Capitolul IV

TRAUMATISMELE PĂRŢILOR MOI

4.1. Contuzia

Contuzia, afecţiunea cea mai frecventă în studii, reprezintă strivirea, într-o măsură mai mare sau mai mică, a părţilor moi (piele, ţesut adipos, muşchi), prin lovire sau presare.

Tabloul clinic în contuziile uşoare se manifestă prin durere şi discretă incapacitate, însoţite uneori de echimoze. Evoluţia este de obicei benignă, nu necesită întrerupea totală a activităţii sportive. În cazurile mai grave se poate forma în plus un hematom difuz, a cărui evoluţie în general este favorabilă.

4.2. Plăgile

Plăgile reprezintă secţionarea pielii cu sau fără interesarea ţesuturilor subiacente, iar condiţiile în care se produc sunt multiple şi depind de cele mai multe ori de situaţii accidentale. Aceste plăgi trebuie corect pansate şi oprită eventuala pierdere de sânge chiar la locul accidentului, suturate şi aplicată terapia antitetanică.

4.3. Leziunile musculare

Leziunile musculare sunt macrotraumatisme de origine internă produse de o contracţie bruscă a unui muşchi, în anumite situaţii favorizante şi predispozante.

Cauze predispozante:- spasmofilia - circulaţia sangvină locală deficitară - metabolism modificat al mucozaharidelor- acidul sialic - hipovitaminoze Factori favorizanţi: efortul brusc şi violent fără o încălzire

prealabilă, în condiţiile unui climat rece şi umed.

1

Unii cercetători au arătat că forţa musculară se reduce direct proporţional cu scăderea temperaturii şi că schimbările presiunii atmosferice modifică procesul de oxigenare tisulara.

Alte cauze: prezenţa produşilor de catabolism (rezultaţi din travaliul muscular), care produc o diminuare a elasticităţii musculare şi a coordonării grupelor musculare, explicând astfel apariţia leziunilor musculare din şi spre sfârşitul antrenamentului sau al competiţiei, greşelile metodice caracterizate prin antrenarea inegală a anumitor grupe agoniste, în detrimentul grupelor antagoniste.

Astfel numărul mare de leziuni musculare ce survin în unele sporturi (fotbal, rugby, atletism), cu precădere la musculatura posterioară a coapsei, se datorează unei mari diferenţe de tonus şi forţă a acestor grupe, rezultată din neglijarea antrenării lor, deşi musculatura agonistă (cvadricepsul crural) este solicitat prin excelenţă în aceste sporturi. Factorul comun care creează acelaşi efect, adică ruptura musculară, rezidă în lipsa de sinergism între munca agoniştilor şi antagoniştilor.

Este suficient ca o contracţie a unui grup sau lanţ cinematic muscular să nu fie dublată de o alungire - relaxare corespunzătoare a grupului antagonist, pentru ca să survină un fenomen de gripaj, soldat cu ruperi de grade diferite, ale muşchiului care se opune mişcării fundamentale. Lipsa aceasta de sinergie este mai netă la începutul antrenamentului, sau competiţiei, când sportivul nu şi-a făcut o încălzire bună. Lipsa de sinergism se manifestă şi la sfârşitul competiţiei când efortul prelungit face să înceapă scăderea controlului nervos superior al coordonării ca şi eficienţa mecanismelor reflexe locale (muşchi-articulaţii-muşchi).

Printre cauzele favorizante sunt încriminate carenţele alimentare, condiţiile meteorologice deosebite, excesele şi viaţă nesportivă, precum şi omisiuni în procesul de refacere.

După suprafaţa ei, leziunea musculară poate fi :- fibrilară (când sunt lezate câteva fibre) - fasciculară (când sunt interesate câteva fascicule ale muşchiului)- fibrofasciculară (care reuneşte unul-două fascicule rupte)- leziuni asociate sau totale (când leziunea interesează o bună

parte sau în totalitate corpul muscular). Acestor forme de leziuni le corespund subiectiv: durerea vie la

nivelul muşchiului respectiv şi incapacitatea funcţională a segmentului anatomic din care face parte muşchiul respectiv.

Clasic, pentru cele mai frecvente leziuni musculare - fibrilare şi fasciculare - se descriu simptomele următoare :

- durerea vie cu caracter de arsură bruscă - atitudinea antalgică - prezenţa unui punct dureros la palpare - tumefierea regiunii - echimoza locală

2

- apariţia hematomuluiDin 1970, prin introducerea metodelor ultrasonice în medicina

clinică şi eforturile multor cercetători a fost posibil că din 1980 să se găsească şi o metodă obiectivă ecomiografia care să poată preciza existenţa leziunii musculare. Cu ajutorul ultrasunetelor s-au obţinut imagini fidele situaţiei antomo-patologice din muşchii cu leziuni, realizându-se şi o clasificare obiectivă a tuturor tipurilor de leziuni musculare.

Localizările cele mai frecvente se întâlnesc la nivelul muşchilor membrelor. inferioare, la nivelul cvadricepsului femural, ischiogambierilor, adductorilor coapsei, tricepsului sural.

Atitudinea terapeutică este în raport cu gradul leziunii. În primele 48 h se recomandă crioterapia (comprese reci, masaj cu gheaţă, după ce tegumentul a fost protejat în prealabil cu un strat de protecţie împotriva degerării acestuia), calmante, miorelaxante, antiflogistice.

După primele 48 h se efectuează ecomiografia şi în funcţie de gradul leziunii, se recomandă repaus segmentar cu sau fără imobilizare în aparat gipsat, continuarea medicaţiei antiflogistice până în ziua 7, miorelaxantele 8-10 zile, aplicarea din ziua 4 a unguentelor cu enzime proteolitice şi introducerea medicaţiei trofostimulente.

Fizioterapia are bune rezultate prin aplicarea laserterapiei în primele zile, iar după 7 zile CDD, iar în rupturile musculare se intervine chirurgical.

Evoluţia şi prognosticul sunt bune dacă se acordă asistenţă de calitate din primele momente şi dacă reluarea antrenamentelor se hotăraşte de medic cu ajutorul ecomiografiei, singura care poate preciza momentul recuperării în totalitate. Multe recidive apar din cauza unor tehnicieni care forţează reintrarea, bazându-se de multe ori pe afirmaţia sportivului „că se simte bine”, astfel că leziunile în curs de cicatrizare se rup, accident care duce la dublarea perioadei de inactivitate.

4.4. Miozitele

Miozitele sunt afecţiuni provocate de suprasolicitare, care afectează de cele mai multe ori grupe musculare, mai rar un singur muşchi. Ele au un debut lent datorat unei solicitări severe unitare, ceea ce le deosebeşte de leziunile musculare. Sediul afecţiunii îl reprezintă grupa musculară cea mai solicitată în sportul respectiv.

Tabloul clinic este dominat de durerea instalată lent, care câştigă în intensitate şi persistă uneori şi după încetarea efortului. La palpare, durerea este difuză şi interesează mai multe corpuri musculare, asociată cu o creştere a temperaturii locale, precum şi o hipotinie sau chiar o stare contractuală cu mare răsunet funcţional. În formele cronice corpul muscular este transformat în mare parte într-un cordon fibros, dureros, o

3

adevărată cicatrice musculară, care reduce considerabil elasticitatea şi contractilitatea muşchiului.

Atitudinea corecta este de a institui repaus segmentar, tratament medicamentos şi fizioterapic asemănător celui din leziunile musculare fibrilare.

4.5. Mioentezitele

Mioentezitele sunt leziuni la nivelul inserţiilor muşchilor pe os sau cel al joncţiunii musculotendinoase sau musculoaponevrotice, printre cele mai frecvente fiind cele ale dreptului abdominal. Aceasta se caracterizează prin dureri persistente la nivelul regiunii suprasimfizare la mişcările de alergare, şutarea balonului şi mai ales la flexia membrului inferior pe trunchi. Durerea este localizată deasupra simfizei pubiene la 1,5-2 cm şi la 1-2 cm de linia mediană, uneori chiar pe marginea externă a porţiunii musculotendinoase a muşchiului drept abdominal, unde se poate palpa o mică zonă îndurată. Caracterul trenant al acestei afecţiuni se datorează unor particularităţi morfologice ale acestei regiuni, la care porţiunea terminală musculotendinoasă a dreptului abdominal este bogată în septuri aponevrotice, cu o circulaţie deficitară şi cu o inervaţie bogată.

Tratamentul acestei afecţiuni este medicamentos antiinflamator, antalgic şi miorelaxant; fizioterapie: laseroterapie, ionizări cu novocaină asociate ulterior cu diapuls şi menajarea musculaturii abdominale.

4.6. Entezitele

Entezitele sunt suferinţele zonei terminale musculotendinoase. Prin suprasolicitare se pot produce microleziuni în porţiunea miotendinoasă sau tendinoperiostală a formaţiunilor de inserţie. Acestea se traduc prin durere, uneori un discret edem sau foarte discrete fenomene inflamatorii. Tratamentul se axează pe masajul cu gheaţă în primele 48 ore, antiinflamatorii, sedative, laseroterapie şi ionizări cu novocaină, repaus segmentar şi dacă este posibil o cură recuperatorie balneofizioterapică.

4.7. Tendinita

Tendinita este afecţiunea tendonului, ce se exprimă clinic prin acuze subiective dureroase şi obiectiv prin modificări de formă şi consistentă. Ea poate surveni brusc, în urma unui traumatism iniţial sau lent în urma producerii unor modificări metabolice locale, printr-o suprasolicitare a segmentului respectiv. De cele mai multe ori cele două

4

cauze concură şi favorizează afecţiunea, în sensul că pe un tendon cu suferinţe histochimice preexistente, un traumatism chiar minor, produce leziunea care poate ajunge la rupturi de diverse grade. Printre condiţiile favorizante se pot enumera: tulburările circulatorii, deprinderile biomecanice greşite, tulburările endocrine, greşelile metodice de pregătire, oboseala şi supraantrenamentul, carenţele alimentare. Prin inspecţie se pune în evidenţă o deformare a regiunii sub forma unei tumefacţii de diferite mărimi. Palparea decelează o zonă împăstată, dură, nedureroasă, însoţită uneori de crepitaţii, precizând locul leziunii. Manevra de întindere pasivă şi mai ales, activă de sens contrar a segmentului respectiv este foarte dureroasă, uneori chiar imposibilă. Ecomiografia localizează şi precizează mărimea leziunilor. Tratamentul diferă în funcţie de forma anatomoclinică şi de stadiul evolutiv în care a fost surprins sportivul. În general, se recomandă masaje cu gheaţă în primele 48h, repaus segmentar (în cazurile acute chiar imobilizarea gipsată în poziţie de relaxarea regiunii pentru 10-15 zile), roentgen terapie, antiinflamatorii, trofostimulente, iar în perioadă recuperatorie curenţi diadinamici şi solux. Formele anatomoclinice frecvent întâlnite sunt:

- tendinita achiliană cu debut şi simptomatologie complexă. Durerile sunt accentuate de efort, evoluţia este insidioasă, perioadele de acalmie alternând cu perioade de acutizări determinate de eforturi intense. Prognosticul rămâne rezervat în cazurile netratate sau superficial tratate, rupturile totale sau parţiale putând fi numeroase;

- tendinita complexului tendinos „laba de gâscă” întâlnită mai ales la atleţi, gimnaşti, baschetbalişti, fotbalişti, este o formă particulară de inflamaţie a tendonului distal comun al semitendinosului şi semimembranosului la nivelul genunchiului;

- tendinita muşchiului deltoid şi muşchiului supraspinos întâlnită la înotători, produce ”umărul dureros” al acestora. Simptomatologia şi tratamentul sunt cele menţionate anterior, numai menajarea segmentară este mai îndelungată;

- tendinita patelară şi tendinita tendonului cvadricipital întâlnită mai ales la luptători, schiori, baschetbalişti, atleţi.

4.8. Tenosinovita

Tenosinovita este o afecţiune de tip inflamator nespecific şi metabolic, apărută la nivelul unui tendon şi al tecii sinoviale a acestuia. Cauzele favorizante şi declanşante sunt asemănătoare cu cele ale tendinitei, în etiopatogenie existând componente microtraumatice şi metabolice. Afectarea nu se mai limitează la tendon, ci implică şi sinovială, lucru ce face că simptomatologia să difere. Există două forme clinice - acută şi cronică - una fiind câteodată stadiul tardiv al celeilalte.

5

În forma acută (exudativă) zona tendonului afectat este tumefiată, cu o senzaţie palpatorie de fluctuenţă din cauza lichidului intrasinovial, dureroasă la mişcările active, pasive şi active cu rezistenţă, hipertermie cutanată regională. O dată cu evoluţia bolii şi în funcţie de tratament, lichidul se rezoarbe, rămânând numai straturile semigelatinoase de fibrina, care fac trecerea la forma cronică (uscată). În acest stadiu tumefacţia locală e mai mică şi mai dură, iar la palparea regiunii, mai ales în timpul mişcărilor, se percep crepitaţii. Tratamentul în formele acute: crioterapia se asociază cu roentgen terapia, medicaţia antiinflamatoare şi trofostimulenta, şi de la caz la caz, imobilizarea gipsată a regiunii pentru 10-15 zile. Evoluţia este bună în general, dar prognosticul rămâne rezervat în cazurile netratate, principala complicaţie fiind cicatricile aderenţiale între tendon şi sinovială.

Ca forme anatomo-clinice s-au întâlnit : - tenosinovita gambierului anterior şi gambierului lateral

frecventă la alergătorii de fond, ciclişti, fotbalişti; durerile, tumefacţia şi senzaţia de şi senzaţia de crepitaţii sunt localizate la nivelul treimii inferolaterale a gambei, în timp ce tenosinovita peronierilor laterali este localizată la nivelul treimii inferolaterale a gambei, retromaleolar ;

- tenosinovita extensorilor şi flexorilor mâinii prezentă frecvent la gimnaşti, aruncători de disc şi de greutate, canotori, motociclişti cu simptome specifice prezente pe faţa anterioară a antebraţului - în cazul extensorilor;

- tenosinovita flexorilor piciorului întâlnită la mărşăluitori, cu simptomatologia specifică pe faţa dorsală a piciorului.

4.9. Aponevrozita plantară

Aponevrozita plantară este determinată de suprasolicitarea acesteia, care, suferind încărcări sau tensionari mari, se poate rupe sau dezinsera parţial; eventualele cicatrici îi reduc calităţile funcţionale, iar dacă înglobează terminaţii nervoase se instalează un sindrom dureros care diminuează performanţa sportivă. Atitudinea terapeutică constă în: masaj cu gheaţă 48 h, laser terapie, antiinflamatoare, miorelaxante şi menajare segmentară, chiar imobilizare gipsată pentru 7-10 zile.

4.10. Rupturi de aponevroze

Rupturi de aponevroze, deşi nu sunt frecvente, datorită faptului că îl scot pe sportiv din activitatea specifică pe o perioadă apreciabilă, impun cunoaşterea lor. Cele mai frecvente localizări se găsesc la aponevroza plantară în zona inserţiei posterioare, calcaneene, fiind întâlnite la săritorii în lungime şi triplu salt, alergătorii de garduri,

6

manifestându-se prin dureri ale călcâiului, cu jena sau impotenţa funcţională; aponevroza soleară la locul de inserţie al gemenilor gambieri, este întâlnită la alergătorii de viteză, voleibalişti, handbalişti, baschetbalişti, este foarte dureroasă şi asociată cu impotenţa funcţională; aponevroza fasciei lata o întâlnim la halterofili, gimnaşti, fotbalişti şi se manifestă prin dureri la nivelul regiunii externe a coapsei, însoţită de impotenţă funcţională. Se impune menajarea segmentară, antiinflamatoare, trofostimulente şi aplicaţii de fizioterapie cicatrizante.

4.11. Ruptura de tendon

Ruptura de tendon este un eveniment destul de frecvent în activitatea sportivă şi postsportivă, fiind episodul terminal al unui proces degenerativ progresiv, care evoluează asimptomatic, în aşa fel încât ruptura survine, aparent, „din senin”. În plin efort fizic, la o mişcarea o mişcare bruscă se aude un zgomot însoţit de durere violentă şi impotenţă funcţională. Examenul local evidenţiază depresiunea ce întrerupe continuitatea reliefului tendonului şi zone cu edem la nivelul celor două capete. Ruptura de tendon nu se poate localiza în partea centrală proximal de inserţie şi la inserţia pe os. Când ruptura este în apropierea inserţiei osoase se poate produce cu smulgere osoasă.

Tratamentul fiind chirurgical se recomandă că după ce sportivul a fost sedat să fie transportat imediat în spital.

În studii, tendoanele cel mai frecvent rupte au fost :- tendonul lui Achile la care durerea violentă este însoţită de

imposibilitatea ridicării şi menţinerii pe vârfurile picioarelor, iar la examenul local uneori şanţul de la nivelul rupturii este mascat de un tendon integru din vecinătate (plantarul subţire, flexorii plantari). Tratamentul chirurgical este urmat de o primă imobilizare în equin 30 zile şi o a doua în unghi drept, tot 30 zile, după care o recuperare kinetoterapeutică şi fizioterapică energică;

- tendonul extensor al inelarului la nivelul falangelor, întâlnit la voleibalişti, baschetbalişti, portari de fotbal, care beneficiază de aceeaşi atitudine chirurgicală şi recuperatorie ;

- tendonul cvadricipital căruia prin intervenţie chirurgicală i se restabileşte continuitatea între rotulă şi tendonul rotulian, urmată de 30 zile de imobilizare şi recuperare prin toate mijloacele.

Tendonul porţiunii lungi a bicepsului brahial care după suturare se imobilizează pentru 25-30 zile, după care urmează recuperarea lui prin KT şi FT.

4.12. Lombalgia prin solicitare

7

Lombalgia prin solicitare (“spatele dureros“) apare în multe sporturi, cum ar fi: haltere, înot (în special în stilul fluture), canotaj, popice, lupte; a fost izolată ca entitate din marea clasă a suferinţelor lombare, ţinând seama de câteva caracteristici proprii: apariţia durerilor legate strict de o solicitare drastică sau mai multe solicitări însumate, durerea bine localizată care se linişteşte la repaus, durere a regiunii lombare a cărei radiografie nu evidenţiază modificări osteoarticulare, congenitale sau câştigate. Simptomatologia este simplă şi clară: dureri spontane sau provocate în zone mai restrânse sau mai extinse, cu un caracter net, care nu sunt legate de schimbările meteorologice, iar radiografia şi investigaţiile de laborator nu oferă date suplimentare. Modificările morfologice (microlezionale) pot aparţine fibrelor musculare, inserţiilor musculare, microleziunilor, multiplelor formaţiuni capsulare sau ligamentare. Evoluţia prezintă perioade de acutizare ritmate, mai ales în efortul fizic intens, întrerupte de perioade de remisiune când efortul devine minim. Tratamentul lombalgiilor prin solicitare consta într-un repaus segmentar de 5-7 zile, aplicaţii locale cu unguente miorelaxante şi antalgice, medicaţie decontracturantă şi AINS şi FT sedativă şi decogestionantă.

4.13. Durerea lombară joasă

Durerea lombară joasă este frecvent întâlnită la atleţi şi 90% din cazuri se rezolvă în mai puţin de 4 săptămâni. Unele cazuri nu pot fi remise şi pot constitui sfârşitul unei cariere. Deşi discul lombar este cea mai frecventă localizare a leziunilor în câteva sporturi, participarea sportivă în sine nu creşte incidenţa hernierii discului.

Ca frecvenţă a durerii lombare joase, datele din literatură (USA) arată procente de 11% la tinerii atleţi, şi de 48% la atleţii adulţi, mai ales în următoarele sporturi: gimnastică, fotbal, ridicarea greutăţii, dans, înot, balet. Suferinţe degenerative discale au fost depistate la atleţi în vârstă de 10 ani în condiţiile unei stenoze de canal, a sporturilor cu coliziune, antecedente familiale degenerative discale.

Anatomie funcţională. Coloana lombară este formată din 5 vertebre separate prin discuri şi susţinute de ligamente şi muşchi. Vertebrele şi discurile acţionează că absorbanţi ai şocurilor pentru măduva spinării şi rădăcinile nervilor. Deshidratarea discului se accentuează cu vârstă, şi, asociat unei degenerescenţe sau hernieri anterioare, durerea şi alte simptome pot apare. Hernierea discului este rezultatul unei încărcări repetate a coloanei într-o poziţie spinală anormală (hiperflexie şi înclinare laterală cu sau fără încărcare). Adesea acest tip de leziune nu apare în urma unui eveniment singular.

Biomecanica specifică sportului. Compresia coloanei simultană cu rotaţia (rotaţia asociată ridicării) a fost asociată hernierii discului. Flexia şi

8

rotaţia pe un disc degenerat, la fel că activitatea repetată (hiperflexia, hiperextensia, mişcarea asociată artritei), pe fondul unei biomecanici slabe, pot determina că materialul discului să afecteze nervul şi să apară simptomele. Această leziune poate apare după un efort minim sau ridicare minimă, că final al unor alte eforturi care au dus la herniere şi este cunoscută că uzură sau microtraumă.

Anamneza. Simptome precum: durerea lombară, slăbiciunea musculară în membrul inferior sau în fesă, mersul dificil, dificultăţi la urinare, febră, scădere în greutate, creşterea durerii la metoda Valsalva sau durerile nocturne trebuie luate în considerare în vederea stabilirii diagnosticului, a prognosticului şi a tratamentului. La bărbaţi, impotenţa sau disfuncţia erectilă în asociere cu durerea lombară, pot constitui un semn al compresiei radiculare.

Istoricul clasic al herniei de disc include dureri „în şa” la poziţia şezând, la tuse sau la manevra Valsalva şi uşurare a durerii la poziţia întins sau la flexia şoldului heterolateral.

Scăderea durerii lombare la anteflexie poate fi asociată cu stenoza de canal vertebral.

Anamneza care include pierderea controlului sfincterian, retenţie urinară, amorţeală în fesă sau în membru inferior poate indica prezenţa sindromului cozii de cal, o urgenţa neurologică.

Examenul obiectiv. Examenul general dă importanţă deosebită mersului, mobilităţii şi poziţiei şezânde.

Se examinează - coloana din punct de vedere al deformărilor- suferinţa discală iniţială poate fi evidenţiată prin scăderea

mobilităţii şi prezenţa tensiunii în musculatura paravertebrală, uneori pierderea lordozei. Pierderea severă a mobilităţii şi a lordozei caracterizează spondilita anchilozantă şi osteoartrita severă.

- devierea laterală a trunchiului poate apare în suferinţa discală asociată cu sciatica(scolioza sciatică)

- sensibilitatea la palpare poate indica o fractură vertebrală- examenul neurologic include :

Evaluarea mersului normal, inclusiv mersul pe vârfuri şi pe călcâie

Dacă anamneza sugerează hernierea discului dar mersul e normal, cerem bolnavului să se înalţe pe vârful piciorului contralateral

Normal, apare o oboseală rapidă a părţii implicate. Forţa musculară a grupurilor musculare principale trebuie testate pe ambele părţi şi comparate. Scala acceptată este cea de la 1 la 5.

Sensibiltatea este testată bilateral de la atingere uşoară la ciupire. E important de identificat ariile cu sensibilitate

9

scăzută, absentă sau alterată. Scala acceptată este de la 1 la 2

Testul piciorului ridicat este semnificativ dacă provoacă durerea la o flexie mai mică de 450 a şoldului. Dacă este +, glezna trebuie poziţionată în dorsiflexie pentru a verifica semnul Lesegue.

De reţinut că testul piciorului ridicat este considerat + numai dacă pacientul simte durerea iradiind sub genunchi atât în poziţia şezând cât şi în culcat pe spate. Dacă nu iradiază sub genunchi, cauza poate fi contractura ischiogambierilor.

Cea mai specifică manevră pentru hernia discului lombar este testul piciorului contralateral ridicat, care este pozitiv când ridicarea piciorului neafectat produce sciatalgie în membrul opus.

Reflexele trebuie evaluate cu atenţie; trebuie evaluate cel puţin reflexul patelar şi cel achilian

Testarea reflexului Babinski este bilaterală. Tuşeul rectal este important în depistarea sindromului de

coadă de cal, la fel şi prezenţa disfuncţiei erectile la bărbaţi

- contractura ischiogambierilor şi a cvadricepsului este testată astfel: bolnavul stă cu picioarele atârnând la marginea patului şi i se cere să îşi extindă genunchii; scăderea amplitudinii mişcării poate semnifica contractura ischiogambierilor.

- palparea nervului sciatic poate evidenţia sensibilitate- semnele de anestezie „în şa” pot evidenţia sindromul cozii de cal. Cauze :- ridicarea repetată de greutăţi asociată cu rotaţia, flexia sau

înclinarea laterală a coloanei, - riscul producerii hernierii creşte dacă musculatura spatelui,

piciorului sau fesieră este slabă sau există diferenţe mari între grupele musculare

- atleţii în general au risc scăzut de a dezvolta hernie discală sau alte probleme ale spatelui.

Investigaţii de laborator:- Nu sunt necesare dacă examenul clinic este normal sau dacă

simptomele sunt blânde şi de scurtă durată- Disfuncţiile urinare, anestezia în şa, pot sugera sindromul cozii de

cal care necesită investigaţii imagistice şi consult neurochirurgical; chirurgia este practicată pentru a evita înrăutăţirea sau permanentizarea deficitului neurologic.

- examinările includ: ex. de urină (hematuria indică litiază renală); - hemoleucograma completă (dacă pacientul are febră sau

neoplasm, este sugestivă)- VSH-ul sau PCR pot fi crescute în PR

10

- Radiografiile : - dacă atletul are sciatică, un test + al piciorului ridicat, reflexul achilian absent putem diagnostica o hernie de disc; radiografiile se recomandă dacă tratamentul conservator este ineficient după 4 săptămâni.

În funcţie de antecedentele pacientului şi de experienţa medicului, examinarea radiologică poate fi indicată la consultul iniţial. Cel mai adesea, radiografiile sunt negative pentru fractură, neoplasm sau alte patologii, dar sunt esenţiale pentru a iniţia un tratament agresiv de recuperare sau a reluării activităţii sportive.

Sunt necesare două incidenţe (AP, LL), şi doar 2% din ele indică anormalităţi. Radiografiile din flexie-extensie indică instabilitatea asociată cu degenerescenţa discurilor.

CT - indică anormalităţi la 36% din populaţia asimptomatică şi este cea mai sigură metodă de depistare a anormalităţilor.

RMN - indică anormalităţi la 26% din populaţia asimptomatică. Se indică doar dacă simptomele durează mai mult de 4-6 săptămâni, sau în cazurile urgente de evaluare a sindromului de coadă de cal

EMG este rar solicitat, de obicei că să confirme sciatica necomplicată, necesară în cazurile cu deficite neurologice preexistente. EMG-ul se pozitivează după 2-3 săptămâni de la hernierea discului şi se practică atunci când hernierea discului este echivocă.

4.14. Epicondilita medială a humerusului

Epicondilita medială a humerusului („cotul dureros al jucătorilor de tenis de câmp”) este o afecţiune microtraumatică cauzată de acţiunea sub forma de tracţiuni bruşte şi violenţe asupra inserţiilor epicondiliene ale muşchilor supinatori ai antebraţului. În stadiul incipient se produce o entezită a inserţiilor osoase, iar în cel tardiv se complică cu un proces de periostită. Această afecţiune întâlnită şi la aruncătorii de suliţa, se caracterizează prin apariţia durerilor vii deasupra regiunii latero-externe a cotului, accentuate mai ales de mişcarea de supinaţie a antebraţului. Palparea regiunii provoacă dureri mari, în schimb examenul radiologic este de obicei, negativ. Tratamentul constă în medicaţia antalgică, antiinflamatoare, trofostimulentă, aplicaţii locale cu unguente antalgice, laseroterapie şi repaus segmentar de minimum 7 zile. Se mai poate întâlni la: portarii de la polo pe apă, handbal etc. („tennis elbow”).

11