Universitatea din Oradea

Facultatea de Istorie, Relații Internaționale, Științe Politice și Științele Comunicării

Departamentul de Istorie

Buletinul Cercului de Ideologii

Politice și Mentalități

- numărul 4 –

an universitar 2015/2016

Editura Universității din Oradea,

Oradea, 2016

Redactor responsabili: Prof. univ. dr. Gabriel MOISA

prof. univ. dr. Sorin ȘIPOȘ

Redactor-șef: Roland OLAH, Școala Doctorală în Istorie, anul II

Secretar de redacție: Ștefan Marius DEACONU

Echipa redacțională: Cristian CULICIU

Vlad MOGHIOROȘI

Vasile Alexandru HUSAR

Diana BONDAR

Coperta: Cristian CULICIU

Un oraş nou pentru un nou imperiu (II). Secolul al XIX-lea –

secolul marilor transformări

Doru SICOE*1

Abstract: Between 1692-1867 Oradea was a town of the Austrian Empire. After a long siege

(1691-1692) Oradea became a town in ruins. The only one building from the town, who resist after a

long bombardment, is the Citadel.

After Turks surrender, The Austrian army take all the towns, but the nationalist Hungarian

forces from Transylvania triggered a civil war with some bad years in Oradea. After that, a slow

reconstruction of the town started. Catholicism was the official religion of the Vienna Court in those

times of the Counter-Reformation. So, the Catholic Church became again, after 13 decades of absence,

the owner of the town, now a Protestant one. It was the Baroque Era for Oradea, with a lot of Rom.-

Catholic churches and monasteries around the city. Oradea became now a place for music and

art, with an important philharmonic orchestra and theatrical representations.

Keywords: Oradea, Austrian Empire, protestant, catholic, baroque

Tot din 1793 ne parvin nişte note de călătorie despre Oradea, ale savantului

Robert Townson (~1762-1827), membru al Royal Society of Edinburgh, pionier al

geologiei, primul călător britanic la Oradea, după cum chiar el constată, ajuns aici mai

mult din întâmplare. Townson ar fi dorit să ajungă la munţii Transilvaniei, pe care-i

aştepta chiar de la Oradea, după o traducere inexactă. El confirmă, printre altele,

existenţa viermilor de mătase în Bihor şi face un succint tablou al realităţilor orădene

ale perioadei. Astfel, aflăm că „Oradea este unul dintre cele mai drăguţe oraşe ale

Ungariei“ fiind „reversul Debreţinului“, de unde venea britanicul într-o zi de duminică,

23 iunie. „Totul aici arată vesel; muzica şi dansul auzindu-se în fiecare casă; şi căruţe,

caleşti şi şarete treceau pe lângă noi: e duminică şi locuitorii sunt catolici, pentru ei

fiind de aceea o zi festivă“. El este încântat de primirea făcută de notabilităţile oraşului,

chiar dacă vizita sa nu fusese anunţată şi nu avea scrisoare de recomandare...

Remarcând că aici predomină gastronomia şi manierele germane, Townson ajunge să-

i cunoască şi pe români, cu prilejul vizitei de luni după-amiaza, la „băile-calde, aflate

la o distanţă de 4-5 mile de oraş“.

„La Oradea începe acea parte a Ungariei care este locuită de români, aşa cum se

poate vedea pe hartă, şi mulţi dintre locuitorii inferiori ai oraşului aparţin acestei naţii,

care este membră a Bisericii Greceşti şi urmează vechiul stil (de calendar - n.n.). Prin

urmare, la ei tocmai erau Rusaliile Valahilor şi o mulţime dintre ei veneau aici ca să se

bucure de plăcerea şi avantajele băilor. De toate vârstele şi sexele, cu tenuri de toate

* Universitatea din Oradea, Facultatea de Istorie, Relații Internaționale, Științe Politice și Științele Comunicării, e-mail: dorusicoe@gmail.com. Prima parte a articolului a fost publicată în Buletinul Cercului de Ideologii Politice şi Mentalităţi, numărul 3 din 2014, p. 7-17, articol disponibil la adresa web https://buletinulcipm.files.wordpress.com/2015/05/revista-cercului-nr-3-sicoe.pdf

https://buletinulcipm.files.wordpress.com/2015/05/revista-cercului-nr-3-sicoe.pdf

nuanţele, cu trăsături ale tuturor expresiilor, îşi spălau acoperămintele în aceste ape

curăţitoare“.

Delectându-se cu trupurile ce se îmbăiau, mai ales cu cele feminine, călătorul

englez mai spune: „Am observat doi sau trei ţigani printre ei, aceştia, deşi atât de tineri,

erau întunecaţi ca mulatrii“ – este se pare cea mai veche atestare a ţiganilor, ca

localnici, aici. Chiar dacă puşcăria din Oradea a fost mărită în anii ’70 ai respectivului

secol, ea i s-au părut suprapopulată vizitatorului britanic. În plus, i se spune că justiţia

foloseşte pedepse foarte crude împotriva românilor şi preoţilor lor ortodocşi, ei

constituind „cel mai necultivat şi feroce popor din Ungaria“.

Nu ne miră aprecierea, ea venind din partea nobilimii maghiare cu care

oaspetele stătea de vorbă şi care l-a informat despre faptul că „în 1785, ei s-au răsculat

în Transilvania (e vorba de răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan, din 1784/85 - n.n.) şi,

cu mare cruzime, au omorât multă nobilime“, britanicului prezentându-i-se detaliat şi

felul înfricoşător în care a fost executat Gheorghe Doja, „în secolul al XVI-lea“. Desigur,

oaspetelui britanic, în ţara căruia iobăgia dispăruse chiar după marea ciumă din secolul

al XIV-lea, i se ascundea faptul că abia în urma respectivei răscoale a fost abolită

servitutea personală a iobagilor, prin patenta din 22 august 1785, a împăratului Iosif al

II-lea. Nobilimea a făcut oricum tot posibilul ca respectiva lege să nu se aplice...

De fapt, cea mai autorizată părere despre situaţia românilor – cu care a stat

personal de vorbă – ne-a transmis-o chiar tânărul împărat în jurnalul său, cu prilejul

călătoriei sale prin Transilvania, din 1773, pe vremea când era asociat la domnie cu

mama sa. Astfel, în afară de rapacitatea nobililor unguri şi sclavia la care-i obligă

respectivii pe iobagii români, Iosif al II-lea mai observă: „aceşti săraci supuşi români,

care sunt, fără îndoială, cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai Transilvaniei, sunt

chinuiţi şi împovăraţi cu nedreptăţi de toată lumea, fie unguri, fie saşi, aşa de mult, că

într-adevăr soarta lor, când o cunoşti, este foarte de compătimit şi este de mirare că se

mai găsesc atâţia din aceşti oameni şi că n-au fugit cu toţii“2.

Printre obiectivele vizitate la Oradea de Robert Townson, au fost şi Palatul

Episcopal şi Catedrala Romano-Catolică, cele mai mari clădiri ale oraşului de atunci,

simbol al refacerii puterii Bisericii Catolice în zonă. Savantul britanic a fost tratat la

Oradea ca „un foarte mare personaj“, primind invitaţii din toate părţile şi asistând la o

şedinţă de consiliu al Comitatului, ţinută în limba maghiară, după cum aflăm.

Importantul oaspete se întoarce, după trei zile, la Debreţin, de unde pleacă la Tokay3.

În 1797 relatările sale despre Oradea apar în volumul Travels in Hungary with a short

account of Vienna in the year 1793 („Călătorii în Ungaria, cu o scurtă descriere a Vienei,

în anul 1793“ – în engleză), care, în 1798, îi apare şi la Paris.

Faptele ştiinţifice temerare marcau deja Occidentul respectivei perioade. Astfel,

în 7 ianuarie 1785, Canalul Mânecii dintre Anglia şi Franţa este traversat în zbor pentru

prima oară, cu un balon cu aer cald, în care se aflau francezul Jean-Pierre Blanchard şi

2 Ileana Bozac, Teodor Pavel, Călătoria Împăratului Iosif al II-lea în Transilvania la 1773, Institutul Cultural Român, Cluj-Napoca, 2007 3 Robert Townson, Gross Wardein. Chap. X. din Travels in Hungary with a short account of Vienna in the year 1793, London, Printed for G. G. and J. Robinson, Paternoster-Row, 1797, p.249-260

americanul John Jeffries. Ei traversează întinderea de apă, de la Dover la Pas-de-

Calais, în două ore şi jumătate.

Tinerii greco-catolici, trimişi într-un târziu la studii în Occidentul catolic, „vor

aduce primii elemente de occidentalizare în ţările române“4. Aceştia, constituiţi în ceea

ce istoricii şi lingviştii numesc Şcoala Ardeleană, vor folosi alfabetul latin pentru

scrierea în limba română şi vor promova originea latină a poporului român. Ei vor avea

de combătut şi proaspăt lansata teorie a căpitanului austriac Franz Joseph Sulzer,

mason, istoric şi muzicolog, care neagă continuitatea daco-romană în Dacia de după

retragerea aureliană, susţinând că românii s-au format ca popor în sudul Dunării, de

unde au migrat în România de azi, în Transilvania ajungând abia după anul 12005.

Teoria, creată în contradicţie cu părerile istoricilor şi cărturarilor occidentali de până

atunci, a fost făcută mai celebră, un secol mai târziu, în 1871, de Eduard Robert Rösler

şi va fi îmbrăţişată cu mare drag de istoriografia maghiară de până azi.

Sfârşitul secolului al XVIII-lea pune în prim-plan la Oradea un român, pe

episcopul greco-catolic Ignatie Darabant (episcop 1788-1805), un îndârjit promotor al

valorilor româneşti şi un susţinător consecvent al corifeului Şcolii Ardelene Samuil

Micu-Klein (1745-1806), nepotul episcopului de Blaj Inocenţiu Micu-Klein (1692-

1768) - primul român în Dieta Transilvaniei şi primul care elaborează argumentele

cererilor românilor ardeleni.

Graţie episcopului Darabant, împăratul Leopold II, acceptă prin Diploma din 39

ianuarie 1792, înfiinţarea Seminarului Român Greco-Catolic din Oradea. Deschizându-

se în 29 octombrie 1792, Seminarul avea în fruntea sa un rector, care trebuia numit,

conform decretului de înfiinţare, de către episcop şi care nu primea vreo retribuţie

pentru funcţia sa. Seminarul a fost amenajat în clădirea fostei Mănăstiri Iezuite din

Oradea, primită gratuit.

Darabant îşi leagă numele şi de cele două ediţii ale Supplex Libellus Valachorum

Transsilvaniae („Petiţia Valahilor din Transilvania“, în latină) – 1791, 1792 – memorii

adresate împăratului Leopold al II-lea în legătură cu statutul injust al românilor (etnie

majoritară în Transilvania), faţă de celelalte trei naţiuni recepte (ungurii, saşii şi

secuii). Cele două petiţii erau şi ecoul Iluminismului şi Revoluţiei franceze printre

români. Darabant va lăsa în urma sa, în scaunul episcopal, un ilustru urmaş: pe Samuil

Vulcan (episcop 1806-1839), unchiul lui Iosif Vulcan (editorul revistei orădene

Familia). Profesor de limbă română al împăratului Francisc I al Austriei (cu care a avut

o bună şi perpetuă legătură6), Samuil Vulcan va fi un susţinător îndârjit al şcolilor şi

vieţii culturale româneşti. De asemenea, s-a remarcat ca sprijinitor de bază al altui

corifeu al Şcolii Ardelene, Petru Maior (1756-1821), cel care va da cele mai vehemente

replici teoriei lui Sulzer, pe care l-a şi cunoscut personal7. El ajunge revizor crăiesc şi

4 Neagu Djuvara, „Unirea“ cu Roma în O scurtă istorie a românilor..., p.138 5 Petru Ionescu, Interferenţe culturale germano-române în epoca iluministă: Franz Joseph Sulzer, Annales Universitatis Apulensis. Series Historica, 6/I, editor Universitatea „1 Decembrie 1918“, Alba-Iulia, 2002, p.113-118 6 Iacob Radu, Istoria Diecezei Române Unite a Orăzii Mari. Scrisă cu ocazia aniversării de 150 de ani de la înfiinţarea aceleia, 1777-1927, Oradea, 1932, p.101-103 7 Petru Ionescu, Discurs istoric iluminist la Franz Joseph Sulzer: Geschichte des Transalpinische Daciens, în Annales Universitatis Apulensis. Series Historica, 4-5/2000-2001, editor Universitatea „1 Decembrie 1918“, Alba-Iulia, 2001, p.103.

corector al cărţilor româneşti care se tipăreau la Buda (1809-1821). Sub coordonarea

episcopului Vulcan apare şi primul dicţionar poliglot din istoria românilor – Lesicon

românescu-latinescu-ungurescu-nemţescu – tipărit la Buda, în 1825, rezultatul unei

munci de peste 30 de ani şi un final grandios al perioadei clasice a Şcolii Ardelene.

Biserica Greco-Catolică de Oradea îşi câştigase independenţa faţă de episcopul

romano-catolic, odată cu numirea în funcţia de episcop, de către Papa Pius al VI-lea, a

lui Moise Dragoş, în 26 iulie 1775, comunitatea greco-catolică din subordine devenind

„una dintre cele mai importante din Europa Centrală, alături de cele din Munkacevo,

Blaj şi Krusevac“8. Ea era a doua episcopie greco-catolică românească, după cea de

Făgăraş, cu sediul la Blaj9. Seminarul greco-catolic de la Oradea devenea un stindard

al românismului prin decizia din 3 octombrie 1795 de a primi şi tineri ortodocşi, fără

tendinţa de convertire la catolicism. Tot atunci s-a mai hotărât primirea şi susţinerea

în mod gratuit, pe toată durata studiilor, a trei tineri ortodocşi români orfani din

Oradea. Ceilalţi tineri ortodocşi dornici să studieze în Seminar, trebuiau să plătească

anual 65 de florini10.

O bună dovadă a efervescenţei culturale şi organizatorice a Bisericii Greco-

Catolice este că cel mai vechi şematism românesc11 a fost editat chiar de episcopia

orădeană, în 1813. Adaptat din latinescul schematismus, şematismul este „o condică în

care se înregistrează în mod sintetic diferite date, nume, acte, situaţii cu caracter

religios, administrativ, militar, şcolar etc.“ (Dicţionarul Limbii Române, Bucureşti,

1986), fiind o trăsătură a bunei organizări şi eficienţei promovate de regimul austriac,

dar şi purtătorul esenţial de imagine a instituţiilor de atunci. Singurul exemplar

cunoscut al şematismului orădean amintit, a fost descoperit în 1997 şi se intitulează

Catalogus venerabilis cleri Almae Dioecesis Graeco-Catholicae M. Varadinensis pro

anno MDCCCIII. Este şi singurul care nu mai poartă denumirea de calendar, dar nici

nu se numea încă şematism. Această lucrare este chiar opera episcopului cărturar

Samuil Vulcan. După cum afirmă istoricul Ioan Chindriş, „şematismul orădean de la

1813 este deschizător de drum pentru întreaga literatură a şematismelor româneşti din

Transilvania secolului al XIX-lea, dintre care cel mai sistematic, în calitate de publicaţii

cu apariţie periodică, au apărut tocmai cele de la Oradea“.

În 1823, cu 15.727 de locuitori, Oradea era cel mai mare oraş din vestul

Transilvaniei, devansând Aradul, Timişoara şi Satu Mare12. Cam în această perioadă se

estimează că omenirea a atins primul miliard13.

În plan mondial, Biserica Catolică avea să fie zgudită de demolarea unui mit,

considerat până atunci un adevăr absolut. Astfel, anul 2349 î.C., considerat anul

8 Gheorghe Gorun în Istoria oraşului Oradea, p.440 9 Ibidem, p. 184 10 Arhimandrit Dr. Ioan Marin Mălinaş, Situaţia învăţământului bisericesc al românilor în contextul reformelor şcolare din timpul domniei împărătesei Maria Tereza (1740-80), a împăraţilor Iosif al II-lea (1780-90) şi Leopold al II-lea (1790-92), Oradea, 1994, p. 124-125 11 Ioan Chindriş, Institutul de Istorie „George Bariţ“ din Cluj-Napoca, Cel mai vechi şematism românesc cunoscut: Oradea 1813, în Anuarul Institutului de Istorie „George Bariţ“ din Cluj Napoca, XLI, Bucureşti, 2002. 12 Liviu Borcea, Istoria oraşului Oradea, p.215 13 Donella H. Meadows, Jorgen Randers, Dennis L. Meadows, Limits to Growth: The 30-Year Update, Chelsea Green Publishing Company, White River Junction, USA, 2004, p.4

începerii noii lumi, după Potopul lui Noe, avea să fie infirmat de descrifarea

hieroglifelor egiptene de către orientalistul francez Jean-François Champollion. Aflat

în Egipt, în anul 1828, Champollion a descoperit dovada vechimii mai mari a civilizaţiei

egipteane, care nici măcar nu fusese afectată de potopul biblic! Biserica Catolică

avesese însă grijă să-i pretindă tânărului savant muțenia, în caz că va descoperi

inimaginabilul.

Din păcate, marele incendiu din 1836 – început în 7/19 iunie, ora 15 şi care a

durat trei zile14 – nimiceşte zona de pe malul stâng al Crişului Repede, arzând aproape

500 de case şi alte imobile, inclusiv biserici. Acest dezastru a provocat un serios regres

economic, fiind întâziate inclusiv lucrările la măreaţa Biserică Reformată Oraşul Nou.

Impresionantele turnuri ale acesteia, terminate în 1871, vor sluji ca loc de observare a

incendiilor, până când turnul Primăriei va prelua acest rol, din 1904.

Prima bancă orădeană (instituţie indispensabilă dezvoltării economice) apare în

1847, numindu-se „Casa de păstrare şi economii din Oradea Mare“15.

După perioada de stabilitate de după eliminarea lui Napoleon, iată că Imperiul

Austriac este adus în pragul dezmembrării de către Revoluţia din 1848-49. În afară de

valorile liberale promovate, revoluţia capătă caracter de eliberare naţională pentru

mulţimea de popoare conduse de la Viena. Ungurii şi-au creat propria revoluţie,

sperând ca prin ea să refacă Ungaria Mare, prin desprinderea de Imperiul Austriac.

Declaraţia de independenţă a Ungariei se va face pe 14 aprilie 1849, după ce

parlamentul revoluţionar se mută la Debreţin, din cauză că Pesta şi Buda sunt ocupate

de austrieci.

Revoluţia maghiară a cunoscut o vie efervescenţă şi un mare entuziasm la

Oradea, raliindu-se cauzei şi garnizoana imperială din oraş, evreii, dar şi unii români.

Oradea a susţinut din plin revoluţia, acest oraş fiind propus înaintea Debreţinului să

preia rolul de capitală a Ungariei - cum fusese şi în vremea reginei Isabella, în urmă cu

peste patru secole. Lájos Kossuth (1802-1894), liderul revoluţiei maghiare s-a opus,

considerând poate că Oradea e prea aproape de Timişoara, aflată în mâna austriecilor.

La Oradea va fi însă, în perioada ianuarie-mai 1849, centrul principal al producţiei de

armament16. Kossuth şi generalul său cel mai apropiat Józef Bem inspectează Oradea

în 18-19 iunie 1849, fiind impresionaţi de cele văzute. Kossuth a fost cazat în clădirea

episcopiei greco-catolice, din centrul oraşului, iar Bem în Palatul Episcopal romano-

catolic17, din marginea oraşului, probabil ca o măsură de siguranţă. Mutarea utilajelor

industriale la Oradea, după retragerea din Pesta, duce la un adevărat boom industrial

aici, în industria armamentului lucrând peste o mie de oameni. Asta îl va face pe

Kossuth să denumească peste ani Oradea, în corespondenţă, ca fiind „Birmingham-ul

unguresc“ al perioadei – o referire la forţa industrială şi tehnologică înregistrată atunci.

14 Biserica cu Lună, pe internet: http://bisericaculuna.bihor.ro. Vezi şi Brigada de Pompieri „Crişana“ pagina de internet: http://bpc981.3x.ro/istoric.htm. Vezi şi textul în limba latină, reprodus după Historia Domus a Mănăstirii Capucinilor, în Emődi András, Kapucinusok és könyvtáruk Nagyváradon a 18. században (1727-1785), p.XCII. 15 Liviu Borcea, Istoria oraşului Oradea, p.229 16 Fleisz János, Nagyvárad a szabadságharc hadiparának központja (1849. Január 26-1849. május 26.) (Oradea centrul industriei de armament al revoluţiei 26 ianuarie-26 mai 1849), în A szabadság Debrecenbe költözött. Erdélytörténeti Könyvek. 2. Debrecen, 1998, p.93-110 17 Liviu Borcea, Memoria caselor, p.122

Din păcate, revoluţia maghiară vine în contradicţie cu cea a românilor din

Transilvania, ce nu acceptau alipirea la Ungaria (proclamată în 30 mai 1848 de către

Dieta ungurească a Transilvaniei, de la Cluj) şi cereau recunoaşterea lor ca naţie egală

în drepturi cu celelalte. Evenimentele au degenerat practic într-un război civil între

cele două naţii, purtat la est şi sud de Bihor. Ostilă ungurilor era şi populaţia germană

a Transilvaniei, care a recunoscut românilor egalitatea în drepturi cu germanii în

localităţile săseşti, încă din 3 aprilie 1848.

Mulţi români s-au opus recrutărilor în armata revoluţionară maghiară, la

Oradea şi în Bihor, mulţi fiind executaţi din această cauză, iar mulţi alţii fiind

spânzuraţi pentru dezertare. La Oradea a funcţionat în acest scop chiar şi un tribunal

revoluţionar volant! O bună parte a intelectualităţii româneşti din „părţile ungurene“

(Banat, Crişana, Maramureş), care fuseseră „abandonaţi de Ardeleni, transferaţi

Ungariei de Viena – prin constituţia din 4 Martie 1849“ erau adepţii unei „înţelegeri cu

Maghiarii“, crezând în „cavalerismul şi în imaginara înţelepciune politică maghiară“,

spune Teodor Neş. Unul dintre aceşti orădeni, Ioan Dragoş (1810-1849), va sfârşi în

istoria neamului său românesc, din păcate, ca „cel dintâi dintre marii trădători ai

istoriei noastre contemporane“, în accepţia istoricului Silviu Dragomir. Născut la

Oradea, dintr-o familie nobilă, este absolvent al Academiei de Drept de aici, ocupând

apoi „diferite funcţiuni în administraţia centrală judeţeană“, fiind şi reprezentant al

comunităţii ortodoxe orădene, după cum ne spune Neş. „Bun orator“, este ales, în 26

iunie 1848, deputat de Beiuş în Dieta de la Pesta. Ziarul Pesti Hirlap îl acuza acum că

în 1845 „ar fi condus haiducii în sala de şedinţă a judeţului, provocând la ordinul

conservatorilor Tissza-işti măcelul liberalilor al căror şef, Beöthy Ödön, abia scăpă cu

viaţă“. Ca o paranteză Beöthy Ödön, „mărgăritarul Bihariei maghiare din 1848/49 a

fost român de origine, cu toată genealogia maghiară arătată de Unguri“, spune Neş,

luând în considerare că Ödön se adresase româneşte revoluţionarilor români de la

Hălmagiul-Mare şi, în matricola credincioşilor ortodocşi orădeni, exista şi un „Beöthy“.

Dragoş devine „prieten intim al lui L. Kossuth, dictatorul Ungariei“, acceptând din

partea acestuia „periculoasa misiune“ de pacificare a românilor, pe care-o încercase şi

Beöthy Ödön. Doar că misiunea lui Dragoş – nu se ştie precis dacă era conştient de asta

– este de a-l captura pe Avram Iancu, „Craiul Munţilor“, conducătorul armatei

revoluţionare române din Munţii Apuseni. Lajos Kossuth încerca astfel să reediteze

succesul regelui Ladislau IV Cumanul cu lichidarea voievodului oltean Litovoi, în urmă

cu aproape şase secole.

Alertat de iubita sa unguroaică Johanna Farkas, Iancu reuşeşte să fugă în

ultimul moment din calea trupelor maiorului Hatvani Imre, care invadaseră pe

neaşteptate Abrudul, în 6 mai 1849, unde Dragoş îi convingea pe moţi de pacea cu

Kossuth, arborând chiar cu mult curaj şi steagul maghiar. Moţii lui Iancu vor

contraataca apoi, reuşind să respingă trupele revoluţionaremaghiare, Dragoş fiind

acuzat imediat de trădare, „doi albăceni luându-l în lănci, i-au străpuns capul, apoi,

ajutaţi de tovarăşii lor, îl turtiră ca pe o plăcintă“, istoriseşte Silviu Dragomir.

De la Oradea pleacă apoi şi Vasvári Pál (supranumit „micul Kossuth“) cu trupele

sale de unguri din pustă, care trebuiau să spargă barajul montan al lui Avram Iancu.

Dar, la 6 iulie 1849, trupele lui vor trăi o nouă Posadă, în defileul de la Fântânele, unde

românii şi româncele vor spulbera forţele renegatului rutean Vasvári, ucis şi el în acest

episod.

Imperiul Austriac, a cărui conducere este preluată de noul împărat, tânărul

Franz Josef, îşi va rezolva situaţia de criză apelând la intervenţia militară a Imperiului

Ţarist. Ruşii ajung la Oradea în 8 august 1849, ocupând-o fără lupte. Singura victimă

a lor va fi subofiţerul polonez Kazimierz Konrad Rulikowski, prins aici după ce părăsise

armata rusă şi se alăturase celei revoluţionare maghiare. Execuţia lui va fi marcată mai

apoi de orădeni prin atribuirea numelui lui cimitirului unde este înmormântat (azi

Cimitirul Municipal), chiar dacă nici n-a apucat să lupte pentru cauza revoluţiei...

Au existat şi martiri mai celebri pe altarul revoluţiei maghiare, legaţi de Oradea.

Avocatul orădean Szacsvay Imre – deputat de Oradea, notar al parlamentului

revoluţionar maghiar – a fost executat pentru că a scris declaraţia de independenţă şi

desprindere a Ungariei de Imperiul austriac.

Generalul orădean Nagysándor József şi generalul Georg Lachner (care a

condus producţia de armament la Oradea) sunt doi dintre cei 13 generali ai revoluţiei

maghiare executaţi la Arad, în 6 octombrie 1849. Condamnat la moarte pentru că a

făcut din biserică şi preoţii din subordine unelte ale revoluţiei maghiare, baronul

Bémer László, episcop catolic de Oradea, scapă cu câţiva ani de penitenţă la mănăstire18

şi interdicţia de a mai reveni la Oradea. Atitudinea episcopului Bémer a slăbit serios

poziţia Bisericii Catolice orădene în faţa Curţii imperiale de la Viena. Totuşi, piaţa unde

se va construi teatrul îi va purta mai apoi numele, din 1888 până în 1919, la propunerea

Bisericii Catolice. În fapt, denumirea a pornit de la canonicul Bémer Pál, o rudă

apropiată, care donase oraşului o importantă sumă de bani pentru amenajarea pieţei

respective, municipalitatea gândindu-se să-i onoreze numele pe harta oraşului. Pentru

a-i cinsti însă pe ambii Bémer, s-a hotărât ca piaţa să poarte doar numele lor de familie.

Szacsvay va beneficia în schimb de o impozantă statuie, amplasată în Parcul

Libertăţii şi dezvelită în 15 martie 190719. Mulţi revoluţionari orădeni au scăpat cu

exilul în ţări străine, alţii beneficiind mai apoi de graţierea din 1854 sau de amnistia

generală din 1857, decretate de împărat.

Renaşterea naţională din 1848 şi tumultul instabilităţii statului au permis

românilor iniţiativa eliberării bisericii lor strămoşeşti. „Stegarul românilor ungureni“

este cel care i-a răscolit pe naţionaliştii unguri în 1827, fiind primul avocat care a depus

o petiţie în limba maghiară, în loc de cea latină, la judecătoria din Pesta. După cum ne

spune Teodor Neş în portretele sale de bihoreni, „Emanuil Gojdu s-a afirmat în toate

timpurile ca proteguitorul crucii, al slovei şi graiului românesc. În arena luptelor

religioase Em. Gojdu se pune în fruntea curentului care pretinde desfacerea de biserica

sârbească. În adunarea fruntaşilor români – între ei bihorenii Ioan Dragoş, G. Fonnai

şi Nicolae Jiga – ţinută la 21 Mai 1848 în casa lui Emanuil Gojdu, se pretinde, ca o

arzătoare necesitate, despărţirea de către Sârbi în toate trebile bisericeşti şi scolastice,

o cârmuire bisericească cu totul neatârnată de mitropolitul Carloviţului, învinuind

18 Nagy Jozsef Barna, Várad lelke. Nagyvárad magyar utcanevek (Sufletul Oradiei. Denumirile maghiare ale străzilor Oradiei), Nagyvárad, 2009, p.72 19 János Fleisz, Egy tollvonás volt a bűne. Szacsvay Imre (1818-1849), az Országgyűlés vértanú jegyzője, Országgyűlés Hivatala, Budapest, 2001, p.172

slavismul că ne-a lipsit de literile noastre româneşti şi a vârât în toate cărţile, cele

bisericeşti şi scolastice, slovele lui Chiril şi a voit naţia noastră a o despărţi de către

Europa civilizată“. Precizăm că un pas important pentru eliberarea de sub „jugul

sârbismului“, se face în 1849, când consistoriul orădean „scuturat prea viguros din

amorţeală de revoluţia din 1848“, „îndrăzneşte să voteze la 4 Martie 1849 propunerea

notarului său Teodor Lazăr de a introduce în procesele sale verbale limba românească“.

Gojdu va fi şi cel care, în 1861, ca prefect al Caraşului, introduce limba română

în administraţie, ca „limbă oficială“, iar „funcţionarilor judeţeni neromâni li se dă o

păsuire de 2 ani pentru a învăţa româneşte“. În acelaşi an el cere, în discursul din 17

iunie, de la Casa Magnaţilor, „să se abroge cumplitele Aprobate şi Compilate (care

fuseseră tipărite la Oradea, în 1653 - n.n.), precum şi Diploma leopoldină care a creat

o stare de împilare pentru români“. Bucurându-se de un adânc respect din partea

tuturor românilor, Gojdu face trecerea de la „politica de înţelegere cu ungurii“ la cea

de afirmare inteligentă a românilor în cadrul Imperiului, devenind astfel un „strălucit

luptător şi princiar sprijinitor al studenţimii române“. „Atitudinea sa de apărător al

naţionalităţii române, lupta pentru eliberarea bisericii ortodoxe de sub jurisdicţia

Carloviţului şi Fundaţiunea sa l-au învrednicit de atributul de cel mai bun român, ce i

l-a conferit Ion cavaler de Puşcariu (membru al Academiei Române - n.n.)“ –

concluzionează Teodor Neş.

În ceea ce-i priveşte pe evrei, dacă în 1848 în Oradea sunt recenzaţi 2.447, în

1850 cifra lor se ridică la 2.906 suflete, reprezentând 13,7 % din populaţia totală20.

Acum apar şi zorii industrializării, trecându-se de la atelierele micilor meseriaşi spre

industria de fabrică, moment ce corespunde anului 1848, când Márton Hillinger a pus

bazele unei fabrici de spirt. El a fost urmat la scurt timp şi de alţi oameni de afaceri,

de-ai locului ori naturalizaţi la Oradea. Astfel, au luat fiinţă: Fabrica de spirt şi drojdie

„Dániel Berger“ şi Firma fraţilor Füchsl, de producere şi comercializare a vinului,

întemeiate în 1850, Fabrica de spirt rafinat „Henrik Löble“, fondată în 1851; Fabrica de

spirt rafinat „Léderer şi Kálmán“ S.A., constituită în 1857 şi Fabrica de spirt şi drojdie

„Adolf Moskovits şi Fiii“, înfiinţată în 186421. Se cuvine să precizăm că dezvoltarea

economică a Oradiei fusese constantă, în 1851 existând deja aici circa 900 de

meşteşugari22, adică o foarte promiţătoare bază pentru dezvoltarea industrială a

oraşului. Fabrica de armament din 1849 trebuie să fi dat orădenilor gustul marii

industrii, în care metalurgia şi chimia se întrepătrundeau în obţinerea de produse

valoroase.

În această perioadă de regim neoabsolutist, evreii „beneficiază“ de antipatia

administraţiei militare austriece, ca urmare a orientării lor promaghiare din perioada

revoluţiei. Tot un austriac, Adolf Hitler îşi va consolida orientarea antievreiască,

jumătate de secol mai târziu.

20 Ladislau Gyemánt, Conscripţia fiscală a evreilor din Bihor pentru anul militar 1828-1829, în Crisia, 1995, p.311 21 Hochhauser Ronald, Contribuţii documentare privind industria de fabrică la Oradea în perioada

1848-1948, teză de doctorat, Facultatea de Istorie, Geografie şi Relaţii Internaţionale, Oradea, 2010, p.4. 22 Gheorghe Gorun, Istoria oraşului Oradea, p.179

Între 1848-1854 se construieşte o extraordinară străpungere montană de cale

ferată, cea de la Semmering - o realizare de renume internaţional pentru Austria,

înfăptuită de Carl von Ghega. După un asemenea succes, ce spulbera vechile limite

inginereşti ale construcţiilor de căi ferate, Imperiul Austriac va fi supus unui amplu

proces de extindere a „drumului de fier“.

Tânărul împărat Franz Josef (1848-1916) vine în vizită la Oradea, împreună cu

soţia Elisabeta („Sisi“), punând piatra de temelie a viitoarei gări orădene, în 27 mai

185723. În ciuda primirii pompoase, prilej de mare sărbătoare populară la Oradea,

împăratul va refuza însă să declare localitatea „oraş liber crăiesc“, cum cereau iarăşi

orădenii pentru o mai bună dezvoltare economică. Consecinţa va fi întărirea curentului

antigerman printre locuitorii maghiari, culminând cu declararea limbii maghiare ca

limbă oficială, în locul celei germane, în decembrie 1860.

***

Orăşelele din jurul cetăţii, deşi unificate teritorial încă din Evul Mediu, vor

realcătui administrativ, treptat, un singur oraş, începând din 1849 până în 1860. Astfel,

ca urmare a pacificării militare austriece, este impusă unificarea politică şi

administrativă a târgurilor Olosig, Oraşul Nou, Velenţa şi Subcetate. Acestea,

împreună cu Podgoria şi Cărămidari, aveau o populaţie totală de 22.538 de orădeni,

conform recensământului din 1850. (Cele trei localităţi care vor alcătui, de pildă,

capitala Ungariei - Buda, Pesta şi Óbuda - se vor unifica abia în 1873).

Denumirea oficială a oraşului unic este Oradea-Mare (Nagy-Várad în maghiară

şi Gross-Wardein în germană), până în 1924, când, în româneşte, se renunţă oficial la

atributul „mare“. Structura etnică, constatată de recensământ, era dominată de

maghiari (63,7%), urmând apoi în ordine, românii (14,6%), evreii (12,9%), germanii

(1,8%), slavii (1,1%) şi alţii (5,8%)24. Confesional dominau reformaţii, urmaţi

îndeaproape de romano-catolici, apoi de israeliţi, în timp ce greco-catolicii şi ortodocşii

erau aproape la egalitate.

***

Elanul revoluţionar constituie o bună supapă de afirmare a limbii române la

nivel şcolar. Iniţial, austriecii reimpun, din 1850, limba de predare germană la

Academia de Drept, aspect ce va dura până în 1861, când se reintroduce limba

maghiară. Iată însă că între 1850-1857 funcţionează la Oradea şi o catedră de limbă

română, al cărei titular este, la Gimnaziul Premonstratens, bihoreanul Alexandru

Roman (1826-1897)25. Îi va fi profesor și tânărului Iosif Vulcan, care se înscrie la acest

liceu în 1951.

După ce îşi făcuse studiile la Beiuş şi Oradea, continuate apoi la Viena,

Alexandru Roman se întoarce la Beiuş, în 1848. Aici introduce în acelaşi an, pentru

prima dată, limba română în şcoală. La Oradea, apoi, în 25 iunie 1852, înfiinţează

Societatea de leptură a Junimei Române studioase la Academia de Drepturi şi

23 Borovszky Sámuel, coordonator, Magyarország vármegyéi és városai: Bihar vármegye és

Nagyvárad (Comitatele şi oraşele Ungariei: Comitatul Bihor şi Oradea), Apollo Irodalmi Társaság,

Budapest, 1901 24 János Fleisz, Metamorfoza unui oraş, p.15 25 Enciclopedia României, vol.I, Statul, Bucureşti, 1938, p.456

Arhigimnaziul din Oradea-Mare, apreciată de profesorul Vasile Vartolomei „cea dintâi

societate culturală şi literară întemeiată la Românii din Transilvania“ (dizolvată mai

apoi prin ordin guvernamental, în 1875). Interesul pentru „curăţirea limbii“, „spre o

scriere înţeleasă de masele populare“ şi cu litere latine era un obiectiv principal al

membrilor acestei societăţi, susţinute financiar de crezul unor inimoşi patrioţi precum

Emanuil Gojdu şi Nicolae Jiga. Această societate literară, condusă de Al. Roman, are

un mesaj către românii de dincolo de Carpaţi, ce încă se foloseau de literele chirilice. E

vorba de propunerea lui Giorgiu Delianu, din 24 aprilie 1853: „După ce în Moldova s-

a înfiinţat o societate literară editoare de cărţi pentru ramurile de ştiinţe, ar fi cu scop

să i se transmită din partea societăţii (orădene - n.n.) una adresă, prin care să se

provoace, ca să eviteze, să lapede din ediţiunile sale ruginitele şi zdrenţoasele buchii de

care e atât de înstrăinat tot sufletul român“26.

După continuarea studiilor la Viena şi Budapesta, din 1862, Al. Roman devine

profesorul primei catedre de limba şi literatura română de la Universitatea din

Budapesta, al cărei titular va fi până în 1897. Dorinţa sa de a înfiinţa un ziar politic

românesc i se împlineşte în 1861, când în luna iulie scoate Concordia, pe care-l conduce

şi în paginile căruia scrie o mulţime de articole, nesemnate din modestie sau semnate

cu pseudonimul „Catone Censoriulu“, după cum precizează elevul şi colaboratorul său

la ziarul amintit, Iosif Vulcan (în Familia nr. 11 din 15/27 aprilie 1866). Capacitatea şi

studiul eminent „îl înalţă între cei mai renumiţi limbişti români“, iar prezenţa lui ca

deputat în parlamentul de la Pesta îndreptăţea la afirmaţia: „unde negreşit îl vom vedea

întotdeauna între apărătorii naţionalităţii noastre“27. Din 1867 devine membru

fondator al Academiei Române, de la Bucureşti. Ca jurnalist, editor şi fruntaş al

mişcării naţionale româneşti din Austro-Ungaria (deputat 1865-1887), el se pronunţă

pentru autonomia Transilvaniei, în 1868, fiind condamnat de justiţia maghiară la un

an de închisoare. După cum el însuşi spunea într-o şedinţă a Academiei, devenise „cel

dintâi dintre români cari avu, sub era dualistă, onoarea să intre în puşcăriile de la Vaţ

(18 ian.1870 - 18 ian.1871 - n.n.), pentru crima de a fi susţinut şi apărat revendicările

neamului său“. Încarcerarea sa va fi una dintre ultimele ştiri remarcabile ajunse la

Emanuil Gojdu, acest brav patriot din Oradea trecând la cele veşnice pe 3 februarie

1870, la Pesta.

Alexandru Roman a fost şi omul ce a reprezentat o punte de legătură între

Academia Română şi Academia Maghiară. El cere să se trimită Academiei de Ştiinţe

din Budapesta publicaţiile Academiei Române. Totodată, el se numără printre oamenii

de încredere prin care se transferă, în secret, o parte a ajutorului pecuniar oferit de

statul român, ajutor ce ajungea la şcolile sau asociaţiile culturale româneşti din

Transilvania şi Ungaria. În septembrie 1869, Al. Roman obţine de la Mihail

Kogălniceanu 30 de exemplare din toate cărţile şcolare şi din toate legile tipărite în

ţară, pentru a le împărţi în Transilvania. După cum îi spunea lui Kogălniceanu (pe

26 Aurel Tripon, coordonator, Monografia-almanah a Crişanei, Judeţul Bihor, Tipografia Diecezană, Oradea, 1936,.p.327 27 Iosif Vulcan, Alesandru Romanu în Familia, nr.11, 15/27 aprilie 1866, Pesta, p.1-2-3 (p.121-122-123)

atunci ministru al Afacerilor Interne), ele erau degrabă necesare pentru „a ne unifica

terminologia scolastică, apoi cea administrativă şi judecătorească“28.

28 Gelu Neamţu, Alexandru Roman şi Academia Română (1866-1897) în Anuarul Institutului de Istorie „George Bariţiu“ din Cluj-Napoca XLVI, Series Historica - 2007, Editura Academiei Române, Bucureşti, p.77-85