cap[1].iii.fumatul
TRANSCRIPT
Cap.III. FUMATUL
3.1. Consideraţii generale
În accepţiunea experţilor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, drogul
este “orice substanţă care, introdusă într-un organism viu, îi poate modifica acestuia
percepţia, umoarea, comportamentul ori funcţiile sale cognitive sau motrice”.
În sens farmacologic, drogul este o substanţă utilizată sau nu în medicină, a cărei folosire
abuzivă poate crea dependenţă fizică şi psihică sau tulburări grave ale activităţii mintale
şi comportamentului. OMS defineşte dependenţa ca fiind starea fizică sau psihică ce
rezultă din interacţiunea unui organism cu o substanţă, caracterizată prin modificări de
comportament şi alte reacţii, însoţite întotdeauna de nevoia de a lua substanţa în mod
continuu sau periodic, pentru a-i resimţi efectele psihice şi pentru a evita suferinţele.
Criterii de dependenţă: utilizare necontrolată, efecte psihotrope, comportament indus de
drog, stereotip în folosire, folosire în ciuda efectelor adverse, recidiva după abstinenţă,
toleranţa, dependenţa fizică, plăcere / stare de euforie.
Drogurile, în funcţie de acceptarea sau nu de către societate, pot fi împărţite în:
legale (alcool, tutun, unele medicamente) şi ilegale (heroina, marijuana, cocaina, etc).
Fumatul reprezintă un obicei comun în rândul copiilor, aproape o condiţie sine
qua non a vieţii de adolescent. Consumul tutunului de către tineri este foarte răspândit în
toate regiunile din lume şi în creştere în ţările în curs de dezvoltare; se arată în
majoritatea ţărilor că tabagismul înregistrează o creştere mai mare la fete decât la băieţi,
astfel că prevalenţa la fete este egală cu cea înregistrată la băieti şi chiar o depăşeşte în
unele ţări. Acest aspect al comportamentului nu trebuie ignorat atunci când se concepe un
program individualizat de psihoterapie şi reabilitare socială şi şcolară.
Consecinţele fumatului asupra sănătăţii adolescenţilor sunt evidente. Apar de la
vârste fragede afectiuni ale aparatului cardio-respirator. De asemenea, fumatul în asociere
cu alimentaţia necorespunzatoare şi condiţiile insalubre de locuit determină întârzieri în
dezvoltarea fizică, majoritatea copiilor din stradă având înaltimea şi greutatea mult sub
media normală pentru vârsta lor. Obiceiul de a fuma este unul din comportamentele cele
mai periculoase pe termen lung pentru sănătate.
3.2. Compoziţia tutunului
Tutunul, atât de larg utilizat de milioane de consumatori din întreaga lume, este
reprezentat, de fapt, de frunzele speciilor Nicotiana tabacum şi Nicotiana rustica, ce
aparţin genului Nicotiana din familia plantelor Solanacee, care conţine peste 100 de
specii şi subspecii.
Tutunul are o compoziţie complexă. În frunze se găsesc diverse componente
chimice: celuloză, proteine, amidon, steroli, minerale etc. Aceşti compuşi se mai găsesc
şi in alte plante, dar tutunul are ca substanţe specifice nicotina şi isoprenoizii
(hidrocarburi nesaturate). Multă vreme s-a crezut că nicotina este cel mai toxic agent
activ al tutunului şi într-adevăr este o otravă foarte puternică, o doză de 5mg de nicotină
fiind suficientă pentru a omorî un câine în câteva clipe prin paralizia nervilor motori iar
una de 60mg este la fel de eficientă pentru om. Nicotina este un lichid incolor în clipa
extragerii dar în contact cu aerul şi lumina se coloreaza în brun. Are un gust amar şi
iritant, iar mirosul este slab la rece şi asfixiant la caldură. Frunzele procesate de tutun şi
consumate sub formă de ţigari sau alte tipuri de amestecuri aromate, conţin peste 3040 de
compuşi chimici. Majoritatea acestora sunt constituenţi naturali ai frunzelor, fiind
sintetizaţi din aer şi sol în timpul perioadei de creştere a plantei, dar mulţi dintre ei se
formează şi prin administrarea de îngrăşăminte chimice sau rezultă prin procesele de
tratare şi aromatizare finală a frunzelor, modificând amplu raportul compoziţiei chimice a
tutunului cultivat şi procesat în diverse regiuni ale globului. În acest sens, analizele
toxicologice au demonstrat că, deşi proporţia constituenţilor individuali ai tutunului este
foarte diferită pe glob, efectul toxic al unor compuşi chimici precum nicotina,
nitrozamina, aminele, alcaloizii, hidrocarburile policiclice aromate (PAH) şi cadmiul
conţinuţi de acesta rămâne practic acelaşi indiferent de metodele utilizate pentru uscarea,
tratarea şi prelucrarea sa.
Prin ardere tutunul îşi modifică compoziţia initială dând naştere la noi substanţe :
o întreagă mixtură de gaze, vapori necondensaţi, şi substanţe particulare variabile. Fumul
inhalat este un aerosol (particule lichide şi solide de dimensiuni foarte mici, intre 0.001 si
100 microni) concentrat cu miliarde de particule pe cm³. Temperatura în zona de ardere a
unei tigari este in jur de 884°C. Printre noile componenete ale fumului de ţigară se
numără oxidul de carbon, gudronul şi alte substanţe iritante pentru sistemul respirator.
Oxidul de carbon este un component foarte nociv al combustiei tutunului.
Concentraţia lui variază dupa modul în care este fumat astfel: 2% în fumul de pipă, 3-4%
în fumul de ţigară şi în trabuc atinge valoarea de 6%. Hemoglobina formează cu acesta un
compus stabil (hemoglobina are o afinitate mai mare pentru oxidul de carbon decât
pentru oxigen deoarece cu acesta din urmă compusul rezultat este instabil) făcând ca
hemoglobina astfel combinată să devină inutilizabilă pentru transportul de oxigen dând
naştere la anoxie, astfel ţesuturile încep să sufere din cauza lipsei de oxigen.
Diverşi iritanţi respiratori se mai găsesc în fumul de tutun în concentraţii mari
patologice, iar printre aceştia se numără: acroleina, formaldehida, acidul cianhidric,
acetaldehida. Dar totuşi cei mai periculoşi factori din fumul de ţigară sunt substanţele
cancerigene şi cocancerigene care se găsesc în aerosolii produşi de fumul de ţigară şi care
poartă denumirea generală de gudroane.
Desigur, ”calităţile” patogene ale tutunului nu se referă însă numai la compoziţia
generică a acestuia, ci şi la configuraţia şi modul de dispersie a fumului pe care îl produce
prin ardere (piroliza). De fapt, fumul de tutun este un complex de aerosoli alcătuit din
minuscule particule lichide difuzate în mediul gazos de dispersie. Prin piroliza tutunului,
compuşii fazei disperse, după ce s-au propagat liniar de-a lungul întregii ţigări, se pot
condensa brusc la mică distanţă de conul de ardere, formând curentul principal de
dispersie („fumul principal”), sau se pot difuza divergent în mediul de dispersie (aerul)
înconjurător, generând „fumul secundar” sau conul de dispersie. Caracteristicile fizico-
chimice ale fumului depind de metodele de tratare şi procesare ale tutunului, de gradul de
porozitate şi natura hârtiei învelitoare sau tipul elementului filtrant, iar în cazul unor ţigări
speciale ca cele de tip „bidi”, compoziţia chimică a fumului este influenţată şi de
dimensiunea şi volumul ţigarii, precum şi de frecvenţa şi durata fumatului.
În ansamblu, „fumul principal” se formează cu predilecţie într-o atmosferă cu un
conţinut relativ scăzut de oxigen, la o temperatură de combustie de 850-950 grade C în
conul de ardere. La început, particulele sale componente au un diametru de circa 0,2-0,3
mm, dar pe masură ce acestea ajung într-un mediu cu o umiditate relativă de 100% (cum
este cel din tractul respirator) se unesc prin coalescenţă, formând particule de ordinul
micrometrilor, ceea ce face ca peste 50-90% din aerosolii inhalaţi să pătrundă până la
nivelul alveolelor pulmonare unde rămân captivi şi produc extinse leziuni celulare. Cei
aproximativ 4000 de aerosoli identificaţi în fumul de ţigară sunt solizi precum nicotina,
nitrozamina, cadmiul, nichelul, zincul, şi PAH–urile (hidrocarburile policiclice aromate)
sau gazoşi, conţinând monoxid de carbon, dioxid de carbon, amoniac, formaldehidă,
benzen etc. şi, în funcţie de activitatea lor biologică, pot fi clasificaţi în agenţi asfixianţi,
iritanţi, ciliatoxici, mutageni, cangerigeni, inhibitori, neurotoxici şi, nu în ultimul rând,
activi din punct de vedere farmacologic. Bineînţeles, acţiunea lor nociva se exercita în
primul rând asupra căilor respiratorii superioare, dar mulţi compuşi ai fumului de pipă, de
exemplu, se dizolvă în salivă, fiind absorbiţi direct de mucoasa cavitaţii bucale care, în
prezenţa alcoolului cu puternic efect solvent, poate suferi grave leziuni mutagene.
Spre deosebire de curentul principal de dispersie a fumului de ţigară, fumul
secundar se formează într–o atmosferă cu temperaturi de combustie ceva mai coborâte
(500-600 grade C) şi conţine în suspensie particule sedimentabile cu un diametru
aerodinamic mediu mai mic de 0,2 mm. În ansamblu, compoziţia chimică a „fumului
secundar” este aproximativ aceeaşi cu cea din „fumul principal”, numai că unele
elemente chimice pot atinge concentraţii mult mai ridicate pe fiecare gram de tutun
consumat prin combustie; acest lucru fiind valabil pentru mulţi compuşi cancerigeni cum
ar fi N-nitrozodimetilamina sau N-nitrozodietilamina care condensează pe cilii căilor
respiratorii, producând nuclee edemice ce, mai târziu, vor degenera în cancer pulmonar
(Harris JE, Thun MJ, Mondul AM, Calle EE: Cigarette tar yields in relation to mortality
from lung cancer in the cancer prevention study II prspective cohort, 1982-1988. Brit.
Med. J. 2004; 328: 72-80)
3.3. Nicotina
3.3.1. Istoria nicotinei
Indienii Huron din America de Nord au un mit despre originea tutunului. Se spune
că odată a fost o foamete mare şi că întreg pământul era neroditor. După multe rugăciuni,
Marele Spirit a trimis o fecioară fără straie să facă pământul din nou roditor şi să salveze
oamenii. Ea a atins pământul cu mâna stângă, şi acolo au răsărit cartofii şi pământul a
devenit fertil. Apoi l-a atins cu mâna dreaptă şi acesta a dat naştere vegetaţiei şi
porumbului. S-a aşezat, şi pe tot pământul ramas a încolţit tutunul.
Există două interpretari ale acestei legende:
(1) că tutunul a fost un dar pentru minte, aşa cum cartofii şi porumbul au fost pentru
stomac; şi (2) că tutunul a fost un mesaj (sau un blestem) ce arăta că darurile zeilor nu
sunt nelipsite de preţ.
Oricare i-ar fi fost originea, tutunul era extrem de folosit de către amerindieni la
vremea la care sosea Columb. În secolul al XVI-lea doi căpitani de vas au convins trei
amerindieni să-i însoţească la Londra. Aceştia îşi făcuseră rezerve serioase de tutun
pentru perioada călătoriei, iar unii dintre marinari l-au încercat, le-a plăcut şi au realizat
că le este foarte greu să renunţe la el. Pentru a-şi satisface propriile nevoi marinarii si
exploratorii au plantat terenuri în Africa, Europa şi America. Echipajul lui Magellan a
lăsat seminţe în porturile din Filipine, precum şi în alte porturi. Nemţii au adus tutunul de
la hotentoţi (boşimanii şi populaţia Bantu din Africa), iar portughezii l-au luat de la
polinezieni.
Curând, oriunde mergeau navigatorii, tutunul îi aştepta, şi pe la începutul
secolului al XVII-lea micile parcele deveniseră mari plantaţii, extinse peste tot în lume.
Navigatorii fumau oriunde ar fi crescut acesta, aşa că plantaţiile s-au extins şi mai mult.
Ca o boală contagioasă, fumatul s-a extins de la un număr mic de indivizi la întreaga
populaţie. Consumatorii au înţeles rapid ceea ce amerindienii ştiau de generaţii: o dată ce
ai început, este greu să renunţi.
Tutunul nu poate fi folosit doar la fumat; el se poate şi mesteca sau poate fi
transformat în pulbere şi inhalat sub formă de "priză". Consumarea plantei neprelucrate
sau a frunzelor sale nu este suficientă pentru destindere sau plăcere, şi nici o altă
substanţă nu este un substitut adecvat.
Pe măsură ce tutunul pătrundea în tot mai multe ţări, se lupta împotriva sa aproape
întotdeauna, considerat fiind nociv şi imoral. Încercările de a-i restrânge utilizarea nu au
făcut decât ca tutunul să devină mai valoros, iar aplicarea de taxe a încurajat contrabanda.
Tutunul a fost folosit adesea ca monedă de schimb datorită valorii sale ridicate. În cele
din urmă factorii economici au primat pentru mai marii lumii, ajungându-se la câştiguri
importante din taxele mai sus menţionate în ţări ca Marea Britanie, Italia, Franţa, Rusia,
Prusia şi mai târziu în Statele Unite. Pe măsură ce guvernele s-au convins de pericolul
folosirii sale, membrii acestora au majorat taxele, simţindu-se astfel cu conştiinţa
împăcată, asigurându-şi totodată venituri de milioane de dolari.
Răspândirea tutunului, ca şi a alcoolului, este rezultatul unui tip de comportament
care nu putea fi eliminat nici prin lege, nici prin aplicarea de taxe şi nici prin bula papală.
Ravagiile provocate de sifilisul introdus în Lumea Noua de către omul alb, pălesc în
comparaţie cu numărul de decesuri şi de boli cauzate de tutun în întreaga lume.
S-ar putea spune că astfel indienii s-au răzbunat.
3.3.2. Utilizarea în scop medical a nicotinei
Tutunul a fost folosit în cele mai diferite timpuri pentru tratamentul durerilor de
cap, al astmului, gutei, durerilor de urechi, travaliului, şi chiar cancerului. Diferitele sale
efecte în ceea ce priveşte comportamentul au fost de asemenea observate. Era folosit de
către călugări pentru a inhiba pornirile sexuale, deşi Kant privea tutunul ca pe un excitant
sexual. Studiile ştiinţifice asupra fumatului relevă faptul că multe dintre primele afirmaţii
referitoare la beneficiile tutunului se bazează pe observaţii adevărate.
Fumatul este un mod convenabil pentru oameni de a-şi regulariza starea sau
sentimentele, şi aduce unele beneficii în controlul asupra greutaţii. Nicotina are cu
certitudine şi efecte terapeutice, dar largul spectru de efecte dăunătoare asupra
organismului ne face prevăzători în aprobarea ei în scopuri terapeutice. În accepţia sa
de medicament “auto-administrat” tutunul este foarte convenabil, este legal, relativ ieftin
şi usor de găsit. Poate fi folosit aproape oriunde, cantitatea (doza) poate fi controlată cu
usurinţă, iar sistemul de administrare simplu.
Tutunul pătrunde în sânge la câteva secunde de la inhalarea fumului, unde
nicotina are efect imediat asupra stării de anxietate, de plictiseală sau asupra stressului.
Este evident faptul că fumătorii folosesc tutunul pentru a-şi controla stările şi emoţiile.
Este doar o aparenţă faptul că efectele fumatului sunt variate şi că efectele pe termen
scurt sunt benefice. Pe termen lung fumatul este nociv pentru sănătate şi scurtează şansele
de viaţă. Însă înţelegerea avantajelor poate oferi răspunsuri la întrebarea “de ce se
fumează?” şi evidenţia faptul că dincolo de avantaje există efecte secundare care trebuie
avute în vedere ulterior dacă se doreşte ca tratamentul să fie pe deplin reuşit.
3.3.3. Dependenţa de nicotină
După ce se supune unui proces de recoltare şi prelucrare, nicotina este un produs
disponibil într-un sistem foarte avantajos de distribuire, sub formaăde ţigări de foi,
ţigarete, tutun de mestecat sau de prizat. Sir Francis Bacon este primul care evidenţiază,
în secolul al XVI-lea, faptul că nicotina creează dependenţă. Mult timp s-a banuit că
tutunul este un drog a cărui folosire poate duce cu usurinţa la apariţia exceselor şi că
nicotina era substanţa care le provoca.
Nicotina ajunge la creier mult mai rapid atunci când este inhalată, decât atunci
când este administrată intravenos. Este foarte uşor absorbită prin membranele subţiri ale
cavităţii bucale şi ale nasului, şi este, de aceea la fel de eficientă când este folosită sub
formă de tutun masticabil sau priză. Ca şi în cazul morfinei şi heroinei, aparenta tolerare
a substanţei de către organism duce la folosirea ei crescândă, “doza” rămânând apoi
stabilă pe o lungă perioadă de timp.
Oprirea consumului drogului pe o scurtă perioadă de timp conduce la crearea unei
stări de disconfort şi la accentuarea dorinţei de a-l consuma. Se abuzează adesea de
droguri atunci când nu este sesizata o dependenţă fizică evidentă. Oricum, multe droguri
provoacă neplacere şi disconfort în perioada de abstinenţă, iar nicotina nu face excepţie.
Studiile, făcute atât pe subiecţi umani cât şi pe animale, au arătat că efectul pe
care îl are nicotina asupra organismului este suficient pentru a determina un consum
susţinut. Aceasta nu înseamnă că trebuie ignorată importanţa factorilor de ordin cultural
şi social. Ceea ce contează cu adevărat este faptul că efectele pe care le produce fac din
nicotină o substanţă ideală pentru a produce dependenţa şi a conduce la excese, mai ales
dacă avem în vedere faptul că este atât de uşor de procurat.
3.3.4. Efectele nicotinei asupra organismului
Când nicotina este inhalată în plămâni, fluxul sangvin arterial preia această
substanţă şi o transportă către creier într-un interval de zece secunde. Atât în cazul
femeilor cât şi al bărbaţilor, răspândirea tuturor afecţiunilor respiratorii cronice (bronşita,
astm, afecţiuni respiratorii) este strâns legată de nivelul fumatului.
Aproximativ 129.000 de oameni mor în fiecare an din cauza cancerului provocat
de fumat. Numărul de cazuri de femei bolnave de cancer pulmonar este mult crescut de
când şi numărul fumătoarelor este în creştere. Fumatul este, de asemenea, cauza
principală în apariţia cancerului laringian, al gurii şi al esofagului. Contribuie la apariţia
cancerului vezicii urinare, a pancreasului şi a rinichilor. Fumatul ţigărilor sau a pipei este
adesea implicat în cancerul pulmonar, al gurii şi esofagian. Bolile pulmonare cronice se
situează pe locul al cincilea în ierarhia cauzelor cazurilor de deces din Statele Unite. Mai
mult de şapte milioane de americani suferă în acest moment de bronşită cronică, şi
aproape trei milioane de emfizem pulmonar. Afecţiunile coronariene ale inimii reprezintă
motivul principal al deceselor în Statele Unite, deţinând o cotă de 750.000 decese pe an.
Fumatul este unul dintre cei trei factori de risc major în afecţiunile coronariene ale inimii,
celelalte două fiind tensiunea ridicată şi colesterolul mărit.
Este un fapt cert că fumatul poate afecta anumite aspecte ale sexualităţii
feminine. Fumatul a mai mult de o jumătate de pachet de ţigări pe zi este asociat cu un
număr ridicat de cazuri de infertilitate si sterilitate. Ciclul menstrual neregulat are o cotă
ridicată printre fumătoare, numărul potenţial de ani fertili este redus, iar menopauza se
produce mai devreme.
Copiii născuţi de către mame fumătoare cântăresc în medie cu 300 de grame mai
puţin decât cei ai unei nefumătoare. Acest fapt este unul foarte important, deoarece
greutatea la naştere este determinantă pentru evoluţia ulterioară a copilului. Se pare că
această scădere a greutaţii este legată de cantitatea mai mică de oxigen pe care o primeşte
fătul intrauterin. Un alt efect este acela al măririi posibilităţilor de avort spontan. De fapt,
acest risc este dublu în cazul fumătoarelor. Există, de asemenea, o mare varietate de
complicaţii posibile în timpul sarcinii şi al travaliului, risc de hemoragii şi de declanşare
prematură a naşterii. De asemenea, există o legatură certă între fumat şi cazurile de
moarte infantilă. Copiii născuţi din mame fumătoare se pot dezvolta mult mai încet, sunt
predispuşi disfuncţiilor cerebrale, pot avea o dezvoltare psihică dizarmonică şi o
inteligenţă submedie. Fumatul este, în plus, un important factor de risc pentru stări de
mare agitaţie la copii.
Faptul că nu se iau din timp măsuri pentru protejarea copilului este un factor de
risc pe care mama şi-l asumă, iar responsabilitatea acesteia este, cu certitudine, ridicată.
Chiar dacă fumatul nu duce neapărat la malformaţii ale fătului/copilului, este un factor de
risc ce poate fi evitat şi responsabilitatea mamei este, într-adevar, mare.
3.4. Fumatul pasiv, o ameninţare pentru sănătate
Fumatul este cunoscut de mult timp ca principal factor al numeroaselor boli, în
mod deosebit al cancerului şi ca responsabil pentru numeroase decese. Aproape 90% din
persoanele care suferă de cancer pulmonar au fumat de-a lungul multor ani. Fumatul
provoacă boli cronice ale aparatului respirator: 85% din oamenii care suferă de bronşită
cronică sau de emfizem pulmonar (distensia alveolelor pulmonare cu distrugerea pereţilor
acestora) au fost fumători. În plus, fumatul este unul din cei mai importanţi factori de risc
în bolile sistemului cardio-vascular: 70% dintre fumători suferă de astfel de afecţiuni sau
mor de infarct.
De câţiva ani, numărul precizărilor şi demonstraţiilor ştiinţifice creşte pentru a
demonstra că persoanele nefumătoare sunt supuse aceloraşi riscuri ca şi persoanele
fumătoare. Atunci când persoanele nefumătoare sunt expuse, împotriva voinţei lor
fumului unuia sau mai multor fumători din anturaj, putem vorbi de „tabagism pasiv” sau
de „fumat pasiv”. Fumul de tutun este o formă comună de poluare a aerului din spaţiile
închise. Milioane de adulţi dar şi de copii suferă zilnic din cauza fumului, acasă, la locul
de muncă sau în locuri publice.
Studii ştiinţifice efectuate în ultimii ani şi date recente înregistrate în Elveţia, scot
în evidenţă efectele pe care le are fumatul pasiv asupra sănătăţii din punct de vedere
statistic:
fumatorii pasivi suferă mai frecvent de tulburări respiratorii, cum ar fi
respiraţia şuierătoare, tusea cronică şi simptomele bronşitei cronice;
riscul de a se îmbolnăvi de astm, de tuse cronică sau de bronşită cronică
este net mai ridicat;
cu cât nefumătorii sunt mai expuşi fumului de tutun, cu atât probabilitatea
apariţiei unor boli respiratorii şi diminuării capacităţilor fizice creşte.
Fumul conţine substanţe care favorizează apariţia tumorilor maligne. Aceste
substanţe nu sunt prezente numai la fumători, ci au fost detectate şi în organismul
fumătorilor pasivi. În plus, cu cât expunerea la fum este mai prelungită, cu atât
concentraţia substanţelor creşte în anumite organe, în sânge, în urină.
S-au studiat efectele fumatului pasiv în primul rând la copii. S-a dovedit existenţa
unor diverse consecinţe negative, mai ales o susceptibilitate mai mare ca aceştia să sufere
de infecţii ale tractului respirator, de inflamare a canalelor auditive şi de astm, precum şi
de o încetinire a dezvoltării capacitaţii pulmonare. Copiii expuşi în mod constant la fumul
de ţigară sunt spitalizaţi mai des decât ceilalţi copii şi lipsesc frecvent de la scoală din
cauza dificultăţilor respiratorii.
Efectele la copii şi la adolescenţi
La copiii şi adolescenţii de la vârsta de 5 ani la 16 ani, care respiră în mod
constant fum, se pot observa diverse forme de iritare a căilor respiratorii: tuse,
expectoraţii, insuficienţă respiratorie, şuierături. Aceşti tineri suferă, de asemenea, în mod
frecvent de repetate inflamaţii ale canalului auditiv şi amigdalite. În plus, a fost posibilă
evidenţierea unei capacităţi pulmonare ceva mai slabă, dar totuşi semnificativă din punct
de vedere statistic. Atât Organizatia Mondiala a Sanataţii cât şi autoritaţile sanitare din
Statele Unite şi Marea Britanie au constatat că numărul cazurilor de astm şi gravitatea
acestora la copii depinde de consumul mai mic sau mare de tutun din cadrul anturajului
lor. Fumatul pasiv la copii şi la adolescenţi intensifică riscul acestora de a fi predispuşi la
astm.
Efectele la adulţi
Efectele fumatului pasiv la adulţi sunt mai dificil de stabilit decât la copii, mai
ales pentru că, la locul de muncă, de exemplu, sunt mai expuşi la influenţe nocive asupra
căilor respiratorii. Primele studii privind apariţia cancerului pulmonar la adulţii expuşi în
mod constant la fum au fost publicate la începutul anilor 80. În 1986, autorităţile sanitare
din Statele Unite şi Marea Britanie, precum şi OMS au declarat că fumatul pasiv creşte în
mod semnificativ probabilitatea apariţiei cancerului pulmonar. Fumatul pasiv creează o
serie de dificultăţi sau afecţiuni respiratorii:
- respiraţie şuierătoare;
- insuficienţă respiratorie chiar şi pe parcursul unui efort puţin pronunţat;
- bronsita cu tuse sau cu expectoratii;
-bronşită cronică: tuse sau expectoraţii purulente care durează de cel puţin doi ani.
Persoanele nefumătoare care pot trăi într-o atmosferă fără fum respiră mai liber şi
au mai puţine probleme de ordin respiratoriu decât persoanele nefumătoare închise în
spaţii pline de fum. Doar un procent de 4% din persoanele nefumătoare care au
posibilitatea să respire în aer curat au respiraţie şuierătoare, o parte suferă de tuse cronică
şi 5% prezintă simptome de bronşită cronică (tuse sau expectoraţie). Persoanele
nefumătoare care sunt nevoite să respire adesea un aer îmbibat de fum prezintă
următoarele simptome după o expunere îndelungată: respiraţie şuierătoare 7%; tuse
cronică: 11%; bronşită cronică: 7%.
3.5. Cauzele fumatului
3.5.1. Statistici din România privind fumatul
Programul European de Studiu pentru Alcool şi Droguri (ESPAD) - condus de
Institutul pentru Managementul Serviciilor de Sănătate şi The County Departments for
Health Promotion and Health Education, 2004:
64% dintre cei sub 16 ani fumează, înregistrându-se o creştere de 11% faţă de
studiul din 1999 simultan cu scăderea vârstei de debut a fumatului
32 la sută dintre elevi au fumat prima ţigară înainte de 14 ani
doar 13% cred că fumatul din când în când este dăunător, dar cred în proporţie de
peste 75% că fumatul de 1-2 pachete pe zi aduce cu sine riscuri pentru sănătate
72% din populaţia având vârsta între 14-60 ani au afirmat ca au receptat reclame
la ţigări
ESPAD – 1999. Dintre 2.394 de elevi în clasa a IX-a de liceu,(aproximativ 16 ani):
57,1 % au fumat
13,6 % au început să fumeze de la 11 ani sau mai puţin
54 % au început să fumeze până la vârsta de 15 ani
17 % fumează zilnic
doar 33,3 % dintre băieţi şi 49,1 % dintre fete au reuşit să rămână departe de tutun
până la 16 ani
Ministerul Sănătăţii – 2004
În România mor anual de cancer peste 40.000 de persoane. Numărul pacienţilor
cu cancer aflaţi în evidenţă era, la 31 decembrie 2003, de 320.000 de bolnavi, faţă de
290.000 în 2001. Aceasta înseamnă o creştere de 10,35 % în doi ani de zile. Numai în
2003 au fost înregistrate un număr de 58 261 cazuri noi de cancer.
Raportul Starea de Sănătate a Populaţiei din România (2000) al Institutului Naţional de
Statistică:
47,5 % dintre fumători au început să fumeze între 15-19 ani
33,8 % dintre fumători au început să fumeze între 20-24 ani
În grupa de vârstă 15-24 de ani:
18,8% dintre bărbaţi fumau
8,8% dintre femei fumau
10,4% au început să fumeze înainte de 15 ani
71,4% au început să fumeze între 15 şi 19 ani
3.5.2. Motive care conduc adolescenţii la fumat
Mai mult de jumătate dintre fumători încep să fumeze înainte de 16 ani, iar 90%
încep până la împlinirea vârstei de 19 ani. Iată câteva motive des întâlnite :
Independenţa şi maturitatea. Copiii care folosesc tutunul pentru a părea maturi
cad în capcana acestuia. Majoritatea adulţilor care fumează azi au început prin a
pufăi adolescenţi fiind şi care ar dori să se lase şi se luptă sa reuşească.
Riscul şi revolta, teribilismul. Consumul de droguri poate fi văzut ca excitant şi
provocator. Unii sunt tentaţi să înfrunte riscurile implicate, departe de a fi
împiedicaţi de vorbe precum “pericol”. Pot fi căutate alternative de a ieşi în
evidenţă şi în mod pozitiv, fără să consumi droguri. Important este ca adolescentul
să afle că aceste alternative există.
Calmarea. Adolescenţa este o perioadă plină de stres, iar fumatul a fost multă
vreme văzut ca un mod de relaxare. Există un motiv anume pentru care
adolescentul are nevoie de eliberare? Pot fi găsite tehnici simple de mânuire a
stresului şi de relaxare (cum ar fi exerciţiul fizic sau meditaţia), care să nu implice
tutunul.
Presiunea grupului. Adolescenţa este vârsta la care influenţa părinţilor scade
considerabil în detrimentul anturajului (cercul de prieteni, clasa). Pentru a fi
acceptat de grupul pe care-l consideră reprezentativ pentru valorile sale,
adolescentul face aproape orice. În anumite contexte presiunea grupului se
combină cu sentimentul de mândrie masculină, caracterizat printr-un
comportament independent şi temerar.
Tranziţia şcolară şi presiunea socială. Adolescentul trăieşte o dramă: nu mai
este copil şi nu mai beneficiază de privilegiile acestei vârste, dar nici adult, deşi
doreşte mult să se bucure de avantajele acestuia.
Imitarea modelelor (starurile de cinema, vedetele muzicii moderne, sportivii de
performanţă).
Curiozitatea şi nevoia de a experimenta ceva nou. Copiii care fumează dovedesc
că sunt mult mai puţin conştienţi de efectele nocive ale tutunului decât cei
nefumători. Din diferite considerente de ordin sociologic şi psihologic este dificil
să convingi tinerii de gravitatea problemelor asociate imediat sau pe termen lung
cu uzul ţigărilor. Această dificultate derivă în parte din faptul că anumite moduri
de comportamente sunt endemice în perioada adolescenţei (experimentare,
răzvrătire etc).
Tendinţa de "emancipare", de opoziţie şi protest faţă de interdicţiile părinţilor
pentru ca ulterior fumatul să devină o "falsă necesitate".
Exemplul părinţilor
Publicitatea. Industria tutunului şi-a axat campaniile publicitare asupra tinerilor,
mai ales prin sponsorizarea manifestărilor sportive. S-a estimat că pentru a-şi
menţine beneficiile la acelaşi nivel, această industrie are nevoie să recruteze anual
2,5 milioane de fumători noi. Cea mai mare parte dintre ei sunt tineri.
3.5.3. Rădăcinile din copilarie ale dependenţei
Legătura dintre evenimentele trăite în copilarie şi dependenţele contractate în
viaţa de adult au fost puse în evidenţă de către numeroşi experţi. Deşi cauza precisă
datorită căreia o persoană devine dependentă nu este uşor de identificat şi de obicei acest
lucru nu este simplu, totuşi se pare că există unii factori din experienţele trăite în familie
care cresc riscul apariţiei stărilor de dependenţă. Aceiaşi factori sunt cei care subminează
procesul recuperării, favorizând în mod deosebit posibilitatea substituirii unei forme de
dependenţă cu o altă formă. Cu certitudine, aceşti factori afectează capacitatea persoanei
de a ajunge la integritate şi la o viaţă emoţională echilibrată.
Vulnerabilitatea la dependenţe pare să fie accentuată atunci când o persoană
creşte într-un mediu în care au existat una sau mai multe dintre următoarele
disfuncţionalităţi cronice:
unul sau ambii părinţi dependenţi de un drog
un mediu familial în care se practică violenţa (fizică, sexuală, verbală,
emoţională)
o familie neglijentă: parinţii dependenţi faţă de muncă pot fi în situaţia de a
neglija nevoile copiilor
o familie în care domină o atmosferă de blam în care copilul nu este niciodată
apreciat, o familie în care copilul nu reuşeşte să fie niciodată suficient de cuminte,
bun
prezenţa în familie a unui grad mare de inconsecvenţă: luptele dintre soţi sau
divorţul părinţilor pot da naştere la astfel de situaţii.
Aceste disfuncţionalităţi pot fi voite sau nerecunoscute. De exemplu, neglijarea
nevoilor unuia dintre copii poate să fie consecinţa faptului că un alt membru al familiei
are nevoie de îngrijiri continue din cauza unei boli grave, sau în cazul în care unul dintre
părinţi a decedat când copilul era la o vârsta fragedă. Rezultatul tuturor acestor situaţii
dureroase este că acel copil poate să rămână cu anumite nevoi fundamentale neîmplinite
şi ca urmare, îşi formează mecanisme de rezolvare a problemelor care nu sunt adecvate
vieţii de adult. Ei sunt mai vulnerabili la logica emoţională a personalitaţii de tip
dependent.
Tiparele modului de rezolvare a problemelor din trecut tind să se încadreze în
următoarele 4 categorii:
1. Eroul sau salvatorul. Joacă rolul de părinte pentru copiii mai mici; deseori este
fratele/sora cel/cea mai în vârstă. Se autoestimează după comportamentul exterior.
Deseori este lăudat pentru maturitatea lui, este un lider, are realizări academice.
Este hiper-responsabil. Este vulnerabil la dependenţa faţă de muncă, faţă de
putere şi la tulburări de comportament alimentar.
2. Ţapul ispăşitor sau oaia neagră. Foloseşte scandalul sau comportamentul negativ
pentru a atrage atenţia. Are o imagine proastă despre sine, o autoestimare scăzută.
Este foarte vulnerabil la presiunea colegilor, tovarăşilor, la delincvenţă,
dependenţă de droguri, promiscuitate.
3. Clovnul sau mascota. Oferă scene comice familiei constituind o modalitate de a
reduce tensiunea. Depinde de masca veselă, se bazează pe capacitatea de a fi pe
placul celorlalţi pentru a-şi ascunde temerile şi simţămintele de inadecvare.
Vulnerabil la muncă, bani şi dependenţa de sex.
4. Copilul pierdut. Învinge stresul refugiindu-se în lumea imaginaţiei, a fantasmelor,
evitând realitatea. Susceptibil la depresie cronica şi risc de suicid. Se autoizolează.
Vulnerabil la dependenţa relaţională, la dependenţa de droguri şi la tulburările de
comportament alimentar.
Tipare nesănătoase de rezolvare a problemelor din trecut
Copii care sunt crescuţi în astfel de familii cu disfuncţionalităţi ajung deseori la
maturitate având tipare disfuncţionale, neadecvate de rezolvare a problemelor vieţii de
adult. Ei sunt numiţi “copii adulţi” deoarece sunt adulţi cu probleme rămase nerezolvate
din copilărie. Ei poartă o povară emoţională de teamă, îndoială şi nesiguranţă. Este
probabil că în familia acestor persoane s-au practicat trei reguli care i-au handicapat ca
adulţi:
1. Nu vorbi! "Trebuie să păstrezi secretele familiei"
2. Să nu te încrezi în nimeni. "Este mai sigur să te izolezi decât să ai relaţii cu
ceilalţi.
3. "Nu plânge! Înăbuşă, reprimeaza simţămintele pentru a evita durerea."
Iată câteva dintre tiparele nesănătoase de rezolvare a problemelor pe care copiii-adulţi le
practică:
1. Izolarea şi evitarea conflictelor
2. Manipularea şi ţinerea sub control
3. Dificultăţi în definirea limitelor potrivite
4. Dificultăţi în a avea încredere în ceilalţi
5. Hiper-responsabili sau iresponsabili
6. Perfecţionism
7. Probleme legate de relaţiile apropiate şi legate de menţinerea unor relaţii
sănătoase.
S-a constatat că adulţii, copii-adulţi ai alcoolicilor, au o probabilitate de 4 ori mai
mare de a deveni alcoolici decât copiii crescuţi în familii nealcoolice. Copiii adulţi par să
fie mult mai înclinaţi ca în stările de labilitate emoţională să reacţioneze prin continuarea
unei relaţii nesănătoase, dependente. Copiii-adulţi tind să se căsătorească cu copii-adulţi
care au avut o copilarie la fel de dureroasă, dezorganizată. Din această cauză, mulţi copii
adulţi devin co-dependenţi cu o persoană dependentă. Copiii-adulţi sunt co-dependenţi
încă din familiile de unde au provenit şi pot deveni co-dependenţi şi faţă de membrii
familiei în care trăiesc în prezent sau faţă de alte persoane importante pentru viata lor.
Din fericire, există soluţii disponibile pentru copiii adulţi. Deoarece recunoaşterea
legăturii dintre copilăria disfuncţională şi dependenţele vârstei adulte a avansat foarte
rapid, există la ora actuală numeroase instrumente disponibile pentru studiu şi dezvoltare
personală. Mulţi copii adulţi găsesc că participarea la un grup de sprijin împreuna cu cei
care au probleme similare este deosebit de utilă în recunoaşterea faptului că nu sunt
singuri. Grupul poate oferi încurajare pe parcursul perioadei în care persoana face eforturi
pentru tratarea problemelor.
Unii copii adulţi proveniţi din familii extrem de violente s-ar putea să aibă nevoie
de asistenţa specialiştilor pentru rezolvarea problemelor lor. Mulţi consilieri familiali şi
psihologi sunt familiarizaţi cu sindromul copilului adult şi sunt pregatiţi să ofere asistenţă
individualizată. În plus, multe instituţii de tratare a dependenţelor desfaşoară programe în
ambulator sau programe scurte pentru co-dependenţi, mai ales pentru cei proveniţi din
familii disfuncţionale. Aceste programe sunt deosebit de utile pentru acei copii adulţi care
socotesc ca au ajuns într-o perioadă critică a vieţii lor din cauza problemelor nerezolvate.
Multe persoane aflate în recuperarea dintr-o stare de dependenţă găsesc, de asemenea, că
un program de scurtă durată axat pe tratarea problemelor copilului adult este folositoare
în consolidarea recuperării.
3.6. Renunţarea la fumat
3.6.1. De ce este atât de dificilă renunţarea la fumat?
Mark Twain spunea: "E uşor să te laşi de fumat. Eu am făcut-o de o mie de ori!"
Când o persoană care a fumat regulat mult timp încearcă să renunţe brusc la fumat
sau reduce numărul de ţigări, absenţa sau scăderea dramatică a nivelului de nicotină din
sânge duce la apariţia sevrajului nicotinic. Sevrajul este atît fizic cât şi psihic. Fizic,
organismul reacţionează la absenţa nicotinei. Psihologic, fumătorul e pus în faţa
renunţării la un obicei, la nişte gesturi aproape reflexe, efectuate zilnic în anumite
circumstanţe, acest fapt constituind o schimbare comportamentală majoră.
Pentru a putea renunţa definitiv la fumat, trebuie învinse atât aspectele fizice cât şi
psihologice ale sevrajului. Dintre simptomele sevrajului nicotinic amintim: anxietate,
depresie, frustrare, furie, iritabilitate, probleme de somn, somnolenţă, dificultăţi de
concentrare, dureri de cap, oboseală, creşterea apetitului alimentar, probleme
gastrointestinale. Aceste simptome se pot instala în câteva ore de la ultima ţigară,
atingând "apogeul" 2-3 zile mai târziu. Ele durează între câteva zile şi câteva săptămâni.
3.6.2. Procesul de recuperare
Terence Gorski, un specialist de frunte în domeniul prevenirii recidivei, afirmă că
recuperarea are 6 perioade de dezvoltare:
1. Pretratamentul. Recunoaşterea faptului că dependenţa există şi decizia de a căuta
ajutor.
2. Stabilizarea. Aceasta este perioada de aducere sub control a sevrajului şi stării
critice. Tiparul dependenţei acute este întrerupt şi se experimentează simptomele
de sevraj imediate şi cele din perioada de post-sevraj. Scopul este de a recâştiga
controlul asupra proceselor mentale, emoţionale, judecăţii şi comportamentului.
Prima săptămână de detoxificare şi a doua săptămână de tranziţie, fac parte din
perioada de stabilizare.
3. Recuperarea timpurie. Aceasta este perioada în care înveţi să funcţionezi din nou
fără tutun, înveţi să te înţelegi mai bine pe tine însuţi, dobândeşti instrumente
pentru controlul stresului şi pentru viaţa cotidiană fără tutun, în timp ce continui
recuperarea de pe urma efectelor fizice ale tutunului. Următoarele 3 săptămâni
reprezintă perioada de recuperare timpurie.
4. Recuperarea intermediară. Stilul de viaţă centrat în jurul dependenţei trebuie să
se transforme într-un stil de viaţă normal, echilibrat, în care starea de libertate faţă
de tutun este apreciată şi resimţită cu plăcere. Scopul acestei perioade
intermediare a recuperării este tocmai acest stil de viaţă normal, echilibrat. A doua
lună aduce pentru majoritatea această fază.
5. Recuperarea târzie. Scopul primordial al acestei faze este schimbarea
personalitaţii care presupune o autoestimare sanatoasă, capacitatea de a avea
relaţii apropiate sănătoase şi capacitatea de a trăi în mod pozitiv şi productiv.
Pentru unii dintre foştii fumători, această etapă nu creează probleme serioase.
Aceştia au crescut în familii relativ funcţionale şi au nişte convingeri şi valori sănătoase
şi dispun de strategii de rezolvare a problemelor. Eliberarea de efectele debilitante ale
tutunului le permite să revină la starea anterioară de sănătate fizică şi generală destul de
repede. Alţii, oricum, au de făcut eforturi serioase în această fază a recuperării târzii
pentru că au crescut în familii disfuncţionale în care au existat probleme de dependenţă şi
au o personalitate puternică, predispusă la dependenţă. Aceste persoane trebuie să rezolve
problemele copilariei mai înainte de a putea să ajungă la o stare de sănătate generală
stabilă. În cazul acestor persoane, recuperarea târzie va continua mult timp după
renunţare. Aceştia vor constata ca fiind foarte utile participarea în cadrul grupurilor de
autoajutorare din localitate. Toţi foştii fumători au de câştigat participând la program
până la terminarea acestuia, în vederea completării perioadei de recuperare târzie.
6. Întreţinerea. Această perioadă are ca scop principal continuarea unei vieţi
productive, pline de sens, direcţionată de principiul abstinenţei. Această perioadă
presupune vigilenţă în monitorizarea problemelor legate de dependenţă şi luarea
unor măsuri corective ori de câte ori este necesar. Întreţinerea este un proces care
durează toată viaţa. Cei mai mulţi constată că recuperarea nu este o dezvoltare
constantă, rectilinie, de la un punct A la un punct B. Mulţi constată că se
împotmolesc la jumătatea drumului. Aceştia dau greş în realizarea obiectivului
recuperării şi ajung la o abstinenţa doar parţială sau de slabă calitate.
Modalitatea sănătoasă de a ieşi dintr-un punct în care te-ai împotmolit este de a
face o analiză retrospectivă, căutând să înţelegi ce se întâmplă. Dacă este nevoie, trebuie
să recurgi la sprijin suplimentar pentru a ieşi din împotmolire. Unii se lasă copleşiţi de
simţămintele de frustrare şi eşec şi "rezolvă" împotmolirea ne-gândind că se confruntă cu
stresul, recurgând probabil, în cele din urmă, la dependenţa lor pentru a găsi uşurare. Sau,
pot să recurgă la alte comportamente compulsive, înlocuind o dependenţă cu alta. Aceştia
nu ajung la o abstinenţă înaltă din punct de vedere calitativ.
3.6.3. Procesul de recidivare
Există un tipar al unei disfuncţionalităţi progresive care are loc în cursul recidivei.
Acest tipar merge de la negare şi evaziune la pierderea controlului asupra judecăţii şi
comportamentului. În general procesul decurge cam aşa:
1. Negare şi evaziune. Nerecunoaşterea unui punct de stagnare în recuperare.
2. Factori de risc major. Stres puternic sau personalitate predispusă la depedenţă;
stil de viaţă cu mulţi factori de risc (supraîncărcat, apăsător); conflicte sociale sau
schimbari; neglijarea stării de sănătate (orarul meselor, exerciţiul fizic, odihna);
program de recuperare neadecvat (nerespectarea indicaţiilor).
3. Evenimente declanşatoare. Gânduri stresante, emoţii dureroase care sunt
înăbuşite, amintiri dureroase, situaţii stresante sau interacţiuni stresante cu alte
persoane.
4. Disfuncţii interne. Dificultate în a gândi clar, gânduri distorsionate, greutate în a
ţine sub control emoţiile şi simţămintele, tulburări de memorie, somn neodihnitor,
neputinţa de a ţine în stăpânire stresul, ruşine, vinovăţie, disperare, revenirea la
negare.
5. Disfuncţii externe. Comportament de apărare şi evitare, construirea crizei:
pregătirea eşecului; depresie; lipsa planificării; confuzie şi reacţii exagerate;
iritabilitate.
6. Pierderea controlului Judecata slabită; neputinţa de a acţiona, de a rezista
impulsului; recunoaşterea pierderii controlului; limitarea alternativelor: singura
soluţie este sa trag o ţigară; prabuşire emoţională sau fizică.
7. Reîntoarcerea la comportamentul obsesiv-compulsiv: ruşine, vinovăţie, remuşcare
profundă; pierderea controlului asupra uzului de substanţă; problemele medicale
şi de viaţă escaladează.
Examinarea acestor trepte ne ajută săa realizăam faptul că putem recunoaşte
simptomele timpurii şi să acţionăm pe baza lor, prevenind astfel alunecarea în jos spre
folosirea obsesiv-compulsivă a substanţei producătoare de dependenţă.
3.7. Măsuri de prevenire şi combatere a fumatului
S-a stabilit că diferite măsuri legislative destinate combaterii fumatului pot,
asociate cu activităţi energice şi susţinute de educaţie sanitară, să reducă incidenţa
tabagismului. Multe dintre aceste măsuri au un impact într-un mod sau altul asupra
folosirii tutunului de către copii şi adolescenţi, dar redăm în continuare pe acelea care
influenţează direct tabagismul la tineri:
Interzicerea vânzării tutunului minorilor În ţările care au interzis vânzarea de
ţigări tinerilor, vârsta la care se aplică această interdicţie variază: în unele ţări
vârsta a fost fixată la 21 de ani, observându-se o tendinţă de reducere la 18 ani; în
altele se aplică tinerilor sub 16 ani.
Limitarea distribuirii şi vânzării ţigărilor Anumite ţări au început să interzică
vânzarea tutunului în locuri susceptibile de a fi frecventate de tineri (chioşcuri şi
magazine situate în apropierea şcolilor). O problemă deosebită o ridică automatele
cu ţigări.
Interzicerea fumatului în locuri frecventate de tineri În numeroase ţări legislaţia
interzice fumatul în şcoli sau în diferite locuri publice, în localuri, contribuind
astfel la reducera expunerii minorilor la fumul de ţigară în afara căminului.
Interzicerea fumatului în public pentru copiişsi adolescenţi
Restricţii impuse publicităţii şi promovării vânzărilor ţigărilor. Se consideră că
tinerii sunt sensibili la publicitate. Asocierea fumatului cu ideea de reuşită, de
seducţie sau de popularitate poate avea un efect considerabil, şi după părerea
multor specialişti, incită la începerea fumatului. Un studiu privind relaţia dintre
publicitate şi consumul de ţigări a concluzionat că publicitatea este una dintre
armele cele mai eficiente de care dispune industria tutunului pentru a convinge
oamenii să fumeze. Temele dominante ale publicităţii în favoarea ţigărilor
asociază fumatul cu vigoarea tinereţii, o sănătate bună, o fizionomie atrăgătoare şi
cu succesul şi reuşita pe plan individual, social şi profesional; mai mult, fumatul
ar fi compatibil cu activităţile sportive şi sănătoase. În ţările în care publicitatea
este interzisă (Franţa) s-a observat o diminuare a consumului de ţigări şi o
schimbare de atitudine a tinerilor privitor la tutun.
Publicitate negativă fumatului. Legislaţia privitoare la "publicitatea negativă" cere
ca toate pachetele de ţigări să aibă o etichetă de avertizare privind nocivitatea
tutunului. De exemplu: "Tutunul dăunează grav sănătăţii" sau prezentarea pe
pachetele de ţigări a unor imagini relevante privind efectele nocive ale fumatului
asupra sănătăţii (cum se practică deja in ţări ca Brazilia).
Promovarea educaţiei pentru sănătate privind tabagismul. Numeroase ţări au
adoptat programe naţionale de luptă contra tabagismului. Acţiunile educative
cuprind cursuri obligatorii de igienă în şcolile publice, campanii audio-vizuale
(ex. desene animate cu mesaje antitabac), afişe, broşuri, reviste şi conferinţe
pentru tineri. Programele de educaţie nu trebuie axate numai pe elevi, ci şi asupra
profesorilor şi părinţilor pentru a-i face să înţeleagă consecinţele nocivităţii
tutunului şi importanţa lor ca modele pentru tineri. Dezavantajele campaniilor
educative constau în costul mare si eficienţă doar după un timp îndelungat.
Tinerii reprezintă un grup greu de convins de nocivitatea fumatului. Este dificil să
motivezi tinerii privitor la riscuri ale căror efecte se fac simţite mulţi ani mai târziu.
Argumentele logice nu sunt suficiente pentru descurajarea tinerilor de a fuma. De aceea
trebuie combinate o serie de strategii (de exemplu programe intensive de suport al
adolescenţilor fumători care doresc să abandoneze fumatul), iar legislaţia poate constitui
un mod esenţial pentru interzicerea fumatului în şcoli şi locuri publice, interzicerea
vânzării către minori etc.
Alte măsuri prevăzute în textele legislative cuprind:
reglementarea conţinutului tutunului în substanţe nocive;
măsuri fiscale şi economice; a fost demonstrat că prin creşterea taxelor asupra
ţigărilor nu se obţine nici un efect privind consumul de către adulţi, dar se poate
reduce considerabil numărul de fumători noi printre tineri.