proletari din toate ţările, uniţi-vă! zdrobiți orănduirea ... · lui, ca de exemplu octavian...

Nicolae Ceauşescu

Cauzele căderii şi execuţiei lui Ceauşescu şi, implicit, ale căderii comunismului în România, sunt mai multe.

Documentele sunt „top secret” şi va mai trece destulă vreme până când istoricii vor avea acces la ele.

De aceea, acest eseu s-a construit din

evenimente îndeobşte cunoscute, puse cap la cap ca într-un joc de puzzle, şi prin interpretarea lor cu ajutorul metodei deductive.

Voi enunţa mai întâi cauzele şi apoi voi argumenta, atât cât se poate argumenta în absenţa documentelor, evenimentele denumite în mod eronat „revoluţia din 89”.

1. Întâlnirea, în condiţii de excesivă izolare şi securitate, a preşedinţilor SUA şi URSS în largul apelor Maltei, întâlnire care a hotărât soarta popoarelor din Estul Europei. Motivele pentru care Gorbaciov, liderul celui mai întins şi mai bogat stat din lume, înconjurat de un sistem de alianţe bazate pe ideologie şi, de ce nu, interese comune şi care, la o adică, s-ar fi putut baza pe sprijinul Chinei, ţara cu cea mai numeroasă populaţie din lume- motivele sovietice deci nu sunt suficient de limpezi. În această problemă ne încurcăm în supoziţii şi ea nici nu face de altfel obiectul prezentului eseu;

2. Plata, în avans, a tuturor datoriilor externe şi legea prin care Ceauşescu vroia să renunţe, pentru totdeauna, la împrumuturi de la banci straine;

3. Trădarea unei părţi a securităţii, care l-a izolat pe Ceausescu de popor şi l-a împiedicat să cunoască adevarata situaţie a populaţiei- frig, lipsuri materiale- mai ales lipsa bunurilor de larg consum, care afecta populaţia.

4. Şi, în sfârşit- nemulţumirea acestei populaţii faţă de condiţiile create, în contradicţie flagrantă

cu principiul bunăstării generale, principiu care trebuie să stea la baza producţiei socialiste.

Şi acum, argumentele mele:Îndată după amintita întâlnire bipartită

regimurile socialiste şi sistemul economico-politic socialist din Estul Europei au căzut unul dupa altul. Declaraţia pe care Bush bătrânul a facut-o după încheierea înţelegerii cu Gorbaciov a fost „Malta nu repetă Yalta”. Puţini erau cei care ar fi făcut apropierea dintre Malta şi Yalta- doar deh, gura păcătosului adevăr grăieşte! Tocmai asta a fost înţelegerea sovieto-americană de atunci.

Inteligenţa, ambiţia, autoritatea, idealurile, o anumită abilitate politică, absolut necesare omului politic, nu i-au lipsit lui Ceauşescu.

În ceea ce priveşte inteligenţa înăscută, nici chiar de trădătorii precum Pacepa nu i-au negat-o. Că nu avusese cultură cand a intrat în mişcarea comunistă, că mai târziu n-a avut timp să şi-o însuşească, că pronunţa defectuos anumite cuvinte- nu putem nega. Dar între o incapacitate poleită cu o pregătire superioară obţinută la scoli înalte şi o inteligentă sclipitoare de diamant neşlefuit, eu voi prefera întotdeauna inteligenţa cu care te naşti sau nu te naşti. Cât priveşte pregătirea, da, e bună şi ea, dar prioritară este deşteptăciunea, împreună cu celelalte calităţi pe care le-am înşirat mai sus. Este clasic exemplul lui Carol cel Mare, regele francilor,

Între 3 şi 6 august s-au desfăşurat lucrările celui de-al 19-lea Congres al Partidului Comunist

din Venezuela (PCV), Principalele subiecte pe ordinea

de zi au fost: o evaluare a progresului actual al “revoluţiei bolivariene” ; crearea unei “coaliţii patriotice” pro-Chavez în vederea alegerilor prezidenţiale din 2012 şi alegerea noilor membri ai organelor de conducere.

În cadrul dezbaterilor Carolus Wimmer, secretar cu relaţiilor internaţionale afirmă că acest Congres va avea o influenţă majoră în stabilirea “Noii orientari naţionale” ale partidului. “Partidul Comunist Venezuelean-CPV trebuie să alinieze structurile şi politica sa la situaţia istorică actuală, ţinând cont că avem propria noastra istorie de 80 de ani şi că avem recunoaşterea poporului venezuelean”

În timpul sesiunii de deschidere a Congresului Preşedintele Venezuelei, Hugo Chavez, a transmis prin telefon un mesaj în care a mulţumit PCV pentru sprijinul constant acordat politicii sale de construire a unei societăţi noi, socialiste. ” Alianţă noastra este format ca o necesitate istorică, ... chiar dacă este plină de contradicţii şi a blocaje, dar este singura cale corectă “, a acentuat preşedintele. Cu această ocazie s-a confirmat calitatea de candidat oficial al lui Hugo Chavez din partea PCV la alegerile prezidenţiale din 2012.

În timpul congresului a luat cuvântul şi preşedintele Adunării Naţionale a Venezuelei, Fernando

Soto Rojas care a spus că ”este necesar să se creeze un nou sistem financiar internaţional, care să nu fie dependentă de dolarul american”. Preşedintele a organului legislativ suprem a solicitat o dezbatere internaţională de urgenţă privind această chestiune şi a făcut apel în special la naţiunile din America Latină şi alte ţări precum Iran şi Rusia.

Una dintre problemele cele mai dezbatute a fost necesitatea elaborarii unei noi legi a muncii unde controlul muncitoresc să reprezinte un subiect foarte important menit să dea muncitorilor ”putere şi vigoare”.

“Fără o clasă muncitoare conştientă, nu va exista nici socialismul”, a spus Oscar Figuera, preşedintele partidului care de asemenea a subliniat necesitatea absolută de a lucra direct cu comunităţile locale, cu consiliile municipale şi activişti din mediul rural.

La încheierea Congresului partidului s-a reiterat şi reafirmat angajamentul participanţilor de a lupta pentru un PCV al afirmării “dreptului muncii noi şi revoluţionare,” pentru crearea de consilii a muncitorilor socialisti “, şi au reafirmat necesitatea de a dezvolta o” conştiinţă revoluţionară “ de masă.

Partidul Comunist din Venezuela a reafirmat, de asemenea, importanţa pe care o acordă Coaliţiei pentru Apărarea Patriei Hugo Chávez, ca un pas important în realizarea unităţii între venezueleni în lupta pentru ruperea “lanţurilor imperialismului.”

La alegerile pentru Comitetului Central au fost aleşi membri noi în proporţie de 40% - cea mai mare parte, de la Tineretului Comunist

Ca preşedinte al partidului a fost reales tovarăşul Oscar Figuera.

Proletari din toate ţările, uniţi-vă!Zdrobiți orănduirea cea crudă și nedreaptă, ce lumea o împarte , în mizeri și bogați!

Ceauşescu pro şi contra de Florica Varodi

CUPRINS 1. Ceauşescu PRO şi CONTRA

2. Al 19-lea congres al Partidu-lui Comunist din Venezuela

3. Am participat la 23 august 1944

4. DECLARAŢIA prim-secreta-rului PCUS, Serghei Skvorţov, cu prilejul împlinirii a 20 de ani de la ”puciul” de la Moscova

5. ÎNTRE EMIGRAŢIE ŞI CRIMĂ

6. BLESTEM DE OM SĂRAC

7. UE, ROMÂNIA ŞI CRIZA ECONOMICĂ

8. Sfântul Scaun l-a reabilitat pe Marx.

9. IN MEMORIAM Gheorghe Apostol un an de la moarte

10. Nostalgie

11. Virgiliu Zbăganu 19 ani de la moarte

12. ISTORIA SE REPETĂ! Piloţii orbi

13. Acum 20 de ani

14. Un altfel de partid

15. Rebeliunea din Siria şi rapor-tul de forţe în regiunea Orientului Mijlociu

SOCIETATEA SOCIALISTĂ

Este acea societate care încearcă să tindă către omul nou, omul onest şi drept, unde sărăcia se află întotdeauna la limite joase.

» continuare, PG. 2

AL 19-LEA CONGRES AL PARTIDULUI COMUNIST DIN VENEZUELA

pagina 1

Publicaţie a mişcării

proletare din România editată

de Asociaţia “SCÂNTEIA”

Nr. 15AUGUST 2011

2 BLA BLA BLA Exero 01, 5555

» continuare din pg1

pagina 2

care abia la batrâneţe a învăţat să se iscălească. Ceea ce nu l-a împiedicat să fondeze un imperiu şi să ctitorească mănăstiri, centre ale culturii în acea perioadă. Veţi spune: aceasta a fost posibil şi admisibil în Evul Mediu. Dar amintiţi-vă de preşedinţi ai SUA care confundau Bucureştiul cu Budapesta sau, şi mai grav, cu Buhara. Că atât Ceausescu cât şi soţia sa şi-au atribuit titluri ştiinţifice şi academice nemeritate- da, asta a fost o greşeală şi o infatuare. Dar toate porneau din respectul pe care partidul comuniştilor îl avea pentru şcoală şi pentru cultură. Poate cineva să nege faptul că epoca Ceauşescu a fost o epocă de înflorire a şcolii şi culturii româneşti? Alfabetizarea celor aproape două milioane de analfabeţi maturi, câţi a moştenit comunismul de la România burghezo-moşierească, se terminase încă de pe vremea lui Dej. Construcţia de şcoli în cele mai modeste aşezări, camine culturale, cinematografe, ca să vorbim prinvind lucrurile de jos în sus- toate în orice orăşel, construirea studioului cinematografic de la Buftea, care şi astăzi aduce bani la stat, pleiada de artişti dramatici, muzicieni, literaţi, care şi-au împlinit destinul artistic în contemporaneitate cu Ceauşescu. Dacă pe vremea „semianalfabetului”, „agramatului” cum îl gratulează şi azi defăimătorii săi s-au realizat cele ce s-au realizat, cu ce se laudă licentiatii şi absolventii facultătilor de prestigiu din străinătate care conduc tara din ‚89 incoace? Constitutia chiar obstructionează calea spre politic celor ce nu vor putea prezenta in viitor o diplomă universitară.

Nu m-am născut printre privilegiatii regimului Ceauşescu, nu l-am adulat, nu l-am linguşit cum au făcut altii. Il judec fără părtinire, ca un „om de rand”, trăitor in aceeaşi vreme cu el. Dar il iubesc pentru ceea ce a făcut pentru poporul nostru şi nu admit- deşi critic tot ceea ce s-a greşit in vremea lui- minciunile şi exagerarile care nu incetează să-l potolească şi azi, la 21 de ani de la executia lui.

Principala critică ce i-o aduc- şi cu care sunt de acord- este cultul (exagerat chiar) al personalitătii lui. Acest cult, născut din josnicia şi linguşeala celor din jur, care visau avansări, functii, avantaje de tot felul, atinsese cote care frizau ridicolul, dezgustul. Te intrebai cum de le suporta. Credea că astfel se crează o imagine de intangibilitate?

Unii credeau că acest cult, existent şi pe vremea lui Stalin, a fost copiat de Ceauşescu după vizitele sale in China şi Coreea de Nord. Unii, care dupa ‚89 au devenit cei mai inverşunati defaimatori ai lui, ca de exemplu Octavian Paler, fost, totuşi, membru CC al PCR, au declarat ca au fost „obligati” să-l linguşească, să se prefacă a-l adula. Nimic mai fals! Nimeni n-a fost obligat să intre in partid, sau să colaboreze cu securitatea. In primele zile de după „revolutie” actorul Victor Rebengiuc a apărut la televizor şi a declarat că el nu a inchinat nicodată ode lui Ceauşescu sau sotiei şi totuşi nimeni nu l-a impiedicat sa-şi facă meseria de actor. Ba chiar spiritualul actor adusese şi un sul de hartie igienica pentru a se sterge la gură cei ce pretindeau că au fost „obligati” la linguşeală. După unii lucrurile au degenerat pentru că Ceauşescu a instaurat o dictatură personală. Dacă pe vremea lui Dej in partid au existat devieri de dreapta sau de stanga, lupte pentru şefia partidului, in perioada cat a fost secretar general Ceauşescu nu s-a semnalat decat o abatere, a lui Patilinet, care a fost numit director la un IAS. Inlăturarea lui Iliescu- fără a se face publică- se pare ca s-a datorat faptului că s-a aflat de prietenia lui foarte apropiată, negată atunci dar dovedită ulterior,. cu Gorbaciov. Singura atitudine publică, directă şi vehementă, contra lui Ceauşescu a fost luarea de cuvant a lui Parvulescu, un veteran la partidului (de 92 de ani), aflat intr-un scaun cu rotile, la al XII-lea Congres PCR din 1979. Aceasta in 25 de ani de şefie. Deci rezultă că autoritatea lui Ceauşescu a fost

in mod general acceptată de partid. Şi cu aceasta am incheiat prezentarea primului punct din replicile la criticile aduse ulterior lui Ceauşescu: instaurarea dictaturii personale in partid şi cultul personalitătii lui.

Al doilea punct ar fi: invinuirea că a ajuns la şefia PCR prin mijloace frauduloase, presiuni etc. Fireşte, şefia o ravneau mai multi: Botnăraş, Apostol, Maurer. Dar aici vin cu o precizare- atunci cand s-a aflat de moartea lui Dej toti se intrebau cine ii va urma. Directorul şcolii elementare din comuna Curcani (raionul Oltenita) ne-a liniştit pe toti afirmand că acest lucru s-ar fi stabilit cu luni in urmă (probabil atunci cand boala lui Dej a intrat in faza finală) in cadrul unei şedinte lărgite a CC al PCR. Numele acestui director era Ion Birghilă, acum decedat. El ştia asta de la Dumitru Călin, prietenul său de ani de zile, membru in CC. Faptul că aşa s-a şi intamplat şi că primul congres de după moartea lui Dej a confirmat alegerea lui Ceauşescu demonstrează că afirmatiile despre alegerea nestatutara a lui Ceauşescu sunt pure născociri. Ingrijorat şi profund tulburat in urma manifestatiilor de la Timişoara, la 17 decembrie 1989, Ceauseşcu a vrut să-şi dea demisia. Dar membrii Biroului Politic s-au impotrivit, l-au implorat să renunte, au blocat uşa, ba unul chiar a vrut sa-l roage in genunchi să renunte la demisie. Jivkov a demisionat şi a murit in patul său. De ce aceşti tovaraşi l-au oprit pe Ceauşescu să renunte la putere? Ulterior unii au declarat că nu-l credeau sincer, bănuind o cursă. In realitate ei aveau nevoie, in eventualitatea unei prăbuşiri de moment, de un tap ispăsitor, un om in carca căruia să pună toată răspunderea pentru neajunsurile din tara, la care ei inşişi contribuiseră din plin.

A fost dictatura lui Ceauşescu sangeroasă, „odioasă” etc? In afară de generalul Serb, dovedit că s-a pus in slujba unei puteri străine, şi de Ramaru, nimeni n-a fost executat pe vremea lui. Chiar dacă legea prevedea pedeapsa capitală pentru pagube aduse statului in valoare de peste 1 000 000 lei, după revolutie au apărut oameni care, conform presei, fuseseră executati şi care trăiau, bine-mersi. Cand au avut loc tulburarile de la Braşov, din 1987, ce pedeapsă au primit cei care rupseseră portretele lui Ceauşescu şi strigaseră lozinci anticomuniste? Au fost transferati de la Braşov la Galati, asiguranduli-se locuinte, slujbe lor şi sotiilor lor. Da, vor fi fost oameni impuşcati la granită, din exces de zel (pentru trecere frauduloasă a frontierei). Dar Ceauşescu trebuie invinuit chiar de toate neregulile, nedreptătile existente atunci? Au fost oameni care s-au declarat „persecutati” de regim pentru că au fost concediati sau nedreptatiti intr-un fel sau altul, de şefii lor. Situatia aceasta este corolarul obligatoriu al cultului personalitatii: dacă toate realizarile ti se atribuie tie, tot aşa ti se atribuie şi nereuşitele. In timpul procesului său Ceauşescu işi ştia sentinta. Deci putea să declare că a incercat să apere statul şi socialismul. Dar el a declarat: „N-am ordonat nimănui să tragă in populatie. Am ordonat doar că armata să patruleze pe străzi pentru a imprăştia multimea.” Ulterior s-a dovedit că acesta era adevărul.

A treia invinuire este insinuarea că rolul securitătii in societatea romanească a fost exacerbat. Da, am avut o securitate numeroasă şi bine plătită. Şi, aş adăuga, incomparabil superioară ca pregatire securitătii de pe vremea lui Nicolski şi Drăghici. Totuşi nu au lipsit infiltrări străine, trădătoare. Securitatea nu a fost capabilă (probabil datorită acestor elemente) să preintampine evenimentele sangeroase din dec 89.

A patra învinuire a politicii lui Ceauşescu se refera la decretul prin care s-au interzis avorturile, cu exceptia unor situatii deosebite ca: violul, existenta a incă patru copii in viată sau cand sănătatea femeii nu permitea să ducă sarcina pană la capăt. Aici e obligatoriu un scurt istoric. După revolta din Ungaria din 1956

Dej şi partidul au luat o serie de măsuri menite să preintampine izbucnirea unor asemenea revolte şi in Romania. De exemplu s-a renuntat la cotele obligatorii de produse agro-alimentare, fiind inlocuite cu achizitii la preturi rezonabile şi, mai ales, neobligatorii. Altă măsură a fost liberalizarea avorturilor. Or, in numai cativa ani, tara se pustiise. Rar vedeai un copil pe stradă. Situatia demografică a Romaniei era dezastruoasă. Trebuia luată o masură urgentă şi radicală. Şi astfel s-a ajuns a se interzice avorturile, un drept de care se abuzase. Obişnuiti să iubească fără consecinte, să se distreze- multi tineri au primit ştirea cu indignare. Unele femei au recurs la metode empirice, la asistenta unor persoane necalificate pentru a scăpa de o sarcină care le incurca viata. Unii, chemati in cazuri nefericite, in care femeile respective riscau să moară, refuzau să le acorde ajutor medical pană nu declarau cine le ajutase să avorteze. Putine femei au murit dar in alte cazuri, cand avortul nu reuşea, năşteau copii handicapati. Aici mă alătur criticilor. Aplicarea decretului trebuia corelată cu vanzarea de prezervative şi cu o educatie higienico-sanitară a tineretului.

Este adevarat că decretul a fost insotit de măsuri speciale de protectie a mamei şi copilului şi s-au instituit numeroase cămine unde puteau fi lăsati copiii nedoriti.

Cati tineri născuti intre 1965-1989 işi datorează viata tocmai decretului lui Ceauşescu? Să comparăm numai grija lui, poate greşit aplicată, pentru viitorul poporului, pentru intinerirea populatiei, pentru repopularea Romaniei, cu declaratia actualului şef al statului precum că: ce dacă au plecat din tară şi poate nu se vor intoarce 3 milioane de tineri? Ce, Romania a devenit o tară de mămici şi bebeluşi? De unde pretentia ca statul să aibă grijă de mame şi copii? Avortul e liber, cine ştie că nu poate intretine un copil să nu-l facă!

Imediat după revolutie guvernul Petre Roman a legalizat avortul, dar- să-i recunoaştem meritele- a corelat legea cu prevederea unui concediu natal de doi ani, plătit de stat. Astfel contracara tendintele de abuzare a dreptului de avort şi avea ca scop impiedicarea depopularii tării. Dar Băsescu socoate că mămicile şi bebeluşii costă prea scump statul roman.

A cincea critică - toate marile constructii ale comunismului, datand de pe vremea lui Ceauşescu, au fost categorisite „mastodonti” şi au fost atribuite megalomaniei lui Ceauşescu. Da, s-a construit enorm. Au fost ramuri de productie inexistente sau ca si inexistente in Romania antebelica. Industria chimică, aşa poluantă cum era şi este ea pretutindeni, industria farmaceutica, de cosmetice, de tractoare, constructiile navale, de avioane, marele complex siderurgic de la Galati, cel de la Calaraşi ramas in proiect, fără a mai vorbi de nivelul productiei textile, iată realizarile care se fac uitate azi. Marele centrale electrice, ca de pildă uriaşa hidrocentrală de la Portile de Fier, care urmareau să asigure independenta energetică a tării, investitiile care par uriaşe astăzi din agricultură, valorificarea terenurilor considerate pustiuri, precum cele saturate, infiintarea de centre de cercetare agricolă in mai multe regiuni- proiectul creării unei vaste retele de canalizare, care ar fi pus Romania la adapost de capriciile vremii, acestea ar fi fost, după unii ignoranti, sau care o fac pe proştii, tot atatea manifestari ale „megalomaniei” lui Ceauşescu. Casa Poporului- o constructie „faraonică”. E ştiut de toti psihologii că atunci cand uraşti şi invidiezi pe cineva exagerarea, minciuna sunt arme propagandistice curente.

Iar Ceauşescu a fost urat de unii şi mai ales invidiat.I-au reproşat (6) chiar şi sotia pe care o avea. Elena Ceauşescu

a fost ponegrită ca nici o sotie de demnitar roman. Cică ea ar fi fost sursa deciziilor greşite ale sotului ei. Se ştie că Ceauşestii au vut o casnicie exemplară. De unde atata duşmănie?

Ceauşescu pro şi contra care abia la batrâneţe a învăţat să se iscălească. Ceea ce nu

l-a împiedicat să fondeze un imperiu şi să ctitorească mănăstiri, centre ale culturii în acea perioadă. Veţi spune: aceasta a fost posibil şi admisibil în Evul Mediu. Dar amintiţi-vă de preşedinţi ai SUA care confundau Bucureştiul cu Budapesta sau, şi mai grav, cu Buhara. Că atât Ceausescu cât şi soţia sa şi-au atribuit titluri ştiinţifice şi academice nemeritate- da, asta a fost o greşeală şi o infatuare. Dar toate porneau din respectul pe care partidul comuniştilor îl avea pentru şcoală şi pentru cultură. Poate cineva să nege faptul că epoca Ceauşescu a fost o epocă de înflorire a şcolii şi culturii româneşti? Alfabetizarea celor aproape două milioane de analfabeţi maturi, câţi a moştenit comunismul de la România burghezo-moşierească, se terminase încă de pe vremea lui Dej. Construcţia de şcoli în cele mai modeste aşezări, camine culturale, cinematografe, ca să vorbim prinvind lucrurile de jos în sus- toate în orice orăşel, construirea studioului cinematografic de la Buftea, care şi astăzi aduce bani la stat, pleiada de artişti dramatici, muzicieni, literaţi, care şi-au împlinit destinul artistic în contemporaneitate cu Ceauşescu. Dacă pe vremea „semianalfabetului”, „agramatului” cum îl gratulează şi azi defăimătorii săi s-au realizat cele ce s-au realizat, cu ce se laudă licentiatii şi absolventii facultătilor de prestigiu din străinătate care conduc tara din ‚89 incoace? Constitutia chiar obstructionează calea spre politic celor ce nu vor putea prezenta in viitor o diplomă universitară.

Nu m-am născut printre privilegiatii regimului Ceauşescu, nu l-am adulat, nu l-am linguşit cum au făcut altii. Il judec fără părtinire, ca un „om de rand”, trăitor in aceeaşi vreme cu el. Dar il iubesc pentru ceea ce a făcut pentru poporul nostru şi nu admit- deşi critic tot ceea ce s-a greşit in vremea lui- minciunile şi exagerarile care nu incetează să-l potolească şi azi, la 21 de ani de la executia lui.

Principala critică ce i-o aduc- şi cu care sunt de acord- este cultul (exagerat chiar) al personalitătii lui. Acest cult, născut din josnicia şi linguşeala celor din jur, care visau avansări, functii, avantaje de tot felul, atinsese cote care frizau ridicolul, dezgustul. Te intrebai cum de le suporta. Credea că astfel se crează o imagine de intangibilitate?

Unii credeau că acest cult, existent şi pe vremea lui Stalin, a fost copiat de Ceauşescu după vizitele sale in China şi Coreea de Nord. Unii, care dupa ‚89 au devenit cei mai inverşunati defaimatori ai lui, ca de exemplu Octavian Paler, fost, totuşi, membru CC al PCR, au declarat ca au fost „obligati” să-l linguşească, să se prefacă a-l adula. Nimic mai fals! Nimeni n-a fost obligat să intre in partid, sau să colaboreze cu securitatea. In primele zile de după „revolutie” actorul Victor Rebengiuc a apărut la televizor şi a declarat că el nu a inchinat nicodată ode lui Ceauşescu sau sotiei şi totuşi nimeni nu l-a impiedicat sa-şi facă meseria de actor. Ba chiar spiritualul actor adusese şi un sul de hartie igienica pentru a se sterge la gură cei ce pretindeau că au fost „obligati” la linguşeală. După unii lucrurile au degenerat pentru că Ceauşescu a instaurat o dictatură personală. Dacă pe vremea lui Dej in partid au existat devieri de dreapta sau de stanga, lupte pentru şefia partidului, in perioada cat a fost secretar general Ceauşescu nu s-a semnalat decat o abatere, a lui Patilinet, care a fost numit director la un IAS. Inlăturarea lui Iliescu- fără a se face publică- se pare ca s-a datorat faptului că s-a aflat de prietenia lui foarte apropiată, negată atunci dar dovedită ulterior,. cu Gorbaciov. Singura atitudine publică, directă şi vehementă, contra lui Ceauşescu a fost luarea de cuvant a lui Parvulescu, un veteran la partidului (de 92 de ani), aflat intr-un scaun cu rotile, la al XII-lea Congres PCR din 1979. Aceasta in 25 de ani de şefie. Deci rezultă că autoritatea lui Ceauşescu a fost

in mod general acceptată de partid. Şi cu aceasta am incheiat prezentarea primului punct din replicile la criticile aduse ulterior lui Ceauşescu: instaurarea dictaturii personale in partid şi cultul personalitătii lui.

Al doilea punct ar fi: invinuirea că a ajuns la şefia PCR prin mijloace frauduloase, presiuni etc. Fireşte, şefia o ravneau mai multi: Botnăraş, Apostol, Maurer. Dar aici vin cu o precizare- atunci cand s-a aflat de moartea lui Dej toti se intrebau cine ii va urma. Directorul şcolii elementare din comuna Curcani (raionul Oltenita) ne-a liniştit pe toti afirmand că acest lucru s-ar fi stabilit cu luni in urmă (probabil atunci cand boala lui Dej a intrat in faza finală) in cadrul unei şedinte lărgite a CC al PCR. Numele acestui director era Ion Birghilă, acum decedat. El ştia asta de la Dumitru Călin, prietenul său de ani de zile, membru in CC. Faptul că aşa s-a şi intamplat şi că primul congres de după moartea lui Dej a confirmat alegerea lui Ceauşescu demonstrează că afirmatiile despre alegerea nestatutara a lui Ceauşescu sunt pure născociri. Ingrijorat şi profund tulburat in urma manifestatiilor de la Timişoara, la 17 decembrie 1989, Ceauseşcu a vrut să-şi dea demisia. Dar membrii Biroului Politic s-au impotrivit, l-au implorat să renunte, au blocat uşa, ba unul chiar a vrut sa-l roage in genunchi să renunte la demisie. Jivkov a demisionat şi a murit in patul său. De ce aceşti tovaraşi l-au oprit pe Ceauşescu să renunte la putere? Ulterior unii au declarat că nu-l credeau sincer, bănuind o cursă. In realitate ei aveau nevoie, in eventualitatea unei prăbuşiri de moment, de un tap ispăsitor, un om in carca căruia să pună toată răspunderea pentru neajunsurile din tara, la care ei inşişi contribuiseră din plin.

A fost dictatura lui Ceauşescu sangeroasă, „odioasă” etc? In afară de generalul Serb, dovedit că s-a pus in slujba unei puteri străine, şi de Ramaru, nimeni n-a fost executat pe vremea lui. Chiar dacă legea prevedea pedeapsa capitală pentru pagube aduse statului in valoare de peste 1 000 000 lei, după revolutie au apărut oameni care, conform presei, fuseseră executati şi care trăiau, bine-mersi. Cand au avut loc tulburarile de la Braşov, din 1987, ce pedeapsă au primit cei care rupseseră portretele lui Ceauşescu şi strigaseră lozinci anticomuniste? Au fost transferati de la Braşov la Galati, asiguranduli-se locuinte, slujbe lor şi sotiilor lor. Da, vor fi fost oameni impuşcati la granită, din exces de zel (pentru trecere frauduloasă a frontierei). Dar Ceauşescu trebuie invinuit chiar de toate neregulile, nedreptătile existente atunci? Au fost oameni care s-au declarat „persecutati” de regim pentru că au fost concediati sau nedreptatiti intr-un fel sau altul, de şefii lor. Situatia aceasta este corolarul obligatoriu al cultului personalitatii: dacă toate realizarile ti se atribuie tie, tot aşa ti se atribuie şi nereuşitele. In timpul procesului său Ceauşescu işi ştia sentinta. Deci putea să declare că a incercat să apere statul şi socialismul. Dar el a declarat: „N-am ordonat nimănui să tragă in populatie. Am ordonat doar că armata să patruleze pe străzi pentru a imprăştia multimea.” Ulterior s-a dovedit că acesta era adevărul.

A treia invinuire este insinuarea că rolul securitătii in societatea romanească a fost exacerbat. Da, am avut o securitate numeroasă şi bine plătită. Şi, aş adăuga, incomparabil superioară ca pregatire securitătii de pe vremea lui Nicolski şi Drăghici. Totuşi nu au lipsit infiltrări străine, trădătoare. Securitatea nu a fost capabilă (probabil datorită acestor elemente) să preintampine evenimentele sangeroase din dec 89.

A patra învinuire a politicii lui Ceauşescu se refera la decretul prin care s-au interzis avorturile, cu exceptia unor situatii deosebite ca: violul, existenta a incă patru copii in viată sau cand sănătatea femeii nu permitea să ducă sarcina pană la capăt. Aici e obligatoriu un scurt istoric. După revolta din Ungaria din 1956

Dej şi partidul au luat o serie de măsuri menite să preintampine izbucnirea unor asemenea revolte şi in Romania. De exemplu s-a renuntat la cotele obligatorii de produse agro-alimentare, fiind inlocuite cu achizitii la preturi rezonabile şi, mai ales, neobligatorii. Altă măsură a fost liberalizarea avorturilor. Or, in numai cativa ani, tara se pustiise. Rar vedeai un copil pe stradă. Situatia demografică a Romaniei era dezastruoasă. Trebuia luată o masură urgentă şi radicală. Şi astfel s-a ajuns a se interzice avorturile, un drept de care se abuzase. Obişnuiti să iubească fără consecinte, să se distreze- multi tineri au primit ştirea cu indignare. Unele femei au recurs la metode empirice, la asistenta unor persoane necalificate pentru a scăpa de o sarcină care le incurca viata. Unii, chemati in cazuri nefericite, in care femeile respective riscau să moară, refuzau să le acorde ajutor medical pană nu declarau cine le ajutase să avorteze. Putine femei au murit dar in alte cazuri, cand avortul nu reuşea, năşteau copii handicapati. Aici mă alătur criticilor. Aplicarea decretului trebuia corelată cu vanzarea de prezervative şi cu o educatie higienico-sanitară a tineretului.

Este adevarat că decretul a fost insotit de măsuri speciale de protectie a mamei şi copilului şi s-au instituit numeroase cămine unde puteau fi lăsati copiii nedoriti.

Cati tineri născuti intre 1965-1989 işi datorează viata tocmai decretului lui Ceauşescu? Să comparăm numai grija lui, poate greşit aplicată, pentru viitorul poporului, pentru intinerirea populatiei, pentru repopularea Romaniei, cu declaratia actualului şef al statului precum că: ce dacă au plecat din tară şi poate nu se vor intoarce 3 milioane de tineri? Ce, Romania a devenit o tară de mămici şi bebeluşi? De unde pretentia ca statul să aibă grijă de mame şi copii? Avortul e liber, cine ştie că nu poate intretine un copil să nu-l facă!

Imediat după revolutie guvernul Petre Roman a legalizat avortul, dar- să-i recunoaştem meritele- a corelat legea cu prevederea unui concediu natal de doi ani, plătit de stat. Astfel contracara tendintele de abuzare a dreptului de avort şi avea ca scop impiedicarea depopularii tării. Dar Băsescu socoate că mămicile şi bebeluşii costă prea scump statul roman.

A cincea critică - toate marile constructii ale comunismului, datand de pe vremea lui Ceauşescu, au fost categorisite „mastodonti” şi au fost atribuite megalomaniei lui Ceauşescu. Da, s-a construit enorm. Au fost ramuri de productie inexistente sau ca si inexistente in Romania antebelica. Industria chimică, aşa poluantă cum era şi este ea pretutindeni, industria farmaceutica, de cosmetice, de tractoare, constructiile navale, de avioane, marele complex siderurgic de la Galati, cel de la Calaraşi ramas in proiect, fără a mai vorbi de nivelul productiei textile, iată realizarile care se fac uitate azi. Marele centrale electrice, ca de pildă uriaşa hidrocentrală de la Portile de Fier, care urmareau să asigure independenta energetică a tării, investitiile care par uriaşe astăzi din agricultură, valorificarea terenurilor considerate pustiuri, precum cele saturate, infiintarea de centre de cercetare agricolă in mai multe regiuni- proiectul creării unei vaste retele de canalizare, care ar fi pus Romania la adapost de capriciile vremii, acestea ar fi fost, după unii ignoranti, sau care o fac pe proştii, tot atatea manifestari ale „megalomaniei” lui Ceauşescu. Casa Poporului- o constructie „faraonică”. E ştiut de toti psihologii că atunci cand uraşti şi invidiezi pe cineva exagerarea, minciuna sunt arme propagandistice curente.

Iar Ceauşescu a fost urat de unii şi mai ales invidiat.I-au reproşat (6) chiar şi sotia pe care o avea. Elena Ceauşescu

a fost ponegrită ca nici o sotie de demnitar roman. Cică ea ar fi fost sursa deciziilor greşite ale sotului ei. Se ştie că Ceauşestii au vut o casnicie exemplară. De unde atata duşmănie?

S-au împlinit douăzeci de ani de la”loviturii de stat” din august 1991 care s-a încheiat cu o ruşinoasă înfrângere a

conspiratorilor dar şi a lui Mihail Gorbaciov. Şi, deşievenimentele ce au avut loc au luat, în mare măsură, formă de farsă, rezultatul a fost destul de grav: adevărata putere în ţară a trecut în mâinile aşa-numitelor “forţe democratice” şi nu a forţelor ce au iniţiat “lovitura de stat”, cei

care au anunţat constituirea Comitetului de urgenţă, ciudat!Acesta a fost momentul de la care nomenclatura din vârful partidului, care susţinea ”glasnosty-ul (restructurarea), capitalizată deja, a trecut la scenă deschisă la restaurarea capitalismului.Acum, unii membri ai aşa zisului ”Comitet de Urgenţă” sunt consideraţi aproape eroi, iar alţii în mod josnic (carieriştii), de dragul păstrării posturile lor, sunt gata să umple ţara cu sânge. De fapt, se doreşte a se aduce un omagiu Comitetului de Urgenţă pentru dorinţa lui de a opri colapsul URSS în ciuda modului neobişnuit de ezitant şi ineficient cu care a acţionat, fără să atragă populaţia de partea lor.Se pare că acest Comitet de Urgenţă a

fost creat cu intenţia de a-l determina pe Gorbaciov să ia măsuri mai ferme şi decisive pe linia salvării Uniunii de la destrămare.Oricum, evenimentele de atunci constituie momentele cele mai tragice din istoria Rusiei şi a altor foste republici sovietice. Sărăcie, nelegiuiri, violenţe, războaie civile locale în care au fost ucise sute de mii de oameni - este preţul plătit de către sovietici pentru acţiunile de “reformare” a societăţii începută de Gorbaciov şi continuată de Elţân şi urmaşii.Istoria nu cunoaşte starea de spirit subiectiv, nu poate fi inversată. Evenimentele tragice din august ‘91 vor servi ca o lecţie necesară pentru comunişti şi toţi susţinătorii de stânga –o lectie care va ajuta pe viitor să câştige noi bătălii.

DECLARAŢIA prim-secretarului PCUS, Serghei Skvorţov, cu prilejul împlinirii a 20 de ani de la ”puciul” de la Moscova

Exero 01, 5555 BLA BLA BLA 3

Latinoamericanii nu sunt criminali din naştere şi nici nu au inventat ei drogurile.Aswtezii, maiaşii şi alte grupuri

umane precolumbiene din Mexic şi America Centrală, de exemplu, erau excelenţi agricultori şi nici măcar nu cunoşteau cultura de coca.Quechuas şi aymaras au fost capabili să producă alimente hrănitoare pe terase perfecte care urmau curbele de nivel ale munţilor. Pe platourile alpine care depăşeau uneori trei sau patru mii de metri, cultivau quinua, o cereală bogată în proteine şi cartofi.Cunoşteau şi cultivau şi planta coca, ale cărei frunze le mestecau din timpuri imemoriale pentru a alina rigoarea înălţimilor. Era vorba de un obicei milenar pe care popoarele îl practicau cu produse cum sunt cafeaua, tutunul, lichiorul sau altele.Coca era originară de pe coastele abrupte ale Anzilor amazonieni. Populaţiile de acolo o cunoşteau cu mult înainte de Imperiul Incaş, al cărui teritoriu, în epoca de maximă splendoare, se întindea pe spaţiul actual la Sud de Columbia, tot Ecuadorul, Peru, bolivia, estul statului Chile, şi nord-vestul Argentinei, însumând aproape două milioane de kmp.Consumul de frunze de coca a devenit un privilegiu al împăraţilor incaşi şi al nobilimii la ceremoniile religioase.La dispariţia imperiului după invazia spaniolă, noii stăpâni au încurajat obiceiul tradiţional al mestecării frunzei pentru a prelungi orele de muncă ale mâinii de lucru indigene,

un drept care a durat până când Convenţia Unică pentru Stupefiante a Naţiunilor Unite a interzis folosirea frunzei de coca, cu excepţia scopurilor medicale sau ştiinţifice.Aproape toate ţările au ssemnat-o. Abia se discuta orice temă legată de sănătate. Traficul de cocaină nu atingea atunci enorma amploare de astăzi. În anii scurşi s-au creat probleme extrem de grave care cer o analiză profundă.Despre tema spinoasă a legăturii dintre droguri şi crima organizată chiar ONU afirma delicat că ”America Latină este ineficientă în combaterea crimei”.Informaţiile pe care le publică diverse instituţii variază din cauza faptului că problema este sensibilă. Datele uneori sunt atât de complexe şi variate încât pot induce confuzii. Din ceea ce nu este pus la îndoială este că problema se agravează accelerat.Acum aproape o lună şi jumătate, la 11 februarie 2011, un raport publicat la Ciudad de Mexico de Consiliul Cetăţenesc pentru Siguranţă Publică şi Justiţie din această ţară, oferă date interesante despre cele 50 de oraşe din lume cu cea mai mare violenţă, după numărul de omoruri comise în anul 2010. Acolo se afirmă că Mexicul însumează 25%. Pentru al treilea an consecutiv numărul unu îi revine oraşului Juarez, la frontiera cu Statele Unite.În continuare se arată că ”...anul acesta rata de omoruri din Juarez a fost de 35%, mai mare decât la Kandahar, Afganistan – numărul doi în top - şi de 941% mai mare decât la Bagdad...”, adică, de aproape 10 ori mai mare decât în capitala Irakului, oraş care ocupă locul 50 pe listă.

Aproape imediat adaugă că oraşul San Pedro Sula, din Honduras, ocupă locul 3 cu 125 de omucideri la 100 000 de locuitori; fiind depăşit numai de oraşul Juarez, din Mesic, cu 229, şi Kandahar, Afganistan, cu 169.Tegucigalpa, Honduras, ocupă locul 6 cu 109 omucideri la 100 000 locuitori.În acest fel se poate aprecia că Honduras, cel cu baza ianchee de la Palmerola, unde s-a produs o lovitură de stat de-acum sub preşedinţia lui Obama, are două oraşe printre cele şase unde se produc cele mai multe omucideri din lume. Ciudad de guatemala ocupă locul 106.Conform acestui raport, oraşul columbian Medelin, cu 87,42 figurează şi el printre cele mai violente din America şi din lume.Discursul Preşedintelui american Barack Obama în El Salvador, şi ulterioara sa conferinţă de presă, m-au făcut să simt că am datoria să public aceste rânduri despre această temă.În Reflecţia din 22 martie am criticat lipsa sa de etică atunci când nu a menţionat în chile nici măcar numele lui Salvador Allende, un simbol de demnitate şi curaj pentru lume, care a murit ca urmare a loviturii de stat promovată de un Preşedinte al Statelor Unite.

BLESTEM DE OM SĂRAC

Din balegi şi din cuib de cuci,Răsar ca viermii, politruci Şi din haznalele de bani – Costume negre cu şnapani, Viteji ca musca la arat! Şi ne-aţi minţit şi ne-aţi furat, Şi-aţi pus pe noi şi jug de boi! Blestem, blestem, blestem pe voi! Murdari în suflet şi în gând, Cu ghearele averi strângând, Din flote, fabrici şi uzine, Voi aţi lăsat numai ruine! V-aţi gudurat pe lângă clerici Cu mânăstiri şi cu biserici Şi vile v-aţi făcut, de soi... Blestem, blestem, blestem pe voi! Voi v-aţi trădat şi între fraţi, Ca voi, şi viermii-s mai curaţi. Aţi dărâmat şcoli şi spitale Ca să vă fie vouă moale Şi v-aţi brodit şi parlamente Din licheluţe repetente. Şi ne-mproşcaţi doar cu noroi! Blestem, blestem, blestem pe voi! Aţi omorât orice dreptate, Aţi jecmănit tot ce se poate, Guvernul vostru cu miniştriiE-o adunătură de siniştrii, Batjocura şi umilinţa Au mai rămas la voi credinţa? Ghiolbani de jafuri şi gherţoi, Blestem, blestem, blestem pe voi! Aţi sărăcit o ţară-ntreagă, Nici dracul să nu o mai dreagă Şi din privatizări cu fumuri Aţi tot lăsat lumea pe drumuri! Dar cum să faceţi voi vreun drum Când urma voastră e doar scrum? La tâlhării vă strângeţi roi! Blestem, blestem, blestem pe voi! Blestemul greu să vă lovească, Doar bube rele să vă crească, Ochii să îi aveţi ca napul Şi să vă roadă viermii capul! Să putreziţi toţi prin palate, Toţi spulberaţi să fiţi în toate Şi să aveţi doar oase moi! Blestem, blestem, blestem pe voi!

pagina 3

Î n seara zilei de 20 august 1944, am aflat de la Radio Londra că ruşii au început ofensiva

de la nord de Iaşi.Am înţeles c-au aflat de insurecţia pregătită pentru 8 septembrie, şi că vroiau să ocupe Bucureştiul înaintea acestei date. A doua zi m-am dus la legătura mea superioară (Const. Cotescu), dar n-am putut intra din cauza ghiveciului pus în fereastră, ceea ce denota că există un pericol. Am repetat manevra pe 22 şi pe 23, fără nici un rezultat. În seara de 23 august, ascultam cu toată familia Radio Londra în limba franceză, întrucât transmiteau în direct ştiri despre luptele pentru eliberarea Parisului. L-am rugat pe tata să mute pe radio Bucureşti, unde o voce cavernoasă spunea din minut în minut : ”Nu închideţi aparatele, vom transmite un comunicat important pentru ţară !”După 10 minute s-a auzit vocea regelui, care a citit cunoscutul comunicat prin care anunţa încheierea păcii cu Naţiunile Unite. Legătura de rezervă o aveam numai în caz de mare necesitate şi numai între 9 dimineaţa şi 12. A doua zi dimineaţa, m-am prezentat la tov. Gheorghe de la fabrica Gagel , care cum m-a văzut a exclamat : ”Bine c-ai venit ! Du-te, ia-ţi arma şi pleacă cu băieţii !”

M-am dus în magazia fabricii şi un tovarăş pe care-l cunoşteam după figură, fără să ştiu cum îl cheamă, mi-a aruncat un ZB şi o cartuşieră. M-am încins cu aceasta, mi-am pus arma în bandulieră şi am plecat cu băieţii, sub conducerea celui care mi-a înmânat arma. Mi-am dat seama că mergem către Podul Izvor. Ne-am alăturat unei unităţi militare de infanterie care trăgea asupra comandamentului aviaţiei

militare germane. După 50 de minute de schimburi de focuri, ne-am dat seama că nu aveam nici o şansă cu armele noastre. Căpitanul, care conducea compania, a intrat într-un bloc cu cărămidă aparentă. Când a ieşit de acolo, s-a îndreptat către şeful nostru şi i-a spus destul de tare ca să auzim şi noi : ” Am cerut doua tunuri de 75 de mm. care să ne sprijine.”După o jumătate de oră, a sosit un singur tun de 75 mm., ai cărui servanţi l-au montat pe pod, pentru a putea trage direct în barăcile din curtea comandamentului german. În acel moment, focul german s-a înteţit, a devenit mult mai precis, auzeam izbitura gloanţelor în

scutul tunului. Deschiderea focului de către tun a dus însă la mari modificări în comportamentul nemţilor. Soldaţii germani au început să sară pe fereastră de unde puteau fi uşor vânaţi de focurile armelor de infanterie. După câteva ore, dispozitivul german a anunţat prin portavoce că se predă. Căpitanul român ne-a mulţumit pentru ajutorul acordat, iar noi am plecat, având un singur

rănit, o rană uşoară la braţ, dar care nu atinsese osul sau vreo arteră. I s-a pus un garou improvizat dintr-o cravată şi un pansament steril.Ne-am întors la fabrică şi, împreună cu tov. Gheorghe, am plecat spre Aleea Alexandru, unde se afla comandamentul Formaţiunilor de Luptă Patriotice. Pe drum, am observat avioane germane de tip Stukas care începuseră să bombardeze centrul B u c u r e ş t i u l u i .Ajunşi în Aleea

Alexandru, am văzut că tov. Gheorghe i-a spus o parolă celui de la poartă, drept care acesta ne-a lăsat să intrăm şi ne-a spus să mergem la parter în partea dreaptă, unde urma să primim dispoziţii.Acolo l-am întâlnit pe tov. Cotescu, care mi-a împărtăşit, ca un mare secret, că cei doi Antoneşti se află acasă la Virgil Rapcea, colegul nostru de grupă. Spre seară am plecat acasă, rămănând să ne întoarcem a doua zi în zori.Aşa s-a terminat prima zi de revoluţionar a unui tânăr de 17 ani, membru al Brigăzilor muncitoreşti.

P. Ciobanu

Am participat la 23 august 1944

ÎNTRE EMIGRAŢIE ŞI CRIMĂFIDEL CASTRO RUZ

» continuare în pag. 4


» continuare din pag. 3

pagina 4

Cum ştia că în ziua următoare vizita El Salvador, o ţară centroamericană simbol al luptelor popoarelor Americii noastre care a suferit cel mai mult din cauza politicii Statelor Unite în emisfera noastră, am spus: ”Acolo va trebui să inventeze destul de mult, pentru că în această ţară soră centroamericană, armele şi instructorii pe care i-au primit de la adminsitraţiile americane, au făcut multă vărsare de sânge.”Îi uram călătorie plăcută şi ”ceva mai multă judecată”. Trebuie să admit că în lungul său periplu, a fost ceva mai grijuliu în ultima parte.Monseniorul Oscar Arnulfo Romero era un om admirat de toţi latinoamericanii, credincioşi sau nu, precum şi preoţii iezuiţi asasinaţi în mod laş de zbirii pe care Statele Unite i-au antrenat, sprijinit şi înarmat până-n dinţi. În El Salvador, FMLN, organizaţie militantă de stânga, a purtat una dintre luptele cele mai eroice de pe continentul nostru.Poporul salvadorian i-a acordat victoria Partidului care a apărut din sânul acestor glorioşi combatanţi , a cărui istorie profundă nu se poate construi încă.Ceea ce este mai urgent este de a aborda dilema dramatică pe care o trăieşte El Salvador, în acelaşi fel ca Mexicul, restul Americii Centrale şi Americii de Sud.Obama însuşi a spus că circa 2 milioane de salvadoreni

trăiesc în Statele Unite, ceea ce echivalează cu 30% din populaţia acestei ţări. Represiunea brutală dezlănţuită împotriva patrioţilor şi jaful sistematic din El Salvador impus de Statele Unite, a obligat sure de mii de salvadoreni să emigreze.Ceea ce este nou este că la situaţia disperată a centroamericanilor se adaugă fabuloasa putere a bandelor teroriste, armele sofisticate şi cererea de droguri, provocată de piaţa din Statele Unite.Preşedintele el Salvadorului într-un scurt discurs care l-a precedat pe cel al musafirului, a spus textual: ”Am insistat că tema crimei organizate, a traficului de droguri, nesiguranţa cetpţenilor nu este o temă care să preocupe numai el Salvador, guatemala, Honduras sau Nicaragua şi nici mărar Mexicul sau columbia, este o temă care ne preocupă ca regiune şi în acest sens acţionăm pentru construirea unei strategii regionale, prin iniţiativa CARFI.””...v-am spus că această problemă nu trebuie abordată numai din perspectiva urmăririi delictului, prin întărirea forţelor de poliţie şi a armatelor noastre, ci că trebuie pus accentul pe politicile de prevenire a delictului şi prin urmare cea mai bună armă pentru a combate delincvenţa în sine, în regiune, este investind în politicile sociale.”În răspunsul său, mandatarul marican a spus: ”Preşedintele funes s-a angajat să creeze mai multe oportunităţi economice aici în el Salvador pentru ca oamenii să nu simtă nevoia să ia calea nordului pentru a-şi salva familia.””Ştiu că acest lucru este extrem

de improtant pentru cei aproximativ 2 milioane de salvadorieni care trăiesc şi muncesc în Statele Unite.””..l-am pus la curent pe Preşedinte despre noile măsuri de protecţie a consumatorului pe care le-am promulgat, care le oferă oamenilor mai multe informaţii şi asigură că ajutoarele lor ajung la cei dragi de acasă.””Şi astăzi facem un nou efort pentru a face faţă traficanţilor de droguri şi bandelor care au provocat atâta violenţă în toate ţările, în special aici în America Centrală.””...vom aloca 200 de milioane de dolari ca să sprijinim eforturile de aici din regiune, ceea ce include şi combaterea forţelor sociale şi economice care îi determină pe tineri să apuce calea criminalităţii. Vom ajuta la întărirea tribunalelor, a grupurilor societăţii civile şi a instituţiilor care apără statul de drept.”Nu ma am nevoie de nici un cuvânt pentru a exprima esenţa unei situaţii dureros de tristă.Realitatea este că mulţi tineri centroamericani au fost împinşi de imperialism să treacă o rigidă şi tot mai de netrecut frontieră sau să presteze servicii pentru bandele milionare de traficanţi de droguri.N-ar fi mai justă – mă întreb – o Lege de Acomodare pentru toţi latinoamericanii, ca cea care a fost inventată pentru a pedepsi Cuba acum aproape jumătate de secol? Va continua să crească la infinit numărul de persoane care mor trecând frontiera Statelor Unite şi zecile de mii care mor în fiecare an din ţările cărora dv. le oferiţi o ”Alianţă Egalitară”?

ÎNTRE EMIGRAŢIE ŞI CRIMĂFIDEL CASTRO RUZ

După mai mult de 20 de ani de la tragicele evenimente petrecute la sfârşitul anului 1989, de când în limbajul

politic al politicienilor actuali au intrat vorbe măreţe ca „revenirea la civilizaţie”, drumul „spre integrare europeană” şi „reîntoarcerea la occident” constatăm de fapt că toate aceste sintagme acoperă un lucru cunoscut acum de toată lumea: furtul, hoţia din rezervele statului, îmbogăţirea prin jefuirea tuturor resurselor ţării, vinderea şi falimentarea tuturor intreprinderilor rentabile în scopul unic de autoîmbogăţire a celor aflaţi la putere.Desigur că integrându-ne în Uniunea Europeană, am sperat, după vorbele conducătorilor ţării că în România va curge lapte şi miere, că Europa atât de dorită îşi va deschide porţile pentru noi, dar toate acestea au rămas la statutul de speranţe deşarte. Iată că Europa refuză să ne integreze în spaţiul Schengenm, ba mai mult ţări membre fondatoare a uniunii ne retrag dreptul de muncă. Deci, rămâne

întrebarea, domnilor aleşi ai poporului, „cu ce beneficii ne-am ales din intrarea în U.E.?” Odată cu aceaste neajunsuri ne mai confruntăm şi cu criza asta nenorocită indusă de către „prietenii” noştri americanii. Oare cu ce este de vină poporul român ca să sufere atât? De ce trebuie să tragem noi ponoasele unor decizii proaste luate de către fonduri monetare internaţionale care vin şi dintr-o semnătură taie pensiile şi salariile cetăţenilor români. Toţi cei care au preocupări politice, economice sau istorice ştiu de fapt, că poporul român trăieşte într-o continuă criză economică încă de la începutul fragilei noastre democraţii. Şi atunci ne întrebăm cu ce ne-a ajutat pe noi capitalismul ăsta atât de dorit în 1989? De ce nu am putut lua exemplul Chinei care acum se pare că este noua putere economică mondială care cumpără tot ce se poate atât în Europa cât şi peste Atlantic?Din contră în România noastră această criză economică este folosită de către legiuitori pentru a putea arunca noi biruri asupra clasei muncitoare, se înfiinţează noi taxe cu scopul clar, dar nespus, de a îmbogăţii pe unii „băieţi deştepţi”.Totuşi nouă ne rămân ca alinare versurile scrise de rapsodul Tudor Gheorghe care încet-încet vor deveni emblema timpurilor „europene” pe care le trăim:

„N-avem ape minerale,N-avem gheaţă, nici hârtie,N-avem varză de sarmale,Dar avem DEMOCRAŢIE!

Gheorghe Şureanu

UE, ROMÂNIA ŞI CRIZA ECONOMICĂ

La 21 octombrie, numărul 21 al publicaţiei oficiale a Vaticanului, L’Osservatore Romano, a publicat un articol în care

îndeamnă oamenii să citească operele lui Marx, fapt care îi va ajuta să găsească un răspuns la întrebările privind actuala criză economică.

Aceste informaţii sunt interesante, dar nu chiar senzaţionale. Biserica Catolică a mai corectat greşeli făcute de ea în trecut, recunoscînd contribuţiile aduse de oameni care fuseseră anatemizaţi, precum Galileo, Charles Darwin şi Oscar Wilde, astfel că era doar o chestiune de timp până când liderii Bisericii îşi vor revizui poziţia privindu-l pe Marx.

Nu cu mult timp în urmă, Papa Benedict al XVI-lea, care reprezintă aripa conservatoare a ierarhiei catolice, a denunţat public învăţăturile lui Marx. Dar acum, când o lume întreagă suferă consecinţele unei crize profunde a modelului liberal capitalist, este firesc ca Biserica Catolică să arunce o nouă privire asupra lucrărilor lui Marx.

Este cunoscut faptul că Marx nu era catolic, iar Vaticanul nu a recunoscut niciodată

realizările lui în calitate de economist şi sociolog major. Totuşi, ideile politice şi revoluţionare conţinute în “Das Kapital” au fost cele care au influenţat zeci de milioane de catolici - mai ales din America de Sud.

“Marxismul catolic” - cunoscut drept teologia libertăţii - a fost mult timp un factor semnificativ în viaţa politică din multe ţări, din Brazilia până în Guatemala. În Paraguay fostul episcop catolic Fernando Lugo Mendez a condus chiar o coaliţie a forţelor de stânga pentru a fi ales preşedinte al republicii. Popularitatea teologiei libertăţii se dovedeşte a fi rezultatul firesc al deplasării politice globale spre stânga în America de Sud, unde trăiesc aproximativ o treime din catolicii lumii. Vaticanul nu poate ignora pur şi simplu această tendinţă.

Dupa The Moscow TimesMiercuri, 4 Noiembrie 2009

Sfântul Scaun l-a reabilitat pe Marx.


pagina 5pagina 5

La 95 de ani.A trecut un an de la trecerea

în nefiinţă a lui Gheorghe Apostol, parcă a fost ieri.

Dar cine a fost Gheorghe Apostol?Întrebare firească pe care o poate

pune orice tînăr pe care şcoala de astăzi nu-l învaţă despre istoria reală, obiectivă, a perioadei socialiste a României, 1948-1989, cînd puterea politică era exercitată de comunişti, prin Partidul Muncitoresc Român-PMR(1948-1965) şi Partidul Comunist Român-PCR (1965-1989).

S-a născut în comuna Tudor Vladimirescu, judeţul Galaţi la 16 mai 1913. La 16 ani, ucenic fiind la o turnătorie din Galaţi, îl cunoaşte pe electricianul Gheorghe Gheorghiu – activist sindical(viitorul conducător al Partidului Comunist şi al Statului român Gheorghe Gherghiu-Dej), ocazie cu care intră în mişcarea sindicală. Se remarcă pentru întîia oară, ca militant activ, în timpul mişcărilor greviste din anii 1930-1933, cînd se apropie sufleteşte de Gheorghiu-Dej şi alături de care a militat toată viaţa.

Este judecat şi condamnat pentru activitate politică antifascistă şi comunistă în anul 1937. Îşi ispăşeşte pedeapsa în închisoarea politică de la Doftana, unde îl reîntălneşte pe

prietenul său Gheorghe Gheorghiu-Dej. Este eliberat în anul 1940, ca urmare a expirării condamnării de 3 ani dar după scurt timp este arestat, şi fără să fie judecat este trimis, alături de mulţi alţi militanţi de stînga,,periculoşi” pentru regimul antonescian angrenat în războiul împotriva URSS, în diferite lagăre politice: Miercurea Ciuc, Caracal, Tg. Jiu.

Participă la reorganizarea mişcării sindicale de după război, ajungînd preşedinte al Confederaţiei Generale a Muncii(1945-1952), apoi preşedinte al Consiliului General al Uniunii Sindicatelor din România(UGSR)1955-1961, 1967-1969).

Între aprilie 1954 şi octombrie 1955 îndeplineşte funcţia de Prim-secretar al Comitetului Central al PMR, înlocuindu-l temporar la conducerea partidului comunist pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, întrucît atunci funcţiona regula ca, cele mai înalte functii în Stat şi Partid să nu fie îndeplinite de aceeaşi persoană.

A fost prim-vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri(Guvern) între anii:1952-1954 şi 1961-1967.

Intrat în conflict cu tendinţele de autoritarism ale lui Nicolae Ceauşescu, a fost îndepărtat din Comitetul Central al PCR în anul 1969 şi trecut ca director la Rezervele de Stat( pînă în 1975).

Din 1977 activează în diplomaţie. Ambasador în: Argentina (1977-1983);Uruguay (1978-1983) şi Brazilia(1983-1988).

În ultimii ani ai vieţii sale a urmărit consternat cum ţara sa pentru care a trăit şi luptat s-a autodistrus printr-

un climat de indecizie şi haos politic şi social, întrebându-se, „este oare România de azi ţara pentru care a luptat şi visat?

Din 27 martie 2010 şi până la moarte a îndeplinit funcţia de Preşedinte de onoare a Comitetului de reorganizare a Partidului Comunist Român.

Pentru noi, membrii Comitetului, a reprezentat şi va reprezenta întotdeauna un exemplu de moralitate, de statornicie în crezul său comunist. Nu a cedat nici atunci când i s-a cerut, de către un grup de intelectuali de frunte, să declare că el nu a fost un comunist ci un socialist şi asta în schimbul unei popularizări mai accentuate în mass-media postdecembristă a persoanei sale de către aceştia. Nu a acceptat acest târg declarând ferm că din tinereţe este comunist şi până la moarte va rămâne tot un comunist.

A plecat din această lume fără să apuce să vadă refăcut Partidul Comunist Român, căruia i-a dedicat întreaga viaţă.

A fost înmormântat simplu, fără onoruri, la Cimitirul Cernica.

IN MEMORIAM Gheorghe Apostol un an de la moarte

Pe 21 august 2011 se împlinesc 19 ani de la moartea tragică a lui Virgiliu Zbăganu. Sigur nu este o sinucidere. Poate fi doar accident

sau, mai degrabă, crimă. Virgil a deranjat multă lume, nu numai pe anticomuniştii patibulari, ajunşi astăzi la putere: a deranjat falsa stîngă, stîngă cu numele, care voia să implementeze „economia de piaţă” – aşa i se spunea pe atunci, acum 20 de ani, capitalismului. A încercat să salveze onoarea poporului român şi a celor patru milioane de foşti membri de partid care au dezertat din partid în 24 de ore.

Multe din lucrurile prezise de Virgiliu Zbăganu acum 19 ani se confirmă. Nu este vorba numai de faptul matematic clar pentru el că privatizarea şi retrocedările de după 1990 – pe care el nu le-a văzut în toată abjecţia lor aveau să arunce Romania în urmă cu peste 15 ani. Ci tot el a prezis că în absenţa unei stîngi bine articulate – stîngă ce trebuia să aibă şi o componentă comunistă sănătoasă – societatea va fi din nou ameninţată de pericolul fascismului.

Fără să aibă de unde să ştie că peste 19 ani un fascist va ucide cu sînge rece aproape 100 de persoane nevinovate – mă refer la Breivik - iată pe ce se baza el cînd vorbea despre pericolul fascist (spicuiesc din articolul Există un pericol legionar?, Scînteia, apărut în Democraţia lui Eugen Florescu, noiembrie 1991, ) :

a. Ignoranţa. Învăţămîntul românesc a avut, mai ales în ultimii ani ca obiectiv major accentuarea ignoranţei.

b. Incapacitatea demonstrativă. Capacitatea de a accepta, ca legitime, păreri contrare alor tale se exersează, iar mulţi oameni nu au acest exerciţiu.

c. Partizanatul primitiv. Nevoia de a fi „pentru” sau „contra”. Incapacitatea nuanţelor. Un mare apetit pentru lozinci (lozincile sunt rudimente de ideologie) şi pentru comportament gregar.

d. Violenţă. Aceasta este agravată de

incapacitatea de exprimare specifică unui nivel intelectual modest. Modest nu prin naştere, ci prin absenţa educaţiei.

e. Nevoia de lideri harismatici. Lideri care să ne ducă „ori la slobozie ori la moarte”. Lideri cărora să ne supunem fără crîcnire.

A observat comportamentul fascistoid la lucru în martie 1990, la Tîrgu Mureş – din păcate de ambele părţi şi în Golania, mai ales în 13 iunie. A arătat însă că acest nu este specific României, ci şi celorlalte ţări ieşite din socialismul real: fosta RDG, Ungaria, Polonia, Iugoslavia. Şi încheia: „Terenul fertil pentru fascism există. El se va extinde puternic în următorii ani ca urmare a mizeriei şi şomajului pe care criza economică şi socială fără îndoială că le vor genera ”

Avînd acum perspectiva a 20 de ani de degenerare a societăţii româneşti, nu pot decît să adaug că actuala criză a capitalismului a accentuat comportamentul fascistoid nu numai în fostele ţări socialiste, ci şi în ţări presupuse stabile şi democratice. Partidele fascistoide deja au cel mai mare grup în Parlamentul UE, multe din ele sunt la putere: PDL-ul lui Băsescu-Boc în România, FIDESZ-ul în Ungaria, platforma civică a lui Tusk în Polonia, GERB-ul lui Borisov în Bulgaria, ca să nu mai vorbim de ţările baltice. Chiar în Franţa, Sarkozy nu este departe de un comportament fascistoid – vezi persecutarea ţiganilor şi agresiunea împotriva Libiei.

Caracteristica de bază a acestor regimuri este anticomunismul agresiv şi fascismul social manifestat prin atacul fără precedent la adresa salariaţilor sub pretextul crizei economice. În loc să ia banii de la bogaţi, aceste regimuri preferă să jefuiască pe cei mulţi şi lipsiţi de apărare. Ideologia lor există – sunt aşa numiţii libertarieni sau, în SUA, „neoconi” care militează pentru desfiinţarea rolului social al statului. Cuvîntul „stat social” este înlocuit cu cel de „stat asistenţial” şi ideea este că statul să se retragă din economie, din educaţie, din sănătate, să lase aceste zone sub guvernarea zeului Piaţă.

Se pune întrebarea: cum au ajuns totuţi aceste formaţiuni la putere? Cum de o majoritate a electoratului a putut vota aşa ceva?

O explicaţie este emascularea stîngii, culpabilizată de analogia fascism – comunism de care nu reuşeşte

să scape. Stînga a renunţat la rolul ei principal de apărător al intereselor majorităţii, a renunţat să mai vorbească de exploatare, de lupta de clasă, de proletariat. A devenit călduţă, încearcă să împace exploataţii cu exploatatorii. Îşi face de lucru cu probleme colaterale – de exemplu apără minorităţile sexuale, mediul înconjurător, luptă cu sexismul – dar nu îşi vede adevărata ei misiune, cea de a depăşi capitalismul actual, supraexploatator. În fostele state socialiste, şovăielile ei au fost taxate drept „comuniste” iar populaţia debusolată s-a repezit să voteze populişti fără scrupule care le arătau ţinte false. De vină pentru înapoiere erau comuniştii (care au dispărut din scenă acum 20 de ani), deci trebuie legi ale lustraţiei. În statele din vest ţapii ispăşitori erau şi mai vizibili – imigranţii (inclusiv ţigani) şi musulmanii. Engels spunea că antisemitismul este socialismul proştilor. Acum socialismul proştilor este revolta împotriva imigranţilor. Dacă Juan din Spania nu are de lucru, e mai simplu să dea vina pe Ion din România care i-a furat lui postul decît să vadă că el nu are de lucru din cauza că legea profitului ar face ca în lipsa lui Ion, el să accepte o slujbă prost plătită, poate mai prost plătită decît ajutorul lui de şomaj – care va deveni din ce în ce mai mic.

Intelectualii lui Băsescu – dar nu numai ei - au făcut o treabă bună: au contribuit la fascizarea ţării. Fascismul este un anticomunism elitist şi autoritar. Capitalismul în criză se desparte din ce în ce mai mult de democraţie. Cînd ţările sunt conduse de trimişi FMI şi nu de guvernele lor, e clar că nu mai poate fi vorba de nici o democraţie. Cînd oamenilor li se pare normal să se iasă din criză pe spinarea lor e clar că fascismul este aproape. De vină sunt, sigur, comuniştii. Trebuie institute de cercetare a crimelor lor, muzee, memoriale ale durerii şi educaţie civică la televiziunile publice.

Mai sunt de vină şi sindicatele, pensionarii, bolnavii şi ţiganii (ultimii însă aşa, mai cu perdea). Sunt de vină săracii şi bugetarii, profesorii şi medicii. Numai capitalismul, nu, el nu e de vină.

„O să iau din puţinul vostru ca să îmi întregesc multul meu” – aşa zicea Stroie Orheianu. Iar voi să tăceţi din gură fiindcă altfel vine bau-bau, comuniştii.

Se întoarce Jones din Ferma Animalelor

Veselin Florentin

Mă-ncearcă un dor şi-o nostalgie,De tineretul UTC-ist.De-acele vremi, acum apuseCând niciodată nu stam trist.

Mă-ncearcă un dor şi-o nostalgie,De cântece şi odele de-atunci, De acţiuni şi muncă voluntarăDe sărbătorile şi horele din lunci.

De ”joia tineretului”mi-e dorDe drumeţiile ce le făceam prin munţi,De tabere de-odihnă şi de şantiereŞi de colegii mei cei mulţi.

Mă-ncearcă un dor şi-o nostalgieDe Comandantul meu suprem.Care-a murit ca un erou din basmeCu fruntea sus, neânfricat şi demn.

Astăzi în ”marea libertate” suntem triştiCăci ne-am vândut cu toţii lui Satan. Chiar dacă suntem liberi, nu mergem la bisericiNu ne mai apasă nici planul cincinal.

În lumea marilor democraţii,Când criza ne doboară şi nu mai suntem paşnici. Privim mai des în urmă cu regretŞi tot mai mult noi suntem, Mai nostalgici.

Virgiliu Zbăganu 19 ani de la moarte

Nostalgie


pagina 6

Mircea Eliade

Text apărut în Vremea, Nr. 505, 19 Septembrie 1937 (fragment)

Imoralitatea clasei conducătoare românesti, care deţine “puterea” politică de la 1918 încoace, nu este cea mai gravă crimă a ei. Că s-a furat ca în

codru, că s-a distrus burghezia naţională în folosul elementelor alogene, că s-a năpăstuit ţărănimea, că s-a introdus politicianismul în administraţie şi învăţământ, că s-au desnaţionalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva siguranţei statului şi toate aceste atentate contra fiinţei neamului nostru, ar putea – după marea victorie finală – să fie iertate. Memoria generaţiilor viitoare va păstra, cum se cuvine, eforturile şi eroismul anilor cumpliţi 1916- 1918 – lăsând să se aştearnă uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor.

Dar cred că este o crimă care nu va putea fi niciodată uitată: aceşti aproape douăzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai că i-am pierdut (si când vom mai avea înaintea noastră o epocă sigură de pace atât de îndelungată?!) – dar i-am folosit cu statornică voluptate la surparea lentă a statului românesc modern. Clasa noastră

conducătoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a făcut vinovată de cea mai gravă trădare care poate înfiera o elită politică în fata contemporanilor şi în faţa istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politică. Nu e vorba de o simplă găinărie politicianistă, de un milion sau o sută de milioane furate, de corupţie, bacşişuri, demagogie şi şantaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însăşi existenţa istorică a neamului românesc: oamenii care ne-au condus si ne conduc nu mai văd.

Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase şi mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europă – luntrea statului nostru este condusă de nişte piloti orbi. Acum, când se pregăteşte marea luptă după care se va şti cine merită să supravieţuiască şi cine îşi merită soarta de rob – elita noastră conducătoare îşi continuă micile sau marile afaceri, micile sau marile bătălii electorale, micile sau marile reforme moarte.

Nici nu mai găseşti cuvinte de revoltă. Critica, insulta, ameninţarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii aceştia sunt invalizi: nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de căpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.

Istoria cunoaste unele exemple tragice de state înfloritoare şi puternice care au pierit în mai puţin de o sută de ani fără ca nimeni să înteleagă de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldaţii tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Si deodată, statele acestea pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani după aceea, cetăţenii fostelor state glorioase îşi pierd limba, credinţele, obiceiurile – şi sunt înghiţiţi de popoare vecine.

Luntrea condusă de piloţii orbi se lovise de stânca finală. Nimeni n-a înteles ce se întâmplă, dregătorii făceau politică, negutătorii îşi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste şi ţăranii de ogorul lor. Numai istoria ştia că nu va mai duce multă vreme povara acestui stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însuşirile în afară de cea capitală: instinctul statal.

Crima elitelor conducătoare româneşti constă în pierderea acestui instinct şi în înfiorătoarea lor inconştienţă, în încăpăţânarea cu care îşi apără “puterea”. Au fost elite românesti care s-au sacrificat de bună voie, şi-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam. Clasa conducătorilor noştri politici, departe de a dovedi această resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i stă în putinţă ca să-si prelungească puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambiţiile pe care şi le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Şi nu în aceste câteva miliarde risipite şi câteva mii de conştiinţe ucise stă marea lor crimă, ci în faptul că măcar acum, când încă mai este timp, nu înţeleg să

se resemneze. […] Piloţii orbi! Clasa aceasta conducătoare, mai mult

sau mai puţin românească, politicianizată până în măduva oaselor – care aşteaptă pur şi simplu să treacă ziua, să vină noaptea, să audă un cântec nou, să joace un joc nou, să rezolve alte hârtii, să facă alte legi. Acelaşi şi acelaşi lucru, ca şi când am trăi într-o societate pe acţiuni, ca şi când am avea înaintea noastră o sută de ani de pace, ca şi când vecinii nostri ne-ar fi fraţi, iar restul Europei unchi şi naşi.[....]

Sunt unii, buni “patrioţi”, care se bat cu pumnul în piept şi-ţi amintesc că românul în veci nu piere, că au trecut pe aici neamuri barbare etc. Uitând, săracii că în Evul Mediu românii se hrăneau cu grâu si peşte şi nu cunoşteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitând că blestemul a început să apese neamul nostru odată cu introducerea secarei ( la sfârşitul Evului Mediu ), care a luat pretutindeni locul grâului. Au venit apoi fanarioţii care au introdus porumbul – slăbind considerabil rezistenţa ţăranilor. Blestemele s-au ţinut apoi lanţ. Mălaiul a adus pelagra, austriecii în Ardeal si “cultura” în Pricipate au adus sifilisul. Piloţii orbi au intervenit şi aici, cu imensa lor putere politică şi administrativă.

Toată Muntenia şi Moldova de jos se hrăneau iarna cu peşte sărat; căruţele începeau să colinde Bărăganul îndată ce se culegea porumbul şi peştele acela sărat, uscat cum era, alcătuia totuşi o hrană substanţială. Pilotii orbi au creat, însă, trustul peştelui. Nu e atât de grav faptul că la Brăila costă 60-100 lei kilogramul de peşte (în loc să coste 5 lei), că putrezesc vagoane întregi cu peşte ca să nu scadă preţul, că în loc să se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brăilei se recoltează numai 5 vagoane şi se vinde numai unul (restul putrezeşte), grav e că tăranul nu mai mănâncă, de vreo 10 ani, peşte sărat. Si acum, când populaţia de pe malul Dunării e secerată de malarie, guvernul cheltuieste (vorba vine) zeci de milioane cu medicamente, uitând că un neam nu se regenerează cu chinină şi aspirină, ci printr-o hrană substanţială.

Nu mai vorbiţi, deci, de cele şapte inimi în pieptul de aramă al românului. Sărmanul român, luptă ca să-şi păstreze măcar o inimă obosită care bate tot mai rar şi tot mai stins. Adevărul e acesta: neamul românesc nu mai are rezistenţa sa legendară de acum câteva veacuri.......

…Dar piloţii orbi stau surâzători la cârmă, ca şi când nimic nu s-ar întâmpla. Şi aceşti oameni, conducători ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de bună-credinţă, şi cu bunăvoinţă; numai că, aşa orbi cum sunt, lipsiţi de singurul instinct care contează în ceasul de faţă – instinctul statal – nu văd şuvoaiele străine scurgându- se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pământ românesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia şi meseriile care dispar lăsând locul altor neamuri… Nu simt că s-au schimbat unele lucruri în această ţară, care pe alocuri nici nu mai pare românească.

ISTORIA SE REPETĂ! Piloţii orbi

G.Zbaganu

Pe 22 iunie 2011 s-au împlinit 20 de ani de la lansarea iniţiativei de reorganizare a PCR de către fratele meu, Virgil Zbăganu iar pe 20 august 2011

se vor împlini 19 ani de la moartea sa.Voi încerca să explic cum a ajuns Virgil la această

”aventură”. Pe atunci el era secretarul sindicatului tipografilor, fiindcă era cercetător la Institutul de Cercetări Tipografice, nu ştiu dacă acesta mai există. În decembrie 1989 lucra la proiectarea unei imprimante cu ace care să fie de producţie românească. În nebunia zilelor care au urmat, viaţa lui a suferit o ruptură – ca, de altfel, viaţa multora dintre noi. Era obsedat de idea că prăbuşirea fostului regim va lăsa un gol ideologic care va fi umplut cu deliruri: delir mistic, delir anticommunist şi delir naţionalist. Şi că muncitorimea va fi sacrificată pe altarul pieţei – ceea ce, de fapt, s-a şi întîmplat. Credea că salariaţii se pot apăra de acest lucru (şi în primul rind de spectrul oribil al privatizării) prin sindicate. De aceea s-a aruncat în lupta sindicală cu toată ardoare. Ca apoi să constate cu stupoare că sindicatele, în loc să facă asta, deveniseră mijloace de îmbogăţire pentru liderii lor, care făceau diverse matrapazlîcuri pentru a scoate bani. Chiar liderul sindicatului tipografilor (dacă nu mă înşel un oarecare Mocanu) făcea la fel. Nu le păsa de interesele membrilor lor, ba chiar participau şi ele la privatizare şi îşi convingeau membrii că asta e soluţia, că statul e prost administrator, că după privatizare va curge lapte şi miere. Sindicatele deveniseră un roi de grupuscule anarhice cu interese contradictorii. Cine să apere clasa muncitoare de calvarul ce va să vină?

Pe 15 noiembrie 1990 a apărut Partidul Socialist al Muncii, condus de Verdeţ şi secondat de Traian Dudaş. Primul partid declarat de stînga, primul partid care, theoretic, trebuia să fie al clasei muncitoare. Virgil a crezut la început că acesta este adevăratul partid care trebuie. Atmosfera de atunci era ostilă PSM-ului. Nu numai mass media (explicabil dacă ne gîndim cine erau ziariştii şi cum voiau ei să se lepede de Satana comunistă), dar şi toate celelalte partide. PSM era un paria în lumea politică. Atunci au fost zilele glorioase ale PSM…

Virgil era un romantic. Acum simpatiza cu PSM (trebuie să ţinem cu cei prigoniţi, nu?) şi avcea contacte

cu Verdeţ. A încercat să ofere PSM-ului oportunităţi de a intra în legătură cu mişcarea sindicală. Pe atunci toate sindicatele evitau PSM-ul, liderii erau terorizaţi să nu fie etichetaţi drept comunişti. Şi tocmai atunci, Virgil a decis să invite reprezentanţi ai acestui partid, împreună cu alţi reprezentanţi de la alte partide la prima comemorare de după 1989 a masacrului de la 13 decembrie 1918 (pentru cine nu ştie, atunci guvernul Averescu a ucis peste 100 de manifestanţi) . Îmi amintesc că au depus o coroană de flori la placa (acum distrusă) din strada cu acelaşi nume – azi îi zice Ion Cîmpineanu – şi că sindicaliştii au fost destul de ostili la auzul numelui de PSM. Unii credeau că trebuie să strige “Jos Comunismul” şi chiar aşa au făcut, pînă cînd Virgil le-a spus ceva şi s-au potolit. Ceremonia a fost dată la televiziune (pe vremea aceea era Televiziunea Română Liberă !) şi Virgil a avut probleme cu ceilalţi lideri de sindicat: cum a îndrăznit să cheme la comemorare pe comuiştii ăia? Ce o să zică lumea de tipografi? Că s-au dat cu comuniştii? Deosebit de virulent era un oarecare Sevaciuc, fost dizident (?) şi şef la un sindicat din Braşov.

Dezamăgirea a venit în aprilie 1991, cînd Verdeţ a declarat că el nu a fost niciodată comunist şi că PSM este un “partid socialist modern” fără nici o legătură cu vechiul PCR. Mulţi comunişti au părăsit atunci PSM-ul. Şi atunci cine mai putea apăra clasa muncitoare? Prin luna mai 1991 Virgil mi-a spus că a găsit mai mulţi tovarăşi care au preferat să rămînă anonimi şi care au decis să formeze un Comitet Naţional de Reorganizare a PCR. El a considerat că este de datoria lui să intre în acest comitet, pentru a salva onoarea poporului roman. Cum vor putea ieşi românii cu onoarea nepătată în istorie dacă un partid de 3,8 milioane dispare aşa, peste noapte? Nu vor fi consideraţi o naţiune laşă şi nedemnă de încredere?

În plus, nici un alt partid nu a îndrăznit să declare că este un partid al muncitorimii. Ce s-a întîmplat oare cu clasa muncitoare? Vor muncitorii să redevină proletari, să se lase aruncaţi în stradă fără să riposteze? Nu ar trebui să fie măcar un partid care să le apere interesele?

“Bine, Gili, dar de ce tocmai tu?” l-am întrebat. “Şi ce o să se întîmple cu serviciul tău de la sindicat?” Mi-a declarat că s-a săturat de ticăloşiile şefilor de sindicat şi că se întoarce la meseria lui de cercetător. Pe vremea aceea parcă liderii sindicali nu aveau voie să facă politică. Ciorbea era pe atunci atacat ca fiind “ugeseristul” – adică comunistul, sindicatul aservit puterii iar Miron Mitrea era eroul pozitiv, şeful sindicatului şoferilor, sindicat anticomunist.

Pe vremea aceea eram membru în Partidul Socialist

Democratic, eram în biroul organizaţiei din Bucureşti. I-am sugerat lui Virgil ceva mai fezabil şi mai puţin primejdios: să intre la noi în PSDR cu tovarăşii lui şi să formăm o masă critică, în aşa fel încît să deplasăm partidul mai la stînga (era condus pe atunci de un tip, Cornel Nica, care a vîndut apoi partidul FDSN-ului şi a dispărut din politică). S-a consultat cu tovarăşii lui anonimi şi mi-a spus că refuză. Chiar şi acum, după 20 de ani cred că era o idee bună. Oricum, nu ştiu dacă am fi reuşit: înainte de a abandona partidul, Cornel Nica a dizolvat organizaţia din Bucureşti pentru deviere de stînga. Nu voia să lase partidul pe mina unor bolşevici – mi-a dpus el cu mîndrie…

Dintre tovarăşii lui am cunoscut doar doi: un fost PSM-ist, Nicolae Bălăşoiu şi un fost FSN-ist, un profesor de fizică , Florin Cotolan.

Pe 22 iunie 1991 – la 50 de ani de la începerea războiului – comitetul celor 80 de anonimi s-a întrunit şi a decis să facă publică intenţia de reorganizare a PCR. Cei trei desemnaţi să iasă în faţă au fost Virgil, Bălăşoiu şi Cotolan. Au bătut la maşină o proclamaţie, au multiplicat-o în 25 de exemplare care să fie trimise în mass media şi ambasadele ţărilor socialiste. Pe vremea aceea mai exista URSS. Eu eram doar simpatizant – nu îmi plăcea nici mie numele de comunist. Mă consideram un socialist luminat. În validate de simpatizant m-am oferit să duc şi eu trei plicuri din cele 25 la trei adrese unde – credeam eu – voi fi întîmpinat cu simpatie: la ambasada Chinei, la “România Mare” şi la “Europa”. Fusesem o lună în China şi vorbeam puţin chinezeşte – atîta cît să pot face o conversaţie uşoară. Acţiunea de popularizare a Comitetului a fost făcută, cred, pe 15 iulie. Chinezii au fost amabili, dar nu au făcut nici un comentariu. La sediul României Mari era Radu Theodoru, care nu a comentat în nici un fel. Surpriza cea mai neplăcută am avut-o la “Europa”, unde directorul, Ilie Neacşu – care credeam că mă simpatizează, fiindcă

Acum 20 de ani

» continuare în pag. 7


Reintrăm în viaţa politică a ţării după o absenţă nepermis de lungă . Sîntem la începutul unui nou drum. Este esenţial

să înţelegem ce s-a întîmplat cu noi, de ce am ajuns aici – ca partid şi ca ţară – şi să neredefinim obiectivele.

Este steril ca analizînd cauzele dezastrului să zăbovim prea mult asupra influenţelor din afara partidului. Este steril şi ne-ar împiedica să vedem ce avem de făcutîn continuare. Faptul că un partid de patru milioane de membri a dispărut din viaţa politică a ţării în 24 de ore nu poate fi pus numai pe seama intervenţiei străine, ci dovedeşte că partidul era foarte grav bolnav.

Noi considerăm că experienţa – să fim lucizi: eşuată – a socialismului administrativ dovedeşte că socialismul nu se poate realiza în condiţiile unui sistem totalitar. Că Partidul Comunist lipsit de confruntarea permanentă cu celelalte componente ale stîngii s-a sclerozat treptat, pierzîndu-şi funcţiile vitale. Acum, la aproape doi ani de la prăbuşire, suntem obligaţi să vedem că sistemul totalitar ne-a făcut mai mult rău nouă decît adversarilor noştri.

Reorganizăm Partidul Comunist. Ne reîntoarcem la izvoare. Obiectivul nostru este să realizăm o societate în care poporul să fie propriul lui stăpîn, adică o societate democratică. Pornim la drum în condiţii mai grele decît colegii noştri din celelalte ţări din Est. nu avem sediu, suntem complet lipsiţi de mijloace materiale. Dar, spre deosebire de ei, avem şi o şansă în plus: oportuniştii, fripturiştii – pe scurt, tot gunoiul – au plecat să îşi încerce norocul în alte partied, să îngroaşe rîndurile anticomuniştilor. Noi le dorim spor la treabă. Dacă pe unde sunt acum vor face la fel de mult rău pe cît ne-au făcut nouă, atunci stăm destul de bine.

Partidul Comunist Român va trebui să abandoneze structura monolitică. Noi considerăm că principala cauză a prăbuşirii este aceea că democraţia internă nu a funcţionat. Partidul s-a dovedit incapabil să reacţioneze la cele mai grosolane încălcări ale statutului, ale principiilor comuniste. În spatele monolitismului a stat nu atît atitudinea fermă împotriva adversarilor, cît dictatura împotriva partidului şi, prin aceasta, împotriva întregii societăţi. Considerăm că la prima conferinţă

naţională statutul nostru va trebui modificat în sensul unei profunde democratizări. Noi dorim democratizarea întregii societăţi pentru că reprezentăm interesele celor mulţi. Vom începe prin a face curat în propria ogradă. Este necesar ca partidul celor mulţi să realizeze întîi în propriile rînduri o adevărată democraţie.

Noul statut va trebui să recunoască dreptul la tendinţă şi fracţiune în cadrul partidului. Să nu ne temem că în cadrul partidului vor fi mai multe păreri, mai multe voci. Mina are cinci degete. În caz de pericol se face pumn. Dar cu pumnul nu poţi cînta la pian şi nu poţi mîngîia un copil. Noi, ca partid monolit, nu am fost mai puternici, ci am fost infirmi. Am fost incapabili să ne opunem denaturărilor provenind din interior, după cum am fost incapabili să ne opunem atacurilor din exterior. Să nu ne fie teamă că în jurul problemelor care nu ating principiile fundamentale vor exista mai multe păreri, se vor manifesta mai multe tendinţe. Prin aceasta vom dovedi că suntem un organism viu, nu o formă fără conţinut.

Noul statut va trebui să extindă formele democraţiei directe, participative, în detrimentul celor reprezentative. Poate oare un delegat al unei organizaţii să delege la rîndul său fără ca prin aceasta actul democratic să se golească de conţinut? Noi credem că nu. Credem că aceia care ocupă funcţiile importante, cum ar fi aceea de preşedinte al Partidului Comunist, trebuie aleşi de către întregul partid, prin vot direct, în urma unei campanii electorale interne. Astfel, partidul îşi va putea menţine controlul asupra conducătorilor săi, evitînd jocuri de culise şi manipulări.

Noul statut va trebui să garanteze autonomia largă a organizaţiilor teritoriale. Revenirea la coordonarea de la centru a tuturor acţiunilor, nu este nici posibilă şi nici de dorit.

Partidul celor mulţi va deveni astfel ceea ce ar fi trebuit să fie mereu: nu un partid de lider, ci un partid de ideologie. Nu un număr de indivizi uniţi în jurul unui lider şi promovînd interese de grup, ci o mulţime de oameni liberi, avînd în comun aceeaşi credinţă: că societatea omenească poate şi trebuie să devină un pămînt al oamenilor.

COMITETUL DE REORGANIZARE AL PCR

Pe lîngă necazurile personale, Comitetul a mai suferit două lovituri.

În iulie 1991, Parlamentul a aprobat Legea Siguranţei Naţionale, care interzicea orice mişcare extremistă sau totalitară de sorginte

comunistă, fascistă sau de altă natură. (Ca fapt divers, singurul om demn care nu a votat-o a fost drputatul PSM -Silviu Şomîcu, pentru care am un respect deosebit).

Virgil devenea o ameninţare la adresa Siguranţei Naţionale. El era totuşi încrezător că legea nu i se aplică, deoarece el putea demonstra oricînd că PCR nu este un partid nici extremist şi nici totalitar. Mai mult, Bîrlădeanu, şeful Senatului, s-ar fi jurat că legea asta nu va fi folosită atîta timp cît va fi el şeful Senatului pentru interzicerea unui partid comunist. Adică pînă în 1992, căci apoi au fost alegeri cîştigate de FDSN. Bîrlădeanu a murit în 1997, deci a văzut cum pe baza legii lui au fost interzise 4 încercări de legalizare a unui partid comunist.. Aş vrea să ştiu ce sentimente a încercat cînd a văzut ce efecte are legea lui, promulgată apoi de marele anticomunist Ion Iliescu

În August 1991 a fost aşa numitul “Puci de la Moscova”, în urma căruia partidul comunist al URSS a fost interzis o vreme de trădătorul Elţîn. Cei 80 de curajoşi din spatele lui Virgil s-au cam evaporat.

In septembrie a fost mineriada a patra. În Parlament se vorbea despre interzicerea PSM-ului, cerută de Sergiu Nicolaescu şi de Gelu Voican Voiculescu. De vină pentru mineriadă nu ar fi fost aroganţa ciocoiască a lui Petre Roman, ci comuniştii – iar în absenţa lor, PSM-iştii. Isteria anticomunistă ajunsese la apogeu.

În fine, ultima lovitură a fost conştientizarea faptului că PCR nu putea participa la alegeri pînă nu se înscria la tribunal. Nicolae Bălăşoiu avea ideea fixă că asta nu mai trebuie, fiindcă PCR fusese înregistrat în octombrie 1945!

Aşa că Virgil s-a decis să înscrie un partid cu numele Partidul Comunist la tribunal. Atitudinea lui antinomenclaturistă i-a îngreunat acţiunea. Bălăşoiu a dat bir cu fugiţii, la fel ca şi un alt secund al lui, un analfabet pe numele lui Pantazi.

Ar fi avut oare Virgil vreo şansă? Eu cred că da, dacă reuşea să înscrie partidul în 1992. Dar a survenit apoi moartea sa tragică de la Dofteana, 20 august 1992. Iar în 1994, cel care a făcut a doua încercare de a înscrie un PCR la tribunal – mă refer la Victor Hîncu - a făcut greşeala să se prezinte la Curtea Supremă fără avocat şi partidul a fost interzis în uralele unei haite de anticomunişti escortaţi de vreo duzină de avocaţi, mîndri nevoie mare de isprava pe care au făcut-o: blocarea pentru aproape douăzeci de ani a evoluţiei spre democraţie a României.

pagina 7

publicasem nişte articole acolo – m-a privit cu ostilitate şi mi-a spus că el nu o să publice aşa ceva fiindcă noi eram nişte diversionişti care spărgeam unitatea PSM.

Efectul în mass media a fost modest. Ziarul “Libertatea” a publicat o ştire ostilă despre nişte nebuni care vor să reorganizeze PCR-ul, “Tineretul Liber” a fost şi mai scîrbos. România Mare nu a spus nimic, nici “Europa” iar televiziunea nici atît. Îmi amintesc cu amărăciune optimismul lui Virgil: cică Emanoil Valeriu ar fi un simpatizant. Emanoil Valeriu era al doilea om în televiziune, după Răzvan Teodorescu. Că aşa i-a zis lui Bălăşoiu, că “Valeriu e de al nostru”. Dacă Valeriu o fi fost simpatizant, şi-a ascuns foarte bine simpatia – la TV nu s-a aflat nimic de iniţiativa lui Virgil. A fost primul meu semnal de alarmă în legătură cu Bălăşoiu. Era un mitoman care nu a ştiut în ce se bagă.

În mod ironic, sursa cea mai obiectivă a fost “Cotidianul” lui Ion Raţiu. Un ziar anticomunist, vîrf de atac al dreptei reacţionare, împreună cu “România Liberă”. Acolo era redactor un fost coleg de al lui Virgil, poetul Florin Iaru, chiar şi mai anticomunist ca Raţiu. Nici “Cotidianul” nu a publicat tot comunicatul comitetului de reorganizare, ci doar un fragment, însoţit de un comentariu oarecum îndurerat al lui Iaru, de genul că îl ştie pe Virgil şi speră în onestitatea lui intelectuală, să îşi dea seama de calea greşită pe care a apucat-o. E de apreciat că în atmosfera încărcată a acelor ani Florin Iaru a ştiut să îşi pună în paranteze ideologia lui politică şi să se comporte ca un om de onoare. O rara avis – aş zice.

Din nefericire nu mai găsesc originalul.Iată

comunicatul apărut în „Cotidianul” din joi 18 iulie 1991: ”Comunicăm întregii opinii publice că pe data de 22

iunie 1991 s-a constituit, în deplină legitimitate şi întru totul legal, Comitetul de reorganizare a PCR. Reamintim că PCR a fost constituit şi există legal. Evenimentele din Decembrie 1989 au dus la dezorganizarea vremelnică a partidului. A urmat o perioadă confuză care ia sfîrşit acum. Comitetul de reorganizare cuprinde 70 de membri PCR aparţinînd tuturor categoriilor socio-profesionale, de toate vîrstele şi de diferite naţionalităţi. Comitetul de reorganizare îşi asumă responsabilitatea reorganizării şi coordonării provizorii a partidului pînă la Conferinţa Naţională care va avea loc în Septembrie 1991. Activitatea PCR se va desfăşura în deplină concordanţă cu principiile statului de drept, partidul constituind unul din garanţii consolidării procesului democratic. PCR va fi un partid autentic de stînga, slujind idealul umanist european al Dreptăţii Sociale, ideal realizabil numai într-o democraţie reală (politică, economică, informaţională, culturală), democraţie în adevărat sens al cuvîntului, de putere a poporului.

Comitetul de reorganizare va acţiona pentru atingerea obiectivelor prin colegiul său format din preşedinte şi şase secretari. Pentru evitarea reactivării în cadrul PCR a elementelor destructive, responsabile pentru dezastrul partidului, pentru dezorganizarea economiei naţionale, care au promovat principii şi metode totalitare, contribuind la instaurarea dictaturii împotriva proletariatului, se constituie comisia centrală statutară formată din preşedinte şi şase membri.

Relaţii pentru organizarea teritorială a PCR se pot obţine la telefoanele 30 40 45 şi 82 81 42

Colegiul Comitetului de reorganizare

Preşedinte colegiu ing Zbăganu VirgiliuSecretar organizatoric prof. Cotolan FlorinComisia centrală Statutară , preşedinte comisie

tehnician Nicolae Ion”

Virgil şi-a mai dat şi adresa, nu numai telefonul, Cotolan şi-a dat doar telefonul iar “curajosul” Bălăşoiu a ales să semneze cu un pseudonim.

Efectul imediat a fost devastator. O campanie de telefoane de ameninţare în care Virgil era ameninţat cu moartea şi înjurat. Cotolan a rezistat o zi şi apoi şi-a dat demisia: ameninţat cu divorţul de soţie a dat un comunicat în care spunea că e o greşeală, că el nu are nici o legătură cu comitetul respective. Aşa că Virgil a fost silit să suporte cu stoicism toate zoaiele anticomuniştilor – o specie de oameni pe care am ajuns să o urăsc. Mi-a spus că media unei zile era de 50 de telefoane, din care cam jumătate erau de bine – oameni care voiau să intre în comitet – şi jumătate erau de rău – ameninţări şi înjurături.

Mai rău, colegii de la sindicat l-au destituit. Virgil păta nobilul nume al sindicatului tipografilor. La asta se aştepta. Nu se aştepta la a doua lovitură: cînd s-a întors la institut, şeful lui, un oarecare Irod (ce nume predestinat) i-a declarat că poziţia pe care era el angajat se desfiinţase, aşa că Virgil a fost aruncat în şomaj. Era complet ilegal, căci în statutul sindicatului scria clar că orice membru din conducerea sindicatului se putea întoarce la postul său imediat ce nu mai are funcţia respectivă. Cred însă că Virgil a fost dat afară şi din sindicat. Din 1 august 1991 Gili a fost şomer.

Pe lîngă comunicat, în materialele destinate presei am mai descoperit următorul text, suprinzător de actual

Acum 20 de ani

Un altfel de partid


pagina 8

Valul de revolte care a cuprins Orientul Mijlociu s-a extins şi în Siria de la începutul lunii februarie. Siria este una dintre cele

mai vechi ţări cu autoritate din regiune şi joacă un rol critic în ceea ce priveşte echilibrul de forţe în Orientul Mijlociu. Regimul Baas, sub conducerea lui Bashar Al Assad, a încercat să evite efectele valului de revolte început în Tunisia prin promisiuni de reformă dar nu a reuşit în această politică de conciliere.

Revolta, care a fost aprinsa de către un muncitor care s-a autoincendiat, la fel ca şi în Tunisia, s-a transformat ulterior în ciocniri violente între forţele de ordine( armată, poliţie ) şi protestatari, rezultând sute morţi răniţi şi arestaţi. Revendicările principale ale mişcării de protest, în care reţeaua de socializare Facebook şi alte instrumente similare au jucat un rol important, au fost “libertate, drepturile omului şi desfiinţarea starii de urgenţă, care a fost instituită din 1963”.

În faţa clasei muncitoare care a devenit o forţă în înfluenţarea vieţii politice din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord, procesul revoluţionar din Siria s-a dezvoltat odată cu creşterea gradului de intervenţie imperialistă a SUA şi UE ( sub umbrela NATO ), vezi atacurile lor asupra Libiei prin intermediul manipulării ideologice, politice dar şi militare care au ca scop obţinerea superioritatii în zonă.

Direcţia de mişcare a populaţiei este în centrul atenţiei într-o ţară ca Siria-care este administrată de către minoritatea Alevi, are o abordare politică prooccidentală şi seculară(laică), în care majoritatea sunnită si alte grupări religioase minoritare constituie majoritatea populaţiei. Siria reprezintă un centru de atracţie pentru toate ţările din regiune, inclusiv statul burghez turc, datorită faptului că joacă un rol important de echilibru în ceea ce priveşte relaţiile regionale, datorită rolului său în problema palestiniană şi poziţia sa faţă de Israel, şi care în principal a ales să stea între Iran şi Hezbollah, deşi

aceasta a dezvoltat abordare nouă în ceea ce priveşte relaţiile sale cu Statele Unite ale Americii şi, în special cu UE, în cursul perioadei guvernării Bashar Assad.

Pentru imperialiştii din SUA, puterea reprezentată de Partidul Baas sub conducerea lui Assad nu reprezintă alternativa ideală, nu există încă nici o opoziţie, care ar putea să-l înlocuiască, fără a pierde controlul echilibrelor regionale şi producătoare de instabilitate.

Cu toate acestea, Siria este o ţară decisivă în ceea ce priveşte echilibrul de forţe în Orientul Mijlociu, şi, prin urmare, nici o putere, care are interese politice asupra regiunii nu ar risca o destabilizare a regiunii prin adoptarea de măsuri riscante şi forţarea efectuării unor schimbări importante.

Deşi gruparea ”Fraţii musulmani” din Egipt a fost forţată să fie o forţă în cadrul sistemului de după uciderea lui Anvar Saadat sau monarhiştii împotriva lui Gaddafi în Libia sunt considerate a fi pe termen scurt alternative posibile, gruparea ”Fraţii musulmani” din Siria sunt prea departe de a fi considerată ca o alternativă viabilă, din cauza poziţionării lor dure după masacrul de la Hama, a existenţei ţărilor din regiune, cum ar fi Turcia şi Arabia Saudită, care sunt administrate de sunniţi, şi care ar aduce mai multă tensiune datorită poziţiei Israelului în regiune.

De asemenea, nu este se poate vorbi despre o opoziţie liberală burgheză din cauza stării de urgenţă impusă timp de 46 de ani de administrarea familiei Assad. Forţele de opoziţie burgheze constau în organizaţii înguste a căror influenţă este limitată şi disparată.

Şi mişcările de eliberare kurde, care reprezintă unul dintre principalii interlocutori ai regimului din Siria, continuă să protejeze relaţii echilibrate cu Assad. Este cunoscut faptul că unul dintre scenariile posibile, în condiţiile căderii lui Assad din Siria este dezvoltarea procesului de lichidare totală a mişcării de eliberare kurde.

Statul burghez turc în principal, acţionează în

direcţia exercitării de presiuni asupra preşedintelui Bashar Assad de a face reforme, în conformitate cu politica SUA. Cea mai mare frica a statul burghez turc este realizarea reformelor de către regimul Bashar Assad, în aceea de a oferi o autonomie limitată poporului kurd, sau dacă aceasta ar fi oferită prin intervenţia imperialistă şi într-o situaţie haotică în urma căderea regimului Assad. Acesta este motivul pentru care statul turc ezită dintr-o intervenţie fiind deplin conştient de faptul că o Sirie fără Assad va fi scăpată complet de sub control.

Cu toate că relaţiile strânse a guvernului turk-AKP cu organizaţiile islamiste sunnite, inclusiv Fraţii musulmani, sunt cunoscute, se recunoaşte că astfel de organizaţii nu ar fi o alternativă la putere în viitorul apropiat.

Mai mult decât atât, este, de asemenea, clar că, din cauza relaţiilor regimului Assad cu India, China şi Rusia, o intervenţie directă în Siria poate crea tensiuni enorme între forţele imperialiste. Acest lucru întăreşte tendinţa existentă între puterile regionale şi internaţionale de a impune regimului Assad reforme legate de nevoile procesului de globalizare imperialistă.

Traducere din ”International Buletin” - editia 106 din 1 august 2011 organ de presă al MLKP-Partidul Comunist Marxist-Leninist din Turcia

http://[email protected]

Rebeliunea din Siria şi raportul de forţe în regiunea

Orientului Mijlociu

Colectiv de redacţie:

Petre Ignatencu - Redactor

Daniel Filimon - Tehnoredactare

Ziar lunar editat sub egida: ASOCIAŢIA MILITANŢILOR PENTRU PACE, EGALITATE ŞI PROGRES SOCIAL “SCÂNTEIA”

www.npcr.ro

Tel. 0745.980.663

proletari din toate ţările, uniţi-vă! zdrobiți orănduirea ... · lui, ca de exemplu octavian...

Documents