pentru măsurarea

drepturilor şi obligaţiilor reciproce.

f) Moneda fiduciară sau de încredere este definită de „Dicţionarul explicativ al limbii

române” ca fiind moneda de hârtie, având o valoare de schimb convenţională şi servind ca

instrument de schimb doar în interiorul unei ţări.

g) Moneda electronică se aseamănă cu moneda scripturală, în sensul că nu are o existenţă

efectivă, ea materializându-se în impulsuri pe suport magnetic în faza iniţială sau, ulterior, în

memoria microprocesoarelor integrate în cartele cu rol de cec electronic.

13.1.5. Masa monetară şi stabilitatea monetară

Masa monetară reprezintă „ ansamblu mijloacelor monetare indiferent de formă,

cantitate, structură şi sursă care sunt necesare efectuării tuturor plăţilor existente la un moment

dat în sfera circulaţiei”. Această noţiune se referă la cantitatea de monedă care conform

legităţilor circulaţiei monetare rămâne şi se mişcă în permanenţă.

Masa monetară se raportează la preţul mărfurilor şi serviciilor supuse realizării.

Cunoaşterea nivelului masei monetare serveşte la dimensionarea sferei numerarului şi

prin extindere a sferei banilor de cont. Cantitatea de monedă aflată în circulaţie este influenţată

de mulţi factori cum sunt; capacitatea statului şi a pieţei de a absorbi o parte din moneda aflată

în circulaţie; sistemul preţurilor, etc.

Masa monetară se prezintă în structură sub forma disponibilităţilor care pot fi;

monetare, (bilete de bancă monedă divizionară, etc.) şi cvasimonetare (depozite la termen,

conturi de economii, etc.)

Perfecţionarea mijloacelor tehnice din domeniul relaţiilor economico– financiare

determinate de procesele informaticii a condus la modernizarea circulaţiei monetare apărând

noi instrumente bancare ca; biletul la ordin, cec-ul, cambia, acreditivul, scrisoarea de garanţie

bancară, etc.

Stabilitatea monetară constă în „menţinerea puterii de cumpărare a unităţii monetare

la diferite intervale de timp”. Termenul opus acesteia este devalorizarea monetară care constă în

„reducerea valorii paritare a monedei”.

9 C.C. Kiriţescu, E.M. Dobrescu, Băncile. Mică enciclopedie, Ed. „Expert”, Bucureşti, 1998, p. 113-118.

Stabilitatea unităţii monetare naţionale se poate asigura prin:

condiţii de natură economică, respectiv stabilitatea preţurilor şi tarifelor, mărimea

veniturilor populaţiei, cantitatea de marfă şi servicii aflată pe piaţă;

condiţii de natură financiară – menţinerea capacităţii de cumpărare a monedei,

menţinerea unei mase monetare active în circulaţie, asigurarea unei circulaţii monetare

sănătoase prin accelerarea încasărilor şi plăţilor, reducerea timpului de staţionare a

banilor precum şi sporirea volumului de mărfuri şi servicii ce se vând populaţiei pe

credit.

Sectiunea 13.2. Rolul Băncii Naţionale a României în înfăptuirea politicii financiare

a statului roman.

Banca Naţională a României a fost înfiinţată prin Decretul domnesc din aprilie 1880, ca

bancă cu capital privat şi cu participarea statului (societate anonimă mixtă, cu capital de stat şi

particular).

Reglementarea statutului acesteia a fost făcută prin Legea din 25 mai/8 iunie 1880

(modificată în 1882, 1886, 1890, 1892, 1901, 1905). Avea dreptul de a pune în circulaţie bilete

de bancă la purtător şi la vedere în scopul menţinerii stabilităţii monedei, al asigurării circulaţiei

monetare şi controlării creditului. Capitalul social subscris şi vărsat a fost de 30 milioane lei. În

1925 a fost adoptată Legea pentru ratificarea convenţiilor încheiate între Ministerul Finanţelor şi

Banca Naţională a României prin care s-au aprobat convenţiile intervenite între aceste instituţii

până în 1925. Prima convenţie privea lichidarea emisiunii de stat şi întărirea cooperării privind

circulaţia fiduciară prin constituirea „Fondului de lichidare a emisiunii făcută pentru stat”, iar cea

de-a doua era pentru prelungirea privilegiului B.N.R. şi modificarea legii sale organice din 1880.

Prin această a doua convenţie se prevedea că B.N.R. este o societate pe acţiuni cu participarea

statului şi a subscriitorilor particulari, fiind o bancă de scont şi circulaţie, cu privilegiul exclusiv

de a emite bilete de bancă la purtător, privilegiu instituit până la 31 decembrie 1906 şi, de acolo

înainte, din 5 în 5 ani, dacă nu se dispune altfel.10

În ce priveşte conducerea B.N.R. în această perioadă, sursa mai sus citată mai

menţionează că B.N.R. fiind constituită ca o societate anonimă pe acţiuni căreia i s-a concedat de

către stat privilegiul de a emite bilete de bancă, constituită fiind sub formă de societate pe

acţiuni, guvernatorul B.N.R. era unul din administratorii acesteia şi unul din mandatarii ei faţă de

stat, investit în această calitate de Guvern, prin Decret regal, pe o perioadă de 6 ani.

După 22 decembrie 1989 activitatea B.N.R. a fost reglementată prin Legea nr. 33/1991

privind activitatea bancară şi Legea nr. 34/1991 privind statutul Băncii Naţionale a României.

Aceste două reglementări legale au fost înlocuite prin Legea bancară nr. 58/1998 şi Legea

nr. 101/1998 privind statutul B.N.R.

Potrivit reglementărilor legale în vigoare, Banca Naţională a României are un rol

important în înfăptuirea politicii financiare a statului. Astfel, prin art. 2 din Legea nr. 101/1998,

10 Istoria dreptului românesc, vol. II/2, Colectiv sub coordonarea prof.univ.dr.doc. Ioan Ceterchi, Ed. Academiei R.S.R. Bucureşti 1987, p. 171-

172 şi 379-382.

acesteia i se stabileşte ca obiectiv fundamental asigurarea stabilităţii monedei naţionale pentru a

contribui la stabilitatea preţurilor. În vederea îndeplinirii acestui obiectiv fundamental, Banca

Naţională a României elaborează, aplică şi răspunde de politica monetară, valutară, de credit, de

plăţi, precum şi de autorizarea şi supravegherea prudenţială bancară în cadrul politicii generale a

statului.

În îndeplinirea atribuţiilor sale, Banca Naţională a României colaborează cu autorităţile

publice centrale şi locale (art. 3). Din împuternicirea Parlamentului, Banca Naţională a României

poate participa la organizaţii internaţionale cu caracter financiar, bancar, monetar sau de plăţi şi

poate să devină membru al acestora.

Principalele atribuţii ale B.N.R. sunt11

:

a) Emisiunea şi punerea în circulaţie a însemnelor monetare este reglementată la art. 18 din

Legea nr. 101/1998. Potrivit prevederilor acestui articol, Banca Naţională a României

asigură tipărirea bancnotelor şi baterea monedelor metalice şi ia măsuri pentru păstrarea

în siguranţă a celor care nu sunt puse în circulaţie. Distribuie emisiunea monetară

realizată şi administrează rezerva în numerar sub formă de bancnote şi monede metalice.

b) Schimbarea însemnelor monetare este, de asemenea, în competenţa B.N.R. care poate

hotărî anularea sau retragerea din circulaţie a oricăror bancnote sau monede metalice care

au fost emise şi, în locul acestora, punerea în circulaţie a altor tipuri de însemne

monetare.

c) Operaţiuni pe contul statului. B.N.R. este abilitată de lege să ţină în evidenţele sale contul

general al Trezoreriei statului, deschis pe numele Ministerului Finanţelor Publice (art. 28

din Legea nr. 101/1998) şi primeşte încasările prin contul curent general al Trezoreriei

statului şi efectuează plăţile în limita disponibilităţilor existente în acest cont. Pentru

acoperirea deficitului temporar dintre încasările şi plăţile din contul general al Trezoreriei

statului, în cursul exerciţiului financiar anual Banca Naţională a României poate, pe bază

de convenţii încheiat cu Ministerul Finanţelor Publice, să acorde împrumuturi cu termene

de rambursare de cel mult 180 zile, în condiţii de dobândă la nivelul pieţei, suma totală a

acestora neputând depăşi 7% din veniturile bugetare ale anului precedent, iar soldul

permanent al împrumuturilor nerambursate să nu depăşească dublul sumei capitalului şi

fondului de rezervă al B.N.R. După cum se va arăta şi în capitolul acestei lucrări

consacrat creditului public, B.N.R. acţionează ca agent, pe contul statului, de plasare a

emisiunilor de titluri de stat şi alte efecte negociabile.

d) B.N.R., respectând regulile generale privind lichiditatea şi riscul activelor externe,

stabileşte şi menţine rezervele internaţionale, alcătuite cumulativ sau selectiv din

următoarele elemente:

aur deţinut în tezaur în ţară sau depozitat în străinătate;

active externe, sub formă de bancnote sau monede metalice sau disponibile în conturi

la bănci sau alte instituţii financiare;

11 Art. 18 si urmat din Legea Nr. 101 din 26 mai 1998 privind Statutul Bancii Nationale a Romaniei ).

cambii, cecuri, bilete la ordin, obligaţiuni şi alte valori mobiliare, negociate sau nu,

emise sau garantate de persoane juridice nerezidente, clasificate în primele categorii de

către agenţii de apreciere a riscurilor recunoscute pe plan internaţional, exprimabile şi

plătibile în valută în locuri acceptabile pentru B.N.R.;

bonuri de tezaur, obligaţiuni şi alte titluri de stat, emise sau garantate de guverne

străine sau de instituţii financiare interguvernamentale, negociate sau nu, exprimate şi

plătibile în valută în locuri acceptabile pentru B.N.R..

Conducerea B.N.R. se face de un consiliu de administraţie.12

.

Conducerea executivă se exercită de către guvernator, primviceguvermator şi de doi

guvernatori.

Capitalul B.N.R. aparţine în întregime statului. Fondul de rezervă se constituie în limita

unei cote de 20% din profitul brut până când acesta ajunge să fie egal cu capitalul propriu, după

care cota se reduce la 10% până când cota de rezervă ajunge să fie egal cu dublul capitalului

propriu şi, ulterior, cota se stabileşte la 5%.

Potrivit legislaţiei în vigoare, aparatul bancar al ţării noastre este organizat pe două

nivele13

:

a) Banca Naţională a României, cu rol de bancă centrală a statului român, fiind, aşa cum

s-a arătat mai sus, organul unic de emisiune monetară şi de stabilire a reglementărilor

în domeniul monetar, de credit, valutar şi de plăţi;

b) băncile comerciale şi alte instituţii de depozit, al căror principal obiect este atragerea

de fonduri de la persoanele fizice şi juridice şi acordarea de credite acestora.

Sectiunea 13.3. Inflaţie şi deflaţie monetară

13.3.1. Inflaţie monetară

Cuvântul inflaţie îşi are originea în latinescul „inflare" care înseamnă a umfla, a exagera.

În terminologia economică el se regăseşte pentru prima dată în S.U.A. în perioada războiului de

recesiune, prin acest termen exprimându-se emisiunea exagerată de etalon de hârtie.14

Inflaţia contemporană este un fenomen economic general, un rău al tuturor relelor, tot mai

complex.15

Inflaţia poate fi definită ca „o rupere de echilibru, la un moment dat, dintre masa

monetară şi masa de bunuri, prin înmulţirea semnelor monetare într-o aşa măsură încât să fie

urmată de fenomenul general de urcare a preţurilor"'16

, precum şi, în mod obligatoriu, de

depreciere monetară17

.

Inflaţia reprezintă „ un simptom relevant al sistemului economiei unei ţări, un semnal al

stării de echilibru, dezechilibru al diferitelor segmente ale pieţei produselor şi serviciilor

12 Art. 33 din Legea Nr. 101 din 26 mai 1998 privind Statutul Bancii Nationale a Romaniei ). 13 Ioan Condor, Drept fiscal şi financiar, editor „Tribuna Economică”, Bucureşti, 1996, p. 521 şi urm. 14D. D. Şaguna, Drept financiar şi fiscal, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003. 15G. Jeze, Cours de finances publiques, LGDJ, 1936. 16Art. 2 pct. 29 Legea finanţelor publice nr. 500/2002, M. Of. nr. 597 din 13 august 2002. 17D. D. Şaguna, op. cit., p. 370.

precum şi a pieţei forţei de muncă” Inflaţia monetară este o criză profundă a monedei, în unele

cazuri sistemul monetar însuşi fiind zdruncinat.

Inflaţia este un fenomen economic care se manifestă printr-un puternic dezechilibru de ansamblu

al economiei.

Se poate manifesta: a) la nivelul unui singur stat; b) la nivelul mai multor state între care

există schimburi economice; c) la nivelul unor pieţe economice; d) pe ansamblul economiei

mondiale.

Se manifestă prin existenţa unei cantităţi mari de bani în circulaţie în condiţiile unei

oferte scăzute de bunuri şi servicii. Oamenii constată că pentru aceeaşi cantitate de bunuri sau

servicii trebuie să plătească mai mult decât în perioada anterioară. Are loc o creştere generalizată

a preţurilor, concomitent cu scăderea puterii de cumpărare a banilor.Toate ţările, în decursul

timpului, au cunoscut perioadele lor de inflaţie. În „Miroir de Francais", publicată la Nancy în

1581, inflaţia era numită „dezordinea dezordinilor" şi se aprecia că aceasta este atât de mare la

toate mărfurile, încât dacă lucrurile nu sunt îmbunătăţite şi însănătoşite există temerea să fie

nevoie în scurt timp, pentru hrana unui om, de tot atâta aur şi argint cât greutatea sa.18

Astfel de dezechilibre se produc, de obicei, după războaie, dar nu numai. Exemplul cel

mai cunoscut este hiperinflaţia germană de după primul război mondial. În 1919 preţurile au

crescut de şase ori. După 18 luni de stabilitate ele au crescut din nou de două ori, apoi de 40 ori

în câteva luni. Ultimele luni ale falimentului mărcii au devenit o nebunie colectivă. Salariile se

plăteau în fiecare zi. Cu sacii de bani primiţi fiecare alerga la piaţă înainte de scumpirea de după

amiază. Livra de unt (453 grame) costa 3400 mărci în februarie 1923, 26 miliarde la 29

octombrie şi 280 miliarde la 5 noiembrie.19

Mecanismul inflaţiei a făcut obiectul cercetării economice aprofundate începând cu

secolul XX. J.M. Keyens este autorul unei teorii ce reprezintă cea mai semnificativă construcţie

ştiinţifică a echilibrului monetar. Potrivit acestei teorii, evoluţia circulaţiei monetare se

desfăşoară în funcţie de comportamentul agenţilor economici şi dobândă, într-un cadru dat de

nivelul venitului naţional.20

După intensitatea sa, inflaţia poate fi:

latentă, caracterizată printr-o creştere a preţurilor cu 3-5% anual;

deschisă sau declarată, caracterizată prin creşterea preţurilor cu 6-10%;

galopantă sau hiperinflaţie, caracterizată prin creşterea preţurilor cu peste 15%.

Literatura de specialitate evidenţiază formele de manifestare a inflaţiei: 21

inflaţia de creştere sau de prosperitate, care se remarcă mai întâi prin creşterea preţurilor

şi scăderea puterii de cumpărare a banilor. În proporţii moderate şi în anumite condiţii ele

pot contribui la creşterea economică, la eliminarea unităţilor economice neperformante şi

la transformarea lor. În acest mod se pun de acord capacităţile de producţie cu nevoile de

consum şi se reorientează rssursele spre activităţile cele mai valorizatoare;

18 Michel Didier, Economia - regulile jocului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 225. 19 Michel Didier, Economia - regulile jocului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 225. 20 Cezar Basno, Nicolae Dardac, Constantin Floricel, Monedă, credit, bănci, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994, p. 344. 21 Colectiv, Dicţionar de economie, Ed. a II-a, Ed. Economică, Bucureşti, 2001, p. 232.

inflaţia de penurie este, de regulă, opusă celei de creştere şi are efecte predominant

negative deşi nu pentru toţi membrii societăţii şi nu în aceeaşi măsură. Este de mare

intensitate, imposibil de controlat, determină dezorganizarea economiei, descurajează

investiţiile, diminuează substanţial consumul celor cu venituri mici şi fixe, măreşte riscul

în activitatea economică şi face să decadă societatea civilă în ansamblul ei;

inflaţia anticipată este urmarea anticipării de către agenţii economici a sensului şi

intensităţii inflaţiei într-un anumit orizont de timp. Aceştia pot să ia decizii privind

afacerile lor în raport cu anticipările lor proprii, ca şi cu cele preconizate de factorii de

decizie macroeconomică şi monetară;

inflaţia prin cerere este forma de inflaţie rezultând din creşterea cererii agregate în

condţiile unei rămâneri în urma au scăderi a ofertei;

inflaţia prin costuri apare în situaţia în care costurile producţiei cresc independent de

cererea agregată. În această situaţie, firmele răspund parţial prin creşterea preţului de

vânzare şi parţial prin reducerea volumului activităţii;

inflaţia prin monedă are drept cauză emisiunea excesivă de semne băneşti;

inflaţia structurală desemnează inflaţia contemporană ca dezechilibru structural

monetaro-material care exprimă existenţa în circulaţie a unei mase monetare ce depăşeşte

nevoile economiei reale, fapt ce antrenează deprecierea banilor de hârtie neconvertibili.

Stagflaţia este tot un fenomen constând într-o inflaţie rapidă care are loc pe fondul unei

creşteri economice zero.

Atunci când economiile sunt afectate de inflaţie preţul bunurilor creşte. Guvernele,

conform programelor lor de politică socială iau măsuri de natură salarială. Oamenii constată că le

creşte venitul prin creşterea salariilor. Este o situaţie fericită atunci când cantitatea de bunuri şi

servicii care poate fi procurată rămâne constantă, iar, de regulă, aceasta scade şi se intră într-o

spirală inflaţionistă.

Din această spirală inflaţionistă rezultă:

a. o creştere a contribuţiilor sociale sau/şi fiscale a firmelor, care provoacă o nouă creştere a

preţurilor şi activează spirala inflaţionistă;

b. o explozie a preţurilor la materiile prime importante care măreşte costurile, declanşează

creşterea preţurilor şi, de asemenea, activează spirala inflaţionistă;

c. o cerere excesivă de monedă (datorată deficitului bugetar sau unui exces de credit) care

acţionează asupra cererii, dă posibilitatea creşterii preţului şi activează bucla inflaţiei.22

Michel Didier, analizând fenomenul inflaţiei, arată că economia nu este constituită dintr-

un singur consumator lucrător şi dintr-un singur producător care ar putea încheia între ei un

armistiţiu simultan asupra preţurilor şi salariilor. Economia reală este alcătuită din milioane de

producători şi consumatori, iar între aceştia există numeroase verigi intermediare: administraţii,

bănci, parteneri străini. Toate aceste angrenaje sunt în permanent dezechilibru. Ei constată

creşteri în amonte şi reacţionează profitând de situaţie pentru a obţine fie o mărire de salariu fie o

creştere de beneficiu. Didier constată că nici statul nu este neutru, care, pentru a îmbunătăţi

22 Michel Didier, Economia: regulile jocului, op. cit., p. 231.

prestaţiile sociale sporeşte rata cotizaţiilor sau impozitelor, ceea ce contribuie la sporirea

presiunii inflaţiei. La fel, agenţii economici priviţi în particular, atunci când aşteaptă o creştere

de preţuri, vor integra această creştere în previziunile, revendicările sau calculele lor. „Dacă

fiecare anticipează inflaţia, inflaţia se produce efectiv. Înrădăcinată în memorie, inflaţia trecută

grevează viitorul" 23

.

Tot Didier, analizând cine se face vinovat de inflaţie, constată că vina aparţine atât

guvernelor, cât şi particularilor. Guvernul repetă neîncetat că inflaţia este un flagel ce trebuie

combătut, dar în realitate statul procedează la fel ca şi ceilalţi jucători: anticipează o creştere a

preţurilor în calculele sale privind cheltuielile şi încasează veniturile fiscale şi contribuţiile

sociale indexate în funcţie de preţuri. În ce-i priveşte pe particulari, inflaţia este benefică pentru

cei care se pot îndatora. Săracii, care nu se pot împrumuta, sunt dezavantajaţi. Cei bogaţi, de

asemenea, au de suferit pentru că inflaţia le devorează economiile. Luaţi individual, particularii

nu se simt vinovaţi de inflaţie. În mod colectiv, însă, ei contribuie la aceasta cerând creşteri de

salarii care relansează cursa preţurilor24

.

Consecinţele inflaţiei asupra politicii financiare a statului

Consecinţele inflaţiei pot fi analizate atât în plan economic, cât şi social.

În plan economic consecinţele sunt:

a) slăbirea capacităţii concurenţiale a firmelor naţionale, prin creşterea nivelului preţurilor

naţionale faţă de cele externe. Într-o primă fază exporturile sunt favorizate, moneda

externă asigurând, prin transformarea ei în monedă naţională, preţuri mai bune decât cele

de pe piaţa internă. Dacă inflaţia se permanentizează, costurile vor creşte pentru că, prin

acelaşi mecanism al transformării în monedă naţională importurile de materii prime devin

mai scumpe şi astfel se intră în spirala inflaţionistă. Este o inflaţie de import;

b) sporirea şomajului, deoarece firmele sunt silite să crească productivitatea prin introducerea

de utilaje mai performante;

c) favorizează şi accelerarea procesului investiţional, prin ieftinirea creditului. Pe măsură ce

înaintează procesul inflaţionist, ratele de rambursare şi dobânzile devin mai ieftine,

moneda

pierzându-şi din greutate;

d) deprecierea depozitelor băneşti şi descurajarea economisirilor, dobânzile nemafiind real

pozitive. Depozitele se devalorizează prin pierderea de greutate a monedei şi stagnarea

dobânzii;

e) inflaţia privilegiază debitorii deoarece ratele rambursate, în termeni reali, devin mai mici;

f) inflaţia favorizează creşterea profiturilor atât prin anticiparea şi practicarea de preţuri

sporite de către producători, cât şi prin intârzierile în creşterea salariilor care reprezintă

preţul forţei de muncă25

.

În plan social consecinţele sunt diferite.

a. o mică parte realizează profituri,

23 Michel Didier, Economia: regulile jocului, op. cit., p. 231. 24 Michel Didier, Economia: regulile jocului, op. cit., p. 231 - 232. 25 Cezar Basno, Nicolae Dardac, Constantin Floricel, Monedă, credit, bănci, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994, p. 358-361.

b. o altă mică parte îşi conservă veniturile şi averile

c. majoritatea sărăceşte. Se produce astfel o polarizare accentuată a societăţii.

Statul trebuie să aloce cote mai mari din buget pentru protecţia socială.

Măsurile de combatere a inflaţiei constituie o preocupare constantă a guvernelor, acestea

fiind reflectate în politica financiară, monetară şi fiscală.

Se apreciază că antidotul inflaţiei constă în:

a. blocarea preţurilor;

b. blocarea monedei;

c. blocarea veniturilor publice;

d. blocarea veniturilor şi costurilor.26

Blocarea preţurilor este practicată de guverne, inclusiv de cele liberale sau neoliberale.

Prin această metodă se suprimă manifestarea vizibilă a inflaţiei (creşterea preţurilor) şi se taie

lanţul inflaţiei prin stoparea indexării veniturilor. Didier arată că această metodă are şi efecte

perverse, deoarece, dacă, pe de o parte, există creşterile, pe de alta împiedică scăderile. Un

producător care fabrică două sau mai multe produse se va abţine să scadă preţul unui produs ce

poate fi fabricat cu un cost mai mic pentru a compensa creşterea preţului ce îi este refuzată la

celălalt produs. Această metodă a blocării preţurilor a fost folosită şi în economia românească în

perioada actuală de tranziţie. Şi în prezent sunt anumite produse al căror preţ este stabilit

administrativ.27

Blocajul monedei constă în evitarea creării de monedă. La inflaţie moneda pierde din

valoarea sa, apărând un excedent de monedă. Blocajul de monedă duce la limitarea creditului

printr-o rată înalză a dobânzii. Are consecinţe în plan economic prin reducerea investiţiilor şi

creşterea şomajului.28

Blocajul cheltuielilor publice afectează întreprinderile ce livrează bunuri şi prestează

servicii finanţate din cheltuielile publice. Au loc reduceri de personal în administraţie dar şi în

întreprinderile afectate în modul arătat. Cheltuielile de protecţie socială presează asupra

bugetului. Este o falsă impresie că se reduc costurile prin concedieri, când, de fapt, se produce o

creştere a contribuţiilor pentru şomaj.

Blocarea veniturilor şi costurilor este o metodă insuficient cunoscută, existând prea

puţină experienţă. Politicile veniturilor au condus mai degrabă la rezultate favorabile cu condiţia

să nu degenereze în conflict social generalizat29

.

Politica financiară a statelor în atenuarea şi reducerea procesului inflaţionist este

orientată în următoarele direcţii:

a) diminuarea sau lichidarea deficitului bugetar şi, eventual, obţinerea unor excedente;

b) reducerea sau stagnarea cheltuielilor ce au creat tensiuni în economie şi, în general, un

regim de austeritate privind toate cheltuielile bugetare;

c) creşterea veniturilor bugetare şi realizarea chiar a unor venituri excepţionale;

26 Michel Didier, op. cit., p. 233. 27 Michel Didier, op. cit., p. 233. 28 Michel Didier, op. cit., p. 234. 29 Michel Didier, op. cit., p. 235.

d) angajarea de împrumuturi publice în vederea diminuării masei monetare în circulaţie;

e) angajarea de credite externe pentru a diminua cererea globală.30

În politica financiară a României de după 2000, pentru combaterea inflaţiei, s-a acţionat

în următoarele direcţii:

creşterea stocului de monedă în economie, compatibilă cu ritmul creşterii economice şi cu

obiectivul de inflaţie pentru a evita subminarea potenţialului de creştere a PIB printr-o

descurajare excesivă a recursului la creditare;

relativa relaxre a constrângerii fiscale;

reducerea deficitului bugetar şi scăderea presiunii trezoreriei asupra ratelor dobânzii pieţei

monetare;

restrângerea apelului Trezoreriei la resursele în lei ale băncilor datorită accesului larg al

Ministerului Finanţelor Publice la finanţarea externă, precum şi la cea internă nebancară

sau denominată în valută;

intervenţia Băncii Naţionale pe piaţa valutară prin achiziţia de valută şi consolidarea

rezervelor valutare;

sterilizarea de către B.N.R. a excesului de lichiditate.

Alături de aceste măsuri de politică a veniturilor şi de politică 31

Guvernul României a

luat şi măsuri de politică structurală.

Desfăşurarea normală a vieţii economice este posibilă atunci când între masa banilor

aflaţi în circulaţie şi volumul bunurilor şi serviciilor există un raport bine stabilit, un echilibru

valoric între cele 2 mărimi. Menţinerea acestui raport este posibilă prin realizarea echilibrului

bugetar.

În acest scop emisiunile monetare ale Băncii centrale trebuie să corespundă unor

necesităţi reale şi de capacitatea economiei naţionale de a menţine un ritm optim de creştere a

producţiei şi de a livra pieţei bunuri ce răspund trebuinţelor consumatorilor.

Inflaţia monetară apare ca urmare a introducerii şi menţinerii în circulaţie a unei mase

monetare excedentare raportată la cantitatea de bunuri şi servicii aflată pe piaţă. Acest excedent

poate fi determinat de emisiunea monetară ,controlul ineficient asupra emisiunii de monedă,

deficitul bugetar, creditul bancar creşterea vitezei de circulaţie a banilor, scăderea încrederii

populaţiei în moneda naţională, etc.

Consecinţele inflaţiei pot fi;

dispare funcţia de păstrare a economiilor;

funcţia de distribuire a produsului social este îndeplinită tot mai greu de monedă în

cursul inflaţiei;

dispare funcţia monedei de mijloc a schimbului, a plăţii şi a creditului;

producţia scade, cresc preţurile, iar salariile rămân mult în urma acestora.

13.3.2. Deflaţia monetară

30 Cezar Basno, Nicolae Dardac, Constantin Floricel, op. cit., p. 362. 31 Raportul Guvernului României asupra progreselor înregistrate în pregătirea pentru aderarea la Uniunea Europeană în perioada septembrie

2001- mai 2002.

Este un proces prin care se urmăreşte stabilizarea sau majorarea puterii de cumpărare a

banilor şi lichidarea unor stări de dezechilibru social economic, ori a tendinţelor de reducere a

activităţii. Această stare presupune reducerea, blocarea sau temporarea creşterii preţurilor prin

micşorarea banilor aflaţi în circulaţie.

Fenomenul monetar legat de inflaţie mai este cunoscut şi sub numele de apreciere

monetară.

Soluţiile deflaţioniste pot avea în vedere:

deflaţia monetară prin distrugerea fizică a banilor;

procedeul de inflaţie fiscală constând în creşterea consumului investiţiilor şi a impozitelor

pe venituri însoţite de o politică de echilibrare bugetară prin restrângerea cheltuielilor

publice;

deflaţie prin credit, constând în reducerea creditelor bancare, ridicarea nivelului

dobânzilor şi creşterea ratei scontului;

Sectiunea 13.4. Creditul public.

13.4.1. Sistemul financiar bancar şi structura acestuia

Sistemul financiar bancar reprezintă „un ansamblu coerent de bănci şi ale instituţii

financiare supuse unor reguli unitare care utilizează în activităţile lor tehnici şi instrumente

specifice”. Este astfel constituit pentru a realiza activităţi care interesează societatea în ansamblu

său, cât şi activităţile ce privesc colectivităţile sociale constituie în unităţi administrativ

teritoriale.

Guvernul României este organismul cu competenţă generală în domeniul Finanţelor

Publice, iar Ministerul Finanţelor este organul de specialitate în acest domeniu al administraţiei

publice centrale.

Curtea de conturi ca autoritate administrativă autonomă exercită controlul asupra

modului de formare, administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale

sectorului public ex asupra modului de formare, administrare şi de întrebuinţare a resurselor

financiare ale statului şi ale sectorului public excitând în condiţiile legii şi atribuţii

jurisdicţionale.

Structurile deconcentrate din teritoriu ale M.F.P. sunt; direcţiile generale judeţene ale

finanţelor publice, administraţiile şi circumscripţiile financiare şi percepţiile rurale.

Structurile administraţii publice locale cu atribuţii pe linia finanţelor publice sunt;

consiliile judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale ca organe deliberative şi preşedinţii

consiliilor judeţene şi primarii ca organe executive.

Activitatea bancară în Romania se desfăşoară prin instituţii de credit autorizate în

condiţiile legii. Acestea se pot constitui şi funcţiona ca bănci, organizaţii cooperatiste de credit,

instituţii emitente de monedă şi case de economii.

Banca Naţională a României este banca centrală, instituţie publică independentă care

sprijină politica economică generală a statului având ca obiectiv fundamental asigurarea şi

menţinerea stabilităţii preţurilor. BNR are 19 sucursale şi răspunde numai în faţa Parlamentului

nefiind subordonată guvernului.

13.4.2. Conceptul de credit

Etimologic, noţiunea de credit îşi are originea în cuvântul latinesc „creditum” şi

„credere” care înseamnă a crede, a avea încredere. Acesta scoate în evidenţă un element

psihologic absolut necesar existenţei unei operaţiuni c de împrumut.

Prin credit se înţelege ” un schimb de monedă condiţionat şi despărţit de un interval de

timp”. Un element important al creditului îl reprezintă schimbul de monedă în timp constând în

separarea printr-un interval de timp a momentului cedării unei sume de bani, de cel al

rambursării acesteia. Pentru timpul care trece între primirea şi rambursarea sumei de bani

beneficiarul acesteia plăteşte o dobândă.

Elementele constitutive ale oricărei operaţiuni de credit sunt;

Schimbul separat de timp;

Utilizarea bunurilor primite;

Plata dobânzii.

În operaţiunile de credit intervin două subiecte; - creditorul fiind cel care acordă

creditul

şi - debitorul cel care primeşte creditul.

Alte elemente ale creditului sunt;

Scadenţa ca un moment sau momente stabilite pentru rambursarea lor;

Ratele parţiale care se rambursează eşalonat la anumite termene conform contractului de

credit;

Termenul de graţie ca perioadă de timp între momentul angajării creditului şi începerea

rambursării lui;

Garantarea creditului prin bunuri ce se pun la dispoziţia creditorului pentru asigurarea

îndeplinirii de către debitor a obligaţiei de rambursare;

Dobânda care reprezintă preţul plătit de debitor creditorului său pentru împrumutul

acordat pe un termen determinat.

Termenul de rambursare poate fi; - de la 24 ore, termen practicat între bănci pe pieţele

monetare şi termene până la 30 – 50 ani pentru construirea de locuinţe.

Creditele care nu depăşesc 12 luni sunt acordate pe termen scurt, de la 1 an - 5 ani pe

termen mediu şi peste 5 ani pe termen lung.

Orice operaţiuni de credit implică luarea în calcul a unui risc.

Riscul de credit constă în riscul insolvabilităţii clientului care poate duce la pierderea

sumei împrumutate şi riscul imobilizării de neachitare la scadenţă a sumei cuvenite. Riscurile

care rezultă din insolvabilitatea debitorului pot fi prevenite prin constituirea de garanţii

personale care ţin de persoana debitorului şi nu asigură creditorului nici un avantaj juridic şi

garanţii reale care asigură creditorul un drept real asupra unor elemente determinate din

patrimoniul debitorului sau ale persoanelor girante.

Nivelul dobânzii este determinat de preţul la care banca îşi procură resursele de

creditare, respectiv depozite bancare, scontul şi piaţa monetară.- Pot fi practicate şi dobânzi

preferenţiale faţă de clienţii care prezintă risc minim.

13.4.3. Formele, funcţiile şi rolul creditului în cadrul sistemului financiar

A. Formele sub care se prezintă în economia de piaţă sunt;

Creditul comercial care este o formă de împrumut practicată între vânzător şi cumpărător

atunci când vânzarea mărfurilor este făcută pe credit. Acest tip de credit contribuie la

accelerarea circulaţiei mărfurilor ţi prin aceasta la dezvoltarea economiei naţionale.

Creditul bancar care se acordă agenţilor economici şi populaţiei sub formă bănească cu

rambursarea la un anumit termen de către instituţiile bancare. El constituie principala

sursă pentru asigurarea fondurilor băneşti necesare diferitelor sectoare de Activitate ale

economiei naţionale.

După destinaţie creditul bancar poate fi;

Credit de producţie destinat activităţilor cu scop activ în economie;

Credit de consumaţie destinat consumului social .

În funcţia de subiect de drept care angajează creditul bancar, poate fi;

subiect de drept public contractat de către stat pentru completarea resurselor

sale în cazul când veniturile ordinare nu sunt suficiente, fiind una din formele

pentru care se acoperă deficitul bugetar.

subiect de drept privat contractat de o persoană fizică sau juridică.

După locul de desfăşurare a operaţiunilor de credit în ţară sau străinătate creditul poate fi:

intern sau extern.

B. Funcţiile creditului

distributivă - constă în mobilizarea resurselor băneşti disponibile la un moment dat în

economie şi redistribuirea lor prin acordarea de împrumuturi spre anumite ramuri şi

sectoare de activitate care au nevoie de finanţare;

de transformare a economiilor în investiţii – prin care se realizează echilibrul

macroeconomic, creditul fiind astfel un factor important al creşterii economice;

de emisiune monetară – prin utilizarea unei multitudini de instrumente şi tehnici de

plată precum sunt; viramentul, cec-ul, compensaţia, cambia, biletul la ordin, etc., care

duc la diminuarea numerarului din circulaţie şi la creşterea în mari proporţii a monedei

scripturale;

de asigurare a stabilităţii preţurilor - care se realizează prin reglarea dimensiunii

cererii şi a ofertei de mărfuri şi servicii creditându-se consumul pe de o parte şi stocurile

pe de altă parte. Creditul are un rol deosebit şi în promovarea relaţiilor economice

internaţionale stimulând exportul şi importul, asigurând o desfăşurare rapidă, normală şi

în deplină siguranţă a operaţiunilor de import-export. Creditul devine periculos atunci

când nu este utilizat conform principiilor sale şi echilibrului economico financiar.

Creditul nu reprezintă o avuţie, o astfel de concepţie poate avea consecinţe negative

extrem de grave asupra debitorului cât şi a creditorului.

Supracreditarea poate duce la mari dezechilibre economice, financiare şi monetare,

generând inflaţia atunci când ia proporţii. Dacă nu sunt luate în considerare riscurile, în special

pentru unităţile bancare, acestea por provoca prăbuşirea în lanţ a sistemului bancar cu

consecinţe extrem de dureroase pe plan economic şi social.

13.4.4. Creditul extern şi instituţiile financiare bancare internaţionale

Creditul extern sau internaţional este creditul acordat unor ţări, bănci sau persoane de

către alte state, bănci sau instituţii financiare internaţionale. Recurgerea la credite externe

constituie o sursă complementară şi necesară procesului de restructurare. Utilizarea creditelor

externe este una din formele de relaţii economice internaţionale, alături de investiţiile directe de

capital străin, importul de licenţe, de tehnologii, cunoştinţe, experienţă, etc.

Creditele externe sunt foarte importante pentru realizarea de modernizări ale economiei

în vederea creşterii competitivităţii producţiei pe piaţa externă, importante pentru efectuarea de

investiţii în obiective economice vitale pentru procesul reconstrucţiei, pentru crearea de noi

locuri de muncă, pentru contracararea unor procese inevitabile care duc la scăderea nivelului de

trai.

Băncile Internaţionale sunt instituţii bancare care au sediul central într-o ţară şi sucursale

în numeroase alte ţări.- Din categoria băncilor internaţionale fac parte instituţii financiar

bancare din sistemul ONU, Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială, bănci regionale de

investiţii şi bănci cu capital mixt.

Creditul extern comportă pe lângă riscul obişnuit al creditelor şi riscuri generate de

factori specifici ce acţionează în mediul intern şi extern al debitorului. Aceşti factori pot genera

riscuri referitoare la cursul de schimb, dobânda, nesincronizarea pieţilor financiare, riscuri de

ţară, de sistem, etc.

Sectiunea 13.5. Euro - moneda unică europeană

Euro este moneda nou creată a Uniunii Europene, şi a devenit moneda oficială la 1

ianuarie 1999.

Până în 2002, bancnote şi monede nou emise au înlocuit şiling-ul austriac, francul

belgian, markka finlandeză, francul francez, marca germană, lira irlandeză, lira italiană, francul

luxemburghez, guldenul olandez, escudo-ul portughez şi pesetă spaniolă ca monedă oficială

exclusivă a celor 11 naţiuni.

Aceste ţări, la care ne referim considerându-le „zona euro", au acum o monedă comună, o

politică monetară unică şi o politică unică în privinţa ratei de schimb. Vechile monede naţionale

sunt eliminate pentru totdeauna.

Realizată de Robert Kalina, de la Imprimeria Băncii Centrale a Austriei, grafica bancnotelor

Euro este strâns legată de moştenirea culturală europeană, fără să prezinte însă momente reale, ci

simboluri. Desenele lui sunt inspirate din tema „Ani şi stiluri în Europa", fiind reprezentative

pentru toate statele membre. Ferestrele şi porţile ce domina aversul fiecărei bancnote,

simbolizează spiritul european de deschidere şi cooperare.

Cele 12 stele, desenate pe bancnote, reprezintă dinamismul şi armonia Europei

contemporane. Reversul bancnotelor înfăţişează poduri ilustrând aceleaşi perioade arhitecturale,

constituindu-se într-o metaforă a apropierii dintre popoarele europene şi dintre Europa şi restul

lumii. Podurile, plecând de la cele foarte vechi şi ajungând la podurile suspendate sofisticate,

caracteristice erei modeme, sugerează şi ele comunicarea continuă şi extinsă, existentă atât între

ţările europene, cât şi între toate ţările lumii.

Referitor la monede, pe o faţă a acestora sunt reprezentate grafic simbolurile naţionale

asupra cărora a decis fiecare stat membru. Faţa comună tuturor monedelor, desenată de Luc

Luycx de la Monetăria Regală Belgiană, reprezintă o hartă a Uniunii Europene, pe un fond de

linii transversale la care sunt ataşate stelele.

Monedele de 1, 2 şi 5 eurocenţi pun accentul pe locul Europei în lume, în timp ce

monedele de 10, 20 şi 50 de eurocenţi descriu Uniunea ca o grupare de naţiuni individuale.

Monedele de 1 şi 2 Euro sugerează Europa fără graniţe.

A. Principalele avantaje economice ale monedei unice europene

Avantajele economice fundamentale ale Euro eliminarea riscului legat de rata de schimb,

reducerea costurilor tranzacţiilor, sporirea transparentei preturilor pieţe financiare profunde

Dar Euro mai oferă si o serie de avantaje economice indirecte. Aceste beneficii tin de

modificările mai profunde în comportamentul pietelor financiare si al companiilor si, prin

urmare, sunt mai controversate.Avantajele economice indirecte sunt:

Stabilitatea macroeconomică;

Rate reduse ale dobânzilor;

Reforma structurală;

Statutul de monedă în care se păstrează rezervele;

Creşterea economică;

B. Costurile şi riscurile introducerii monedei unice

Deşi euro prezintă numeroase avantaje economice, el aduce, de asemenea, multe costuri.

Aceste costuri, care au servit criticilor euro motive pentru împiedicarea demarării proiectului,

sunt:

Costurile tranziţiei;

Costurile ocazionale;

Şocurile economice;

Discordia politică;

13.5.1. Sistemul European al Băncilor Centrale - (SEBG) baza politicii monetare

a UE

Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) şi Banca Centrală Europeană (BEC) au

fost constituite în virtutea art. 4A din Tratatul instituind Comunitatea Europeană; ele îşi

îndeplinesc sarcinile şi îşi desfăşoară activităţile în conformitate cu dispoziţiile Tratatului şi ale

statului, conţinut în Protocolul 3 al Tratatului Uniunii Europene.

Astfel, la data de 1 ianuarie 1999, Uniunea Economică şi Monetară a intrat în cea de-a

treia etapă, odată cu apariţia SEBC în locul Institutului Monetar European (IME). În

conformitate cu art. 106, paragraful 1 din Tratatul Comunităţii Europene, SEBC este compus din

Banca Centrală Europeană şi din băncile centrale ale statelor membre (băncile centrale

naţionale).

A. Obiectivele şi sarcinile SEBC. Organizarea SEBC

Obiectivul principal al SEBC este menţinerea stabilităţii preţurilor conform art. 105

paragraful 1 din Tratatul Comunităţii Europene.

De asemenea, SEBC sprijină politicile economice generale din Comunitate.

Sarcinile fundamentale ale SEBC sunt prevăzute în art. 105 paragraful 2 din tratatul CE

astfel: 32

definirea şi implementarea politicii monetare a UE;

desfăşurarea operaţiunilor de schimb pentru Euro în raport cu monedele necomunitare;

păstrarea şi administrarea rezervelor valutare oficiale ale statelor membre - nu se aduce

atingere deţinerii şi gestionării de către guvernele statelor membre a fondurilor de

rulment în valută;

promovarea bunei funcţionări a sistemului de plăţi.

Organizarea SEBC

În conformitate cu art. 107 din Tratatul CE, în exercitarea competenţelor şi în

îndeplinirea obiectivelor şi îndatoririlor care le sunt conferite prin Protocolul 3 al Tratatului

Uniunii Europene, nici BCE, nici o bancă centrală naţională şi nici un membru al organelor de

decizie nu pot solicita sau accepta instrucţiuni din partea instituţiilor sau organelor comunitare, a

guvernelor statelor membre sau a oricăror alte organisme.

Instituţiile şi organele comunitare, precum şi guvernele statelor membre se angajează să

respecte acest principiu şi să nu încerce să influenţeze membrii organelor de decizie ale BCE sau

ale băncilor centrale naţionale în îndeplinirea sarcinilor lor. Acest principiu conferă un mare act

de independenţă SEBC, lucru necesar pentru îndeplinirea obiectivelor propuse.

B. Banca Centrală Europeană (BCE)

BCE are personalitate juridică în virtutea art.16, paragraful 106 din Tratatul CE şi se

bucură în fiecare dintre statele membre de capacitatea juridică cea mai largă, recunoscută

persoanelor juridice de legislaţia naţională;

BCE poate în special să dobândească şi să înstrăineze bunuri mobile ţi imobile şi să stea

în justiţie.

BCE veghează ca sarcinile încredinţate SEBC să fie îndeplinite prin propriile sale

activităţi, în conformitate cu statutul său, sau de băncile centrale naţionale.

32 D.D. Ş ag u na , Tratat de drept financiar si fiscal, Ed. Eminescu, Bucuresti, 2000, p. 482.

Sediul BCE a fost stabilit la Frankfurt (Germania), iar preşedintele ei este Wim

Duisemberg.

Organele de decizie ale BCE sunt Consiliul Guvernatorilor şi Comitetul director, conform

art. 106 paragraful 3 din Tratatul UE.

13.5.2. Factorii specifici care determină stabilitatea monedei unice (euro)

Stabilitatea euro este cel puţin la fel de importantă ca şi puterea lui, deoarece o monedă

instabilă cronic reprezintă un flagel pentru creşterea economică şi investiţii.

Monedele instabile întăresc dependenţa economiilor de comerţ, distrug investiţiile şi

scindează mediile de afaceri

Într-adevăr, nivelul general de stabilitate al euro între 1995 şi 2005 va da tonul pentru

uniunea economică şi politică în Europa în deceniile care vor veni.

Modificările în stabilitatea euro sunt determinate de aceiaşi factori care determină puterea

euro.

Atunci când vorbim însă despre stabilitatea pe termen scurt a monedei, factorii pe termen

lung sunt mult mai puţin importanţi decât modificările zilnice în estimările comportamentului

băncii centrale.

Cât de frecvent se estimează că se vor modifica ratele dobânzilor în Europa depinde de

un factor important: măsurile de creştere economică şi monetară care reprezintă baza pentru

deciziile Băncii Centrale Europene în materie de rata dobânzilor care provin dintr-o arie

economică mult mai largă decât cele din oricare ţară individuală din zona Euro.

Primii câţiva ani de comercializare a euro pot fi caracterizaţi de instabilitate, deoarece

proiectul euro pe ansamblu rămâne înconjurat de incertitudine, care prin măsuri speciale poate

deveni o monedă foarte stabilă şi cerută de investitori.

Teoretic, Banca Centrală Europeană este independentă, dar ea nu are nici o istorie.

Creşterea economică în câteva ţări din Uniunea Europeană continuă să difere de restul ţărilor.

Acceptarea de către public a noii monede cunoaşte tensiuni şi este sinuoasă. Ca rezultat,

estimările zilnice privind sănătatea economică generală a Europei şi succesul uniunii monetare

înseşi sunt foarte schimbătoare. Prin urmare, moneda euro este improbabil să fie comercializată

între limite apropiate una de alta.

Pe de altă parte, euro revoluţionează în multe moduri pieţele europene de afaceri. Cel mai

important este că noua monedă reduce diversitatea financiară, condiţionează expansiunea pan-

europeană şi promovează o armonizare a politicii legate de piaţă. Cu toate acestea, zona Euro

rămâne o regiune extrem de eterogenă, cu 11 guverne, cadre legale, caracteristici ale forţei de

muncă şi limbi oficiale diferite.

Pe termen scurt şi mediu, euro face prea puţine sau chiar nimic pentru uşurarea situaţiei

acute a şomajului, în ciuda unui potop de pretenţii politice care susţin contrariul. Experţii

contrazic cu vehemenţă impactul potenţial pe termen lung asupra şomajului. Această controversă

subliniază una dintre cele mai mari ironii ale euro: este absolut neclar dacă modificarea cea mai

profundă a politicii economice europene din perioada postbelică va face ceva pentru rezolvarea

celei mai acute probleme din Europa.

Euro răstoarnă multe presupuneri tradiţionale pentru investiţiile în Europa. În primul

rând, investitorii trebuie: să se aştepte la o mare creştere a oportunităţilor de plasare a capitalului

privat din Europa, la oferte publice iniţiale de valoare mică, la obligaţiuni de categorie superioară

ale companiilor, la obligaţiuni cu risc ridicat şi la titluri de creanţă, să recunoască faptul că

legătura dintre oscilaţiile devizelor şi beneficiile investiţiilor în zona Euro s-au modificat

permanent, să înţeleagă existenţa unei noi monede în care fac investiţiile şi să se pregătească

pentru o reorientare a abordărilor investiţiilor europene de către directorii de fond.

13.5.3. Perspectivele Eurozonei într-o economie mondială

În lumea unipolară, economia SUA a servit drept punct de sprijin pentru economia

mondială; SUA au pieţele de valori şi de capital cele mai mari şi mai lichide din lume şi dolarul

SUA este moneda de rezervă cea mai importantă33

În decursul ultimilor decenii, economiile din Asia, în special Japonia şi „cei patru

dragoni" (Coreea de Sud, Hong-Kong, Singapore, Taiwan), au apărut ca un posibil rival pentru

SUA.

De la 1 ianuarie 1999 se creează o alternativă având o mărime şi putere similare celei

americane. Investitorii s-au arătat interesaţi faţă de această alternativă, dorind să-şi rebalanseze

portofoliile deţinute, în majoritate deţinute de SUA.

BCE promovează o politică monetară echilibrată şi băncile centrale naţionale transformă

în Euro o mare parte a activelor dominante în dolari SUA. După unele estimări (F. Bergsten), o

asemenea modificare majoră a portofoliului poate duce la transformarea în Euro a unei sume

uriaşe de dolari SUA (între 500 si 1000 miliarde). 34

Se apreciaza că lipsa uniunii politice în Europa va fi un factor important care va

determina îndepărtarea momentului când Euro va lua locul dolarului SUA pe piaţa internaţională

sau va deveni mai important decât dolarul în rezervele valutare ale statelor.

Însă importanţa Euro este dată de mărimea şi puterea economică a zonei Euro, de pieţele

financiare dezvoltate în această regiune, ca şi de credibilitatea BCE.

Există şi alte considerente care duc la concluzia că Euro va fi mai puternic. UE este într-o

unică poziţie în măsură nu numai să supravieţuiască actualei crize mondiale, ci să înregistreze

chiar o crestere în condiţiile în care în alte părţi ale lumii se instalează recesiunea. Tările

membre, împreună cu Japonia, deţin un important surplus al contului curent. Zona Euro este în

măsură să genereze creşterea cererii interne, amplificând investiţiile şi dezvoltarea. Zona Euro

tinde să devină pivotul lumii în anii următori. 35

Alţi analişti estimează că dolarul va rămâne valuta de referinţă cea mai importantă pentru

cel puţin încă zece ani. Părerea multor specialişti este aceea că Euro va înlocui treptat dolarul de

pe pieţele mondiale.

33 D.D. Ş ag u na , Tratat de drept financiar si fiscal, Ed. Eminescu, Bucuresti, 2000, p. 504. 34 N. Dă n i lă , op. cit., p. 145. 35 N. Dă n i lă , op. cit., p. 145.

Un prim argument este acele al importanţei monedei americane în comerţul mondiale.

Al doilea argument este acela că moneda europeană va deveni importantă în comerţul

internaţional nu numai datorită schimburilor între ţările membre; se au în vedere în primul rând

Marea Britanie, Danemarca, Grecia şi Suedia (cele patru ţâri din Uniunea Europeană care pentru

moment se găsesc în afara Euro), precum şi Elveţia care este înconjurată de zona Euro. Volumul

schimburilor comerciale între zona Euro şi celelalte ţări, volum care se află în creştere, va forţa

utilizarea Euro de către aceste ţări partenere.

Un alt avantaj al introducerii şi utilizării Euro este protejarea preţurilor de pe piaţa internă

faţă de schimburile produse de schimbul valutar.Adoptând moneda unică Euro, Uniunea

Europeană se poate proteja faţă de efectele negative ale raportului de schimb faţă de dolarul

SUA.

Un alt aspect legat de comerţul internaţional îl reprezintă cotarea materiilor prime;

actualmente aceasta se face pe pieţele internaţionale în dolari SUA. Variaţiile cursului de schimb

au efecte negative asupra costului materiilor prime (petrol şi energie electrică, în special), lucru

care se reflectă în costul din ce în ce mai ridicat al facturii energetice a multor ţări. În

perspectivă, ţinând cont că UE este unul din cei mai mari consumatori la nivel mondial de

materii prime, trebuie să luăm în considerare că o parte din aceste materii prime să fie cotate în

Euro. Acest lucru va depinde de stabilitatea Euro şi de avantajele pe care le vor avea importatorii

sau exportatorii prin denominarea contractelor în Euro.

Euro reprezintă o alternativă la hegemonia(suprematia) dolarului. El va putea să reducă

influenţa politică americană în măsura în care va fi acceptat ca o monedă de rezervă

internaţională. Aceasta nu înseamnă că autorităţile financiare europene trebuie să utilizeze Euro

în scopuri politice, libertatea de utilizare va fi strâns legată de condiţiile oferite.

Succesul Euro depinde de credibilitatea cu care BCE îşi va juca rolul. Pierderile în caz de

conflict politic sunt limitate atâta timp cât pieţele rămân convinse că BCE şi conducătorii ei,

persoanele de decizie din BCE, sunt independente.

Euro va întări Europa din punct de vedere economic, cât şi politic. Cele 11 ţări membre

au un volum de comerţ care îl depăşeşte pe cel al SUA; aceste ţări au rezerve valutare mai mari

decât SUA şi beneficiază de o poziţie financiară mai puternică. Aceasta înseamnă că Euro va

acoperi o bază economică similară ca cea a dolarului american, reducând costurile tranzacţionale

şi făcându-se atractiv atât pentru străini cât şi pentru europeni.

Toate acestea ne conduc la ideea, care se conturează tot mai mult, că ne îndreptăm spre o

lume monetară tripolară. Dacă la început America de Nord erau singura putere economică

reală, a apărut şi al doilea pol, în zona Asiei; în sfârşit, cel de-al treilea pol de concentrare

economică care s-a constituit în ultimul timp îl constituie continentul european, mai bine zis

Uniunea Europeană.1

La 1 ianuarie 2007, România, alături de Bulgaria, au aderat la Uniunea Europeană.

Uniunea Europeană utilizează în mod benefic o ierarhie specifică în politicile de conlucrare,

astfel: 36

36D. Miro n , Economia integrării europene, ASE, Bucuresti 1998, pag. 58.

informarea - partenerii convin să se informeze reciproc în ceea ce priveşte instrumentele

şi mecanismele de politică economică pe care urmează să le aplice;

consultarea - partenerii îşi exprimă acordul cu privire la obligaţia lor atât pentru a se

informa reciproc, cât şi pentru a solicita sprijinul celorlalţi referitor la setul de decizii pe

care intenţionează să le adopte;

coordonarea - în sensul că partenerii se obligă să fie de acord cu privire la pachetul de

acţiuni cerute de elaborarea şi aplicarea unor politici comune coerente;

Se apreciază că România va îndeplini criteriile de trecere la moneda unică europeană în anii

urmatori. Zona Euro este în măsură să genereze creşterea cererii interne 37

, amplificând

investiţiile şi dezvoltarea. Zona Euro tinde să devină pivotul lumii în anii următori. 38

Pentru a introduce moneda unică Euro, fiecare stat trebuie să îndeplinească anumite

criterii de convergenţă:

un criteriu instituţional, constând în independenţa faţă de orice altă putere din stat a

băncii centrale a fiecărui stat membru, aceasta neputând fi influenţată în deciziile pe care

le ia;

un set de criterii economice, după cum urmează:

rata inflaţiei monedei naţionale să nu depăşească cu mai mult de 1,5 puncte

procentuale (1,5%) performanţele celor mai bune trei state membre din anul trecut;

deficitul public anual să nu depăşească 3% din PIB (cu anumite excepţii temporare);

datoria publică brută anuală să se încadreze în plafonul de maxim 60% din PIB (cu

anumite excepţii temporare);

participarea la SME fără o devalorizare voluntară a monedei naţionale timp de cel

puţin 2 ani consecutivi şi o limitare a ratei nominale pe termen lung a dobânzilor la

maxim 2% mai mult decât

cea practicată în anul anterior de cele mai bune trei state membre.

posibila creştere a şomajului în statele cu o economie ce nu poate ţine pasul cu

economiile mai performante din comunitate şi, de aici, o migrare necontractuală cu

consecinţe imprevizibile, în plan social şi economic, a forţei de muncă;

reducerea veniturilor instituţiilor financiar-bancare provenind din schimbul de

monedă. Acest cost este însă contrabalansat de reducerea riscului cursului de schimb.

Pe termen scurt, obiectivele urmărite de România au fost menţinerea funcţionării

adecvate a politicilor, asigurarea unui cadru economic stabil, funcţional şi predictibil şi realizarea

obiectivelor de politică economică în vederea creării condiţiilor de bază necesare menţinerii şi

accelerării tendinţei de creştere economică înregistrată în România în ultimii ani. 39

.

Pentru aceasta au fost avute în vedere:

monitorizarea Strategiei naţionale de dezvoltare economică a României pe termen mediu

şi evaluarea rezultatelor implementării sale;

37 N. Dă n i lă , op. cit., p. 146. 38 D.D. Ş ag u na , Tratat de drept financiar si fiscal, Ed. Eminescu, Bucuresti, 2000, p. 504. 39 N. Dă n i lă , op. cit., p. 145.

realizarea macrostabilizării consolidate şi asigurarea creşterii economice;

optimizarea substanţială a coordonatelor mediului de afaceri prin ajustare structurală,

privatizare şi stimularea întreprinderilor mici şi mijlocii;

atragerea unui volum sporit de investiţii străine şi creşterea exporturilor;

promovarea unui set de politici compatibile cu mecanismele Uniunii Europene;

realizarea unui management performant al datoriei publice externe;

alinierea deplină la sistemul european de conturi SEC 95.

În vederea întăririi capacităţii instituţionale a băncii centrale, B.N.R. şi-a propus

realizarea, cu sprijinul U.E., a unor proiecte care vizează:

crearea unui sistem de raportare a datelor statistice pentru balanţa de plăţi, care să

respecte criteriile Fondului Monetar Internaţional, Eurostat şi Băncii Centrale Europene,

şi asigurarea infrastructurii necesare implementării acestuia;

elaborarea unui studiu privind introducerea monedei Euro;

optimizarea managementului strategic al rezervelor valutare.

CAPITOLUL XIV

INSTITUŢII FINANCIARE INTERNAŢIONALE. ORGANIZAREA Şl EXERCITAREA

ACTIVITĂŢII DE CONTROL FINANCIAR IN UE

Sectiunea 14.1. Cadrul organizatoric al activităţii financiar-monetare internaţionale

Sectiunea 14.2. Fondul monetar internaţional

Sectiunea 14.3. Banca mondială

Sectiunea 14.4. Alte institutii financiare si de reglementare

Sectiunea 14.5. Organizarea şl exercitarea activităţii de control financiar in UE

Sectiunea 14.1. Cadrul organizatoric al activităţii financiar-monetare internaţionale

Cadrul institutional international adecvat este asigurat prin institutii monetar – financiare

internationale, precum si prin structuri nationale, regionale si internationale investite cu rol si

functii in reglementarea pietelor monetare, financiare si de credit internationale.

Multe institutii au fost create in timpul sau imediat dupa al doilea razboi mondial, cu

scopul de a elimina decalajele anterioare dintre tari si de a crea un sistem viabil de drepturi si

indatoriri internationale.

Miscarea internationala a mijloacelor banesti si sistemul pietei monetar – financiare

internationale dispune de o structura institutionala adecvata, prin intermediul careia se realizeaza,

in mod concret, fluxurile monetare si se asigura efectuarea operatiunilor specifice activitatilor

monetar – financiare internationale. Aceasta structura include institutii specializate localizate la

nivelul economiilor mondiale (banca centrala si bancile comerciale), bursele si societatile

financiare, agentii economici nonbancari, institutiile guvernamentale, institutii monetar –

financiare internationale si cele regionale. Se viza, în primul rând, găsirea unul etalon valutar

solid sau a unei valute internaţionale precum şi a unei instituţii internaţionale care să o emită,

drept pentru care se impunea o cooperare monetară între toate ţările.

Dar această cooperare implica cedarea unei părţi din suveranitatea naţională, fapt greu de

acceptat în contextul socio-economic din anii '45.

Prin statutele noilor organisme financiar-monetare internaţionale s-a asigurat garantarea

exercitării atributelor de suveranitate şi de independenţă ale ţărilor care ar fi fost interesate să

adere la aceste organisme. Astfel, cu toate că iniţial hotărârile acestor noi organisme financiar-

monetare erau adoptate în mod democratic, prin consens, ele aveau mai mult caracter de

„recomandare”. Ulterior au fost găsite metode democratice de condiţionare a activităţii ţărilor

interesate, angajate în dorinţa de rezolvare a propriilor lor probleme.

Sub egida ONU, în cursul anului 1944, au fost puse bazale noului sistem monetar

internaţional, cu ocazia Conferinţei de la Bretton Woods, care a schimbat radical concepţia de

până atunci în domeniul relaţiilor financiar-monetare, prin introducerea unui spirit de înţelegere

mutuală şi printr-o cooperare lărgită. Conferinţa de la Bretton Woods a marcat trecerea de la

relaţii exclusiv bilaterale la relaţii financiar-monetare multilaterale, bazate pe consens, între toate

ţările participante. La data de 9 mai 1950, Robert Schuman, Ministrul Afacerilor Externe

francez, a anuntat că Franţa propune crearea unei Comunităţi Europene a Cărbunelui si Oţelului

(CECO). Denumită ulterior Declaratia Schuman, acesta constituie piatra fundamentală a

construcţiei europene1.

Sarcinile noului sistem financiar-monetar constau, în linii mari, în alegerea etalonului

monetar, menţinerea cursului de schimb al monedelor naţionale ale ţărilor interesate, asigurarea

convertibilităţii, crearea rezervelor monetare, asigurarea lichidităţilor internaţionale, echilibrarea

balanţelor de plăţi.

În ciuda eforturilor specialiştilor în domeniu, nu s-a putut găsi etalonul monetar ideal,

drept pentru care s-a rămas la etalonul clasic, aur-devize (de fapt, aur-valute), în care rolul-cheie

revenea dolarului.

Conferinţa de la Bretton–Woods a avut efecte remarcabile: au fost puse bazele celor două

organisme financiar-monetare internaţionale, Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi

Dezvoltare (B.I.R.D.) şi Fondul Monetar Internaţional (F.M.I.).

La oricare dintre aceste niveluri distingem:

institutii care efectueaza nemijlocit operatiuni monetar – financiare internationale;

institutii care organizeaza, sprijina si supravegheaza.

14.1.1. Principii de functionarea eficienta a institutiilor financiare international

Institutiile financiare internationale se ghideaza dupa cel putin trei principii de baza2:

promovarea libertatii comertului international si a tranzactiilor de capital;

asigurarea asistentei de specialitate in fiecare tara in vederea mentinerii stabilitatii

economice si monetare interne si externe;

elaborarea politicilor economice luând in considerare interesele tuturor tarilor

membre ale acestor institutii.

Functionarii institutiilor internationale sunt extrem de preocupati de faptul ca, pe

masura ce resursele de capital sunt disponibilizate de comunitatea internationala, ele trebuie

cheltuite. De aceea exista o tendinta de largire a sistemului de creditare, dar este necesar sa se ia

masuri astfel incât sa nu se diminueze calitatea. Din acest punct de vedere este foarte important

ca institutiile sa fie capabile sa-si pastreze competentele pe pietele financiare, la adevarata lor

valoare. Majoritatea institutiilor financiare internationale sunt solide din punct de vedere

financiar. O trasatura esentiala a institutiilor financiare internationale este solidaritatea intre

tarile membre ale acestor institutii. Aceasta poate lua forma unor contributii financiare,

demonstrând bunavointa de a oferi resurse unei institutii care le va distribui pe considerente

supranationale. Contributiile financiare sunt expresie a sprijinului politic; ele trebuie dezbatute in

parlamentul fiecarei tari membre si aceasta dovedeste faptul ca institutiile internationale primesc

un suport politic. Dar, pentru functionarea eficienta a acestor institutii, mult mai important decât

1 Ce este Uniunea Europeanã? Un ghid pentru tinerii români, Ed. Est, Bucuresti, 2001, p. 13. 2 M. Defarges – “Organizaţiile internaţionale contemporane”, pag. 87, Institutul European, Iaşi, 1998

valoarea contributiei financiare este dorinta politica de cooperare intre tarile membre bazata pe

incredere reciproca. Institutiile intocmesc rapoarte detaliate asupra activitatii lor, in care apar si

comentarii critice. Analiza introspectiva si autocritica au un rol benefic in readaptarea si

imbunatatirea activitatii in scopul pastrarii increderii cu care au fost investite institutiile din

partea tarilor membre, partenere.Pentru a-si putea desfasura activitatea independent este foarte

important ca institutiile internationale sa aiba propriile surse de venituri.

Majoritatea institutiile financiare internationale sunt institutiile profitabile. Aceste

institutiile au reusit sa acumuleze rezerve de capital substantiale, care sa le consolideze pozitia in

negocierile cu tarile membre si sa le ofere o siguranta pentru “vremurile grele”.

Un alt factor important in asigurarea succesului institutiilor internationale este

modalitatea in care se iau deciziile. Majoritatea institutiile financiare adopta proceduri in care

voturile depind de puterea economica si financiara a fiecarei tari membre. Votul este adesea legat

de contributia financiara a tarii respective, in acest fel fiind asigurat faptul ca tarile cu cea mai

mare putere economica vor avea si cea mai mare contributie financiara, primind in schimb o mai

mare putere de decizie in cadrul institutiei respective. In practica se constata ca acest sistem

functioneaza avantajos pentru marile puteri economice si indirect pentru intreaga comunitate

internationala.

In general, institutiile internationale care iau decizii pe baza votului diferentiat

functioneaza mult mai eficient si mai prompt decât celelalte institutii care opereaza pe principiul

“o tara, un vot”, cum sunt Organizatiile Natiunilor Unite. Cu toate acestea, in practica se

urmareste pe cât posibil, luarea deciziilor pe baza consensului general.

Fiecare institutie incearca sa creeze un cadru adecvat pentru discutiile de interes

reciproc in care tarile membre sa-si poata lamuri problemele proprii. Cu toate ca tarile recunosc

necesitatea cooperarii, pentru mentinerea comertului liber si a sistemului de plati, in practica este

dificil de acceptat faptul ca acesta atrage dupa sine o ierarhizare a tarilor in cadrul institutiei.

Institutiile financiare internationale sunt apolitice. Statutele lor prevad respectarea

sistemului economic si politic al fiecarui stat membru. Evaluarea cererilor de acordare a

creditelor ia in considerare numai aspectele tehnice, economice si financiare.

Toate institutiile internationale sunt supuse unor presiuni politice de diverse tipuri.

Astfel S.U.A profita uneori de pozitia sa dominanta in cadrul institutiilor internationale,

impunând preferintele politice proprii, in urma consultarilor din cadrul Grupului celor 7.

Existând conflicte ideologice internationale, este foarte important sa nu fie luate in consideratie

preferintele politice. Sistemul de evaluare a cererilor de imprumut ar fi total paralizat daca ar lua

in considerare aspecte politice cum ar fi standardele democratice ale sistemului de administratie

publica sau respectarea drepturilor omului. Caracterul apolitic al acestor institutii trebui mentiunt

si protejat in permanenta.

Pe plan international functioneaza institutii monetar – financiare specializate: FMI,

BIRD si intregul grup al Bancii Mondiale, ca si mai vechea decât ele, Banca Reglementelor

Internationale.

Rolul lor depaseste cu mult pe acela al unei simple banci, printre obiectivele lor

figurând dezvoltarea si organizarea cooperarii monetar – financiare a statelor, asigurarea de

asistenta si sprijin financiar pentru dezvoltarea schimburilor, mentinerea stabilitatii si echilibrului

pe plan valutar, a echilibrului balantelor de plati, sustinerea financiara a cresterii economice in

tarile membre si cu deosebire in cele mai putin dezvoltate3.

14.1.2. Cadrul organizatoric

Activitatea monetar – financiara internationala, atât de ampla si de complexa astazi,

presupune pentru desfasurarea sa institutii specializate, mijloace si modalitati de organizare,

supraveghere si reglare a acestei activitati si a relatiilor generate de ea. Funcţionarea sistemului

instituţionalizat al activităţii financiar-monetare a fost concepută în cadrul unor organizaţii

internaţionale guvernamentale, care, în funcţie de numărul ţărilor participante şi de misiunile ce

le-au fost atribuite, pot fi grupate în agenţii specializate ale O.N.U. şi organisme financiare

regionale.

A. Agenţiile specializate ale Organizaţiei Naţiunilor Unite

Fondul Monetar Internaţional

Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (Grupul Băncii

Mondiale)

B. Instituţii financiar-valutare (monetare) regionale

Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare

Banca Europeană de Investiţii

Banca Reglementelor Internaţionale

Banca Africană pentru Dezvoltare

Banca Americii Centrale pentru Integrare Economică

Banca Arabă pentru Dezvoltare Economică în Africa

Banca Interamericană de Dezvoltare

Fondul Monetar Arab şi

Sistemul Monetar European

Sectiunea 14.2. Fondul Monetar Internaţional

În anii '30 ţările se aflau sub presiunea cotei aurului care fusese reintrodusă după primul

război mondial, cu rate de schimb considerate nerealiste. În acest timp lira sterlină a fost

reevaluată, iar când aceasta a renunţat la cotaţia în aur, în 1931, mai multe ţări s-au întrecut în

graba lor de a devaloriza, dând naştere devalorizărilor competitive. În această perioadă, unele

state au adoptat măsuri de natură a-şi proteja industriile naţionale. Toate aceste acţiuni nu au avut

ca efect decât prăbuşirea comerţului, în perioada 1929-1932, valoarea comerţului scăzând cu

peste 60%. Cei doi gânditori, Keynes şi White, au avut păreri diferite asupra modului de acordare

a asistenţei financiare. Keynes vedea instituţia internaţională ca pe o bancă mondială centrală,

White vedea ca sursă a asistenţei financiare contribuţia ţărilor membre, conferind astfel instituţiei

3 A. Cajal – “Relaţii monetare şi financiare internaţionale”, pag. 20, Ed. Bucura Nouă, Bucureşti, 1997.

un puternic caracter de cooperare şi posibilitatea unui control mai sever asupra politicii ţărilor

care beneficiau de credite. John Maynard Keynes de la Trezoreria Marii Britanii şi Harry Dexter

White de la Trezoreria SUA au conceput aproape simultan planuri pentru instaurarea unui sistem

monetar nou, menit a stabiliza ratele de schimb şi a propulsa comerţul liber.

Fondul Monetar Internaţional a fost creat la Conferinţa monetară financiară a

Naţiunilor Unite de la Bretton Woods, din 1944 şi a început să funcţioneze la 1 martie 1947.

Aici s-au întâlnit la 22 iulie 1944 reprezentanţii a 44 de state care au reflectat asupra

viitorului economic. Dintre statele participante 8 reprezentau Africa, Asia, Orientul Mijlociu şi

mai puţin de 30 erau ţări în curs de dezvoltare.

Pentru ca F.M.I. să-şi înceapă activitatea era nevoie de acordul unui unmăr de ţări ale

căror cote de participare la capitalul F.M.I. să însumeze cel puţin 65% din acesta. Această cerinţă

a fost realizată la 27 noiembrie 1945, când statutul Fondului a fost semnat şi ratificat de 29 de

guverne totalizând 80% din cotele părţi, ceea ce a permis intrarea în vigoare a acordului F.M.I.

Asa cum am aratat activitatea oficială a F.M.I. a început la 1 martie 1947 şi primul său

exerciţiu financiar s-a încheiat la 30 iunie 1947. La sfârsitul anului 1995, F.M.I. cuprindea 181

de tari membre, avea disponibilitati de 154,3 mld. DST (la 30 aprilie 1994) care proveneau din:

cotele-parti ale tarilor participante 144,9 mld. DST, iar restul din alte varsaminte speciale, din

care aur circa 3217 tone4.In perioada 1980 – 1990 aproape 40 de tari (printre care si cele care

provin din lumea comunista) au aderat la F.M.I. 5

. F.M.I, institutie specializata a O.N.U.,

supravegheaza buna functionare a sistemului. Alaturi de O.N.U. si G.A.T.T., este una dintre cele

mai mari constructii institutionale concepute de Statele Unite si intr-o masura mai mica de

Regatul Unit al Marii Britanii, la sfârsitul celui de al doilea razboi mondial.Statele membre ii

platesc F.M.I. in functie de anvergura lor economica o suma totala in aur, devize si moneda

nationala. Aceste varsaminte le fixeaza cota-parte ce determina numarul de voturi in deliberarile

Fondului, ca si importanta tragerilor la care pot participa in cadrul institutiei. Accesul la aceste

trageri atrage masuri de supraveghere si control din partea F.M.I. Statele membre îi plătesc

F.M.I. în funcţie de anvergura lor economică o sumă totală în aur, devize şi monedă naţională.

Aceste vărsăminte le fixează cota-parte ce determină numărul de voturi în deliberările Fondului,

ca şi importanţa tragerilor la care pot participa în cadrul instituţiei. Accesul la aceste trageri

atrage măsuri de supraveghere şi control din partea F.M.I. România a devenit membru al FMI

din 1972 (cota de participare la capitalul FMI era, la finele anului fiscal 1993, de 754,1 milioane

DST)3. În 1992 a existat o nouă creştere bruscă a numărului de membri FMI, datorită aderării a

15 republici din fosta Uniune Sovietică, în prezent FMI numărând 182 de ţări membre.

Functii. Principala functie a F.M.I. este aceea de a supraveghea sistemul monetar

international. Din aceasta functie principala deriva alte câtevafunctii: supravegherea politicii

monetare si a ratei de schimb din tarile membre, elaborarea de recomandari privind politica

financiara pentru membri si acordarea de credite pentru tarile cu dificultati in balanta de plati.

Rolul cel mai important pe care il detine Fondul este acela de manager al unui sistem

4 P. Bran – “Relaţii Financiare şi Monetare Internaţionale”, pag. 253, Ed. Economică. 5 P. M. Defarges – “Organizaţiile internaţionale contemporane”, pag. 46, Institutul European, Iaşi, 1998.

monetar international ordonat, previzibil si stabil, cu granite deschise si care sa ofere cadrul

necesar unei cresteri echilibrate in comertul mondial si in economiile tarilor membre. In acest

sens F.M.I. functioneaza ca un organism permanent de consultanta, in care membrii coopereaza

si participa activ in sfera monetara internationala6.

Scopurile F.M.I. 7

De a promova cooperarea monetara international;

De a facilita extinderea si cresterea echilibrata a comertului international si de a

contribui astfel la promovarea si mentinerea unui nivel inalt al angajarilor si al venitului

real si de a dezvolta resursele productive ale tuturor tarilor membre, ca obiectiv principal

al politicii economice;

De a promova stabilitatea schimbului, de a mentine disciplina in acordurile de schimb

dintre membri si de a evita deprecierea schimbului competitive;

De a asigura asistenta in stabilirea unui sistem multilateral de plati pentru tranzactiile

curente dintre membri si in eliminarea restrictiilor in schimbul international care

stânjenesc dezvoltarea comertului international;

De a da incredere membrilor, prin disponibilizarea temporara a resurselor generale ale

Fondului;

De a micsora durata si intensitatea dezechilibrului din balantele de plati internationale.

Scopul sau este clar: sa impiedice revenirea catastrofelor din anii ’30 (scaderea brusca a

activitatii economice, inchiderea frontierelor, manipularile monetare, venirea la putere a

regimurilor dictatoriale), printr-un liberalism organizat, combinând, cu ajutorul statelor, respectul

fata de disciplinele precise cu o cooperare internationala puternica, in scopul de a le ajuta pe cele

care se afla in dificultate. Acesta este rolul F.M.I.-ului in domeniul monetar8.“Sistemul ideal ar

consta in mod sigur in fondarea unei banci supranationale care sa aiba cu toate bancile centrale

nationale relatii asemanatoare celor care exista intre fiecare banca centrala si bancile sale

subordonate”9

Statutul F.M.I.-ului adoptat la Bretton Woods contine 31 de articole care definesc

obiectivele si regulile sale de functionare. Primul articol se refera la rolul F.M.I.-ului, articolul

IV la regimul schimburilor fixe si stabilitatea schimburilor, articolul VIII la convertibilitatea

monedelor, iar articolul V la facilitatile de credit.

Organizarea - F.M.I. este condus in mod oficial de Consiliul Guvernatorilor.

Guvernatorii decid asupra problemelor importante, cum ar fi cresterea capitalului Fondului,

aderarea de noi membrii sau acordarea drepturilor speciale de tragere. In competenta consiliului

Guvernatorilor, intră câte un reprezentant din ţările membre, numit prin alternanţă, care pot fi

miniştrii de finanţe ori guvernatorii băncilor centrale ale statelor în cauză. Deciziile sunt luate

prin vot proporţional, fiecare ţară are un număr mic de voturi de bază, care se multiplică

proporţional cu mărimea cotei de participare.Astfel, puterea de votare este semnificativ

6 A. F. P. Bokker – “Instituţii financiare internaţionale”, Ed. Antet, pag. 28-29, Oradea, 1997. 7 Articolul 1 din Prevederile Acordului de Înfiinţare al F.M.I. 8 P. M. Defarges – “Organizaţiile internaţionale contemporane”, pag. 42, Institutul European, Iaşi, 1998. 9 J. M. Keynes – “Traite sur la monnail”.

determinată de contribuţia financiară în cadrul F.M.I., care, la rândul ei, este stabilită în funcţie

de indicatorii economici şi financiari ai fiecărei ţări.

Deciziile politice curente sunt luate de catre Consiliul Executiv, caruia guvernatorii ii

deleaga aplicarea politicii F.M.I. Acest consiliu este compus din 24 de directori executivi care se

intâlnesc cel putin de trei ori pe saptamâna. Cele cinci tari cu cea mai mare cota de participare –

S.U.A., Marea Britanie, Germania, Franta si Japonia – au dreptul la câte un director permanent

fiecare. Cel mai important organism care traseaza politica F.M.I. este Comitetul Interimar, a

carui presedentie este asigurata prin rotatie.

Consiliul executiv este prezidat de directorul general, numit pe o perioadă de 5 ani. Lor le

este delegată competenţa punerii în practică a politicii promovată de acest mecanism.

Facilitati de credit 10

. Statutul F.M.I. prevede pentru tarile membre posibilitatea de a face

apel la resursele sale financiare. Acordarea de credite urmareste sa usureze adoptarea de politici

de deschidere si de liberalizare, asigura autoritatile ca o finantare va fi disponibila pentru a

compensa eventualul impact al acestor politici asupra balantelor de plati. F.M.I.-ul incurajaza

astfel, prin acordarea acestor credite, politici vizând realizarea monedei liber convertibile,

liberalizarea schimburilor externe si facilitarea miscarilor de capital international. In acelasi mod,

aceste credite incurajaza tari, care se confrunta cu un deficit al balantei de plati, sa nu aplice

politici nefaste pentru comunitatea internationala, cum ar fi devalorizarea competitiva sau

blocarea schimburilor externe.Statutul precizeaza ca aceste resurse au un caracter temporar, caci

acordarea continua de credite pe termene medii sau lungi ar putea incuraja mentinerea de politici

nefaste.La aderarea în FMI fiecare ţară membră contribuie cu o anumită sumă de bani, numită

cotă subscripţie. Cota determină importanţa şi mărimea votului în cadrul FMI, accesul la

facilităţile creditelor FMI şi alocarea de DST (drepturi speciale de tragere). DST-urile sunt

lichidităţi internaţionale create de FMI, folosite de băncile centrale naţionale în circuit închis.

Orice ţară membră îşi poate schimba DST-urile cu alte ţări membre, primind în schimb valută

forte. Schimbul se face prin intermediul FMI care ţine evidenţele aferente. Toate tranzacţiile FMI

sunt convenite şi încheiate în DST.

Ţările membre plătesc un sfert din cotă în DST sau într-o monedă internaţional acceptată, de

obicei dolari, şi trei sferturi în propria monedă. Cota limitează gradul în care se poate apela la

finanţare prin creditare din partea Fondului şi valoarea creditului care poate fi obţinut din partea

FMI. Cota de participare a unei ţări membre este determinată după o formulă cu variabile

financiar-economice, cum ar fi produsul intern brut, contul curent al balanţei de plăţi şi mărimea

rezervelor oficiale. De regulă, aceste cote sunt revizuite o dată la 5 ani (cea mai importantă

revizuire de până acum a fost cea făcută în 1992). Fondurile de care dispune FMI pentru

acordarea creditelor sunt exprimate în diferite monede naţionale şi în DST. Dacă o ţară solicită

credit Fondului, aceasta foloseşte o metodă specială: se împrumută valută general acceptată de la

FMI şi se returnează echivalentul în moneda naţională. Acest procedeu poartă numele de

„tragere" în cadrul Fondului. FMI este finanţat din rezervele oficiale ale ţărilor a căror monedă

este folosită de FMI. Ajutorul financiar acordat de FMI se bazează pe sistemul tranşelor de credit

10 P. Lenain – “F.M.I.-ul”, pag. 38, Ed. CNI Coresi, 2000.

în care fiecare tranşă reprezintă 25% din cota de participare a ţării respective la Fond. Prima

tranşă este uşor de obţinut pentru ţările cu probleme în balanţa de plăţi. Pentru acordarea

următoarelor tranşe, problema se pune în mod diferit, astfel că ţara care solicită ajutorul financiar

trebuie să adopte un program politic elaborat în colaborare cu FMI. Se pune problema unor

condiţii, a unor criterii de performanţă care pot fi folosite pentru a monitoriza progresele

programului. Creditul este luat în etape şi modificat după gradul în care sunt îndeplinite

condiţiile impuse.Aceste facilităţi de creditare, inclusiv prima tranşă, sunt limitate la maximum

100% din cota de participare şi trebuie reconsiderate în termen de 5 ani.

Fondul are două tipuri de facilităţi de creditare.

facilitatea de finanţare compensatorie şi

facilitatea stocului tampon.

in 1974 a apărut o nouă facilitate de finanţare extinsă (FFE/EFF).

Pentru toate împrumuturile finanţate de FMI din resurse proprii rata dobânzii este aceeaşi

şi se calculează la fiecare şase luni. Această rată se determină pe baza veniturilor nete ale

Fondului şi a remuneraţiei plătite de FMI ţărilor creditoare de a căror valută se foloseşte.

După prima criză a petrolului, Fondul a deschis, în anii 1974 şi 1975, o facilitate de

creditare pentru ţările afectate de creşterile mari ale preţului petrolului. În 1979, când s-a creat o

facilitate suplimentară - cunoscută şi sub numele de facilitatea Witteveen - s-au impus mai multe

condiţii. Conform acestei facilităţi, ţările cu un deficit substanţial în raport cu cota de participare,

puteau obţine un credit mult mai mare decât ar fi fost posibil în condiţii obişnuite.

Cel mai nou timp de facilitate specială este facilitatea de transformare sistemică

(FTS/STF), înfiinţată special pentru ţările din fostul bloc estic, în anul 1993, ca un mecanism de

acoperire în stabilirea metodelor de lucru cu FMI şi a unei politici de comunicare. Sub această

facilitate, ţările aliate în tranziţie către economia de piaţă pot împrumuta 50% din cota de

participare, în două tranşe, cu termene flexibile. În prezent, aproximativ 20 de ţări membre au

beneficiat sau încă mai beneficiază de această facilitate, însumând peste 5 miliarde dolari.

Condiţiile pe care FMI le impune pe lângă facilităţile de creditare nu pot constitui o

compensaţie standard, deoarece motivaţiile pentru echilibrarea balanţei de plăţi diferă. Condiţiile

vizează întotdeauna reechilibrarea balanţei interne şi externe şi stabilitatea preţurilor. Programul

conceput pentru situaţii obişnuite, normale, prevede măsuri de politică fiscală şi monetară,

politica în domeniul ratei de schimb, reforma în sectorul public, liberalizarea comerţului şi

reforme în sectorul financiar şi pe piaţa muncii.

Acordarea de credite urmăreşte să uşureze adoptarea de politici de deschidere şi de

liberalizare, asigură autorităţile că o finanţare va fi disponibilă pentru a compensa eventualul

impact al acestor politici asupra balanţelor de plăţi. F.M.I.-ul încurajază astfel, prin acordarea

acestor credite, politici vizând realizarea monedei liber convertibile, liberalizarea schimburilor

externe şi facilitarea mişcărilor de capital internaţional.

În acelaşi mod, aceste credite încurajază ţări, care se confruntă cu un deficit al balanţei de

plăţi, să nu aplice politici nefaste pentru comunitatea internaţională, cum ar fi devalorizarea

competitivă sau blocarea schimburilor extern.

Statutul F.M.I.-ului adoptat la Bretton Woods conţine 31 de articole care definesc

obiectivele şi regulile sale de funcţionare. Primul articol se referă la rolul F.M.I.-ului, articolul

IV la regimul schimburilor fixe şi stabilitatea schimburilor, articolul VIII la convertibilitatea

monedelor, iar articolul V la facilităţile de credit

Perspective

Una dintre problemele cu care a fost confruntat FMI-ul în perioada anilor '90 a fost

aceea de a reconcilia caracterul monetar al instituţiei cu creditarea pe termen lung şi cu

creşterea termenelor pentru creditele acordate de Fond.

Creditul FMI nu este suficient pentru rezolvarea problemelor. Este esenţial ca ţările

care primesc credite să aplice o politică de ajustare adecvată. Guvernele trebuie şi

acordă o mai mare atenţie recomandărilor FMI.

FMI joacă un rol important în reformele din Europa de Est şi fostele republici

sovietice. Creditele acordate de FMI acestor ţări au totalizat în perioada 1994-1996

aproximativ 15 miliarde DST.11

Sub preşedinţia lui Paul Volcker, fostul preşedinte al Consiliului US Federal Reserve,

Comisia pentru viitorul Instituţiilor Bretton Woods a întocmit un raport asupra rolului

FMI şi al Băncii Mondiale în cadrul sistemului monetar internaţional şi al procesului

de dezvoltare. Comisia a prezentat acest raport cu ocazia jubileului Instituţiilor Bretton

Woods din 1994. Raportul arată faptul că FMI trebuie să se concentreze mai mult

asupra funcţiilor de bază şi să joace un rol mai activ în posibila reformă a sistemului

monetar internaţional.Mai general, s-a propus fuzionarea FMI cu Banca Mondială,

astfel încât sarcina FMI de supraveghere a sistemului monetar internaţional ar fi

suprimată şi ar rămâne numai o instituţie pentru Lumea a Treia. 12

Sectiunea 14.3. Banca Mondială

Concomitent cu infiintarea in 1944, la Bretton Woods, a Fondului Monetar International

s-a decis si crearea unei banci internationale care sa se axeze pe finantarea si reconstructia

economiiloe europene, slabite in timpul celui de al doilea razboi mondial: Banca Internationala

pentru Reconstructie si Dezvoltare (B.I.R.D.), aceasta banca este cunoscuta in general sub

numele de Banca Mondiala si acest termen generic include si institutiile inrudite, infiintate

ulterior si având functii specifice: Corporatia Financiara Internationala (CFI) si Asociatia pentru

Dezvoltarea Internationala (ADI).

Scopul principal al tuturor acestor institutii este acelasi: promovarea progresului

economic si social in tarile in curs de dezvoltare, prin cresterea productivitatii economice.

Institutiile mentionate acorda credite si imprumuturi si ofera consultanta tehnica si economica in

sectorul public si privat din tarile in curs de dezvoltare.

11 Bakker Age F.B., op. cit., p. 56-58. 12. Bakker Age F.B., op. cit., p. 37-41

In primii ani de existenta, Banca Mondiala a acordat câteva imprumuturi pentru

reconstructtia Frantei, Olandei, Danemarcei si Japoniei, pentru a le ajuta la finantarea

reconstructiei economiilor lor.

Capitalul Bancii este format din subscriptiile statelor sale membre. 80% din capitalul

subscris poate fi cerut in orice moment de Banca Mondiala pentru a face fata la rambursarea de

imprumuturi sau garantii.

Banca Mondiala trebuie sa se asigure de rentabilitatea proiectului finantat si de

capacitatea celui care imprumuta de a rambursa imprumutul acordat.

Structura financiara prevazuta pentru Banca Mondiala este in mod singular diferita de

cea a FMI-ului. Fondul functioneaza prin punerea in comun a devizelor, pe care statele membre

le pot imprumuta temporar, in timp ce Banca Mondiala are o structura mai clasica de intermediar

financiar insarcinat cu acordarea de imprumuturi obtinut pe piata de capital. Fondul trebuie sa

acorde credite pe termen scurt destinate restabilirii balantei de plati, in timp ce Banca Mondiala

trebuie sa se angajeze in ajutorarea pe termen lung a proiectelor de investitie. 13

Pentru a-si indeplini activitatile, banca Mondiala dispune de un personal de peste 7000

persoane (2000 numai pentru Fond) si peste 40 de reprezentanti in toata lumea. Personalul are un

evantai impresionant de competente: economisti, ingineri, urbanisti, agronomi, statisticieni,

juristi etc. Ea are nevoie de un astfel de evantai de competente, caci operatiunile sale acopera un

vast demeniu de activitate.

Drepturile tarilor membre ale bancii sunt :14

contractarea de imprumuturi pentru investitii

contractarea de imprumuturi pentru finantarea pe baza de program

participarea la licitatiile internationale organizate de Banca Mondiala, pentru

adjudecarea lucrarilor finatate de aceasta.

obtinerea de asistenta tehnica pentru anumite lucrari de specialitate

termene maxime de pâna la 20 ani.

Obligatiile pe care trebuie sa si le asume statele membre sunt:

aderrarea prealabila la F.M.I;

participarea la capitolul pe actiuni al bancii;

furnizarea de informatii si date privind situatia economica si financiara a

tarii, in vederea fundamentarii politicii de imprumuturi a bancii, fata de tara

respectiva.

România a aderat la Banca Mondiala la 15 decembrie 1972, iar pâna acum a obtinut

imprumuturi pentru realizarea unor investitii importante in agricultura, industrie, energie,

transporturi.

Structura Bancii este relativ complexa, deoarece ete formata din mai multe institutii,

având funcţii specifice: Corporaţia Financiară Internaţională (CFI) şi Asociaţia pentru

13. P. Lenain – “F.M.I.-ul”, pag. 41, Ed. CNI Coresi, 2000. 14 D.D. Şaguna – Drept financiar şi fiscal, Ed. Oscar Print, Bucureşti, vol 1, 1997 pg.238..

Dezvoltarea Internaţională (ADI). Are structuri echivalente cu Fondul Monetar Internaţional; de

altfel, nici un stat nu este admis ca membru B.I.R.D., dacă nu a aderat iniţial la F.M.I..

Banca Mondială sau Grupul Băncii Mondiale, aceste nume generice incluzând şi

instituţiile înrudite BIRD, înfiinţate ulterior şi care au funcţii specifice: Corporaţia Financiară

Internaţională (IFC/CFI) şi Asociaţia pentru Dezvoltare (IDA/ADI), Agenţia de Garantare

Multilaterală a Investiţiilor (AGMI/ MIGA) şi Centrul Internaţional pentru Arbitrajul în

Investiţii. Aceste instituţii au ca scop principal promovarea progresului economic şi social în

ţările în curs de dezvoltare prin creşterea productivităţii economice. Instituţiile ce compun

Grupul Băncii Mondiale acordă credite şi împrumuturi, oferă consultanţă tehnică şi economică în

sectorul public şi privat din ţările în curs de dezvoltare şi acţionează ca un catalizator în

stimularea fluxului de capital privat din aceste state. În acelaşi timp, cele 181 de ţări membre ale

Băncii Mondiale sunt şi membre ale CFI şi ADI.

În cele 4 decenii de existenţă, la început singură, apoi în tandem cu filiala sa specializată

ADI, Banca Mondială a furnizat ajutoare sub formă de împrumuturi, respectiv credite, care au

stat la baza creării şi progresului multor ramuri şi sectoare economice şi sociale din ţările

angajate pe calea unei vieţi proprii şi independente economic. Împrumuturile oferite de BIRD,

diferite de creditele ADI, sunt destinate finanţării unor proiecte sau programe de înaltă calitate,

care duc la dezvoltare economică, dar pentru care nu există finanţare din surse private în condiţii

satisfăcătoare. Banca Mondială finanţează în general proiecte specifice de reconstrucţie şi

dezvoltare bine precizate, eficiente şi prioritare, urmărind, totodată, menţinerea destinaţiei

fondurilor alocate. Toate împrumuturile Băncii Mondiale sunt acordate guvernelor sau

instituţiilor care prezintă garanţii guvernamentale, Banca Mondială fiind o instituţie

interguvernamentală.

Au fost dezvoltate două programe de împrumut: împrumuturi pentru ajustare

structurală şi sectorială.Conform programului de ajustare structurală, împrumuturile au ca scop

îmbunătăţirea modului de funcţionare a economiei şi întărirea exportului.Împrumuturile pentru

ajustare sectorială au ca scop aprovizionarea promptă cu resurse, în vederea reformării sectorului

economic privat.

Deoarece resursele pentru ambele programe pot fi folosite pentru finanţarea importului,

ele constituie de fapt un sprijin pentru balanţa de plăţi.

În concluzie, Banca Mondială a fost supusă unor schimbări majore trecând de la

finanţarea proiectelor specifice - investiţii în capacităţi de producţie şi în infrastructură - la

programe corelate, non-proiecte, care au ca scop nu numai susţinerea procesului de dezvoltare, ci

şi îmbunătăţirea sistemului economic.

Asistenţa tehnică finanţată de către Bancă a crescut foarte mult în ultimii ani, ea

însumând peste 1 miliard $ anual. De asemenea, banca elaborează proiecte de asistenţă tehnică

finanţate de Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare.

Banca se autofinanţează în principal prin obţinerea de capital de pe pieţele

internaţionale - această sursă de finanţare acoperă 85% din resurse - în special sub formă de

obligaţiuni pe termen mediu şi lung şi prin plasarea particulară de titluri la guverne, bănci

centrale şi comerciale. Banca Mondială împrumută în diferite monede, în funcţie de condiţiile

de pe pieţele financiare în cauză şi de consimţământul dat de autorităţi, cu scopul de a dispersa

riscul. Domeniul vast de activităţi şi credibilitatea excelentă conferă Băncii Mondiale o poziţie

importantă în lumea financiară mondială.

Sectiunea 14.4. Alte institutii financiare si de reglementare

14.4.1. Banca Reglementelor Internaţionale (B.R.I.)

Este cea mai veche dintre instituţiile financiare internaţionale, este un organism

interguvernamental, cu sediul la Basel (Elveţia), înfiinţată în 1930, în urma conferinţei de la

Haga care s-a ocupat de plata reparaţiilor de război germane după primul război mondial în

cadrul planului Young. Principalele ţări implicate în război au căzut de acord cu guvernul

Elveţiei neutre să fondeze o bancă la Basel la care să fie membre numai băncile centrale şi care

să aibă imunitate efectivă în raport cu legile naţionale ale statelor membre. B.R.I. urma să

răspundă de reglementarea reparaţiilor de război germane, de unde şi denumirea de “reglemente”

din numele instituţiei.

B.R.I. este o companie pe acţiuni cu răspundere limitată ai cărei 33 de acţionari cuprind

aproape toate băncile europene centrale, precum şi băncile centrale ale Australiei, Canadei,

Japoniei şi Africii de Sud. Unele bănci centrale, inclusiv Rezervele Federale ale S.U.A. au

vândut din acţiunile lor iniţiale la B.R.I., băncilor comerciale, astfel încât 15% din acţiuni sunt

deţinute de acţionari particulari, în principal din Europa 12)

.

România a participat la B.R.I., încă din 1930, prin Banca Naţională care a subscris un

capital de 20 milioane franci elveţieni, capitalul iniţial al B.R.I. fiind de 1,5 miliarde franci

elveţieni .

Principalele departamente ale B.R.I. sunt: departamentul monetar şi economic (au

specialişti de înaltă valoare unde este analizată situaţia monetară internaţională) şi departamentul

bancar care realizează tranzacţiile financiare de piaţă. Personalul B.R.I. este de aproximativ 500.

Funcţiile B.R.I. sunt expuse pe larg în statut, astfel încât banca poate răspunde

corespunzător situaţiei în permanentă schimbare a sistemului financiar internaţional.

B.R.I. a fost înfiinţată ca o bancă a băncilor centrale dar în multe privinţe funcţionează ca

o bancă comercială. Băncile centrale depozitează o parte a resurselor lor în monedă oficială la

B.R.I., care le reinvesteşte pe piaţa eurodevizelor sau pe pieţele naţionale. B.R.I. asigură un

manageriat flexibil al resurselor încredinţate.

Funcţia bancară îndeplinită de B.R.I., consacrată structurii financiare, include furnizarea

de credite băncilor centrale care nu dispun de lichidităţi. Aceasta este o consecinţă directă a celei

mai importante funcţii a B.R.I. şi anume promovarea cooperării între băncile centrale. Această

cooperare este în întregime voluntară; nu există un transfer oficial de autoritate către B.R.I.

Conform prevederilor statutare, B.R.I. efectuează următoarele operaţiuni:

primeşte şi constituie depozite în favoarea băncilor centrale;

cumpără, deţine şi vinde aur în contul său şi al băncilor centrale;

acordă credite băncilor centrale;

se ocupă de cumpărarea sau vânzarea de cecuri, cambii şi alte titluri de credit .

Obiectivele B.R.I. sunt: să promoveze cooperarea băncilor centrale şi să asigure

posibilităţi suplimentare operaţiunilor financiare internaţionale; să acţioneze ca mandatar sau

agent în privinţa reglementărilor financiare internaţionale ce i-au fost încredinţate prin acorduri

între părţile interesate (Articolul 3).

B.R.I. elaborează multe statistici pentru băncile centrale, îndeosebi asupra pieţelor

internaţionale de capital şi de credit. A alcătuit cea mai mare bază de date statistice financiare din

lume. Pe baza analizelor acestor date, facilitată de faptul că B.R.I. însuşi este un operator

important de piaţă, B.R.I. întocmeşte rapoarte cu privire la tendinţele semnificative şi indică

deficienţele şi perturbările potenţiale. Aceste rapoarte, dintre care multe sunt publicate, sunt

discutate de Comitetul Permanent al Eurodevizelor, cuprinzând experţi ai Grupului celor Zece.

Ca instituţie financiară cu orientare europeană, B.R.I. asigură multe servicii pentru

băncile centrale ale Grupului celor Zece şi ale Uniunii Europene. Ea nu este numai o bancă

propriu-zis, ci şi o instituţie prestatoare de servicii pentru băncile centrale cu funcţii de

administrator sau de agent. Înainte de înfiinţarea Institutului Monetar European, B.R.I. a asigurat

cazare şi sprijin pentru secretariatul Comitetului Guvernatorilor Băncilor Centrale al Pieţei

Comune. Din 1986, B.R.I. a organizat decontarea (clearing) tranzacţiilor private ECU de către

băncile comerciale. Lipsurile temporare de lichidităţi trebuie înlocuite de băncile comerciale

participante prin sistemul de clearing. În cadrul sistemului de clearing sunt 45 de bănci

comerciale organizate în Asociaţia Bancară ECU. Recent B.R.I. a devenit agentul pentru

aranjamentele colaterale legate de restructurarea datoriei Braziliei către băncile comerciale.

Structura financiară a B.R.I. se caracterizează printr-un grad înalt de lichidităţi. Băncile

centrale care îşi depozitează o parte a rezervelor de aur şi valută la B.R.I. trebuie să fie sigure că

depozitele lor, în caz de nevoie, pot fi disponibilizate imediat la cerere. Tranzacţiile B.R.I.

produc un profit, parţial datorită existenţei unei marje mici de dobândă, aşa că B.R.I. nu are

nevoie de ajutor financiar. Ca urmare, B.R.I. are o poziţie unică şi foarte independentă printre

instituţiile financiare internaţionale. Ea este după F.M.I. al doilea stâlp al sistemului monetar

internaţional oficial.

14.4.2. Corporaţia Financiară Internaţională

În anul 1956 a fost înfiinţată Corporaţia Financiară Internaţională (CFI/ IFC), cu scopul

de a dezvolta sectorul privat în ţările în curs de dezvoltare. În cadrul Grupului Băncii Mondiale,

Corporaţia completează în esenţă două lacune ale Băncii Mondiale. În primul rând, rezolvă

problemele investiţiilor fără garanţia guvernelor, iar în al doilea rând furnizează capital sub

formă de participaţii şi împrumuturi pe termen lung, în scopul finanţării unor proiecte industriale,

iniţiate de investitorii locali sau străini în ţările lumii a treia. Condiţiile de finanţare impuse de

CFI sunt corelate cu condiţiile de piaţă şi de aceea ele sunt mai dure decât cele ale Băncii

Mondiale. Activitatea CFI este condusă de acelaşi Consiliu Executiv ca şi Banca Mondială.

Capitalul CFI este evaluat la un total de 2,3 miliarde dolari şi este un capital achitat integral, CFI

neavând capital garantat. Din anul 1984 CFI a contractat împrumuturi de pe pieţele internaţionale

de capital şi de la băncile comerciale.

CFI a înfiinţat mai multe fonduri de investiţii, la care deţine acţiuni şi care sunt folosite

pentru a dobândi participare la întreprinderi. Aceste fonduri sunt folosite şi pentru a susţine

dezvoltarea burselor din ţările în curs de dezvoltare mai avansate.

CFI nu se implică activ în managementul afacerilor, dar deţine un loc în Consiliul de

Administraţie. În concordanţă cu obiectivul de a deţine numai temporar o cotă din firmele

private, CFI vinde acţiunile pe care le deţine, de îndată ce firma respectivă este suficient de

solidă pentru a-şi continua activitatea pe cont propriu. Vânzarea se face adesea cu un beneficiu

pentru corporaţie. CFI caută, pe cât posibil, să vândă acţiunile pe care le deţine unor cetăţeni

din ţara respectivă, susţinând astfel consolidarea sectorului privat în ţările în curs de dezvoltare.

CFI s-a implicat activ în procesul de privatizare din ţările Europei de Est şi din fosta

Uniune Sovietică.

CFI organizează licitaţii, la care cetăţenii ţării respective şi uneori chiar societăţi străine

pot cumpăra diverse firme.

Activităţile CFI pot fi comparate, la o scară redusă, cu cele ale BIRD şi ale IDA, în

principal datorită faptului că CFI se ocupă de proiectele private pentru care nu se găseşte o

finanţare suficientă şi în termeni acceptabili. În acelaşi timp însă, proiectele cu finanţare CFI

trebuie să se bucure de o cofinanţare din fonduri private. În realitate, această cerinţă poate fi

îndeplinită cu succes în cazul unor proiecte foarte atent selecţionate, din care banii sunt returnaţi

rapid.

Sectoarele în care CFI s-a implicat cel mai mult sunt industria materialelor de construcţii,

în special a cimentului, şi industria fierului şi oţelului. Acţiunile în ţările cu un venit scăzut au

reprezentat în ultimii ani aproximativ de 25% din portofoliul CFI.

14.4.3. Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (IDA)

În anul 1960 a fost înfiinţată Asociaţia pentru Dezvoltare Internaţională (AID/IDA),

având rolul de a sprijini ţările cele mai sărace cu împrumuturi pe termen lung, până la 40 de ani.

Misiunea IDA este de a acorda împrumuturi ţărilor celor mai sărace ţări ale lumii

(PIB/loc.<1.000 USD) în condiţii favorabile: pe termen foarte lung, fără dobândă, cu o perioadă

de graţie de până la 10 ani. IDA contribuie la oferirea accesului la servicii de bază mai bune

(cum ar fi învăţământul, îngrijirea medicală, aprovizionarea cu apă) şi susţine reforme şi

investiţii destinate creşterii productivităţii şi creării de locuri de muncă. Această asistenţă este

vitală pentru ţări care au o capacitate minimă sau inexistentă de a împrumuta în condiţiile pieţei.

IDA nu are un capital propriu, dar primeşte donaţii din partea ţărilor industrializate pentru

a finanţa împrumuturile. De asemenea, o parte din venitul net al BIRD este transferat la ADI. În

prezent, IDA numără 160 de membri.

Din IDA fac parte două grupuri de membri: primul grup este format din 22 de ţări

industrializate şi bogate în petrol, iar grupul al doilea din toate celelalte ţări membre. Ţările din

primul grup efectuează donaţiile lor în valută convertibilă, mărimea acestora fiind proporţională

cu participaţia la Banca Mondială.Aceste donaţii provin din bugetele de ajutor pentru dezvoltare.

Ţările din al doilea grup plătesc 10% din primul depozit în valută convertibilă şi 90% în monedă

naţională.

IDA este condusă şi administrată în acelaşi fel ca şi Banca Mondială. Preşedintele,

guvernatorii şi directorii băncii au funcţii similare şi în cadrul IDA. Ţările în curs de dezvoltare

deţin o putere decizională mai mare, reflectată în dreptul de vot în cadrul IDA, decât în cadrul

Băncii Mondiale.

De la înfiinţare IDA a acordat credite în valoare de aproximativ 85 miliarde dolari, din

care circa 60 de miliarde dolari au fost plătite până în prezent.

România nu este membru IDA.

14.4.4. Agenţia de Garantare Multilaterala a Investiţiilor (MIGA)

Obiectivul MIGA este garantarea împrumuturilor pe piaţa privată de capital destinate

unor proiecte ale sectorului privat, contribuind astfel la încurajarea investiţiilor străine şi

dezvoltarea mediului de afaceri în ţările în curs de dezvoltare. MIGA contribuie la încurajarea

investiţiilor străine în ţările în curs de dezvoltare, prin acordarea de garanţii firmelor care

investesc în aceste state, împotriva unor riscuri (naţionalizare, restricţii valutare etc.). MIGA

oferă asistenţă tehnică pentru a ajuta ţările în promovarea oportunităţilor de investiţii. Agenţia

oferă, de asemenea, la cerere, mediere în conflictele din domeniul investiţiilor.

România este membru MIGA începând din 1992. Ultima operaţiune MIGA în România a

avut loc în anul 2005.

14.4.5. Centrul Internaţional de Reglementare a Conflictelor din Domeniul

Investiţiilor (ICSID)

ICSID contribuie la încurajarea investiţiilor străine oferind conciliere şi arbitraj

pentrudiferende din domeniul investiţiilor, ajutând astfel la crearea unui climat de încredere între

state şi investitorii străini. ICSID întreprinde şi activităţi de cercetare şi publicare în domeniul

legii arbitrajului şi al legii investiţiilor străine. România este membră a ICSID începând din

1975.

85 miliarde dolari, din care circa 60 de miliarde dolari au fost plătite până în prezent.

Centrul Internaţional pentru Arbitrajul Disputelor în Investiţii (ICSID) oferă facilităţi

pentru concilierea şi arbitrarea disputelor dintre guvernele ţărilor membre ale ICSID şi

investitori.

14.4.6. Bănci regionale de dezvoltare

Banca Inter Americană de Dezvoltare (BID) a fost infiinţată în anul 1959 de către 19 ţări

din America Latină. Caraibe şi Statele Unite.

Banca Africană de Dezvoltare (BAfD) a fost înfiinţată în anul 1963 .

În 1990, din iniţiativa preşedintelui francez F.Mitterand a luat fiinţă Banca Europeană de

Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD, având ca principal scop sprijinirea tranziţiei la economia de

piaţă în ţările din Europa de Est şi în republicile fostei Uniuni Sovietice.

Banca Europeană de Investiţii - Instituţie financiară a Uniunii Europene a fost creată în

1948 prin Tratatul de la Roma.

Clubul de la Paris este un for neoficial înfiinţat cu ocazia unei întâlniri între Argentina şi

principalii săi creditori, în mai 1956, ocazie cu care s-a convenit ca datoria ei faţă de guvernele

străine să fie restructurată.

Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică.Banca Centrală Europeană

Sectiunea 14.5. Organizarea şl exercitarea activităţii de control financiar in ue

14.5.1. Organizarea controlului financiar în Uniunea Europenă

Conceptul de "control financiar" se referă la examinarea modului în care se realizează

din punct de vedere financiar obiectivele şi programele asumate de diferite entitati publice cu

scopul de a preîntâmpina sau a descoperi eventualele nereguli, erori, deficiente, de a le remedia

şi a le putea evita în viitor.

Această concepţie asupra contextului, organizarea unui asemenea "tip de control” asigură

realizarea concomitentă a programelor vizate şi posterior finalizarea activităţilor desfăşurate al

acestora. Actele juridice existente la nivel comunitar ce vizează această activitate se evidenţiază

în primul rând prin caracteru obligativităţii lor cât şi al generalităţii atunci când reglementează

funcţionalitatea organismelor specializate în efectuarea controlului financiar, procedura urmată

pentru efectuarea controlului, actele juridice în care se consemnează rezultatele controlului şi

efectele juridice ale acestora, dar şi prin caracterul numai de recomandare (aşazisele acte juridice

neobligatorii).

A doua categorie are o forţă juridică redusă. Ele conţin doar recomandări pentru statele

membre sau pentru instituţiile U.E. Actele juridice se referă în principal la: formele îmbrăcate de

controlul financiar, activităţile şi domeniile care constituie obiectul acestui tip de control,

modalităţile prin care sunt protejate interesele U.E. în materie.

Cele mai importante reglementări cu caracter obligatoriu:

dispoziţiile înscrise în art.246-248 ale Tratatului instituind U.E. (versiunea consolidată,

publicată în Jurnalul Oficial nr.C. 325, din 24 decembrie 2002) care fac vorbire despre

necesitatea instituirii unui control asupra conturilor CE. şi menţionează Curtea de Conturi a

CE.

Regulamentul Comisiei (CE. Euratom) Nr. 1605/2002 din 25 iunie 2002 privind

Regulamentul Financiar aplicabil bugetului general al Comunităţii Europene, care a fost

completat de Regulamentul Comisiei (CE. Euratom) nr.2342/2002 din 23 dec.2002 stabilind

reguli detaliate pentru implemntarea Regulamentului nr. 1605/2002 al Consiliului (CE.,

Eurotom) privind Regulamentul Financiar aplicabil bugetului general al Comunităţii

Europene.

Regulamentul Comisiei (CE., Euraton) nr.2343/2002 din 23 dec.2002 privind cadrul de

reglementare financiară pentru organismele la care se referă art. 185 din Regulamentul

nr.1605/2002 al Consiliului (C.E., Euraton), privind Regulamentul Financiar Cadru aplicabil

bugetului general al CE.Formele controlului sunt: controlul intern (ex. Ante-CFIP şi ex post-

audit intern) şi controlul extern (auditul extern).

Obiectul controlului financiar din Uniunea Europeană îl constituie resursele proprii ale

U.E., finanţările acordate de U.E. şi protejarea intereselor U.E. concomitent cu prevenire a

fraudei. Potrivit Regulamentului nr. 1150/2000 ale Consiliului (CE, Euratom) din 22 mai 2000

pentru implementarea Deciziei nr. 94/728 (CE, Euratom), asupra sistemului de resurse proprii ale

Comunităţilor, resursele propriiale comunităţilor sunt fonduri puse la dispoziţia U.E. de statele

membre, prin intermediul Comisiei şi sunt controlate periodic, conform prevederilor din

Regulament. Competenţa de a efectua controale şi inspecţii în legătură cu managementul

resurselor proprii ale comunităţilor revine statelor membre, însă controlul nu poate fi iniţiat

decât la cererea Comisiei, aceasta având obligaţia să precizeze şi motivele.

Controalele şi inspecţiile mai pot fi realizate şi cu asocierea comisiei la controalele

proprii efectuate de statele membre.

Comisia poate realiza propriile inspecţii la fata locului caz în care vor fi puse la dispoziţie

toate documentele justificative necesare.

În conformitate cu prevederile Regulamentului nr. 1150/2000 a fost înfiinţat şi Comitetul

Consultativ pentru resursele proprii ale Comitetelor organism alcătuit din reprezentanţi ai statelor

membre (un număr de 5 reprezentanţi oficiali pentru un stat) şi reprezentanţi ai Comisiei.

Comisia este condusă de un comitat coordonat de un reprezentant al Comisiei, iar

secretariatul este asigurat de Comisie.

Controlul finanţatorilor acordate de U.E. este de asemenea reglementat de

Regulamentul1605/2002 al Comisiei (CE, Eurotom) din 25 iunie 2002 privind Regulamentul

Financiar aplicabil bugetului general a C.E., completat de Regulamentul Comisiei (CE, Eurotom)

nr.2342/2002 din 23 decembrie 2002. în cadrul Titlului VI - Finanţări - este cuprins un capitol

referitor la plata şi controlul finanţărilor acordate de U.E. conform prevederilor din acest

capitolse stabileşte că responsabilul naţional cu organizarea unei plăţi va putea cere

beneficiarului să facă o asigurare în avans pentru a limita eventualele riscuri asociate cu plăţile

legate de prefinanţare.

După acordarea finanţării, suma atribuită nu va fi considerată definitivă până la

acceptarea de către instituţie a rapoartelor finale, iară ca aceasta să aducă stingerea dreptului

ulterior de control din partea instituţiei. In cazul în care beneficiarul nu-şi va îndeplini obligaţiile

contractuale, finanţarea va fi suspendată, redusă sau anulată, nu însă înainte ca beneficiarul să fi

avut ocazia să îşi prezinte punctul de vedere.

În ce priveşte protejarea intereselor U.E. şi prevenirea fraudei facem trimitere la art. 280

al Tratatului Instituţional CE, unde se cere statelor membre să ia măsuri pentru combaterea

fraudei care afectează interesele financiare ale UE similare cu cele luate pentru combaterea

fraudei care aduce atingere propriilor resurse financiare.

Exemplificăm câteva din multiplele iniţiative luate de instituţiile UE în acest sens.

a. Decizia Comisiei nr. 94/140/EC din 23 februarie 1994 prin care se instituie un Comitet

Consultativ pentru coordonarea prevenirii fraudei. Această comisie poate consulta

Comitetul pentru orice problemă în legătură cu prevenirea şi urmărirea fraudei şi

neregularitaţilor, poate consulta pentru orice problemă legată de protejarea legală a

intereselor financiare; ale Comunităţii.Comitetul Consultativ pentru coordonarea

prevenirii fraudei este alcătuit din câte 2 reprezentanţi ai fiecărui stat membru, care pot fi

asistaţi de alţi 2 funcţionari publici ai serviciilor în cauză.

b. Decizia Comisiei din 28 aprilie 1999 prin care a fost înfiinţat Oficiul European de luptă

Anti-Fraudă (OLAF-acronimul în lb. Franceză)

Obiectivele Oficiului sunt:

protejarea intereselor Uniunii Europene;

lupta împotriva fraudei, concepţiei sau a oricărei activităţi ilegale, inclusiv impotriva

celor apărute în cadrul instituţiilor europene.

Oficiul (OLAF) işi îndeplineşte obiectivele prin realizarea, în deplină independenţă aunor

investigaţii externe şi interne; organizează întâlniri regulate de cooperare între

autorităţilecompetente ale statelor membre, în scopul coordonării activităţii acestora.Oficiul

(OLAF) oferă statelor membre raportul material şi asistenţă tehnică necesară în lupta împotriva

fraudelor. Contribuie la dezvoltarea strategiei anti-fraudă a UE, şi ia iniţiativele necesare pentru

întărirea legislaţiei în domeniu.

Prin Decizia Băncii Centrale Europene din 7. octombrie 1999 a fost înfiinţat Comitetul

Antifraudă al Băncii Centrale Europene care are ca obiectiv prevenirea fraudei. Are de

asemenea ca scop consolidarea independenţei Direcţiei de audit intern

Aşa cum am dezvoltat deja controlul intern este unul din elementele centrale ale

controlului financiar şi se referă la controlul financiar exercitat de structuri organizatorice de

control interne entităţii verificate (autorităţi publice ale administraţiei centrale şi locale),

inclusive sistemele de aprobare a priori (ex aute) şi audit intern (a posteriori sau ex post).

Una din trăsăturile de bază ale controlului intern este de partajarea între managementul şi

controlul financiar intern public (CFIP), pe de o parte, şi auditul intern, pe de altă parte, ceea ce

asigură atât funcţionarea primului, cât şi independenţa celui de-al doilea.

CFIP - (controlul financiar intern public) are ca finalitate verificarea îndeplinirii condiţiilor

formale şi legale pentru ca fondurile alocate unei instituţii publice să poată fi efectiv cheltuite.

Corecta funcţionare a acestuia oferă un "prim fitru" pentru existenţa managementului

financiar solid al oicărei autorităţi publice. Una din cerinţe pentru funcţionarea corectă constă în

împrejurarea că persoana care actioneaza in calitate de responsabil cu autorizarea angajarii

diferentelor fonduri, nu poate fi, în acelaşi timp şi pentru aceleaşi operaţiuni, persoană

responsabilă de administrarea contururilor aferente acelei activităţi (ofiţer de cont). Auditul

intern, constă în acea activitate organizată independent în cadrul unei instituţii publice, care

constă în efectuarea de verificări, inspecţii şi analize ale riului sistem de control (CFIP), înscopul

evaluării gradului în care acesta apară îndeplinirea obiectivelor instituţiei publice şi utilizarea

resurselor financiare in mod eficace şi eficient şi pentru a comunica conducerii instituţiei

constatările facute; eventualele deficienţe şi nereguli şi a propune măsuri pentru corectarea

deficienţelor şi îmbunătăţirii rezultatelor.

Regulamentul nr.1605 al Consiliului din 25 iunie 2002 cu privire la Regulamentul

Financiar aplicabil bugetului general al Comunităţilor Europene mentionează în articolele 85-87

noţiunea de auditor intern. În acest sens, fiecare instituţie îşi va stabili o structură de audit intern

care trebuie să respecte standardele internaţionale. Auditorul intern numit de instituţie va

răspunde în faţa acestora pentru verificarea corespunzătoare a sistemelor şi procedurilor de

execuţie bugetară. În Regulament găsim înscrisă incompatibilitatea auditorilor interni de a

indeplini responsabilităţi cu autorizarea unor sarcini ce revin ofiţerilor de cont.

Dintre responsabilităţile auditorilor înscrise în Regulament evidenţiem avizarea

instituţiei cu privire la riscuri prin emiterea de opinii independente cu privire la calitatea

sistemelor de management şi control al fondurilor şi recomandări pentru îmbunătăţirea

condiţiilor de implementare a operaţiunilor de management financiar, evaluarea conformităţii şi

eficienţei sistemelor de management intern şi nivelului de performanţă al departamentelor în

influenţarea politicilor, programelor si actiunilor prin referire la riscurile asociate cu ele;

evaluarea conformităţii şi calitatii sistemelor de control şi audit intern aplicabile fiecărei

operaţiuni de execuţie bugetară.

În ce priveşte drepturile auditorului intern acesta în exercitarea atribuţiilor sale se bucură

de acces nelimitat la toate informaţiile necesare pentru îndeplinirea sarcinilor sale. La sfârşitul

evaluării auditorul intern va întocmi un raport care va conţine rezultatele audituiui şi

recomandările pentru instituţie.

Auditorul va înainta instituţiei şi un raport anual de audit intern în care va indica numărul şi

tipul auditurilor interne efectuate, recomandărilor acestora şi masurile luate de instituţie. Fiecare

instituţie îşi va stabili propriile reguli cu privire la auditorul intern, astfel încât să asigure

independenţa totală a auditoriului în îndeplinirea sarcinilor şi responsabilităţilor sale.

Curtea Europeană de Conturi

Auditul extern pentru institutiile comunitare (Parlament, Consiliu si Comisie) este realizat

de Curtea de Conturi a Comunităţilor Europene. Izvorul de drept in materia audituiui extern îl

găsim în articolele 246-248 ale Tratatului CE şi Regulamentul nr.1605 al Consiliului din 25 iunie

2002 asupra Regulamentului Financiar aplicabil bugetului general al Comunităţilor Europene,

cu modificările şi completările ulterioare.

La art.246 al Tratatului Comunităţii Europene se prevede că organismul responsabil cu

controlul conturilor este Curtea de Conturi. La art. 277 se stipulează că în alcătuirea Curţii de

Conturi intră câte un reprezentant al fiecărui stat membru. Curtea de Conturi, examinează

conturile de venituri şi cheltuieli ale comunităţii, precum şi ale instituţiilor înfiinţate de

comunitate (art.248). în urma examinării Curtea înaintează Parlamentului European şi

Consiliului o declaraţie de asigurare asupra legalităţii şi regularizării tranzacţiilor.Conform art.

140 din Regulament, Curtea de Conturi va examina dacă toate veniturile şi toate cheltuielile au

fost efectuate în mod legal şi cu respectarea dispoziţiilor Tratatelor, a bugetului aprobat pe anul

respectiv şi a celorlalte acte adoptate în conformitate cu Tratatele fondatoare.

Tot în Regulament se prevede că în îndeplinirea sarcinilor sale Curtea poate cere să

consulte orice documente şi informaţii în legătură cu managementul financiar al departamentelor

sau instituţiilor pentru operaţiunile finanţate sau cofinanţate de Comisie. Comisia, celelalte

instituţii şi organisme care administrează venituri sau cheltuieli în numele Comunităţii, precum şi

beneficiarii finali ai plăţilor din bugetul comunitar vor permite Curţii să examineze orice

documente privind atribuirea şi realizarea contractelor, toate conturile şi plăţile în numerar, toate

înregistrările contabile şi documentele justificative, toate documentele în legătura cu veniturile şi

cheltuielile, inventarele, organigramele departamentelor, precum şi orice date sau informaţii

realizate sau stocate pe suport magnetic pe care Curtea le consideră necesare pentru efectuarea

auditului extern.

In efectuarea auditului, Curtea va coopera cu instituţiile naţionale de audit ale statelor

membre. Responsabilii naţionali ale căror operaţiuni fac obiectul audituiui sunt obligaţi să

aratetoate înregistrările plăţilor şi ale documentelor justificative ale acestora, precum şi registrele

şialte documente contabile cât şi să prezinte orice corespondenţă sau orice alt document cerut

pentru implementarea audituiui. În urma audituiui extern Curtea de Conturi a Uniunii Europene

realizează două tipuri derapoarte: rapoarte anuale şi rapoarte speciale.

Raportul anual

Curtea va redacta un raport anual pe care se va transmite Comisiei şi Instituţiilor vizate de

audit, cel mai târziu la date de 15 iunie ale fiecărui an calendaristic. In raport se cuprinde referiri

la toate observaţiile pe care Curtea de Conturi le consideră suficient de importante pentru a

merita să fie înscrise în raport: observatiile vor ramane insa confidentiale, iar fiecare institutie va

formula raspunsuri la fiecare observaţie până cel mai târziu la 30 septembrieale fiecărui an.

Raportul anual va conţine o evaluare generală a gestiunii financiare a instituţiilor şi câte o

secţiune pentru fiecare instituţie în parte. Curtea va trebui să se asigure că toate răspunsurile

instituţiilor vor fi publicate imediat după primirea observaţiilor acestora. Raportul anual însoţit

de răspunsuri va fi trimis, cel mai târziu la 31 octombrie ale respectivului an, tuturor instituţiilor

responsabile cu descărcare bugetară şi va fi publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţii Europene.

De îndată ce Curtea a transmis raportul său anual, Comisia va informa statele membre în

legătură cu detaliile din raport care se referă la managementul fondurilor pentru care acestea sunt

responsabile. In 60 zile de de la primirea acestor informaţii statele membre vor înainta

răspunsurile lor Comisiei, care va transmite înainte de 15 februarie ale anului următor un

rezumat al acestor informaţii Curţii de Conturi, Consiliului şi Parlamentului European.

Raportul special

Curtea redacţionează raporturi speciale, întrucât realizează activităţi de audit extern

particularizate la anumite tipuri de activităţi sau la anumite instituţii. Activităţile se finalizează cu

redactarea unor rapoarte speciale, care ulterior se notifică instituţiilor la care s-a desfăşurat

activitatea. In raport sunt trecute instituţiilor la care s-a desfăşurat activitatea. In raport sunt

trecute toate observaţiile considerate pertinente şi importante.

Informaţiile în prima fază sunt confidenţiale iar instituţia vizată are la dispoziţie un

termen de 2 luni şi jumătate pentru a-şi expune punctele de vedere. In luna următoare primirii

comentărilor (punct de vedere), Curtea va emite versiunea finală a raportului. Rapoartele

speciale, însoţite de răspunsurile institutului în cauză vor fi transmise de îndată Parlamentului

European, Consiliului, care vor decide, fiecare în parte, dar consultând Comisia, ce acţiuni vor fi

luate în consecinţă. În cazul în care Curtea de Conturi decide că un astfel de raport trebuie

publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene, aceasta va fi însoţită de răspunsurile

instituţiilor în cauză.

Curtea Europeană de Conturi are ca principală atribuţie verificarea conturilor si a

execuţiei bugetului Uniunii Europene, cu dublul scop de a îmbunătăţi gestionarea resurselor

financiare şi informarea cetăţenilor Europei cu privire la utilizarea fondurilor publice de către

autorităţile cu responsabilităţi de gestiune.C.E.C. este formată din 27 membri provenind din cele

27 de state Membre si numiţi pentru un mandat de 6 ani.

Membrii Curţii de Conturi sunt independenţi si au experienţă în domeniul auditării

finanţelor publice. Membrii Curţii îşi aleg presedintele pentru un mandat de 3ani. La Curtea de

Conturi îşi desfăşoară activitatea profesionişti de înaltă clasă din cele 27 de ţări ale Uniunii

Europene dintre care un mare număr de auditori.

Independenţa Curţii Europene de Conturi în raport cu alte instituţii comunitare şi cu

statele membre garantează obiectivitatea activităţii sale de audit. Curtea de Conturi are deplină

libertate în ceea ce priveşte organizarea şi planificarea activitaţii sale de audit şi publicarea

rapoartelor. Curtea de Conturi verifică dacă încasările şi cheltuielile U.E. s-au efectuat legal şi

corect.

Se pune un accent deosebit pe corectitudinea gestionării financiare, verificându-se dacă

şi în ce măsură au fost atinse obiectivele propuse în materie de gestiune, precum şi costurile

aferente. Curtea Europeană de Conturi garantează astfel cetatenilor europeni că bugetul U.E. a

fost estimatşi executat corect şi în modul cel mai eficient posibil.

Curtea de Conturi Europeană nu are prerogative jurisdicţionale. In cazul în auditoria descoperă

nereguli, inclusiv fraudă, organismele comunitare competente sunt informate neîntârziat spre a

lua măsurile necesare