CAP. II ISTORIA Cercetările arheologice efectuate în zona de vest a Banatului atestă o locuire stabilă în aşezări cu caracter agricol, cu locuinţe de suprafaţă şi bordeie, care adăposteau o mare diversitate de vase din ceramică, unelte din piatră şi os, plastică antropomorfă şi zoomorfă specifice unei civilizaţii neolitice în plină afirmare. Pe acest fond s-a produs trecerea spre civilizaţia metalelor, însoţită de un spor sensibil al habitatului. Tabloul vieţii sociale şi spirituale indică o intensă locuire şi un schimb permanent de bunuri materiale, credinţe şi practici rituale, cu regiunile învecinate, corespunzătoare lumii nord-tracice din perioada bronzului. Diversitatea tipologică apreciabilă a obiectelor care compun depozitele de bronzuri denotă o remarcabilă capacitate de creaţie a meşteşugarilor traci, însoţită de o intensă cultivare a pământului şi de creşterea animalelor. Timp de peste zece veacuri uniunile de triburi au parcurs o evoluţie ascendentă, concretizată prin constituirea civilizaţiei geto-dacice. În mod sigur, triburile dacice din această zonă au participat activ la campaniile vestice şi sud-vestice ale regelui Burebista şi la acţiunile militare ale urmaşilor săi până în vremea lui Decebal. În confruntarea dramatică cu marea putere romană, statul independent dac a fost nevoit să cedeze. Armatele romane ating valea Mureşului până la Tisa şi includ teritoriul actual al judeţului Timiş în Dacia Romană. Urmele arheologice din perioada stăpânirii romane înfăţişează o amplă paletă de activităţi economice, culturale şi spirituale, desfăşurate de autohtoni şi colonişti, care vor sta la temelia complexului proces al romanizării. După retragerea stăpânirii romane, aşezările vechi continuă să existe, în mare parte, dar apar şi altele noi, aşezate pe cursurile de apă. Contactele permanente ale locuitorilor acestor locuri cu lumea romano-bizantină vor atenua şocurile provocate de valurile popoarelor migratoare şi vor asigura dăinuirea modului propriu de viaţă şi organizare din uniunile de obşti autohtone. Pe acest fond, care a inclus şi asimilarea unor influenţe alogene, s-a produs o vizibilă stratificare socială, si-multană procesului de etnogeneză românească şi de cristalizare a raporturilor feudale. Voievodatul condus de Glad, amintit în lucrarea „Gesta Hungarorum” şi în alte izvoare istorice, s-a născut din aceste realităţi ale secolelor VIII-IX. Acesta cuprindea aşezări fortificate şi cetăţi, alături de numeroase aşezări rurale. Glad a încercat să stăvilească expediţiile maghiare, dar a fost înfrânt în preajma anilor 927-935. Nepotul şi urmaşul său Ahtum, va conduce voievodatul bănăţean în secolul al IX-lea, având reşedinţa la Urbs Morisena (Cenad). (1) Întrucât Ahtum percepea vamă pentru sarea transportată pe Mureş, spre Câmpia Panonică, intră în conflict cu regele ungur Ştefan I. Ahtum opune o puternică rezistenţă, dar este înfrânt prin trăda-rea lui Chanadinus, care îl şi asasinează. Practic, de la această dată, regatul ungar pune treptat stă-pânire pe Banat şi Transilvania. Regatul ungar caută să impună noile sale forme instituţionale, între care şi religia, care era în regat cea catolică. Încercând să impună religia catolică şi în teritoriile ocupate, regele Béla al III-lea consimte aşezarea la Igriş, în anul 1179, a unui grup de 12 călugări catolici din Ordinul Cistercienilor, din abaţia situată în localitatea PONTIGNY, din Franţa. (2) Aceşti călugări au întemeiat la Igriş o abaţie filială, care cunoaşte o mare înflorire îm vremea re-gelui Andrei al II-lea al Ungariei (1205-1235), care şi-a construit aici cripta familiei, unde în anul 1233 a fost înmormântată Yolanda de Courtenay, fiica lui Pierre d΄Auxerre, împăratul latin al Con-stantinopolului, a doua soţie a lui Andrei al II-lea. Tot aici a fost înmormântat şi trupul lui Andrei al II-lea., inima fiindu-i înmormântată la Oradea. Importanţa aşezământului abaţial este legată de marele rol cultural pe care l-a avut în secolele XII-XIII. Istoricii consemnează faptul că la Igriş a existat prima bibliotecă adevărată pe care o cunoaştem, de pe teritoriul ţării noastre, care deţinea în jurul anului 1200, lucrările scriitorilor latini Cicero, Seneca, Suetonius, alături de operele gânditorilor apuseni Grigore de Nazianz, Anselm de Canterbu-ry şi Yves de Chartres. (3) O carte recent apărută, care tratează despre prezenţa „Ordinului Cistercian” în Transilvania, aduce date noi în legătură cu abaţia cisterciană de la Igriş. La 25 aprilie 1179, în Duminica Floriilor, a fost fondată în dieceza de Cenad, mănăstirea cister-ciană de la Igriş, închinată Fecioarei Maria, precum era tradiţia pentru toate aşezămintele noi ale

Ordinului. În funcţie de rolul şi poziţia pe care casa-mamă de la Pontigny o dobândise în ierarhia Bisericii Romane, în ultimele decenii ale secolului al XII-lea, trebuie să interpretăm alegerea acesteia pentru fondarea unor abaţii de misiune în zona frontierei orientale a Christianitas, într-o regiune în care regalitatea maghiară pătrunsese de puţină vreme (organizând comitatul de Cenad) „in area eclesiam hodiernam orthodoxam”, într-un loc situat în apropierea râului Mureş, mlăştinos şi ameninţat de aluviuni frecvente. (4) Abaţia cisterciană din Igriş va înfiinţa o abaţie filială, la Cârţa, jud. Sibiu, în anul 1216. (4) În anul 1241 a avut loc invazia tătarilor, care au jefuit şi dărâmat cetatea şi mănăstirea, călugă-rilor dându-li-se voie să se retragă. După moartea hanului, tătarii se retrag, iar călugării s-au reîntors şi au renovat mănăstirea, astfel că o informaţie din anul 1247 indică prezenţa activă a abaţiei în re-giune. În anul 1280 abaţia a fost asediată de cumani, iar în anul 1288 regele Ladislau al IV-lea este prezent în mănăstire (în septembrie-octombrie, aşa cum o dovedesc scrisorile pe care regele le emite de acolo). (4) Abaţia de la Igriş a cunoscut o perioadă de relativă stabilitate în timpul lui Carol Robert de Anjou (1308-1342), însă din a doua jumătate a secolului al XIV-lea declinul mănăstirii a fost tot mai accentuat. La Igriş ingerinţele factorilor locali de putere s-au simţit tot mai mult în secolul al XV-lea, situaţia abaţiei fiind gravă spre sfârşitul secolului, în 1489, în vremea abatelui Martinus, când a fost solicitat sprijinul papei Inocenţiu al VIII-lea. (4) În anul 1494, marele conducător de oşti Paul Chinezu s-a aflat în cetatea Igrişului, trimiţând de aici o epistolă, datată 2 iunie 1494. Ulászlo al II-lea cu învoirea Parlamentului şi a Papei, a dat în anul 1500, mănăstirea şi teritoriul comunei episcopului Nicolae Csáki din Cenad, fiind deja parte a structurii ecleziastice locale. (4) Cu ocazia răscoalei ţăranilor, din anul 1514, conduse de Gheorghe Doja, s-au dat lupte şi la Igriş, după care răsculaţii au fost înfrânţi de către armata condusă de Ioan Zapolya, sub zidurile Ti-mişoarei. La 28 septembrie 1551 beglerbegul Mehmet a cucerit fortificaţia de la Cenad, distrugând şi mănăstirea de la Igriş. Zidurile au fost demolate şi din satul care se dezvoltase în jurul mănăstirii au rămas doar câteva case. (4) În anul 1552, Banatul şi o parte din Crişana sunt transformate în paşalâc. Între anii 1557-1558, ca urmare luptelor ce s-au purtat, nu se mai vedeau la Igriş, decât ur-mele bisericii mănăstirii, a cetăţii şi patru case. Slăbind persecuţiile, între anii 1561-1647, locuitorii s-au reîntors la vetrele lor, venind şi populaţie de origine sârbă. În anul 1654 comuna a fost trecută în proprietatea contelui Toma Pálffy, iar în 1655, cancelaria o dă altor credincioşi ai regelui. În secolul al XVIII-lea comuna a devenit proprietate erarială, iar locuitorii sârbi veniţi anterior s-au mutat în comunele vecine. După anul 1715 se mută la Igriş multe familii de români din ţinutul grăniceresc al Mureşului şi din Munţii Apuseni, precum şi în intervalul 1750-1790. În perioada domniei împăratului Iosif al II-lea (1780-1790) comuna a fost vândută prin licitaţie, împreună cu comuna Satu Mare contelui Szápáry. În pofida stăpânirii străine locuitorii Igrişului reuşesc să edifice în această perioadă o biserică de rit ortodox, despre care ştim că exista în anul 1758, având pereţii din împletituri de nuiele lipiţi cu lut, iar în anul 1819 edifică biserica ortodoxă cu ziduri din cărămidă, existentă şi în prezent. Trecerea în perioada 1700-1701, a unor români ortodocşi din Transilvania, în cadrul bisericii unite cu Roma, a avut influenţă şi în rândul unor locuitori ai Igrişului. La dorinţa unor români bănăţeni trecuţi la biserica greco-catolică, episcopul unit de la Oradea, Erdely, a vizitat toate bisericile trecute la uniţi, cât şi o parte din parohiile ortodoxe. Această vizită a determinat pe unii locuitori ai Igrişului să treacă în anul 1845, la uniţi. Ideile revoluţiei de la 1848 au fost cunoscute şi de locuitorii Igrişului. Între anii 1815-1840, cinci dintre fii igrişenilor absolvesc cursurile de învăţători la Preparandia din Arad, iar trei copii absolvesc Institutul Teologic din Arad. Mai mult ca sigur că aceşti tineri erau la curent cu ideile revoluţionarilor din Transilvania, iar atunci când veneau acasă împărtăşeau şi sătenilor din ce ştiau despre aceste evenimente. Numai astfel se poate explica revolta igrişenilor împotriva grofului Szápáry, pe a cărui moşie ei trebuiau să lucreze câte o zi din zece zile şi să dea rentă în natură a zecea parte din toate bunurile şi din animale.

La scurt timp după înfrângerea revoluţionarilor, igrişenii găsesc un moment prielnic şi înarmaţi cu topoare şi ferăstraie, intră în pădurea grofului, de după dig, şi taie atâţia copaci încât în scurt timp locul poate fi folosit ca păşune pentru vite. Unul din paznicii moşiei grofului îi dă acestuia o listă cu numele a 74 participanţi la această revoltă. Pe aceştia groful îi dă în judecată. După mai multe amânări, procesul se încheie în anul 1858, cei găsiţi vinovaţi fiind obligaţi să dea grofului o anumită sumă de bani. Redau mai jos numele participanţilor la această revoltă şi numerele de casă (vechi) în care aceştia locuiau:

Numele de familie Numerele de casă (vechi) Cernescu 8; 257; 262 Galu 2; 28; 45; 50; 55; 120; 180; 181; 182; 508 Călăcean 65; 66 Crista 17; 21; 69; 70 Cionca 74; 300; 323; 324; 325; 347; 348, 361; 407; 487; 523 Jebelean 25; 33; 113; 139; 140; 142; 305; 444; 516 Creţu 69; 197; 318; 456; 457; 548 Nicolescu 200; 280; 314 Ignea 16; 17; 229; 230 Repede 145; 146; 515 Belinţan 72; 73 Chişozan 44; 46 Gheţa 222; 253; 336; 363 Şerezan 226; 227; 228; 307 Ionescu 402; 404; 422; 475 Micşa 353; 385; 424; 451; 453 Prodan 462; 465 Marcoane 489; 491 Roşu 249; 459; 460; 494 Graur 444; 548 Tripşa 13; 328; 489; 498 Murar 386; 471; 478 Pecican 342; 343 David 68 J i c u 321; 322 Berghian 56 Gaşpar 234; 235; 263 Iovănescu 440; 449; 476

În perioada când groful Szápáry a cumpărat terenuri în hotarul Igrişului, împăratul Iosif al II-lea a aprobat ţăranilor o aşa numită „Bonificaţie”, prin care s-a dat ţăranilor suprafeţe de teren parcelate, în hotarul comunei. Când groful a venit să-şi ia terenurile în stăpânire, a observat că ma- joritatea terenurilor sale se aflau în afara celor parcelate, date în folosinţa ţăranilor. Terenurile sale erau împădurite, iar o parte se aflau în lunca Mureşului, fiind supuse inundaţiilor. Fiind nemulţumit a vrut să intre în posesia actului care se referea la „Bonificaţia” dată ţăranilor, dorind ca întreg satul să intre în stăpânirea lui. Pădurile grofului se întindeau de-a-lungul Mureşului pe toată suprafaţa dintre dig şi Mureş, începând din hotarul comunei Sânpetru German, până la Cenad. Mai avea pă- duri întinse şi pe marginea canalului Aranca. Ţăranii aveau dreptul să intre în pădure doar în zilele de duminici şi sărbători. Cu toată străduinţa grofului de a intra în posesia actului amintit, nu a reuşit. Acest act a intrat în posesia igrişenilor într-un fel deosebit de interesant. Înainte de venirea grofului au fost chemaţi din fiecare comună câte trei delegaţi, la o adunare într-un oraş din apropiere. La această adunare le-a vorbit tuturor participanţilor un delegat din partea autorităţilor. Acesta le-a spus

înainte de a le înmâna actul privind „Bonificaţia”, că din cei trei delegaţi prezenţi la adunare, numai unuia i se va da acest act, şi le-a mai dat următorul sfat: ar fi de dorit ca acela care va intra în posesia actului, să nu divulge acest lucru, căci păstrarea acestui secret va fi de bun augur atât pentru el cât şi pentru întreaga comună. După ce le-a spus acestea, i-a legat pe toţi la ochi şi le-a băgat mâna în sân la fiecare, dar numai la unul a dat actul amintit. Delegatul igrişan, care a primit actul, a respectat întru totul sfatul primit la amintita adunare. După o vreme vine groful şi solicită să i se prezinte actul privind „Bonificaţia”. Cei întrebaţi au spus că nu au primit nici un act. Groful, ştiind că s-a primit acest act, i-a acuzat că l-au ascuns şi a dat ordin să fie bătuţi. Cu toate acestea nici unul nu a spus nimic. Astfel groful nu a putut intra în posesia actului şi nu a putut pune stăpânire pe terenurile date localnicilor. Groful Szápáry a lăsat urmaşilor săi o avere de 3000 lanţe (1740 hectare), dar ultimul moştenitor a fost deosebit de risipitor, s-a îndatorat la bănci şi a pierdut întreaga avere în anul 1912. O parte din averea grofului a fost cumpărată de la bănci de dr. avocat Oprean din Sânnicolau Mare şi un frate al acestuia care era învăţător. Aceştia au vândut apoi terenurile altor locuitori din zonă. Între aceştia a fost şi Gavril Cionca din Igriş, care a cumpărat teren arabil în locurile numite Pusta mică şi Pusta mare. (5). În perioada ianuarie - aprilie 1892, ia fiinţă la Igriş primul cor bărbătesc, dirijorul corului fiind învăţătorul Petru Arsiciu, originar din Pecica, judeţul Arad. În anul 1904 a fost pictată biserica ortodoxă, de către pictorul Filip Matei, originar din Igriş. În anul 1910 se termină construcţia bisericii romano-catolice, iar în anul 1912 a bisericii greco-catolice. La 19 februarie 1911, la apelul făcut de o mână de ţărani iubitori de cultură, ia fiinţă Societatea de lectură şi cântări „Plugarul”, membrii fondatori fiind: notarul Ioan Tripa şi ţăranii Ioan Jebelean, Petru Crista, Constantin Jicu, I. Fumor, Ioan Galu, Dionisie Jebelean şi Dimitrie Suciu. Ministerul de interne maghiar nu vedea cu ochi buni organizarea românilor în astfel de societăţi şi a aprobat cu greu statutul acesteia. Abia în sedinţa din 28 august 1912 s-a comunicat membrilor societăţii vestea îmbucurătoare a aprobării statutului societăţii. Societatea îşi întrerupe activitatea între anii 1914-1919, din cauza războiului. Războiul mondial aduce multă jale şi suferinţă şi igrişenilor. Multe familii aveau bărbaţii plecaţi pe front. O parte din ei au murit pe câmpul de luptă, pentru o cauză care le era complet străină, iar alţii din ei s-au întors cu invalidităţi. Cei care au scăpat nevătămaţi s-au întors acasă cu dorinţa de a lupta pentru o cauză dreaptă, aceasta fiind eliberarea Banatului şi Transilvaniei de sub jugul străin. Încă din perioada 1908-1910 igrişenii au participat la adunări populare, pentru acordarea votului universal, la care au luat parte Dimitrie Birăuţ şi Lucian Bolcaş din Budapesta şi Vasile Goldiş din Arad. Acum când erau la curent cu mersul evenimentelor, soldaţii veniţi de pe front în toamna anului 1918, s-au dus la primărie, unde au chemat pe şeful postului de jandarmi, i-au tăiat gradul şi l-au trimis la post. Notarul când a văzut cele întâmplate s-a cutremurat de groază, mai ales că şi im-piegatul Eduard Lichtfuss, care s-a purtat rău cu locuitorii, a fost bătut. De la primărie, câţiva demo-bilizaţi merg şi devastează casa impiegatului şi se îndreaptă apoi spre prăvălia evreului König. Co-merciantul, văzând pericolul, iese înaintea soldaţilor şi îi roagă să-l lase în pace, întrucât azi are săr-bătoare şi le promite că mâine le va da tot ce doresc. Manifestanţii îl lasă pe König în pace şi pleacă spre prăvălia comerciantului Sebastian Kunst. Kunst, avizat de venirea soldaţilor, cere ajutorul jandarmilor, aceştia având sediul în vecinătate. Jandarmii trag în mulţime, omorând pe Vichente Micşa (38 ani) şi rănind grav 11 localnici, dintre care Fanu Micşa (17) şi Florea Pecican (14) decedează a doua zi. În 4 noiembrie 1918, părinţii tinerilor Fanu Micşa şi Florea Pecican, zdrobiţi de durere se alătură altor săteni şi se duc la primărie, somând pe notarul Cherier şi pe ofiţerii Octavian Arsiciu şi König să meargă cu ei la postul de jandarmi pentru a-i dezarma, căci numai aşa va fi pace în comună. Notarul şi cei doi ofiţeri, vrând-nevrând, merg la postul de jandarmi. Şeful postului de jandarmi Páp István (40), fiind somat de notar şi ofiţerul Arsiciu să depună armele, se execută, şi astfel dezarmaţi merge cu colegul său Martinca la primărie. Martinca presupunând că nu va fi bine, intră în casa lui Moise Miloş şi se ascunde în podul casei. Ajungând la primărie, Páp István este prins de cei revoltaţi din cauza împuşcării unor oameni nevinovaţi, scos în faţa primăriei

şi ucis. Ceilalţi jandarmi au scăpat fugind noaptea pe câmp. În 5 noiembrie vine o patrulă de jandarmi (8-10 persoane) din comuna Nădlac, somând sătenii să predea armele. După dezarmare pretind o despăgubire de 100.000 coroane pentru uciderea şefului de post, precum şi indicarea celor care l-au ucis. În 9 noiembrie, în zorii zilei comuna este asediată din două părţi. O mulţime de jandarmi înarmaţi cu mitraliere, venind dinspre Periam, intră în comună în frunte cu jandarmul Martinca, cel scăpat teafăr la dezarmare. Jandarmii merg mai întâi la locuinţa lui Ghenadie Micşa (38) pe care îl împuşcă, apoi ucid pe jandarmul pensionar Darányi Petru (38), care se desolidarizase de faptele colegilor săi. Merg apoi la primărie şi anunţă, prin baterea tobei, introducerea stării de asediu în comună. Pornesc apoi prin comună. Pe stradă, jandarmul Martinca, întâlnind locuitori pe care îi bănuia vinovaţi de uciderea colegului său Páp István, ori îi ştia ca duşmani ai săi, fără nici o formalitate, îi împuşcă. Astfel sunt împuşcaţi în mijlocul drumului, Petru Bărbos (21), Ioan Găleancu zis Pera (25), Ioan Bistrian senior (49), Ioan Bistrian junior (19), Ştefan Bistrian (34), Petru Crista (24), Valeriu Mioc (22) şi Ilie Prodan (26). În urma unui ordin dat de primpretorul din Periam, în după amiaza zilei de 9 noiembrie, jandarmii unguri încetează măcelul. Comuna îmbrăcase haină de doliu, în urma masacrelor comise. Trista ceremonie a înhumării victimelor s-a celebrat în ziua de 11 noiembrie. În ziua de 12 noiembrie apare în comună o patrulă călare, cu călăreţi negri, din armata colonială franceză. Igrişul se afundă în durere în aşteptarea mântuirii. La Adunarea de la Alba Iulia, de la 1 Decembrie 1918, a participat şi igrişanul Constantin Jicu, membru în conducerea Partidului Naţional Ţărănist din judeţul Timiş-Torontal, care locuia în Timişoara. Igrişenii primesc cu mare bucurie vestea alipirii Banatului la România Mare. Aplicarea în prac-tică a Rezoluţiei de la Alba Iulia va întârzia din cauza prezenţei forţelor militare străine, sârbe şi franceze, de ocupaţie. De abia în vara anului 1919, Marile puteri întrunite în Conferinţa de pace de la Paris, vor dispune retragerea forţelor de ocupaţie din Banat şi instaurarea conducerii politico-administrative româneşti. La 28 iulie 1919 este instalat primul prefect român al judeţului Timiş, dr. Aurel Cosma. (1) Conform noii împărţiri administrative Igrişul face parte din judeţul Timiş-Torontal plasa Periam. Primul primar al Igrişului, după unire, începând cu anul 1920, a fost ţăranul Ignea Galu. Perioada dintre anii 1920-1940 a fost pentru Igriş cea mai benefică atât din punct de vedere eco-nomic, social cât şi cultural. Prin aplicarea Reformei agrare din anul 1921, numeroase familii nevoiaşe, cât şi invalizii de război, au fost împroprietăriţi. O parte din islazul comunei, în suprafaţă de 63 jugăre, a fost parcelat în 376 grădini. Din hotarul comunei Cenad s-au mai primit 600 jugăre, din fosta proprietate a prinţesei de San Marco, dându-se câte două jugăre la cei îndreptăţiţi. Prin anii 1926-1927, mulţi igrişeni , fără teren arabil, sau cu teren puţin, au plecat din comună şi au fost împroprietăriţi în co-munele: Gătaia, Sculea, Jamu Mare, Otelec, Dragşina, Sângeorge, Albina, Gherman, Bencecu de Jos, Ianova şi altele. Unii dintre aceşti colonişti s-au întors, după câţiva ani, în Igriş. În anul 1925 ia fiinţă la Igriş un puternic cor mixt, format din 180 persoane. Corul a fost instruit de către dirijorul şi compozitorul ţăran Nistor Miclea, originar din Mercina, jud. Caraş-Severin. În acelaşi an, Nistor Miclea înfiinţează la Igriş şi o fanfară formată din 32 persoane. La 11 octombrie 1925, atât corul cât şi fanfara Igrişului, precum şi dirijorul Nistor Miclea, au fost invitaţi la festivităţile de dezvelire a bustului marelui poet Mihai Eminescu, la Sânnicolau Mare. La 21 mai 1937 a fost dat în folosinţă Căminul cultural „Igrişanul”, la inaugurare fiind invitat şi prefectul judeţului Timiş-Torontal, dr. Dimitrie Nistor. Cu această ocazie prefectul a donat suma de 30.000 lei şi 1000 cărţi pentru bibliotecă, toate cărţile fiind legate cu coperţi cartonate. Igrişenii erau mândri de noua lor realizare. De acum, serbările şcolare, concertele organizate de cor şi de fanfară aveau un minunat loc de desfăşurare. Proiectantul clădirii Căminului cultural a fost renumitul arhitect Victor Vlad din Timişoara. La acea vreme igrişenii aveau toate motivele să fie fericiţi. Fericirea lor a fost curmată brutal de ştirea intrării României, alături de Germania în al II-lea război mondial, la 22 iunie 1941. Din nou mobilizări, tineri şi vârstnici rupţi din sânul familiilor lor şi trimişi pe front, rechiziţii de cai şi căruţe pentru nevoile armatei. Dar suferinţele nu se opresc aici. În lunile septembrie-octombrie

1944, zone învecinate Igrişului devin teatru de război. Peste toate acestea mai apare o spaimă. Armata sovietică ajunge şi la Igriş, în căutarea de militari germani. Intră în case, întreabă de „nemeţchi” şi înfig baionetele în aşternuturi. Din păcate suferinţele nu se termină odată cu terminarea războiului, la 9 mai 1945. Trupele sovietice aduc cu ele şi instaurarea regimului comunist, cu tot cortegiul de suferinţe. Din anul 1947 se introduce sistemul de cote obligatorii. Prin acest sistem li se impun ţăranilor predarea către stat, a unor cantităţi din produsele agricole, animale şi păsări. De regulă, stabilirea cantităţilor impuse nu ţinea cont de posibilităţile reale ale producătorului şi nici de cantităţile necesare pentru traiul familiei acestuia. Prin cotele obligatorii s-a urmărit sărăcirea şi exasperarea populaţiei rurale, obligându-i să urmeze calea „colectivizării agriculturii”. În anul 1949 începe exproprierea marilor proprietari de terenuri agricole, cu peste 50 hectare, şi deportarea lor. Din Igriş, la data de 3 martie 1949, este deportată familia lui Gavril Cionca, formată din 7 membri şi anume: Gavril (tatăl), Aurora (mama) şi copiii Zila, Aurora (Pupa), Elena (Leli), Doina şi Gavril. Familia este transportată la Timişoara, iar peste puţin timp este deportată la Sibiu, iar după un an li se aprobă stabilirea în Timişoara. Trebuie amintit, că în perioada cotelor obligatorii şi până la terminarea colectivizării, proprie-tarii de terenuri arabile au fost nevoiţi să plătească impozite peste posibilităţile lor financiare, iar dacă nu le achitau la termenele stabilite, perceptorii se deplasau la casele lor şi ridicau bunuri din casă, în contul impozitului, luând adeseori chiar şi dunele şi pernele de pe paturi. Când sătenii aflau că au pornit cei cu impozitele prin sat, încuiau uşile care dădeau acces în curţi, precum şi uşile caselor, iar copiii mai mici erau aduşi în casă, pentru a nu divulga faptul că părinţii sunt acasă. În anul 1950 se trece la o nouă formă de organizare teritorial-administrativă desfiinţându-se judeţele şi înfiinţându-se regiunile şi raioanele. După noua formă de organizare Igrişul se va afla în raionul Sânnicolau Mare, regiunea Timişoara. La 27 septembrie 1952 Igrişul se afla în raionul Sân-nicolau Mare, dar în regiunea Arad, iar de la 10 ianuarie 1956 trece din nou în regiunea Timişoara. La 24 decembrie 1960 se înfiinţează regiunea Banat, Igrişul trecând în această regiune, în raionul Sânnicolau Mare, până la organizarea administrativă din anul 1968, când se revine la judeţe, Igrişul fiind inclus în judeţul Timiş, dar pierzând statutul de comună. În 18 iunie 1951, în a doua zi de Rusalii, are loc dislocarea a 79 familii (însumând 280 locuitori), pe Bărăgan, majoritatea în localitatea Tătaru Nou, trei familii în Dudeştii Noi şi o familie în Stăncuţa. Vârsta celor dislocaţi a fost cuprinsă între 1 an (Mihai Nicolescu şi Floare Utfineanţu) şi 78 ani (Chepeţan Elisabeta şi Ionescu Sofia). Revin acasă în anul 1956. În anul 1952, în locul primăriilor iau fiinţă sfaturile populare, care erau conduse de un preşedin-te, în loc de primar şi secretar în loc de notar. La Igriş a fost numit ca primar Marian Clepcea, fost muncitor la o intreprindere din Arad. După dislocările în Bărăgan, asupra igrişenilor rămaşi acasă încep să se facă presiuni pentru în-scrierea în întovărăşirile agricole, iar peste scurt timp în Gospodăria Agricolă Colectivă. Cele mai multe familii se opun să intre în aceste forme de organizare agricolă. Numeroşi igrişeni, care au luptat pe frontul de est şi s-au întors acasă, au avut ocazia să cunoască pe viu, în Rusia, binefacerile colhozului. Cel mai uşor de convins au fost sătenii mai săraci, care nu dispuneau de animale de tracţiune şi nici de prea mult teren arabil. Cu un număr de 21 familii, din această categorie, se înfiinţează în anul 1952, Gospodăria Agricolă Colectivă cu numele de „7 Noiembrie”. Terminarea colectivizării la Igriş, a durat până în toamna anului 1958. La înscrierea în G.A.C., proprietarul era obligat ca pe lângă terenul arabil să predea şi caii, căruţa şi uneltele agricole. La cei care au avut tractoare şi batoze şi acestea au intrat în proprietatea G.A.C. Ca teren arabil, cel înscris în G.A.C., rămânea cu grădina de lângă casă şi cu grădinile din intravilan, sau extravilan, fără a depăşi suprafaţa de 15 ari. Cei care nu aveau grădini în suprafaţă de 15 ari, primeau un teren echivalent cu această suprafaţă, fie din grădinile celor care aveau suprafaţă mai mare de 15 ari, fie în extravilanul comunei. În cadrul G.A.C., care mai târziu a devenit C.A.P. (Cooperativă Agricolă de Producţie), toţi membrii de familie apţi de muncă, trebuiau să presteze zile muncă. Diferitele activităţi, care se desfăşurau în cadrul colectivei, aveau fiecare un anumit punctaj. O zi de muncă reală putea fi egală

cu ziua muncă normată, putea fi mai mică, sau mai mare decât aceasta. Plata membrilor care realizau zile muncă se făcea în produse şi în bani. Cei care erau sănătoşi şi apţi de muncă şi lucrau zi de zi în colectivă, reuşeau să primească cele necesare traiului, dar nu am cunoscut nici un membru C.A.P. care să se fi îmbogăţit. Că aşa au stat lucrurile o atestă şi faptul, că majoritatea celor înscrişi în C.A.P. erau lipsiţi de bani şi au fost nevoiţi să-şi transforme curţile în grădini, ocupându-se cu cultivarea roşiilor pentru export, realizând venituri mulţumitoare. Odată cu înfiinţarea G.A.C., indicaţiile primite de sus erau de a se reda cât mai mult teren pentru cultura mare, în vederea creşterii producţiilor cerealiere. Aplicând-se aceste directive, şi la Igriş s-a procedat la defrişarea tuturor grădinilor cu pomi fructiferi şi vii, din extravilan, care existau în veci-nătatea comunei, cele mai numeroase grădini fiind situate în zona numită „Zăbrani”şi în „Hăzile Pecicanilor”. Fiind astfel lipsiţi de fructe şi struguri, igrişenii au căutat soluţii. Astfel au început să scoată de pe străzi salcâmii (băgrinii) şi să îi înlocuiacsă cu pomi fructiferi, mai ales cu pruni şi meri, şi să planteze viţă de vie în grădina de lângă casă sau în curte. Unii dintre igrişeni, neputându-se acomoda cu lucrul în colectivă, au plecat ca muncitori la oraş, fiind preferate oraşele Timişoara, Arad şi Sânnicolau Mare. În anii 1955 şi 1956 se realizează reţeaua de curent electric pe toate străzile din comună. Aceste lucrări se fac şi prin contribuţia igrişenilor, atât materială, cât şi ca muncă prestată. Contribuţia ma-terială a constat în faptul că igrişenii au pus la dispoziţie o mare parte din stâlpii de susţinere a fire-lor electrice, aceştia fiind în cea mai mare parte obţinuţi din tulpini de salcâm, tăiaţi de pe străzi. Mai târziu aceşti stâlpi au fost înlocuiţi cu stâlpi din beton armat, existenţi şi în prezent. Până la in-troducerea curentului electric, iluminatul stradal se făcea cu ajutorul unor lămpi cu petrol, aşezate pe stâlpi de lemn de 2,5 metri, care erau ferite de intemperii printr-un abajur din tablă şi sticlă, de forma unui trunchi de piramidă, cu baza mică pe stâlp. Asemenea lampadare erau aşezate în unele din intersecţiile stradale, în faţa unor instituţii şi în faţa prăvăliilor. Din iniţiativa dr. Ilie Jebeleanu, în anul 1959, se construieşte Dispensarul medical. Până la acea dată, se folosea ca sediu pentru dispensarul medical, câte o încăpere închiriată în casa unor cetăţeni, cum a fost în casa lui Dionisie Murar, iar mai apoi în casa lui Dimitrie Micşa, în perioada când a fost dislocat în Bărăgan. Până în anul 1960, legătura între Igriş şi localităţile vecine se făcea doar pe drumuri nemodernizate. Drumul cel mai folosit era cel dintre Igriş şi Sânpetru Mare. În perioada de vară drumul era mai uşor de parcurs, dar în timpul iernii, primăverii şi toamnei, parcurgerea celor 8 km. devenea un calvar. Erau perioade când roţile căruţelor, trase de cai, se înfundau până la butuc. Drumul din piatră compresată, între Igriş şi Sânpetru Mare se realizează în anii 1960 şi 1961, igrişenii efectuând mii de ore de „muncă patriotică”, atât cu braţele, cât şi cu căruţele, transportând nisip şi piatră spartă. Un alt drum folosit deseori de igrişeni este drumul spre Nădlac, care a rămas şi în prezent nemo-dernizat. Singura îmbunătăţire, care s-a adus pe această relaţie de transport, a fost înlocuirea podului plutitor din lemn („cumpa”, cum îi spun igrişenii), cu un pod plutitor metalic, realizat prin contribu-ţia locuitorilor şi cu sprijinul domnului inginer Dimitrie Galu, şef de secţie la Uzinele de Construcţii metalice din Bocşa, în anul 1959. Podul a fost construit din două părţi şi a fost montat pe malul Mu-reşului de către muncitori veniţi de la Bocşa. Acest pod a fost refăcut în anul 1977 de către uzina din Bocşa, tot cu sprijinul domnului inginer Dimitrie Galu. După anul 1950 comerţul particular a fost desfiinţat şi iau fiinţă Cooperativele de consum. Au fost deschise astfel două magazine: unul cu textile şi coloniale, în fosta prăvălie a lui Simion Crista, iar al doilea cu produse feroase şi chimice, în fosta prăvălie a lui Dumitru Jebelean. În anul 1959, Cooperativa de consum construieşte un local nou, cu parter şi etaj, în care la etaj se vor vinde textile şi încălţăminte, iar la parter produse alimentare. Preşedinte al Cooperativei a fost la acea dată Gavril Ţerigariu. La 6 iunie 1968 a intrat în vigoare noua organizare teritorial-administrativă, revenindu-se la judeţe. Conform acestei organizări Igrişul îşi pierde statutul de comună, pe care îl avea de pe vremea imperiului austro-ungar, devenind sat, aparţinător comunei Sânpetru Mare, în judeţul Timiş, ca şi Saravale. În anul 2004 se admit înfiinţări de noi comune, dar Igrişul nu se înscrie în condiţiile

impuse pentru înfiinţare, aşa că rămâne în continuare sat aparţinăror comunei Sânpetru Mare. Pierderea statutului de comună a adus multe necazuri igrişenilor. Au sporit numărul de furturi din locuinţe, din grădini şi de pe câmp, la cele mai multe dintre acestea făptaşii nefiind prinşi. Au existat şi cazuri când hoţii au agresat pe proprietari, iar în unul din cazuri proprietarul agresat a şi decedat la scurt timp. Este vorba de Ioan Cionca de la nr.265. Cu toate aceste neajunsuri şi greutăţi igrişenii sperau în vremuri mai bune. Datorită mijloacelor moderne de comunicaţie, dar mai ales radioului, igrişenii erau la curent cu tot ce se întâmplă în lume. Majoritatea locuitorilor ascultau „Radio Europa Liberă”, sau „Vocea Americii”. De câte ori veneam în vizită la Igriş, mai toţi cunoscuţii mă întrebau cât o să mai dureze până va veni schim-barea. La 22 decembrie 1989, a venit în sfârşit, şi la noi schimbarea mult aşteptată, dar din păcate, pentru igrişeni, schimbarea a venit prea târziu. Politica anti-ţărănească dusă de comunişti a făcut ca ţăranii să părăsească satele, plecând să muncească la oraş. E de la sine înţeles că, la oraş plecau mai ales tinerii, ei având posibilitatea de a se califica. Astfel că în sat a rămas doar populaţia trecută de 45 ani. Dacă în anul 1900 Igrişul avea 3576 locitori, în 1920, 3215 locuitori, în 1930, 2760 locui-tori (scăderea din 1930 se datorează plecării a zeci de familii în alte localităţi unde au primit pământ), începând cu anul 1956 populaţia ajunge la 2305 locuitori, în 1972 la 2084 locuitori, iar în anul 1992 ajunge la 1269 locuitori. La recensământul din anul 2002, Igrişul mai avea doar 1202 lo-cuitori, iar populaţia scade în continuare. Cu toate acestea bucuria shimbării a fost mare şi la Igriş. Astfel, la apelul făcut de ing. Dan Jebeleanu (fiu al Igrişului) din Sânnicolau Mare, către toţi igrişenii, prin postul de radio Timişoara şi „Televiziunea Timişoara 89”, de a veni la Biserica orto-doxă din Igriş, în 28 ianuarie 1990, au răspuns cu entuziasm atât sătenii cât şi mulţi orăşeni, între ei aflându-se şi autorul acestei lucrări. În cadrul acestei adunări ing. Dan Jebeleanu a dat citire „Programului privind renaşterea Igrişului”, care a cuprins următoarele propuneri: 1. Redarea localităţii IGRIŞ a statutului de comună 2. Asfaltarea drumului între Sânpetru Mare şi Igriş 3. Construirea unui pod peste Mureş pentru realizarea unei legături mai scurte între loca- lităţile din vestul Banatului cu punctul de frontieră Nădlac şi judeţul Arad. 4. Repararea Căminului cultural, redotarea lui cu bibliotecă şi instrumente pentru fanfară. 5. Asigurarea unui comerţ civilizat şi înfiinţarea de unităţi pentru servirea populaţiei. . 6. Introducerea alimentării cu apă potabilă, iar până la realizarea acesteia, refacerea şi re- pararea fântânilor cu apă potabilă, existente. 7. Repararea tuturor podurilor şi podeţelor, precum şi a trotuarelor. Pietruirea drumurilor pe străzile cu circulaţie mai intensă. 8. Refacerea canalului principal (Vâna) de scurgere a apelor pluviale, cât şi a şanţurilor. 9. Refacerea şi punerea în funcţie a instalaţiei de iluminat public stradal. 10. Repararea liniei telefonice şi dotarea cu echipamente noi şi moderne. . 11. Studierea localităţii din punct de vedere folcloric, etnografic şi arheologic. . 12. Sprijinirea echipei de fotbal şi stabilirea ei în Igriş, cu denumirea de „Vulturii”. . 13 Organizarea de transporturi pe râul Mureş, între Arad şi Szeged, cu port şi la Igriş. . 14. Înfrăţirea Igrişului cu localitatea Pontigny din Franţa, prefectura D ΄Auxerre. 15. Înfiinţarea prin grija igrişenilor şi cu sprijinul specialiştilor a unui Muzeu al satului. . 16. Realizarea „Monumentului viu al Igrişului” prin plantarea în lunca Mureşului a unor plopi, care să redea următorele date: „16 - 22 XII. 1989”. Cu ocazia întâlnirii din 28 ianuarie 1990 s-a înfiinţat un comitet de iniţiativă pentru renaşterea Igrişului. Au consimţit să facă parte din acest comitet următorii fii ai Igrişului şi igrişeni: Prof. univ. dr. Ioan Munteanu Şef de catedră la Universitate de Medicină şi Farmacie Timişoara, Şeful Clinicii de Obstetrică/Ginecologie „BEGA”. Conf. univ. dr. Ioan Micşa Universitatea Politehnică Timişoara Ioan P. Munteanu doctor în istorie

Ilie Brindescu secretar de redacţie la „Renaşterea Bănăţeană” Timişoara Florea Jebelean inginer la Regionala C.F. Timişoara (autorul acestei monografii) Leon Jebeleanu medic stomatolog Timişoara Dan Jebeleanu inginer la Intreprinderea Textilă Sânnicolau Mare Partenie Crista pensionar Simion Ţăranu pensionar Geo Galetaru profesor la şcoala din Igriş Florică Gheţa, Gavril Jebelean, Ghenadie Micşa şi Ioan Munteanu, agricultori. Notă: Datele referitoare la membrii comitetului sunt din anul 1990. Menţionez că domnul prof. univ. dr. Ioan I. Munteanu a primit în 20 decembrie 2004 titlul de academician, iar dom- nul dr. Ioan P. Munteanu a devenit profesor universitar la Universitatea de Vest. Voi lua în ordine toate punctele din program şi voi arăta câte din acestea s-au realizat până în primăvara anului 2005.

1. Redarea localităţii Igriş a statutului de comună. Igrişenii au făcut demersuri în acest sens încă din anul 1990, depunând la prefectura judeţului Timiş un memoriu, înregistrat la Secţia Administraţia Locală de Stat cu nr.1962, din 07.03.1990, însoţit de tabele nominale cu 961 semnături. Din păcate problema reînfiinţării comunelor desfiinţate a fost adusă în actualitate abia în anul 2004, prima condiţie pusă pentru reînfiinţare, fiind numărul populaţiei (minim 1500 locuitori ), condiţie pe care Igrişul nu o mai putea îndeplini, întrucât la recensământul din anul 2002, mai avea numai 1202 locuitori. 2. Asfaltarea drumului între Sânpetru Mare şi Igriş. O altă mare dorinţă a igrişenilor a fost cea de a fi modernizat drumul comunal între Igriş şi Sânpetru Mare. În acest sens s-au făcut demersurile necesare, atât către primăria comunei Sânpetru Mare, cât şi către Direcţia Judeţeană de Drumuri şi Poduri Timiş din Timişoara, încă din primăvara anului 1990. (Vidi anexele 2 şi 3) Se cuvine să amintesc că principalul merit pentru realizarea modernizării drumului l-a avut domnul profesor univ. dr.Ioan I. Munteanu, care a stăruit pe lângă forurile în drept, ca să aprobe realizarea acestei lucrări. Forurile judeţene au aprobat construirea drumului din beton, lucrările începând în toamna anului 1990 şi fiind terminate în prima jumătate a lunii septembrie 1991. După încheierea lucrărilor, la finele lunii septembrie părintele Ioan Jurca a oficiat slujba de sfinţire a drumului, la troiţa din drumul Sânpetrului, în prezenţa Şefului sectorului de drumuri din Sânnicolau Mare, ing. Constantin Pintea şi a unui număr însemnat de localnici. După oficierea slujbei de sfinţire a drumului, igrişenii au oferit constructorilor o masă festivă, în clădirea Căminului cultural. La festivităţile amintite au fost invitaţi şi domnul prof. univ. dr. Ioan I. Munteanu şi directorul Direcţiei Judeţene de Drumuri şi Poduri, domnul ing. Nicolae Oiţă. Din păcate nici unul dintre dânşii nu au putut fi prezenţi, domnul prof. univ dr. Ioan I. Munteanu fiind în Singapore la al XIII-lea Congres Mondial de Obstetrică/Ginecologie F.I.G.O., iar domnul director având în vizită o delegaţie din străinătate. 3. Construirea unui pod peste Mureş. Deschiderea vămii de la Cenad a făcut ca această dorinţă a igrişenilor să nu mai prindă viaţă, întrucât o bună parte din intrările care se făceau prin vama Nădlac, spre localităţi din vestul Banatului, se efectuează acum prin vama Cenad. 4. Repararea Căminului cultural, redotarea lui cu bibliotecă şi instrumente pentru fanfară. În cursul anului 2003 s-a realizat cea mai amplă reparare a Căminului cultural din ultimii 50 ani, prin grija primarului Viorel Popovici, fiu al Igrişului. În privinţa reînfiinţării bibliotecii nu a fost luată nici o iniţiativă, deşi aceasta s-ar fi putut realiza cu sprijinul igrişenilor de la oraş, cel mai bun prilej putând fi cu ocazia sărbătoririi celor 825 ani de la prima atestare a Igrişului, din 12 septembrie 2004. Redotarea cu instrumente pentru fanfară nu cred că mai poate fi realizată, deoarece Igrişul nu mai are puterea economică din anul 1925, când a luat fiinţă prima fanfară, nici numărul de tineri şi nici entuziasmul tinerilor de atunci. 5. Asigurarea unui comerţ civilizat şi înfiinţarea de unităţi pentru servirea populaţiei. În privinţa comerţului alimentar şi cu amănuntul putem spune că acesta este mulţumitor, deşi este cu mult inferior celui din perioada interbelică. Pentru servirea populaţiei există doar câţiva zidari, tâmplari şi un fierar.

6. Introducerea alimentării cu apă potabilă, refacerea şi repararea fântânilor existente. Introducerea alimentării cu apă potabilă cred că rămâne o problemă pentru viitor. Este însă păcat că nu s-a reuşit nici măcar repararea şi menţinerea în stare de funcţionare a fântânilor. 7. Repararea tuturor podurilor şi podeţelor, precum şi a trotuarelor. Pietruirea drumurilor cu circulaţie mai intensă. La acest punct din program realizările sunt ca şi inexistente. În afară de asfaltarea străzii principale, şi pietruirea a 4 străzi laterale, restul străzilor laterale sunt nepietruite. Aproape toate podurile şi podeţele sunt degradate şi necesită reparaţii. 8. Refacerea canalului principal (Vâna) de scurgere a apelor pluviale, cât şi a şanţurilor. Cu ocazia inundaţiilor din anul 2000, nivelul apelor freatice a fost foarte ridicat şi numeroase grădini, din zona limitrofă digului, au fost inundate. Cu această ocazie a fost făcută o verificare a canalului „Vâna” şi s-a constatat puternica colmatare a acestuia, dar măsuri de decolmatare nu s-au luat până în prezent. În privinţa şanţurilor intervine şi aici o problemă. Mulţi localnici sunt la vârsta când nu-şi mai pot curăţa şanţurile din faţa caselor, iar în multe case nu mai locuieşte nimeni, urmaşii locuind la oraş, aşa încât cea mai mare parte a şanţurilor sunt necurăţate de ani de zile. O încercare de curăţare a şanţurilor s-a făcut în anul 2007. 9. Refacerea şi punerea în funcţie a iluminatului public stradal. Iluminatului public stradal se află într-o stare mulţumitoare. Există totuşi perioade când lipsa de bani din bugetul primăriei, face ca acesta să nu funcţioneze nopţi în şir. 10. Repararea liniei telefonice şi dotarea cu echipamente noi şi moderne . În cursul anului 2003 a fost realizată legătura telefonică prin cablu cu fibre optice între Sânpetru Mare şi Igriş, iar în anul 2004 au fost legaţi primii abonaţi la reţeaua telefonică a Romtelecom. Mai întâi au fost legaţi abonaţii care locuiesc pe strada principală, dar şi cei care se află mai aproape de cablul de pe strada principală, urmând să fie pozate cable şi pe străzile laterale. 11. Studierea localităţii din punct de vedere folcloric, etnografic şi arheologic. Din păcate la acest punct nu s-a făcut până în prezent nici un un fel de studiu. O încercare de a aduna unele obiecte din ceramică, obiecte folosite în gospodărie şi câteva blocuri din piatră din vechea mănăstire, sau din zidurile cetăţii, s-a făcut co ocazia sărbătoririi celor 825 ani de la prima atestare documentară, aceste obiecte aflându-se în sala Punctului muzeistic, iar blocurile de piatră în faţa clădirii acestuia. 12. Sprijinirea echipei de fotbal şi stabilirea ei în Igriş, cu denumirea de „Vulturii”. Echipa de fotbal a Igrişului şi-a continuat activitatea sub denumirea de „Mureşul”, activând în campionatul judeţean. Între anii 1990-1997 echipa a fost sponsorizată de fraţii ing. Florea Boe şi ing. Nicolae Boe, manageri ai „S.C. NEFERPROD IMPEX S.R.L.” din Timişoara, iar între anii 1997-2004 de către ing. Constantin Molcuţ, managerul unei „Asociaţii agricole” din Lovrin şi fratele său Ioan Molcuţ, angajat al „ELBA” din Timişoara. În turul campionatului 2004-2005 echipa „Mureşul” a mai activat la Igriş, iar în retur a fuzionat cu echipa „Voinţa” din Lovrin. 13.Organizarea de transporturi pe râul Mureş, între Arad şi Szeged, cu port şi la Igriş. În entuziasmul general de după revoluţie se părea că şi această propunere ar fi realizabilă, dar realitatea de până acum ne arată că nu va fi înfăptuită prea curând. 14. Înfrăţirea Igrişului cu localitatea Pontigny din Franţa, prefectura D΄Auxerre. În primăvara anului 1990 ing. Dan Jebeleanu, împreună cu autorul acestei monografii, au trimis o scrisoare primarului din Pontigny, cu propunerea de înfrăţire a celor două localităţi. S-a primit şi un răspuns, din partea primarului din Pontigny, al cărui final este următorul: „Un pasaj din scrisoarea Dvs. m-a marcat profund, acela în care solicitaţi înainte de toate, înfrăţirea noastră. Fiţi siguri, din partea mea, de această prietenie frăţească, care ne dă unire, aşa cum deasemenea dă unire şi între ţările noastre şi cu încredere să privim viitorul, mai ales pentru ţara Dvs. care a suferit atât. Fiţi siguri că avem plăcerea să întreţinem o relaţie epistolară cu Dvs. în aşteptarea posibilităţii de a vă cunoaşte ulterior.” Ing. Dan Jebeleanu a mai ţinut legătura timp de cca. doi ani, dar înfrăţirea nu s-a realizat până în prezent. (textele celor două scrisori în se află în Anexa 3). 15. Înfiinţarea unui Muzeu al satului.

Cu ocazia sărbătoririi a 825 ani de la prima atestare documentară a Igrişului şi a 185 ani de la zidirea Bisericii ortodoxe, care a avut loc la 12 septembrie 2004, a fost realizat parţial şi punctul 15, fiind înfiinţat un „Punct muzeistic” în sala de clasă din clădirea fostei şcoli comunale, vis a vis de casa parohială. La realizarea acestuia şi-au adus contribuţia prof. Petru Crista, prof. Ionel Marcovici, primarul Viorel Popovici şi autorul acestei lucrări. 16. Realizarea „Monumentului viu al Igrişului”. „ Monumentul viu” a fost realizat la data de 3 martie 1990, prin plantarea a 264 puieţi de plopi, cumpăraţi de la pepiniera din Recaş, şi aduşi la Igriş de către autorul acestei lucrări, ajutat de vărul şi vecinul său Mircea Ionescu, care i-a şi transportat. Plopii au fost plantaţi între dig şi braţul secundar al Mureşului, pe terenul dintre strada Căminului cultural şi strada lui I. Cionca (Ciboc). Toţi puieţii s-au prins şi au înfrunzit, dar la începutul lunii iunie, paznicul unei turme de oi a scăpat oile peste plantaţia de plopi şi a distrus-o complet. Plantarea puieţilor s-a realizat cu ajutorul mai multor săteni şi a elevilor de la şcoală, terenul fiind arat şi discuit cu tractorul lui Cuzman Micşa de la nr. 342.

Foto nr. 1 Biserica mănăstirii din Pontigny, construită între anii 1137 – 1155.

Foto nr.2 Cheie de boltă, de la mănăstirea cisterciană din Igriş ( Şerban Turcuş şi Veronica Turcuş, Ordinul cistercian în Transivania medievală, p. 351 ) Piesa se află expusă la Muzeul Banatului din Timişoara

Foto nr. 3, 4 şi 5 Blocuri de piatră fasonate, provenite din abaţia cisterciană din Igriş. (Publicate în cartea „Die Stifte der Tschanader Diözese im Mittellalter”, autor Dr. Theol. U. Phil. Koloman Juhász, din Sânpetru Mare, Banat, Rumänien, Tipărită în anul 1927 la Münster in Westfalen Aschendörffsche Verlagsbuchhandlung)

Foto nr. 6 Planul cetăţii IGRIŞ, după desenul lui Marsigli din anul 1697. (Luminiţa Munteanu-Dumitriu, Itinerare arheologice bănăţene, pag. 40)

Foto nr. 7 Blocuri din piatră şi zidărie din cetatea IGRIŞ, aflate în faţa fostei case a familiei lui Petru Crista (Ofăru), situată la nr. 333 (aprilie 2004). Aceste piese arheologice se află, din sept. 2004, în faţa „Punctului muzeistic”, la nr. 337.

Foto nr. 8 În prim plan un bloc de piatră cu urme de fasonare, iar în planul secund, un bloc din zidărie.

Foto nr. 9 Vedere spre Biserica ortodoxă, pe al cărei loc se presupune că ar fi existat biserica mănăstirii cisterciene.

Foto nr. 10 Vedere aeriană a ruinelor mănăstiri şi bisericii cisterciene din Cârţa, jud. Sibiu, înfiinţată de un grup de călugări de la abaţia cisterciană din Igriş, în anul 1216.

În stradă, la casa cu nr.133 În stradă, la casa cu nr. 149

În curte, la casa cu nr. 190 În stradă, la casa cu nr. 202

În stradă, la casa cu nr. 262 În curte, la casa cu nr. 283 (mutată în Pct. Muz.)

În curte, la casa cu nr. 286 În curte, la casa cu nr. 318

În stradă, la casa cu nr. 332 În grădină, la casa cu nr. 336 Blocurile de piatră de la casa cu nr.776, se află în Punctul muzeistic (vezi foto nr.10, Turism). Foto nr.11 Blocurile de piatră din imaginile de mai sus au fost fotografiate de către autorul acestei monografii, în vara anului 2009, pe baza informaţiilor primite de la regretata cerce- tătoare Suzana Móré Heitel, de la Institutul de istoria artei al Academiei din Bucureşti. În anul 2010 a apărut lucrarea Suzanei Móré Heitel, „Începuturile artei medievale în bazinul inferior al Mureşului”, cu sprijinul Consiliului judeţean Timiş; cuvânt înainte: academician Răzvan Theodorescu,. Ediţie îngrijită de Daniela Tănase şi Daniela Marcu Istrate şi tipărită la Editura Excelsior Art din Timişoara, în care Igrişului îi sunt dedicate 13 pagini (49 – 62).

Notă: La data fotografierii blocurile se aflau încă răspândite în sat. Sperăm ca în viitor, să le putem aduce în vecinătatea „Punctului muzeistic”, pentru a putea fi mai uşor cercetate.

Foto nr. 12şi 13 Fragmente de marmură roşie aflate în zestrea Muzeului Banatului, desco- perite de cercetătoarea Suzana Móré Heitel, în curtea casei cu nr. 303, din Igriş, studiate la Institutul unde lucra cecrcetătoarea, dar necuprinse în lucrarea amintită mai sus, deoarece a intervenit decesul acesteia. Se crede că ar proveni dintr-un monument funerar.

Foto nr. 14 Constantin Jicu, membru în conducerea Partidului Naţional Ţărănist din judeţul Timiş Torontal, participant Adunarea de la Alba Iulia din 1 dec. 1918.