CAPITOLUL 5 Contabilitatea activelor imobilizate la persoanele juridice fără scop patrimonial

Cuprins Cuprins Obiectivele capitolului 5 5.1. Evaluarea contabilă a elementelor de activ şi de pasiv 5.2. Particularităţi de evaluare aplicate activelor imobilizate 5.3. Contabilitatea imobilizărilor necorporale 5.4. Contabilitatea imobilizărilor corporale 5.5. Contabilitatea imobilizărilor financiare 5.6. Contabilitatea ajustărilor pentru deprecierea sau pierderea de valoare a imobilizărilor

Obiectivele capitolului 5

La terminarea acestui capitol cursanții vor fi capabili să: • Precizeze conţinutul noţiunii de active imobilizate; • Cunoască criteriile de recunoaştere şi modul de evaluare ale imobilizărilor; • Definească şi să caracterizeze contabil imobilizările necorporale; • Cunoască componentele imobilizărilor corporale şi tratamentul contabil al acestora; • Definească şi să caracterizeze contabil imobilizările financiare; • Cunoască conceptul şi să aplice în practică operaţiunile privind ajustările pentru

deprecierea sau pierderea de valoare a imobilizărilor.

© Lect. univ. drd. Iustin Haliga 2012 pagina 1

Persoanele juridice fără scop patrimonial pot desfăşura activităţi economice, activităţi non-profit şi activităţi cu destinaţie specială. În cadrul activelor persoanelor juridice fără scop lucrativ se cuprind imobilizările şi activele circulante.

Activele destinate să servească o perioadă îndelungată în activitatea persoanei juridice fără scop lucrativ sunt cunoscute sub denumirea de imobilizări. Acestea nu se consumă la prima utilizare, rămânând o perioadă mai mare de timp la dispoziţia entităţilor de această natură. Contabilizarea imobilizărilor se ţine pe următoarele categorii: imobilizări necorporale, imobilizări corporale şi imobilizări financiare.

5.1. Evaluarea contabilă a elementelor de activ şi de pasiv

În conformitate cu prevederile legale în vigoare, pentru evaluarea elementelor de activ şi de pasiv, se stabilesc următoarele reguli [24, cap. 2, secţiunea 6, art. 44 – 53]:

a) la data intrării în unitate, bunurile se evaluează şi se înregistrează în contabilitate la valoarea de intrare, denumită valoare contabilă, care se stabileşte astfel:

- bunurile procurate cu titlu oneros, la cost de achiziţie; - bunurile produse în unitate, la cost de producţie. - bunurile reprezentând aport la patrimoniul social, la valoarea de aport, stabilită în urma

evaluării; - bunurile obţinute cu titlu gratuit, la valoarea justă. În aceste cazuri, valoarea de aport şi, respectiv, valoarea justă, se substituie costului de

achiziţie; Costul de achiziţie al unui bun este egal cu preţul de cumpărare, taxele nerecuperabile,

cheltuielile de transport-aprovizionare şi alte cheltuieli accesorii necesare pentru punerea în stare de utilizare sau intrarea în gestiune a bunului respectiv (care pot fi atribuibile direct achiziţiei bunurilor respective). De asemenea, se includ comisioanele, taxele notariale, cheltuielile cu obţinerea de autorizaţii şi alte cheltuieli nerecuperabile, atribuibile direct bunurilor respective. Reducerile comerciale şi alte elemente similare acordate de furnizor nu fac parte din costul de achiziţie.

Valoarea justă reprezintă suma pentru care un activ ar putea fi schimbat de bunăvoie între două părţi aflate în cunoştinţă de cauză, în cadrul unei tranzacţii, cu preţul determinat obiectiv. Această valoarea se determină, în general, după datele de evidenţă de pe piaţă, printr-o evaluare efectuată, de regulă, de profesionişti calificaţi în evaluare. În situaţia în care nu există date pe piaţă privind valoarea justă, din cauza naturii specializate a activelor şi a frecvenţei reduse a tranzacţiilor, valoarea justă se poate determina prin alte metode utilizate, de regulă, de către profesionişti în evaluare.

Costul de producţie al unui bun cuprinde: costul de achiziţie al materiilor prime şi consumabilelor, celelalte cheltuieli directe de producţie, precum şi cota cheltuielilor indirecte de producţie alocate în mod raţional ca fiind legate de fabricaţia acestuia.

Pierderile de materiale, manopera sau alte costuri de producţie înregistrate peste limitele normal admise, cheltuielile de depozitare, cu excepţia cazurilor în care aceste costuri sunt necesare în procesul de producţie, anterior trecerii într-o nouă fază de fabricaţie, regiile (cheltuielile) generale de administraţie care nu participă la aducerea stocurilor în forma şi locul final, precum şi costurile de desfacere, reprezintă exemple de costuri care nu trebuie incluse în costul stocurilor, ci sunt recunoscute drept cheltuieli ale perioadei în care au survenit.

În costul unui activ cu ciclu lung de fabricaţie (un activ care solicită în mod necesar o perioadă substanţială de timp pentru a fi gata în vederea utilizării sau pentru vânzare) pot fi incluse şi dobânzile plătite la creditele bancare contractate pentru achiziţia, construcţia sau producţia acestuia, direct atribuibile activului, până la finalizarea sa, aferente aceleiaşi perioade.

b) evaluarea elementelor de activ şi de pasiv cu ocazia inventarierii se face la valoarea actuală a fiecărui element, denumită valoare de inventar, stabilită în funcţie de utilitatea bunului, starea acestuia şi preţul pieţei. În principiu, la inventariere se ţine cont de următoarele prevederi:

© Lect. univ. drd. Iustin Haliga 2012 pagina 2