candela n1601 2012 ian-feb 15 ani

„Creştinismul este o mişcare continuă a omului către Dumnezeu” Preot Petre Popescu

Revistă de literatură și cultură generală

bilingvă / bilingue

Revue de littérature et de culture générale

L a C h a n d e l l e d e M o n t r é a l

Anul XVI, Nr. 1 – ianuarie - februarie 2012 – 48 pagini

Mulțumiri cititorilor, susținătorii morali ani revistei.

Felicitări colaboratorilor. Multumiri susținătorilor financiari ai

revistei: Biserica Ortodoxă Română „Buna Vestire” și donatorilor fără de care longevi-tatea revistei n-ar fi fost posibilă.

Redacția

Felicitări și mulțumiri colectivului de redacție pentru sârgința depusă benevol în slujba susținerii literaturii române aici, în Canada.

Redactor Șef Victor Roșca

În luna martie 2012 se împlinesc 15 ani de la editarea

primului număr al revistei Candela de Montreal

1 Medalion aniversar

Angela Faina

Felicitări și mulțumiri colectivului de redacție pentru sârguința depusă benevol în slujba susținerii literaturii române aici, în Canada.

Redactor Șef Victor Roșca

ianuarie - februarie 2012 CANDELA DE MONTREAL pagina 2

Sumarul numărului

Hramul Bunei Vestiri Liviu Alexandrescu, preot

paroh al Bisericii „Buna Vestire” din Montreal ......................3

Revista Candela de Montreal la 15 ani de

la apariție Victor Roșca ............................................4

Din activitatiile Scolii Duminicale a

Bisericii "Buna Vestire" .......................................6

Maica-Fecioară – II Mrd. Iuliana Onofrei ...........7

15 ianuarie - Aniversarea lui Mihai

Eminescu ..................................................................... 10

15 ianuarie - Ziua Culturii Naționale ..... 11

Cugetări de Mihai Eminescu: ______________________ 11 Florilegiu realizat de Ortansa Tudor ________________ 11

Închinare la Eminescu George Filip ............... 12

Poezii de Veronica Micle .................................. 13

Unire a Principatelor Române - 24

ianuarie 1859 Ion Anton Datcu ............................. 13

Poezii Miruna Ocnărescu ............................................ 14

La ceas aniversar .................................................. 15

15 ANI DEJA! Wladimir Paskievici _______________ 15 Gând la…aniversare Elena Olariu _________________ 15 Asociaţia Naţională „Cultul Eroilor” – filiala judeţeană

Vâlcea ________________________________________ 15 Un spaţiu cultural românesc de prestigiu Elena Buică 15

Limba noastră cea română Grigore

Vieru (14 februarie 1935 - 16 ianuarie 2009) ............ 16

Poeme Dumitru Ichim ................................................. 17

Experimentul Târgșor sau despre

vârstele inocente ale rezistenței politice

Cristina Eșianu.................................................................. 18

DIMITRIE CANTEMIR 1673-1723 Jacques

Bouchard, Université de Montréal................................... 19

Filozofia discursului politic – I Daniela

Gîfu.................................................................................... 22

Bătrâneţea, piedică în calea creaţiei?

Elena Olariu ...................................................................... 24

Poezii Melania Rusu Caragioiu .................................. 25

1 Decembrie Corina Luca ....................................... 26

Natura şi cosmicul poeziei Magdei

Isanos Liana Maria Cristian ...................................... 26

Poezii Lia Ruse ........................................................... 30

Le dossier Miruna Tarcău ........................................ 31

Românii din Serbia Gheorghe Puiu Răducan –

Ţepeşti ............................................................................... 33

umărul cu îngerul bun e mai greu

(poezii) Daniela Voiculescu ...................................... 34

SERIA ŞTIINŢE – 6. Despre timp Wladimir

Paskievici .......................................................................... 35

Leoardo da Vinci și Neagoe Basarab Dr.

Paul Dancescu .................................................................. 36

"Ceasul de taină" al pictorului Mihai

Teodor Olteanu Elena Buică ............................... 37

Locul iubirii dintâi Ana Maria Gîbu ................ 39

Dor și... dor Teodor Curpaș ................................... 40

Soft Tales from a Refugee Camp, o carte

a dezgustului şi evadării din comunism

Traian Gărduş ................................................................... 41

Istoria credințelor - Extremul Orient,

hinduism, budism, șintoism etc. (V)

Șintoismul arheolog Lia Bătrîna ............................. 42

Agaguk ( VI ) Roman de Yves Thériault.

Traducere din limba franceza de Ortansa Tudor ............ 44

Anunțurile comunității ..................................... 47

Apariții editoriale (scriitrori

canadieni): ................................................................ 48

L'Ère des poètes – George Filip ___________________ 48 Entre deux rivages – Alexandru LeCitoyen __________ 48 A tresprezecea carte – Lia Ruse ___________________ 48


Hramul Bunei Vestiri Liviu Alexandrescu,

preot paroh al Bisericii „Buna Vestire” din Montreal

„Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între

femei” (Luca 1,26-28).

Iubiți credincioși! Hramul este prilejul de rugăciune, de

bucurie și de mulțumire Lui Dumnezeu, Maicii Sale și Sfinților, pentru binefacerile pe care le primim de la ei. Bucuria hramului ne aduna pe toți laolaltă, în fiecare an, de la cel mic până la cel mare, de la cei vii până la cei care nu mai sunt printre noi, ajungând până la originea lui și anume - pentru biserica noastră - anul 1918.

Hramul împlinește același rol in viața noastră, asemeni îngerului păzitor in viața particulară a credincioșilor. El este paznicul bisericii, este primul care se îngrijește de soarta ei, o apără de tot felul de necazuri și păzește pe toți credincioșii care se închină și se roagă in numele lor.

Pentru noi, aceasta binecuvântata zi, Buna Vestire (25 Martie), reprezintă momentul de preacinstire a Maicii Domnului, ocrotitoarea bisericii, care veghează și împărtășește din darurile Sale preasfinte, pe toți credincioșii care intra și se roagă in Casa Domnului, in Numele Născătoarei de Dumnezeu. Maica Domnului stă in așteptarea noastră, in ascultarea liturgică a rugăciunilor, a cântărilor, ca apoi să ne împărtășească din darurile Sale, cu aceiași bucurie pe care a primit-o și ea de la Tatăl ceresc, prin glasul îngerului Gavriil, in ziua de Buna Vestire.

Sf. Teofan Zăvorâtul spune : ,,Preacurata Stăpâna de Dumnezeu Născătoare, cea dintâi primitoare a bucuriei, să ne bucure pe toţi cu această bucurie – pe unii cu simțământul mântuirii împlinite, pe alţii cu nădejdea nemincinoasă a primirii ei, încât fiecare să înalțe cu ea acum laudă: mărește, suflete al meu, pe Domnul și s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu. Amin!,,

Sfânta Scriptura ne amintește ca Maica Domnului, mai cinstita decât heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât serafimii, devine, prin viața ei curată și sfântă, aleasa cerului, pentru a-L naște pe Fiul Lui Dumnezeu, pe Mântuitorul nostru, Iisus Hristos.

Minunea Întrupării Fiului lui Dumnezeu, este lucrarea comuna a tuturor Persoanelor Preasfintei Treimi și a Fecioarei Maria, astfel ca Tatăl o umbreşte cu puterea Sa, Duhul pogoară peste ea, iar Fiul vine in trup omenesc prin voinţa şi credinţa Preacuratei Fecioare.

Îngerul Gavriil a numit-o pe Fecioara Maria "plina de har" deoarece, sufletul ei era ca o biserică, plin cu daruri dătătoare-de-viață ale Sfântului Duh, cu mireasma și curăție cerească.

Ea este modelul celor care vor sa-L primească pe Hristos. Am putea învăța de la ea cum să trăim, ce am putea şi noi face, ca să Se sălășluiască Domnul în noi, în inimile noastre.

Înțeleptul Solomon întreabă:,, Cine este aceasta care se ivește ca zorile, frumoasă ca luna și aleasă ca soarele; iar împăratul David zice: ,,Dumnezeu Și-a așezat scaunul Său în soare,, - vorbind despre Maica Domnului.

Maica Domnului a fost aleasă de Preasfânta Treime, din toate neamurile pământului, ca cea mai curată și mai Sfântă Fecioară, din neamul lui Aaron, după mamă și din neamul lui David, după tată, aleasă din doua seminții de frunte după trup. Din lumea în care diavolul își strigă chemările, Dumnezeu alege oameni cu viața sfântă, dreaptă și curată. Alegerea Maicii Domnului spre a fi vasul ales al Întrupării Domnului, deschide ușa Împărăției cerului, închisă de la părinții Adam și Eva.

Inima Evei s-a necurățit din pricina mândriei și a neascultării față de Dumnezeu. Smerenia și ascultarea Maicii Domnului nu se poate grăi în cuvinte. Numai Fiul ei, Mântuitorul Hristos, o va întrece prin smerenia și ascultarea Lui. De atunci, se deschid ușile pocăinței, pe care intra oamenii smeriți, fără zgomot, neștiuți nici de ei înșiși, anume Sfinții. Pe sfinți, nu-i poate vedea decât cine are ochi să-i vadă.

Sfântul Nicolae Velimirovici spune: ,, Dumnezeu, Duhul Sfânt are multe

sălașuri în această lume întinsă, dar

inima neprihănită a omului este locașul în care este cel mai bine - plăcut să Se sălășluiască. Acesta este adevăratul Lui sălaș; toate celelalte sunt numai locuri in care Își face lucrarea. Inima omului nu poate fi niciodată pustie. Întotdeauna este plina cu ceva: fie cu iad, cu lumea sau cu Dumnezeu. Ceea ce se află in inimă este prin sine legat de curăția ei.,,

Din clipa în care Maria a spus:,, Fie mie după cuvântul tău” firea divină și firea umană s-au unit ipostatic în Persoana lui Iisus Hristos, iar Preacurata Fecioară Maria a fost curățită de păcatul strămoșesc și personal și a devenit Maica Domnului, Născătoare de Dumnezeu.

Sfântul Pavel spune:,, ca a întemeiat pe pământ împărăția Sa - Sfânta Biserica, cea una, prin care aducându-i la Sine pe oameni, ii umple cu prisosința de binecuvântări de tot felul în cele cerești, intru Hristos (Efes. 1,3).

Iubite frate în Hristos Domnul! Când te scoli, amintește-ti că există

Biserica lui Dumnezeu pe pământ, închină-te lăuntric şi bucură-te de mila lui Dumnezeu ce ni s-a arătat în ea. Când mergi spre somn, amintește-ti că există Biserica lui Dumnezeu, care face ca tu să te culci, să adormi și să te scoli neprimejduit.

Această mare bucurie, anume – că există pe pământ Sfânta Biserică și că noi înșine facem parte din mădularele vii ale Bisericii celei Uneia, Sfinte, Sobornicești și Apostolești - trebuie să ne stăpânească în toată vremea vieţii noastre, îndepărtând pe toate celelalte, pentru care nu trebuie să avem, prin urmare, nici timp, nici inimă.

Așa precum Maica Domnului și-a dăruit toata ființa lui Dumnezeu prin ascultare, tot așa să ascultăm şi noi de chemarea lui Dumnezeu, în slujirea oamenilor și a Lui Dumnezeu, spre regăsirea bucuriei și a împlinirii sufletești.

Intru această așteptare, să ne rugăm

Născătoarei de Dumnezeu, care e Bucuria noastră, să ne păzească pe drumul vieții de toate întâmplările cele rele, să asculte rugăciunile noastre în nevoi, să ne sprijine în necaz și să călăuzească sufletele noastre pe calea mântuirii spre fericirea noastră, a Fiului ei și Dumnezeul nostru, in veci. Amin!


Revista Candela de Montreal la 15 ani de la apariție Victor Roșca

Revista Candela de Montreal s-a născută în una din cele mai vechi comunități canadiene de origine româna, ce gravita în jurul Bisericii Ortodoxe Române Buna Vestire din Montreal; a evoluat concomitent cu aceasta și sub influența ei directă. La 1 martie 2012 se împlinesc 15 ani de la editarea primului număr.

În 1913, după zece ani de viață canadiană, comunitatea română din Montreal din primul val de imigranți, aflată în plină maturitate, intrase în efervescența afirmării identității sale. După ce mai înainte, ridicase o mică biserică din lemn căreia i-au pus numele „Înălțarea Domnului”, a înaintat autorităților provinciale un memoriu prin care se reclama aprobarea înființării unei societăți numite „Église Roumaine Orthodoxe de Montréal”, memoriu sancționat cu „Bill”-ul parlamentului provinciei Quebec din 1914.

În 1918, comunitatea a ridicat o biserică mai spațioasă și, fiindcă vechea bisericuță încă exista, pe lângă apelativul oficial, i-au dat numele ecleziastic „Buna Vestire”.

Spre a se putea manifesta în tradițiile din care s-a desprins, Comitetul Parohial, în anul 1928, a ridicat alături de Biserică o clădire socială numită Casa Română, cu locuință pentru preot și o așa zisă „Church Hall”, în care se țineau atât întrunirile legate de activitățile religioase cât și întâlnirile tinerilor de sâmbătă seara urmate de jocuri traditionale românești.

În 1945, după intrarea României sub protectorat sovietic, s-a declanșat al doilea mare val de emigranți, dar, de data aceasta, românii își părăseau țara nu din cauze economice, ci fugeau de teroarea dezlănțuită de comuniștii victorioși.

Între 1946 și 1950, noii emigranți în America de Nord - majoritatea

intelectuali - își fac apariția în toate vechile comunități românești, dându-le o orientare opusă regimului comunist din România.

Tot în 1947, Episcopia Ortodoxă Română a Americii refuzase un episcop numit de Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, iar în 1952, își alege un nou episcop în locul episcopului Policarp, reținut ostatic în țară, rupând astfel definitiv relațiile ecleziastice cu Bucureștiul.

Comunitatea română din Montreal mărindu-se, în anul 1969, Comitetul Parohial al Bisericii Române Ortodoxe Buna Vestire, ca urmare a unui defect de construcție al vechii biserici, a demarat din inițiativa părintelui Petre Popescu ridicarea actualului complex, din care Biserica va fi pusa în funcțiune în 1972, iar Casa Parohială și Casa Socială, întitulată după vechea denumire și Casa Română, au fost puse în funcțiune în anul 1981.

Patriarhia Română, pierzând Episcopia Ortodoxă Română a Americii, în 1947, întemeiază o nouă episcopie pe continentul american denumită „Episcopia Ortodoxă Română a Statelor Unite și Canadei”, ctitorind biserici paralele în toate marile orașe ale Americii de Nord. Drept urmare, la Montreal, se va înființa în anul 1973 a doua biserică, creând in jurul ei un nou grup comunitar român, stârnind în acelaș timp antagonismul politic între cele două grupuri comunitare. În vremea aceea, evenimentele din țară se reflectau în politica comunitară din străinătate, influențând relațiile dintre oameni.

Din 1990 până în 1997, activitățile culturale care aveau loc în sala socială a Bisericii Buna Vestire (Casa Română), nu erau reflectate în presa scrisă. Unicul ziar care apăruse atunci în comunitate nu dădea acestor evenimente nicio atenție. Antagonismul dintre comunități era prezent în orice manifestare, indiferent de natura ei. Acesta era contextul în care a apărut necesitatea editării unei reviste apolitice, dedicate prezentării și încurajării activităților socio-culturale în cadrul comunității.

Dar o revistă de cultură nu putea supraviețui din comercializarea produsului ei, fără o subvenție constantă și de lungă durată. Candela de Montreal nu putea fi o excepție. În afara granițelor României, biserica a rămas

instituția care reușește să-i unească pe imigranți, depășind disensiunile dintre ei și care poate să subvenționeze o publicație pe o lungă durată.

Condițiile de finanțare ale guvernului provincial nu puteau fi îndeplinite, fără renunțarea la obiectivul pentru care revista era concepută. Alternativa unde se putea apela a rămas biserica și, dintre bisericile montrealeze existente atunci, singura care avea vocația și puterea financiară s-o facă era Biserica Buna Vestire.

Părintele Petre Popescu, preotul paroh al Bisericii, cu bunăvoința Comitetului Parohial, subvenționa deja mai multe activități culturale ce se desfășurau la Casa Socială a Bisericii Buna Vestire…

În decembrie 1996, întâlnindu-l pe domnul Șerban Sturza care se angajase să realizeze redactarea tehnică, am adresat Comitetului Parohial al Bisericii Buna Vestire propunere de a susține editarea unei asemenea reviste. Părintele Petre Popescu, entuziasmat, a susținut ideea din primul moment și chiar a propus pentru noua revistă apelativul de Candela după numele unui buletin parohial pe care dânsul îl scosese pentru Biserică mai mulți ani. În luna martie primul număr al revistei Candela, editat pe patru pagini, a văzut lumina tiparului. Dar ca revista să intre în Biblioteca Națională Federală, în Biblioteca Națională Provincială și să obțină dreptul de a obține donații de finanțare, a fost necesară înregistrarea ei ca societate non profit cu titlul de „Candela de Montreal”.

De-a lungul celor 15 ani, donațiile Biserici Buna Vestire au fost secondate de donațiile unor personalități din comunitate, care cred în rolul cultural comunitar al revistei: domnul profesor universitar emerit dr. Sorin Sonea, domnul Alexandru Popescu și domnul profesor universitar emerit dr. Wladimir Paschievici, și chiar de unii colaboratori și mulți alții, cărora redacția revistei le mulțumește cu această ocazie.

După prăbușirea comunismului și, mai ales, după evenimentele din Piața Universității, mineriada din 1992, comunitățile românești din America de Nord se măresc cu emigranți economici, apolitici, care integrați în vechile comunități românești au contribuit la diminuarea vechiulor disensiuni


politice dintre grupurile comunitare. Azi numărul bisericilor românești și implicit al grupurilor comunitare, în regiunea marelui Montreal este de 13.

Inițial, Candela de Montreal a fost concepută ca un buletin de informații al comunității, vizând integrarea noilor imigranți.

Concomitent cu evoluția comunității românești, pe parcursul celor cincisprezece ani de existență, de la un număr la altul, revista a evoluat atât în conținut cât și în calitatea și numărul articolelor, devenind o prestigioasă publicație de literatură și cultură generală, care se adresează tuturor canadienilor de origine română.

Într-o comunitate divizată, cu unele mijloace de imformare partizane, prelucrarea și vehicularea informației constructive capătă o importanță cu totul deosebită.

De la primele apariții, revista Candela de Montreal, pe lângă îmbogățirea conținutului, a urmărit organizarea si îmbunătățirea formei estetice. Printr-o colaborare strânsă cu dl. Radu Deca, un inginer cu talent în arta grafică, prezentarea estetică a revistei s-a ameliorat de la un număr la altul.

Prin procurarea de aparatură electronică, din banii proprii ai redactorilor, dar întreținută cu subvenții de la Biserica „Buna Vestire”, începând cu anul 2002, s-a introdus în revistă fotografia, care pe parcursul anilor i-a dat publicatiei un aspect îmbunătățit.

Cooptarea din ultimii ani în redacție a domnului Teodor Curpaș, apoi la ultimile apariții, cooptarea doamnei Ortansa Tudor și a doamnei Angela Faina a dat revistei Candela de Montreal un nou impuls în îmbunătățirea esteticii și într-o prezentare mai sistematică a conținutului articolelor, deja bogat tematic, ridicând-o la deosebitul aspect actual.

De-a lungul celor 15 ani, pe primele pagini ale revistei s-a publicat un eseu cu temă religioasă, tradiție inaugurată de regretatul părinte Petre Popescu și dusă mai departe de părintele Liviu Alexandrescu, actualul preot paroh al Bisericii Române Ortodoxe „Buna Vestire”.

În primii cinci ani (1997-2001), principalul obiectiv al revistei a fost integrarea noilor imigranți în tradiția și cultura comunitară românească a contextului canadian și ca urmare, revista a publicat cu precădere articole din istoria comunității, despre

evenimentele religioase și culturale locale,.

În următorii cinci ani (2002 - 2006), comunitatea română mărindu-se vizibil, a crescut și numărul iubitorilor de cultură și al scriitorilor dornici de colaborare. Pentru a răspunde cerințelor unui număr cât mai mare de cititori, temele abordate au fost diversificate. Subiectele predominante au rămas însă cele religioase, istorice, proză și poezie originale, recenzia cărților noi scrise de poeți și scriitori canadieni de origine română.

În ultimii cinci ani (2007 - 2011), revista a ajuns la maturitate. Astăzi, Candela de Montreal este un nume cunoscut atât în Canada cât și în România. Conținutul și calitatea articolelor selecționate, estetica revistei au atins nivelul profesional.

Majoritatea scriitorilor și poeților colaboratori ai revistei sunt canadieni de origine română din Montreal, Toronto, Kitchener și Vancouver. S-au realizat și punți cu literatura și cultura din România, prin câțiva colaboratori de înalta cultură și talent literar.

.Cele mai multe articole publicate în edițiile din ultimii ani sunt proză și poezie originale, recenzii la cărțile scrise cu preponderență de scriitori canadieni de origine română, prezentări de personalități care au marcat istoria si cultura țării de origine României sau Canadei, oameni de cultură, scriitori, poeți, pictori etc.

Subliniem faptul ca longevitatea revistei se datoreaza consecvenței suportului financiar dar și fidelității colaborarii a redactorului tehnic

După publicarea primelor două numere ale revistei, dl. Șerban Sturza a părăsit definitiv Canada. Șansa a făcut să-l întâlnesc pe actualul tehnoredactor, Marius Neaga, care a asigurat benevol punerea în pagină în toți acești 15 ani de editare a Candelei de Montreal, caruia ii aducem multumiri speciale.

Un aspect deosebit în evoluția ascendentă a revistei l-a adus colaborarea prestigioșilor scriitori canadieni, Florin Oncescu, care a publicat în Candela de Montreal începând din al treilea an, timp de 11 ani, fără întrerupere, a colaboratorilor George Filip, Sandu Alexandru, Miruna Tarcău, Mircea Gheorghe, Paul Dăncescu, Wladimir Paskievici, Dumitru Ichim, Doina Hanganu, Teodor Curpaș, Corina Luca, Mariana Gheorghe, Elena Buica și de curând, poetele consacrate Melania Rusu Caragiu și Lia Ruse.

Cooptarea poetului George Filip, în ultimii ani ca secretar de redacție, a facilitat colaborarea la revista Candela de Montreal a câtorva talentați scriitori și poeți din România. Dintre aceștia de-a lungul anilor unii au plecat alții au venit. Azi cronicele, poeziile, noutățile literaturii române prezentate de fidelii, Daniela Gîfu, Daniela Voiculescu, Elena Olariu, Liana Maria Cristian, Iuliana Onofrei, Gheorghe. Puiu Răducanu și micuța poetă Ana Maria Gîbu (care a debutat în Candelei de Montreal, prin poetul George Filip, de la vârsta de 11 ani, ) sunt așteptate cu interes de cititorii canadieni.

Revista Candela de Montreal are o colaborare prețioasă cu Asociația Scriitorilor Canadieni de origine Română, organizând împreună, de câte ori se ivește ocazia, lansări de cărți publicate de scriitori și chiar unele evenimente culturale din comunitate.

Articolele de cultură care stârnesc curiozitatea căutării, care promovează pacea, armonia și zidirea comunității românești vor găsi întotdeauna spațiu necesar publicării în Candela de Montreal.

Date statistice ale numerelor publicate

până în prezent. 1- Numărul revistelor publicate în cei 15 ani

este de 85; 2- Numărul colaboratorilor publicați în revistă

în cei 15 ani ajunge la 340; 3- numărul total al articolelor publicate în

revistă în cei 15 ani se apropie de 1650. Principalele teme tratate în articolele

publicate de revistă în cei 15 ani sunt: 1- literatură - 756 articole; din care: literatura

în sensul larg - 286 articole; proză - 185 articole; poezia - 285 articole.

2- religie - 181 articole. 3- istoria comunității - 136 articole; 4- activități comunitare - 97 articole. 5- eseuri - 95 articole. 6- istorie generală - 79; 7- cronici de artă și spectacole - 56 articole;

etc. Principalii colaboratori ai revistei care pe parcursul celor 15 ani au scris cele mai

multe articole sunt: 1- Victor Roșca - 151 articole; 2- George Filip - 128 articole; 3- Părintele Petre Popescu - 53 articole; 3- Ion Banu - 45 articole; 4- Paul Dăncescu - 44 articole; 5- prof Wladimir Paskievici - 39 articole; 6- Doina Hanganu - 38 articole; 7- Florin Oncescu - 36 articole; 8- Sandu Alexandru - 36 articole; etc.


Din activitatiile Scolii Duminicale a Bisericii

"Buna Vestire"

Activitatea Şcolii Duminicale a fost din

nou reluată începând cu data de 15 ianuarie 2012. Cursurile sunt ținute în fiecare duminică de la ora 11:00 până la ora 12:00 în Clădirea Socială "Pr. Petre Popescu". Acest program este oferit în mod gratuit de Biserica „Buna Vestire”, cu scopul de a transmite învățătura dreaptă a Mântuitorului Iisus Hristos în contextul tradițiilor noastre românești, contribuind prin această deosebită lucrare, la consolidarea identităţii spirituale şi culturale a comunităţii româneşti din Montreal.

Lecțiile tratează subiecte ca : Rugăciunea, Sfânta Împărtășanie, Biblia, Botezul, Semnul Crucii, Icoanele, Lumânările, Sfinții și alte teme asemănătoare. Pe parcursul anului școlar, copiii sunt familiarizați cu semnificația zilelor de sărbătoare, ca de exemplu: Crăciunul, Paștele, Floriile, Sărbătoarea Sfintei Cruci, Buna Vestire și Pogorârea Duhului Sfânt.

Este cunoscut faptul că deprinderile bune formate în copilărie rămân de multe ori valabile pentru întreaga viață.

Sfânta Scriptură, aducându-ne în atenție o parabolă a Mântuitorului Iisus Hristos, spune: „oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi le îndeplineşte asemăna-se-va bărbatului înţelept care a clădit casa lui pe stâncă, a căzut ploaia, au venit râurile mari, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea n-a căzut, fiindcă era întemeiată pe stâncă. Iar oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi nu le îndeplineşte, asemăna-se-va bărbatului nechibzuit care şi-a clădit casa pe nisip. Şi a căzut ploaia şi au venit râurile mari şi au suflat vânturile şi au izbit casa aceea, şi a căzut. Şi căderea ei a fost mare”.

Clădirea unei case, înseamnă formarea unor principii de viață sănătoase, iar principiile sănătoase odată zidite în stâncă, adică pe o temelie durabilă, nu pot fi zdruncinate atât de ușor. Iată de ce educația religioasă este o necesitate pentru a crește o generație de oameni sănătoasă moral.

În fiecare zi trebuie să ne gândim că sămânța, pe care o sădim în sufletele copiilor, trebuie să încolțească pentru a deveni mai buni, mai iubitori față de Dumnezeu și față de aproapele lor. Trupul trăiește cu hrană trupească, pe când sufletul „cu orice cuvânt ce iese din gura lui Dumnezeu” (Deut. 8,3; Lc.4,4; Mt. 4,4).

Suntem creștini, prin integrarea noastră

intr-o tradiție și apoi prin Sfântul Botez, dar devenim creștini prin conduite învățate zi de zi. Cu cât elevul este pus să facă un lucru practic, cu atâta sporeşte atenţia lui faţă de ceea ce predă cadrul didactic. Astfel, desenele care însoțesc fiecare lecție pot fi colorate. Lecția și desenul sunt pe aceeași foaie, în așa fel încât sunt ușor de luat acasă. Învățarea și repetarea rugăciunilor „Tatăl nostru”, „Înger Îngerașul meu”, „Cuvine-se cu adevărat” duc la formarea unor obișnuințe zilnice atât de necesare unui bun creștin.

Utilizarea imaginilor audio-vizuale

(filme documentare, desene animate) oferă elevilor prilejul de a înțelege mai bine viața și învățătura Mântuitorului Iisus Hristos, de a practica limba română în cadrul discuțiilor de grup, de a socializa și, nu în ultimul rând, de a crea noi prietenii.

De aceea, Biserica „Buna Vestire”, vă îndeamnă stăruitor să încurajați copiii dumneavoastră să se alăture acestui program, în fiecare duminică de la ora 11:00 până la ora 12:00 în Clădirea Sociala „Pr. Petre Popescu”.

Vă mulțumim și vă așteptăm cu drag!

Text redactat de

Crinela Cojocariu

Serbarea Pomului de Crăciun


Maica-Fecioară – II Mrd. Iuliana Onofrei

Care cuvânt oare va putea descrie frumu-

seţea strălucirii Tale, Maică a lui Dumnezeu Preacurată Fecioară? Căci nu este cu putinţă

a exprima darurile tale prin cuvinte sau cu-getări. Toate covârşesc şi minte şi cuvânt.

Căci tu eşti binecuvântat sălaş al tuturor ha-rurilor şi plinirea a toată frumuseţea şi bună-tatea, boltă însufleţită a virtuţii şi a bunătăţii,

ca una care singură între toţi te-ai învrednicit, de toate harurile Duhului Sfânt(…)”

1

a) Fecioria înainte de naştere

(ante partum).

Fecioria Maicii Domnului este afirmată în Noul Testament, de aceea se poate înţelege prin credinţă. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că ”iudeii privesc cu dezgust frumuseţea fecioriei şi nu e de mirare odată ce n-au cinstit nici pe Hristos, născut din Fecioara 1. Acest adevăr este mai mult decât limpede afirmat în Matei 1 şi Luca 1.2 Prin naştere feciorelnică înţelegem apariţia unei discontinuităţi în cursul natural al vieţii omeneşti, o încetare a propagării răului pe cale ereditară. Natura umană a Maicii Domnului depăşeşte în calitate obişnuitul, căci rămâne Fecioară şi în zămislire şi în naştere.3

Care ar fi argumentul ontologic al

acestui adevăr? 1. Hristos este Fiul lui Dumnezeu în

sensul cel mai deplin al termenului. El este

ca atare acela că Maica Domnului potrivit tezei post partum şi-a păstrat fecioria după naşterea Fiului originea în naşterea sa din eternitate, act etern al Tatălui. Dacă se neagă zămislirea feciorelnică a lui Hristos din Maria, se admite intervenţia unui tată pământean în naşterea sa în trup. Oare poate fi tatăl celei de-a Doua Persoane a Sfintei Treimi un tată pământean?

A o admite înseamnă a refuza acceptarea originii divine a lui Hristos,

cum a făcut-o altădată Nestorie, şi a afirmat că în Hristos, alături de persoana Fiului lui Dumnezeu, se află persoana omului, născută din om. Prin urmare, ar exista un christogennetes alături de o christotokos.

2. La aceasta se poate adăuga alt

argument care rezultă din felul în care Noul Testament concepe mântuirea în Hristos. Cuvântul divin, care s-a făcut om fără a înceta a fi Dumnezeu, a reluat, cum au arătat Iustin, Irineu, planul lui Dumnezeu pus în cumpănă prin căderea vechiului Adam.

El a devenit Noul Adam. Am văzut mai sus că a fost ajutat în aceasta de Maria, care a acţionat ca noua Evă. Ca nou Adam, Hristos a devenit conducătorul noii omeniri şi în Sfântul Duh, el a stabilit în lume, o nouă genealogie. Prin această nouă genealogie, adevăratul Fiu al lui Dumnezeu îi leagă pe oameni direct de Dumnezeu dăruindu-l ca Tată tuturor celor care se vor naşte din Duh. A presupune că între Hristos şi Tatăl său, care este în ceruri există un tată omenesc înseamnă a distruge întreg mesajul evanghelic. Acesta este sensul cuvintelor Apostolului neamurilor: „Fie Pavel, fie Apollo, fie Chefa, fie lumea, fie viaţa, fie moartea, fie cele de faţă, fie cele viitoare, toate sunt ale voastre. Iar voi sunteţi ai lui Hristos, iar Hristos al lui Dumnezeu”. ( 1 Cor. 3:22-23).

Trebuie să conchidem că afirmarea

zămislirii din fecioară a lui Iisus Hristos îşi are locul în Evanghelia mântuirii, nu numai pentru că este înscrisă în litera cărţilor sfinte, ci pentru că se află în miezul vestirii care ne spune că Fiul lui Dumnezeu, care a murit şi a înviat, a dat putere celor ce cred în numele lui pentru a deveni fiii lui Dumnezeu, iar aceştia nu s-au născut, nici din sânge, nici din trup, nici din voinţă omenească, ci din Dumnezeu. ( Ioan 1: 12-13).4

Sfântul Andrei Criteanul care a fost contemporan cu Sfântul Gherman al Constantinopolului şi cu Sfântul Ioan Damaschin, mărturiseşte cu tărie curăţia şi sfinţenia Maicii Domnului, dar nicidecum în sensul „unei imaculate concepţii”a ei.5

Cu dreptate a fost ca dreptul Ioachim şi soţia lui Ana, călăuziţi de dumnezeiescul gând să o dobândească pe

fiica lor ca rod al rugăciunilor, (. . . ) pe Împărăteasa lumii şi pârga curăţiei, a cărei naştere o prăznuim astăzi ; îi cinstim şi îmbrăcămintea cu care a fost înfăşată şi o primim ca pe Izvorâtoarea vieţii noastre6. Doctrina ortodoxă admite că Fecioara Maria a fost curăţită de păcatul strămoşesc înainte de conceperea Fiului său ca om în ea. Este un adevăr formulat de Sfântul Ioan Damaschin7. Eu nu cred acest lucru! Cred numai ceea ce se spune la „Înţelepciunea lui Solomon”, că „Înţelepciunea lui Dumnezeu a zidit Sieşi casă şi a întărit-o pe şapte stâlpi”. Adică Fiul, în calitatea Lui de Creator a toate, când a fost vorba de venirea pe lume a viitoarei Sale mame, a intervenit într-un mod deosebit făcând din ea „o construcţie specială”(aşa cum îi trebuia) şi a întărit-o pe „şapte stâlpi”( cred că este vorba de cele şapte daruri principale al Duhului Sfânt-în care se cuprind toate celelalte-fără să ne gândim la exceptarea păcatului original, care era legat ontologic (fiinţial) de întreaga spiţă umană8. Vom reda în cele ce urmează explicaţiile redate de Î. P. S Mitropolit Tit Simedrea la imaculata concepţie”. Deci încă o dată : eu nu cred că zămislirea Fiului şi curăţirea de păcatul original au constituit două momente separate. ” 9

Înainte de concepţie ea nu a fost lipsită de păcatul strămoşesc. Fecioara, ca şi ceilalţi oameni, a fost supusă păcatului strămoşesc. Mitrofan Kristoupoulos spune că dacă Fecioara ar fi fost fără păcat, ea ar fi fost şi Mântuitorul nostru. Dar, după cum vedem din cântarea Fecioarei ( Luca 1, 46-47), de la Buna Vestire, ea numeşte pe Hristos „Mântuitorul meu”, ceea ce înseamnă că ea a fost izbăvită de păcatul originar de Fiul său. Pe de altă parte, zămislirea Cuvântului ei prin Sfântul Duh ( Luca 1, 35), care s-a făcut începând cu consimţământul ei liber la Bunavestire.

Am spus acest lucru mai înainte. Deci, iarăşi sunt confirmat că cele două acte s-au întâmplat concomitent, în clipa când ea, acceptând vestirea îngerului prin :”fie. . . ” şi îngerul, văzându-şi misiunea îndeplinită a şi plecat de la dânsa.


b) Fecioria in partu ( în timpul naşterii).

Însă în realitate, este mult mai mult de atât: Fecioria Mariei este o dovadă a venirii lui Dumnezeu în lume; înţelegând taina fecioriei Mariei, ne apropiem de taina Întrupării lui Dumnezeu”; se întrupează din ea; din ea îşi ia trupul ( Gal, 4, 4).

Acesta este primul motiv şi cauză a fecioriei - întruparea lui Dumnezeu. Fecioria înseamnă o negrăită delicateţe. Calitatea de mamă, aduce femeii o altă delicateţe, dar desfiinţează pe cea dinainte.

Încă din Vechiul Testament există mărturia unei incompatibilităţi între apropierea de Dumnezeu şi legăturile trupeşti: după arătarea lui Dumnezeu din muntele Sinai, Moise încetează a mai avea legături trupeşti cu soţia sa Semfora ( Deut, 5, 30-31), aceasta pentru că Dumnezeu i-a vorbit lui „faţă către faţă”( Num 12, 8), iar Ieremia renunţă la căsătorie pentru misiunea de profet ( Ier. 16, 1-9).

Dar între părinţii apuseni din secolul al IV-lea, pentru care comuniunea cu creştinătatea răsăriteană a avut o semnificaţie specială un loc aparte îl ocupă Sfântul Ambrozie al Milanului (339-397) a cărui gândire teologică atât de echilibrată a rodit din întâlnirea simţului pastoral şi moral specific spiritului latin creştin, cu frumuseţea şi profunzimile teologiei răsăritene.

În operele lui se regăsesc elementele unei întregi teologii referitoare la Maica Domnului. Ceea ce se observă constant în operele sale este profunda admiraţie pentru viaţa ei feciorelnică, o viaţă dăruită lui Dumnezeu. Interesul acestui autor pentru Maica Domnului este legat îndeosebi de interesul pentru o viaţă deosebită, curată. Cu siguranţă, în această latură a învăţăturii sale se află influenţa Sfinţilor Părinţi răsăriteni pe care i-a studiat în amănunt. Tratatele despre feciorie menţionate ulterior conţin numeroase referiri la această viaţă înaltă, în feciorie pe care omul este dator să o caute şi s-o ducă aşa cum Fecioara Maria a dus aici pe pământ.10 În lumea asta unde totul este supus-prin moarte-descompunerii, a apărut o făptură nouă care nu a cunoscut stricăciunea, întrucât, deşi născută asemenea nouă, şi-a biruit propria natură căzută în care s-a născut. Proorocul Isaia a prevestit minunea prin cuvintele:

„Scutură-te de pulbere, scoală-te Ierusalim robit, dezleagă funiile de la

grumazul tău, robită fiică a Sionului (Is. 2, 1-4). Drept fiind Dumnezeu nu i-a dăruit de la naştere o natură privilegiată, scutită de urmările păcatului strămoşesc, numai pentru că El o voieşte. După cum, în dreptatea Sa, a respectat voinţa omului în paradis, chiar când acesta a căzut tot aşa o respectă în continuare, nu părtineşte pe nimeni.

Dogma imaculatei concepţii nu a fost apărată nici de Sfântul Augustin şi nu este mărturisită în nici un fel de Scriptură şi de Tradiţie.11

Scriindu-i surorii sale Marcelina care-şi consacrase viaţa ascezei şi curăţiei, el aminteşte de Fecioara Maria, Maica Domnului, pe care trebuie s-o ia de model:

„ Primul lucru pe care trebuie să-l înveţi este înălţimea deosebită a învăţătorului. Dar cine poate fi mai nobil decât Maica Domnului? Cine poate fi mai frumoasă decât ea, pe care Cel Atotfrumos a ales-o? Cine este mai curată decât ea, împodobită cu toate virtuţile? Ea a fost Fecioară nu doar în trupul ei, ci şi în minte şi niciodată sinceritatea ei nu s-a amestecat cu îndoiala. ”12

„Femeia aceasta este chipul fecioriei. Atât de multe daruri a avut Maica Domnului (Maria), încât viaţa ei a fost un exemplu pentru toţi”.

Astfel datorită lui Ambrozie, tema fecioriei in partu a Mariei nu mai pare abstractă, produsul unei imaginaţii evlavioase, ci se deosebeşte temeinic înrădăcinată atât în taina Întrupării, cât şi în cea a transformării eschatologice a lumii înnoite în Hristos şi în Duhul Sfânt.

Şi din acest punct de vedere în sprijinul fecioriei în timpul naşterii se pot aduce argumente din Sfânta Scriptură.

Sfântul Ambrozie se referă la proorocia lui Iezechiel 44, 2 pentru a susţine mai mult învăţătura despre curăţia desăvârşită a Maicii Domnului: „Această poartă este Maica Domnului, căci despre ea s-a scris că, Domnul va trece prin ea şi o va lăsa închisă după Naştere; pentru noi ea a zămislit şi a născut pe Domnul în lume”.

„ Ce Naştere după trup putea fi potrivită pentru Fiul lui Dumnezeu decât aceasta, prin care Preacuratul Fiu al lui Dumnezeu luând Trupul a păstrat neatinsă curăţia Naşterii?

”Cu siguranţă, semnul acestei dumnezeieşti lucrări stă în naşterea dintr-o Fecioară, nu dintr-o femeie oarecare.13 Starea Maicii Domnului este

o consecinţă a îndumnezeirii ei prin puterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Aceasta se vede şi din proorociile Vechiului Testament pe care le tâlcuieşte Sfântul Ambrozie: „Un aşa de mare şi nemaiîntâlnit lucru trebuia să fie proorocit pentru a fi crezut de toţi. Să nască o Fecioară este semnul unei dumnezeieşti taine şi nu a unui fapt omenesc. Căci aşa s-a spus: „Iată voi da vouă semn : „Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu” (Isaia 7, 14). Maria a citit aceste cuvinte şi a crezut că se vor împlini cu adevărat, dar nu putea cunoaşte cum se va petrece faptul acesta”.

Sfântul Ambrozie se referă şi la proorocia de la Iezechiel 44, 214 pentru a susţine mai mult învăţătura despre curăţia desăvârşită a Maicii Domnului: „Această poartă este Maica Domnului, căci despre ea s-a scris că „ Domnul va trece prin ea şi o va lăsa închisă” după naştere; pentru noi ea a zămislit şi a născut pe Domnul în lume. ”15

Denumirea de Pururea-Fecioară este întâlnită în scrierile părinţilor încă din prima jumătate a secolului IV. Expresia a fost folosită de Sfântul Petru al16

Alexandriei, dar intră în circulaţie prin Sfântul Atanasie17, Eusebiu al Cezareei18, Didim cel Orb19, Pahomie al Tebaidei20, Epifanie al Salaminei 21 sau Ioan Gură de Aur22 sunt doar câteva nume ale sfinţilor care vor regăsi în acest cuvânt calitatea Maicii Domnului de Pururea-Fecioară.

Este de apreciat, că marele teolog Origen care afirmă cu claritate credinţa lui în pururea fecioria Mariei, alături de care am putea aminti şi pe părinţii celui de-al doilea secol, Ignatie, Iustin şi Irineu care au puncte de vedere comune în această privinţă, doar că nu folosesc termenul de «αειπαρτενος».

Fecioria Maicii Domnului nu este doar o stare trupească sau o situaţie fizică. Mai înainte de toate este o stare morală, o atitudine spirituală. Aşa cum a făcut mai întâi lumina originară, care era răspândită peste tot, iar mai târziu a făcut discul soarelui, a adunat toată acea lumină şi a pus-o în el, tot aşa cu măreţiile pe care le-a împărţit mai întâi întregii Lui zidiri inteligibile şi sensibile, cereşti şi pământeşti, pe toate acestea adunându-le mai apoi le-a adunat, ca într-o vistierie în persoana Fecioarei, şi astfel a arătat-o pe ea Cosmos, înfrumuseţând ambele lumi, pe cea sensibilă adică şi pe cea inteligibilă aşa cum spune Grigorie al Tesalonicului.23 ”Că mi-a făcut mie mărire Cel puternic”; această spusă dovedeşte marea smerenie


a Născătoarei de Dumnezeu, căci zice că pentru aceasta mă vor ferici toate neamurile pentru că sunt vrednică a fi fericită, pentru că mi-a făcut mie mărire Dumnezeu, aşa cum interpretează Teofilact; pe de altă parte pentru că nu este posibil ca Dumnezeu să facă aceste minuni mai presus de fire, aşa cum interpretează Teofilact :”Şi pentru cazul în care, după anonimul Interpret, cineva nu ar fi crezut în lucrarea zămislirii sau că Fecioara a luat în pântece, adaugă realizarea prin puterea Celui care lucrează”24.

Pe lângă naşterea feciorelnică „αειπαρηενοσ” înseamnă şi o atitudine, un comportament, care exclude păcatul, plăcerile, egoismul sau rătăcirile inimii ori ale minţii. Se pune accent precis pe curăţia inimii, care este condiţia de a vedea pe Dumnezeu.25 Τrebuia aşadar, ca cea care va naşte pe „cel mai împodobit cu frumuseţea decât fii oamenilor”(Ps. 44:3) să fie şi ea tuturor întru toate neîntrecută şi să fie gătită din copilărie cu minunata frumuseţe, potrivită ei întru totul, încât din asemănarea arătată întru ea cu El, să fie recunoscut Fiu al Fiicei pururea Fecioarei şi orice ochi ar fi văzut-o să o mărturisească pe ea începutul după trup al Celui fără de tată.26

Căci cum şi ce raţiune ar avea ca Cel Ce ţine universul întreg numai prin cuvânt şi care ca Cel Ce ţine universul întreg numai prin cuvânt şi Care îl împodobeşte cu multe chipuri de frumuseţi, să nu transmită, dintotdeauna şi deplin, această putere creatoare de frumuseţe şi aceleia prin care Însuşi urma să o aibă după firea pe care a asumat-o şi de la care ştia că iarăşi o va primi în schimb mai târziu?

Sfântul Dionisie Areopagitul, la trei luni după ce s-a creştinat de către Apostolul Pavel, s-s-a învrednicit s-o vadă pe Maica Domnului aşa:”Mărturisesc înaintea lui Dumnnezeu, că îmi părea cu neputinţă ca cineva afară de Dumnezeu să fie atâta de plin de frumuseţe şi de dumnezeiască putere şi slavă şi dar! Nimeni din oameni nu poate să înţeleagă ceea ce am înţeles eu, când am văzut cu ochii mei pe cea mai frumoasă dintre toate femeile din lume şi mai înfrumuseţată decât toate puterile cereşti, pe Maica Domnului Dumnezeului nostru Iisus Hristos, şi mărturisesc înaintea oamenilor şi a lui Dumnezeu, care s-a născut dintr-însa că dacă nu aş fi cunoscut pe Dumnezeu şi luminata învăţătură, atunci aş fi socotit-

o pe Prea-Sfânta Fecioara Maria ca pe Însuşi Dumnezeu. ”

Sfântul Atanasie cel mare este deosebit de interesat în concepţia sa cu privire la pururea –fecioria Maicii Domnului.

El argumentează pururea-fecioria Maicii Domnului tocmai prin afirmarea maternităţii ei! Argumentul acesta paradoxal prin care naşterea arată sau ocroteşte fecioria Mariei este exprimat astfel:

„ Maria care a dat naştere lui Dumnezeu şi a rămas Fecioară până la moarte, ca să se arate model pentru toţi care vor urma.27

Apoi: „ Sfintele Scripturi ne învaţă că viaţa Fecioarei Maria, Maica lui Dumnezeu, este chipul desăvârşirii şi al unei vieţi îngereşti. ”28

Inspirându-se din Protoevanghelia lui Iacob, Sfântul Atanasie preamăreşte virtuţile Fecioarei Maria arătând-o model de vieţuire: „ Maria a fost fecioară curată şi îi plăcea să facă numai lucruri bune. . . Nu dorea să fie văzută de bărbat, ci chema pe Domnul în ajutor. . . A rămas mereu la casa ei ducând o viaţă aleasă. . . Dăruia cu multă dragoste celorlalţi din cele pe care le lucra cu mâinile sale. . . Ea se ruga lui Dumnezeu precum vorbesc două persoane, una cu cealaltă. . . Cuvântul ei era măsurat şi glasul coborât. . . Dorea să înainteze în virtuţi şi a făcut-o. . . Nu-i era frică de moarte. . . Dacă era supărată vreodată era numai pentru că, credea că nu a aflat drumul mântuirii. . . ”29

Într-un acatist adresat Maicii Domnului - acatistul Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, ne rugăm astfel: ”Bucură-Te, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, fiindcă pe Didim cel născut orb, pentru viaţa lui curată, pentru credinţa lui întru Tine l-ai vindecat şi de aceea mulţi evrei s-au botezat”.

Didim cel Orb, care s-a născut în Alexandria şi care în pofida handicapului său de vedere, a ajuns prin grija Sfântului Atanasie, conducător al şcolii catehetice de acolo, a cinstit-o în chip deosebit pe Fecioara Maria pe care a numit-o aşa cum scriam anterior „Pururea-Fecioară”30, dar şi «Τεοτοκοσ».

(va urma)

1. Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre Feciorie, în P. G. , t. 48, col. 533.

2. Alexis Kniazev-Maica Domnului în Biserica Ortodoxă, editura Humanitas, p. 97; 3. Pr. prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor

al lui Dumnezeu, Craiova 1987, p. 293-294; 4. Alexis Kniazev-Maica Domnului în Biserica Ortodoxă, editura Humanitas, p. 99.

5. Pr. Prof. Adrian Lucian Dinu ( Martin Jugie, Saint Andre de Crete et l’Immaculee Conception in” Echos d’ Orient”, nr. 13, p. 129-133; G. Grecu,

Doctrina marialis iuxta Andream Cretensem( sec. VII-VIII)( teza de doctorat) Propaganda Fide University, Roma, 1938; C. Conci, La mariologia di

S. Andrea di Creta ( teza de doctorat), Gregorian University, Roma, 1950, p. 391-398) 6. Sfântul Andrei Criteanul –Omilii III la Naştere, P.

G. , 9, 860 B-C; 7. Monahia Semfora Gafton- Maica Domnului în Biserica Ortodoxă, p. 110 ( V. Lochiţă 6 Ibidem p.

101) 8. Ibidem p. 110, note de Î. P. S Mitropolit Tit Simedrea;

9. Ibidem, p. 111 10. Pr. Prof. Adrian Lucian Dinu- Maica Domnului în teologia Sfinţilor Părinţi, editura Trinitas Iaşi,

2004, p. 138 11. Pr. Boris Răduleanu- Acatistul Bunei Vestiri Gânduri de rugăciune, mărturisire şi tâlcuire, p.

169-170( Hr. Andruţos, Simbolica, Craiova, 1955) 12. Pr. Prof. Adrian Lucian Dinu- Maica Domnului în teologia Sfinţilor Părinţi, Editura Trinitas Iasi,

2004, p. 138* (Sfăntul Ambrozie, De virginibus, 2, 7 P. I. , 16, 220) 13. Ibidem.

14. Sfânta Scriptură, editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994; „Şi mi-a zis Domnul:” Poarta aceasta va fi

închisă, nu se va deschide şi nici un om nu va intra pe ea, căci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea. De aceea va fi închisă. ”( Iezechiel 44, 2)

15. Pr Prof. Adrian Lucian Dinu- Maica Domnului în teologia Sfinţilor Părinţi, Editura Trinitas Iaşi, 2004* Sfântul Ambrozie, De virginibus, 2, 7, P. L

16, 22 16. Pr. Dr. Corneliu –Mihail Militaru- Învăţatura despre Maica Domnului până la sinodul de la Efes

perspectivă hristologică, Editura EMIA 2006 17. Ibidem* Sfântul Atanasie cel Mare, Omilii împotriva Arienilor 2, 70 în P. G. , t. 26, COL. 296

B şi idem Comentariu la Psalmi 84, 11 in P. G. , T. 27, Col 73;Idem Fragmente la Luca in P. G. , t. 27, col. 1393C

18. Ibidem* Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin, 4, 28, în P. G. , t. 20, col. 1177; Idem Lauda lui Constantin 17, in P. G. , t. 20, col.

1432C. 19. Ibidem* Didim cel Orb, Despre Sfânta Treime2, 27 în P. G. , t. 39, col. 404 C

20. Ibidem* Pahomie al Tebaidei, Excerpta et regula în P. G. , t. 40, col. 952D 21. Ibidem * Epifanie al Salaminei, Expunerea

Credinţei 21, în P. G. , t. 42, col. 825 Panarion 39, 10 în P. G. , t. 41, col. 676C 22. Ibidem* Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la

Evrei 4, 5 în P. G. , t. 63, col. 43. 23. Monah Teoclit Dionisiatul – Maica Domnului în teologia şi imnografia Sfinţilor Părinţi, editura

Bizantina, Bucureşti. 24. Monah Teoclit Dionisiatul – Maica Domnului în teologia şi imnografia Sfinţilor Părinţi, editura

Bizantine, Bucureşti 25. G. Florovsky, The Ever –Virgin Mother of God, Oxford, 1959, p 60-61.

26. Sfântul Grigorie Palama, Omilii III, editura Anastasia, 2004, p. 247. 27. Sfântul Atanasie cel Mare, Despre fecioare, 2,

P. G, 28, 256 (şi în „ Le Museon” 42, p. 244). 28. Ibidem; 29. Sfântul Atanasie cel Mare, Cuvânt despre

chipul Sfintei Fecioare Maria, P. G. , 28, 935. 30. Didim cel Orb, Despre Sfânta Treime 2, 4, P. G. , 39, 481C.


15 ianuarie - Aniversarea lui Mihai Eminescu

Eminescu

de Victor Tulbure

E muntele cu stele-n căpătâi!

E valul care s-a-nălţat şi nu e!

E soarele ce pleacă să apuie

Ca să răsară-n ceasul lui dintâi!

Si râul, ramul, buciumul şi plânsul,

Revolta dintre piatră şi amnar,

Şi viersul unui dulce grai amar

Se varsă-ntr-însul şi încep dintr-însul.

Şi-n aur viaţa de ni s-ar preface,

Noi fără el ce-am fi decât un ciot

În codrul unor freamăte sărace?

Când spunem Eminescu, spunem tot!

La marginea mării

(În memoria lui Eminescu)

de Mircea Micu

Te-am înălţat cu faţa către mare,

Să-ţi fie somnul blândă alinare,

Dar chipul tău frumos cioplit cu dalta

Nu-ncape-n apa zărilor-înalta.

De-aici, târziu, spui versul tău de seară

Şi vântul îi şopteşte peste ţară;

Şi codrii, treji, îşi înfioară creanga,

Izvoare râd, se tânguie talanga...

Şi marea-n jurul tău, clocotitoare,

Îţi cântă îmblânzită la picioare;

Şi pescăruşii-ţi vin – de ochi aproape –

Şi tu-i adormi cu focul de sub pleoape.

Iar noaptea, din statuie urcă în spaţii

Luceafărul spre-nalte constelaţii.

Lui Mihai Eminescu

de Victor Eftimiu

Şi floarea teiului e-n toi

Furtunile se potoliră…

Mai freamătă măiastra liră,

Mai cântă Eminescu-n noi.

Prelung ne-ajung şi ne străpung

Frânturi de simfonie gravă,

Ca din adâncuri de dumbravă

Ecoul cornului prelung.

A fost odată ca-n poveşti

Un trubadur cu fruntea clară...

În înălţimea selenară,

Mihai, de unde ne priveşti?

Ce căi lactee ţi-au întins?

În ce noian de vâlvătaie,

Unde luceferi de-ntretaie,

Veghează ochiul tău nestins?

Iubiri, revolte, înălţări,

Turnate-n formă lapidară,

Melancolia lui amară

Le-a închinat acestei ţări...

Pe mâini subţiri şi buze reci

Să-şi cearnă toamna trandafirii...

Deschisă-i poarta nemuririi...

Prin arcul de lumină, treci!...

EMINESCU

de Grigore Vieru

La zidirea Soarelui, se ştie,.

Cerul a muncit o veşnicie,

Noi, muncind întocmai, ne-am ales cu,

Ne-am ales cu Domnul Eminescu.

Domnul cel de pasăre măiastră,

Domnul cel de nemurirea noastră -

Eminescu.

Suntem în cuvânt şi-n toate,

Floare de latinitate

Sub un cer cu stele sudice!

De avem sau nu dreptate,

Eminescu să ne judece.

Mi-l furară, Doamne, adineauri

Pe înaltul domn cu tot cu lauri.

Mă uscam de dor, în piept cu plânsul,

Nu ştiam că dor mi-era de dânsul,

Nu ştiam că doina mi-o furară

Cu străvechea şi frumoasa Ţară -

Eminescu.

Acum am şi eu pe lume parte:

Pot îmbrăţişa măiastra-ţi carte,

Ştiu că frate-mi eşti şi-mi eşti părinte,

Acum nimeni nu mă poate minte.

Bine ai venit în casa noastră,

Neamule, tu, floare mea albastră -

Eminescu.

Suntem în cuvânt şi-n toate

Floare de latinitate,

Sub un cer cu stele sudice!

De avem sau nu dreptate,

Eminescu să ne judece!

Mihai Eminescu în 1885 (sursa și datarea - Wiki.Ro)


15 ianuarie - Ziua Culturii Naționale

Cugetări de Mihai Eminescu :

Înălţimea artistica a unui popor nu se măsoară după numărul artiştilor,

ci după cunoscătorii şi protectorii Artei .

Maturitatea culturii publice, a spiritului unui popor se manifestă cu deosebire în limba sa.

Limba face pe scriitor, precum unealta bună face pe maestru.

Alegerea datei de 15 ianuarie drept Ziua Culturii Naţionale este o iniţiativă, venită cu câţiva ani în urmă, din partea Academiei Române. Ulterior, Senatul și Camera Deputaţilor au aprobat o lege în acest sens, promulgată de preşedintele ţării, pe 6 decembrie 2010. În acel an, „dat fiind timpul foarte scurt de la instituirea legii, Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional a permis instituţiilor să marcheze evenimentul prin iniţiative proprii, urmând ca de anul viitor să se stabilească o tematică generală, precum şi concursuri de proiecte la care să participe cât mai mulţi artişti şi oameni de cultură” - preciza comunicatul Ministerului Culturii. În continuare se precizează „ Astăzi, mai mult ca oricând, în diversitatea culturii europene, România trebuie să pună în valoare creaţia marilor săi clasici, a tuturor celor care au contribuit şi continuă să contribuie la expresia identităţii poporului român”.

De atunci, a mai trecut un an…

Departe de țară, comunitățile române de pe diferite meridiane ale Terrei: asociații culturale, presa etc. au pregătit – fiecare în felul său - această mare sărbătoare. Cei mai mulți cu dragoste și entuziasm, alții au uitat-o, neavând pe cineva care să le reamintească mândria cu care cândva, părăsind ţara, vroiau să-și păstreze identitatea etnică prin cultură.

La Montreal, Asociația Culturală Română, în cadrul întrunirilor sale săptămânale, a închinat o seară festivă Poetului, pe drept cuvânt „nepereche” al neamului românesc - Mihai

Eminescu, ivit pe pământul țării noastre de origine, în urmă cu 162 de ani. Rememorarea momentelor semnificative din viața Poetului, punctate de poezie, muzică, a fost prezentată de dna Elena Neacșu, la care s-a adăugat entuziasmul tânărului cercetător al străvechii vetre strămoșești, Marius Finca, „Eminescu și dacismul”. La întâlnire, membrii Clubului Age d'Or s-au întrecut în a-și demonstra prospețimea memo-riei şi talentul… Trecut-au anii ca norii lungi pe șesuri / Și niciodată n-0r să vină iară… Nostalgia stelară a Cătălinei – coloana infinită a aspirațiilor noastre: „În veci îl voi iubi și-n veci / Va rămânea departe.” In încheiere, prof. dr. Paul Dancescu, Președintele Asoci-ației Culturale Române, ne-a reamintit că această acțiune aniversară, închinată lui Mihai Eminescu are loc în cadrul Zilelor Culturii Naționale a României. Domnia Sa ne-a prezentat un comunicat, din partea Ambasadei Române în Canada, prin care suntem anunțați oficial că 15 ianuarie, ziua nașterii lui Mihai Eminescu este și Ziua Culturii Naționale. Am reținut un fragment din expunerea citită. „Mihai Eminescu, omul deplin al culturii române - aşa cum ni-l înfăţişează Constantin Noica - rămâne un reper incontestabil pentru reuşita de a îmbina efortul de recuperare a tradiţiei

cu necesara deschidere spre modernitate”…

Am părăsit atmosfera de sărbătoare și entuziasm românesc, inscrisă pe chipurile participanţilor, cu sufletul plin de sentimentul mândriei naţionale, şi mi-am amintit din nou de „vocaţia culturală” a neamului nostru… Chiar de propria-mi năzuinţă, formulată cândva, de a contribui cu modestele-mi posibilităţi la potenţarea multiculturalismului promovat cu înţelepciune în ţara de adopţie... O umbra de tristeţe m-a învăluit… Să fi fost unda de nostalgie că, aflându-ne departe de Ţară, nu facem decât foarte puţin pentru Ea comparativ cu ce Ea a făcut pentru noi, chiar si numai născându-ne pe meleagurile ei, în acel colţ mirific al Terrei care l-a „ivit” pe însuşi. ”Domnul cel de pasăre măiastră, / Domnul cel de nemurirea noastră - Eminescu” ? - „Frate-mi eşti şi-mi eşti părinte” nu poate spune decât acela ce se angajează prin Legământ să-i slujească idealurile, dovedind, până la sacrificiul suprem, că oriunde s-ar afla, este şi va rămâne român.

Flori legiu real izat de

Ortansa Tudor


Închinare la Eminescu George Filip

EMINESCU -15 ianuarie – 1850-

Motto:astăzi s-a născut cel de ne-ntrecut astru-al poeziei...

Doamne Mihai, te naşti-renaşti mereu. mileniul nostru este trist şi greu. efervescenţa e un act anost şi legea lumii nu-şi mai află rost. nu mai doinesc - fecioare - la izvor, s-a ofilit în grai cuvântul DOR, potecile prin codri s-au uscat, românii-n pribegie au plecat... pe-aici suntem departe de Carpaţi. din datini - nu ne-am vrut înstrăinaţi. fugim în stol spre flacăra Treimii şi am ajuns să îndrăgim străinii. zâmbeşte-ne MIHAI, e sărbătoare şi te serbăm în flame de ardoare; Tu stai golaş în gerul dur - sărmane, iar noi încotoşmăm mândre sumane. dar hai şi gustă, ţi-am adus colaci ca-n vremuri, precum oamenii săraci şi tot aşa - precum în vechii ani, ţi-am adus vin de pe la Botoşani. ...luceafăr blând, acei ce te-au tocmit, nu cel mai mândru loc ţi l-au găsit. statuia Ta putea să steie - pură, lâng-o biserică...pe bătătură. Mihai - birjari de ideologii te-au fost hulit cu noi, în pribegii şi iată, aşa trişti sărbătorim şi naşterea - poete, ţi-o slăvim. Bine-ai venit MIHAI - sărbătorim. din nou te vom minţi că te iubim, dar slava ta se suie-n zări albastre ţâşnind etern - din datinele noastre!

GLAS DE URSITOARE ai coborât, MIHAI, pe-acest pământ din cerul tău cu aştri şi cu stele. te-am aşteptat - cu graiul tău cel sfânt, să ne scrii limba-n blânde menestrele. doine aveam, balade, strigături şi lăutari, cu cobze şi cu naiuri. bărbaţii hâtri, cu cimilituri, ştiau să cânte ale noastre plaiuri dar nu aveam un astru, te-am dorit să dai grăirii noastre formă clară, poetul nostru drag - şi ai venit pe Ţară, cea mai sfântă primăvară.

prin staulul tău cald din Ipoteşti în scutec te-nfăşară muze bune care-au citit în aştri că tu eşti rapsodul nou al pildelor străbune. pădurea verde te-aştepta şi ea, Carpaţii falnici te chemau din zare. Tu, prunc frumos, aveai pe frunte-o stea ce te-a sortit să nu ai alinare.

ai pus, Mihai, în graiul nostru rost dar oameni hâzi te prigoneau prin soartă. maica-natură ţi-a fost adăpost şi-n veci - destinul ţi-a deschis o poartă. şi ne-a fost dat ca pruncul cel bălai, din acest Om de seminţie - teafăr, să cânte-n limba noastră un MIHAI şi-n poezia lumii - un LUCEAFĂR !

IZ DE EMINESCU de multişor prin timp n-am legănat, prin multe primăveri şi alte brume şi iată că-ntr-o zi am cugetat să îmi zidesc şi eu un rost prin lume. frate Mihai - şi iată: m-am nuntit. chiar bunul Dumnezeu ne-a pus cunună.

meseni şi lăutarii au venit purtând pe umeri falduri lungi de lună. ştiam că-ţi plac pădurile de-argint. în palma lor noi am săltat o nuntă. eram ca două flori de mărgărint, eu înspicat şi draga mea căruntă. eu te-am simţit c-ai fost printre meseni. ca bun român - aşa cum se cuvine. din patru zări s-au strâns samariteni s-asculte prea-cântările divine. în cinstea ta eu am rostit un vers. Luceafărul şi-a pus mândre veşminte şi a căzut în jos - din univers să stea la masă şi să ia aminte. MIHAI, tu niciodată n-ai nuntit şi n-ai postit în zilele de vineri, cu famenii mereu te-ai războit izbindu-te mereu de-ai noştri tineri. şi a fost tomnă, iarna cade iar, românii neaoşi sau din emigrare află de Ţară - veşti de prin ziar şi se închină celui ce ne are. luceafăr blând, astăzi sărbătorim că te-ai născut din veci spre pretutindeni. noi, în credinţa noastră te iubim şi te stropim cu izuri de armindeni.

LA TEIUL DOMNULUI MIHAI te salut, fratele meu - Mihai ! vreme buna îţi zic, dacă vrei dă-mi o frunză din tine şi-mi dai lacrima ta izvorâtă din Tei. te credeam mai înalt, mai frumos, cum te ştiu că prin vremuri erai; iasca îţi arde tulpina de jos. iartă-mi privirile, Doamne – Mihai ! umbra ta, umbra ta-naltă, subţire, cu-o palmă-n iarbă, cu-o rază-n sori, printre mirese te-nalţă mire şi n-ai cu cine să îţi măsori nici întristarea - frunte înaltă şi nici privirea : gânduri adânci. muza la tine pe umăr tresaltă când neodihna te strigă în stânci. Mihai, de când ai plecat dintre noi, Multe minuni am scris în uitare; Uneori am plecat la război, Rareori am sădit câte-o floare...


Doamne Mihai, să mă ierţi c-am venit; dulcele târg are toamnele bete. Ţi-am adus un ulcior şi-un colac rumenit; poate-ţi e foame, poate-ţi e sete... frate - Mihai, să mă ierţi, n-am ştiut că din lacrima vremii, ninsă de dor, grădinarii de timp lângă trup ţi-au crescut un tei mai tânăr, un pui-fecior. ...iată, se face târziu şi te las singur în marele cerului plai, cel fără-ntindere, cel fără glas. iartă-mi privirile, Doamne – Mihai !

LA UMBRA LUI MIHAI - în faţa Bisericii Sfântul Gheorghe -

WINDSOR - bun găsit din nou - frate MIHAI ! cum îţi e prin colţul tău de rai ce ţi l-au croit aici românii buni, unde n-avem datini - nici străbuni ? n-avem plaiuri, ca la Ipoteşti , dar tu poţi, din cer, să le sfinţeşti. păsările sfinte - migratoare, aduc şi-aici verile cu soare. unde ne sunt Dunărea, Carpaţii ? ne-am lăsat părinţii, casa, fraţii şi-n Canada asta…am mai scris, am găsit pământul cel promis.

n-avem Marea, dar românilor ne pulsează-n piept un singur dor: când ne băsmuieşte briza sării să dormim pe marginile Mării. în această ţară verde…verde, Dumnezeul nostru un ne pierde. şi-n ţărâna ei - dumnezeiască, altoim sămânţa românească. avem case mândre şi bogate. omul, care-i Om , ne este frate şi aşa - nuntind, sau de jelim, noi ne închinăm spre velerim, bun găsit din nou - frate MIHAI. ţi-am dat somn de veci pe-un colţ de rai unde n-avem datini, nici străbuni dar avem mari crezuri - de români !

Poezii de Veronica Micle

Sunt lăcrimioarele-nflorite...

Sunt lăcrimioarele-nflorite Şi când duios mă uit la ele La tine mă gândesc, iubite, Şi-mi amintesc vremile-acele

Când înflorite lăcrimioare Cu drag îmi trimeteai tu mie, Şi când era în orice floare Un semn de-amor, de bucurie.

Ah! florile atunce date N-a mai rămas nimic din ele – În vânt sunt toate spulberate, Simţirea ta, vremile-acele!

Pasăre cu pene albastre

Pasăre cu pene albastre, Martoră iubirii noastre, De-i sfârşi cântarea ta, N-asculta ce-mi spune mie,

Dragul meu, căci cine ştie Dacă mâni nu m-a uita.

Râule cu apă lină Şi curat ca o lumină, Cât ne vezi de fericiţi, Starea noastră n-o răsfrânge, Mâine poate noi vom plânge Şi-om fi veşnic despărţiţi.

Iar tu lună, dragă lună, Tu a nopţilor cunună, Să nu spui că ne-ai privit. Poate mâni a tale rază N-ar putea măcar să crează Că vreodată ne-am iubit.

Fugi

"Fugi", îţi zic, căci a mea minte Prevesteşte numai rău ; "Nu te du", şopteste-n taină Sufletul şi dorul meu.

Tu cunoşti câtă iubire Pentru tine eu păstrez, Şi-apoi cu cuvinte rele Cum mereu te depărtez ;

Şi nu ştii cui a te-ncrede Vorbelor ce ţi-am rostit, Sau iubirii făr' de margini Ce tu-n ochii-mi ai cetit.

Vai ! Şi eu nedumerită Mă muncesc cu mult mai mult Căci nu ştiu ce-a fi mai bine : Mintea, inima s-ascult ?

Unire a Principatelor Române - 24 ianuarie 1859

Ion Anton Datcu

Năzuinţele de Unire a Principatelor Române au apărut pentru prima oară la 27 martie 1848, când, în restaurantul Hotelului Petersburg, din Iaşi, Vasile

Alecsandri a citit o listă de revendicări faţă de autorităţi, la care a adăugat dorinţa de unire a Moldovei cu Ţara Românească. Acele solicitări au purtat numele de Revolta Poeţilor. La întrunire au fost prezenţi paşoptiştii Mihail Kogălniceanu, Alexandru Ioan Cuza, Alecu Russo, Costache Negri şi alţi tineri cu vârste cuprinse între 28 şi 31 de ani.

Au trecut zece ani de la acel eveniment. La mijlocul secolului al XIX-lea, atât în

Moldova, cât şi în Ţara Românească, se propagau cu îndârjire vechile certuri virulente între politicieni, referitor la cine, când şi cum să ocupe tronul de domnitor. Fiecare provincie naviga în derivă,

conflictele personale având o caracteristică tipic balcanică, cu instigări şi urzeli.

În Moldova, timp de doi ani şi jumătate, între 26 iunie 1856 şi 5 ianuarie 1859, provincia a fost condusă de caimacami, funcţie care însemna înlocuitor al domnitorului. În toamna anului 1859, căimăcămia era formată din Ion Alexandru Cantacuzino, Vasile Sturza şi Anastasie Panu. După multe propuneri şi controverse, la 5 ianuarie 1859, în funcţia de domnitor al Moldovei a fost ales colonelul Alexandru Ioan Cuza.

În Ţara Românească, tot o perioadă asemănătoare de provizorat, pe parcursul a doi ani şi jumătate, între 17 iulie 1856 şi 24


ianuarie 1859, Principatul Muntenia a fost condus de caimacami, ( interimari ), la fel ca în Moldova. În ultimele trei luni ale anului 1858, căimăcămia era formată din Emanoil Băleanu, Ioan Manu şi Ioan Alexandru Filipescu. După multe apostrofări în rândul deputaţilor de pe malul Dâmboviţei, s-a găsit soluţia salvatoare. În urma dezbaterilor furibunde, politicienii au hotărât să fie ales domnitor al Ţării Româneşti, acelaşi colonel Alexandru Ioan Cuza, care fusese înscăunat la Iaşi, cu câteva zile în urmă.

În programul pregătirii Unirii, nu se preciza ziua când va avea loc marele eveniment. Totul era în funcţie de când şi cum va sosi la Bucureşti voievodul moldovean, în lupta cu vitregiile naturii.

Pentru ca domnitorul să ajungă la Bucureşti, s-a organizat la Iaşi o coloană de opt sănii trase de cai, alai domnesc, însoţit de călăreţi înarmaţi. În dimineaţa zilei de 14 ianuarie s-a dat ordinul de plecare, pentru parcurgerea celor 409 km. acoperiţi cu zăpadă groasă. Toată suflarea a înotat prin nămeţi, până la Vaslui unde s-a făcut

primul popas. A doua zi, aproape de Bârlad, convoiul a fost înconjurat de o haită impresionantă de lupi. Vizitii, îngroziţi, l-au rugat pe domnitor să dea semnalul de întoarcere. Drept răspuns, Cuza le-a spus: Şi, dacă ne întoarcem, nu ne mai mănâncă lupii? Vreau să ajung, neapărat, în gura lupilor! Evident, formularea era metaforică, colonelul referindu-se la politicienii de la Bucureşti, care îl vor devora, şapte ani mai târziu.

După opt zile de mers anevoios pe drumurile troienite, cu popasuri la Tecuci, Focşani şi Buzău, caravana hibernală a ajuns la Bucureşti, în seara zilei de 22 ianuarie, fiind găzduită la Hanul lui Manuc. Edificiul grandios pentru acele vremuri, fusese construit cu 50 de ani în urmă. În dimineaţa zilei de 24 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza a fost prezentat întregului efectiv al Parlamentului. Deputaţii Ţării Româneşti l-au votat în unanimitate domnitor al Munteniei şi, implicit, al Principatelor Române Unite.

În acest fel a avut loc Unirea Principatelor Române, sub un singur

domnitor, Unire care a generat multe bucurii, dar şi mari convulsii. Unirea nu a fost presărată cu petale de trandafiri. Din contră, a fost sabotată cu îndârjire. Nu toţi intelectualii vremii erau adepţii lui, Hai să dam mână cu mână, cei cu inima română. A urmat o perioadă nu prea uşoară şi fericită, în care abundau duplicităţi imprevizibile, invidii cumplite şi ostilităţi crâncene. Cu toate că, Alexandru Ioan Cuza a preferat să conducă ţările surori româneşti de la Bucureşti, timp de trei ani, între 24 ianuarie 1859 şi 22 ianuarie 1862, şi-au desfăşurat activitatea simultană două guverne: Unul la Iaşi şi unul la Bucureşti. Un paralelism nejustificat, greu de coordonat.

După acea dată, domnitorul a hotărât să rămână un singur guvern, la Bucureşti. În săptămânile următoare a chemat de la Iaşi câţiva demnitari importanţi şi fideli, în frunte cu Mihail Kogălniceanu, fost coleg de facultate la Paris

Poezii Miruna Ocnărescu

3

DESTIN Ţi-ai fi lăsat şi umerii în stele Să porţi pricina naşterii primare Dar ai venit ca să te urci la ele, Spălat de un destin în lăcrimare. N-ai luat nimic din timpul care moare Copilăria ţi-a fugit prin vise. În pulberi, ca o păpădie-n soare, Seminţele-i mai cresc umbre ascunse. Nu ai cerut nici bătătură-aleasă Doar un popas vegheat de menestreli, Din anotimpuri ţi-ai ales mireasă Şi i-ai pictat sărutul cu cerneli. Ai fost în lumea asta o nălucă: Ochi pieptănaţi de degetele-ţi lungi. De dorul tău în cufăr se usucă Sărmanul timp cu tânguiri prelungi. Ţi-ai fi lăsat şi lacrima în stele În ploi venind să ne-ntâlneşti devale, Dar, ţi-am şoptit în roua dintre ele,

Rămâi!, nu te grăbi să mori agale. RUGĂ… Lasă-mă să-i fiu soră ierbii, Să mă nasc doar când îţi este dor, Să m-adulmece iarna cerbii Şi să-ţi spună de câte ori mor. Să înfloresc ca o ninsoare Uitată pe pervazul lumii, Şi poate, doar din întâmplare, Să mă topesc pe-obrajii Lunii. Când pasul tău bate-o secundă În ceara unei toamne, târziu, Să-şi scuture umbra fecundă Pe trupu-mi palid, rădăciniu. Lasă-mă…nu-mi scrie poeme, Îngerii vin pe-un colţ de apus, Răstoarnă ploi de foc, blesteme Tu să le-asculţi, să ştii că m-am dus.

PLEDOARIE Eu nu sunt una dintre cele Aplaudată-n lumi divine, Dar urc cu îngerii la stele Să-ţi spun că toamna nu mai vine. Sunt doar un număr într-o listă Ce nu mai vrea să se sfârşească, O floare pe-o tulpină tristă Ce a uitat ca să pălească. Când plouă, rănile-mi din buze

Se-agaţă cu agrafe-n vise Şi-n dimineţile obtuze Se vindecă cu flori promise. Eu nu sunt una dintre cele Pe care demiurgii, zeii, Le iau pe coasta lor la stele Lăsând în urmă epigeii, Dar urc cu îngerii la stele Am bube pe genunchii vieţii, Sunt frunza toamnei dintre ele Şi vin cu ploaia dimineţii.

VIN SĂRBĂTORILE Un înger păzitor mi-a spus Din cer vin sărbătorile Şi Moşu-n suflet s-a ascuns Să strângă-n sac colindele. Pe geamuri flori de rugă cresc Pe tâmple, lumânări de dor Ard pentr-o clipă, înfloresc Peste ninsorile ce mor. Mama deretică-n odăi Şi le botează-n lerui-ler Postind de lacrimi pentru-ai săi, Iar cei mai dragi postesc în cer. Alese stau la geam gutui Miroase-a vâsc în pragul meu. O lacrimă mi-agăţ în cui Să mi-o colinde Dumnezeu.


La ceas aniversar

Începem în acest număr prezentarea unor extrase (din motive de spațiu și mulțimea materialelor primite) din

mesajelor primite cu ocazia aniversării revistei noastre.

15 ANI DEJA! Wladimir Paskievici

„Cât de repede trece timpul ! Undeva, în bruma memoriei, parcă-l văd pe domnul Victor Rosca, în pragul porții Bisericii, distribuind enoriașilor ieșind la sfârșitul slujbei duminicale, primele numere ale unei reviste ce tocmai prinsese viață și pâlpâia timid, revista Candela.

Pe prima pagină, cum se cuvine, cuvântul Preotului. A doua pagină, anunturi din comunitatea parohială. (Acolo treceam anunțuri despre Mouvement de Solidarité Québec-Roumanie, pe vremea în care Dl dr. Sorin Sonea apoi eu eram președinții acestei organizații).

Pe celelalte pagini, știri despre activitățile din parohie in comunitate – școala românească, sărbători naționale sau evenimente deosebite – apoi multe poezii (ale lui George Filip și nu numai), impresii personale asupra vieții din emigrație și câteva articole de interes general pentru comunitate. O revistă repede răsfoită și repede pusă de o parte.

Trec anii. Apar articole mai „umplute”. Conținutul se îmbogățește: amintiri din călătorii exotice, recenzii de cărți, eseuri filozofice. Apar colaboratori regulați. Aspectul revistei se ameliorează. Revista se citește cu interes și unele numele se păstrează chiar.”

„Candela împlinește azi 15 ani. A devenit o revistă culturală, cu colaboratori regulați

– din Montreal, din Canada și chiar din România –, tratând teme variate sau publicând articole scrise de persoane cu talent. A apărut chiar o secție științifică… Azi, revista ni se pare indispensabilă și așteptăm cu nerăbdare apariția fiecărui număr.”

„Îmi permit deci să-i sugerez să deschidă o serie „Istora parohiei” în care să publice documente inedite din arhivele parohiei, de la începutul ei până în ziua de astăzi. Pentru că este bine să ne cunoaștem rădăcinile comunității de emigrați ce suntem. Mai ales în preajma aniversării de un secol de la înființarea Bisericii Buna Vestire.”

Gând la…aniversare Elena Olariu

„De aproape doi ani colaborator al revistei de literatură şi cultură generală CANDELA DE MONTREAL din Canada, sufletul meu se bucură nu numai să primească bimestrial revista bilingvă (română şi franceză) ci, eu însămi să am bucuria imensă de a publica în paginile acesteia. Şi nu oricum: graţie scriitorului canadian de origine română GEORGE FILIP care a acordat multă importanţă celor scrise de mine şi m-a făcut cunoscută dincolo, apoi scriitorului Victor Roşca, coordonatorul publicaţiei mai sus amintite.

Dacă la prima vedere este ceva fără importanță, pentru unii, onoarea aceasta este cu atât mai mare cu cât în paginile revistei publică oameni de valoare”.

Asociaţia Naţională „Cultul

Eroi lor” – fi liala judeţeană

Vâlcea

Asociaţia Naţională „Cultul Eroilor” – filiala judeţeană Vâlcea, urează revistei „Candela de Montreal” – publicaţie a românilor din Canada, la

împlinirea a 15 ani de activitate, viaţă lungă şi realizări frumoase pe calea pornită!

Un spaţiu cultural

românesc de prestigiu Elena Buică

Înainte de toate, Candela de Montreal e o bucurie a întâlnirii cu semenii noştri de-un neam, întâlnire în limba noastră strămoşească - o prelungire a lumii de acasă, dar şi promovarea culturii româneşti dincolo de hotarele ei. Aşadar, cum era firesc, Candela de Montreal a apărut din nevoia românilor-canadieni de a comunica şi a se informa. ...Candela de Montreal ne sugerează, prin însuşi titlul ei, că pe astfel de daruri lasă să cadă lumina şi să intre în voie în inimile cititorilor. ...

Candela de Montreal, aflată acum în strai de sărbătoare, e un dar minunat pe care ni-l face colectivul redacţional condus de domnul Victor Roşca, prin efortul căruia a şi luat fiinţă acum 15 ani, în 1997. Sunt mulţi, sunt puţini cei 15 ani? Ţinând cont că sosirea emigranţilor în Canada doar cu un geamantan la care s-a adăugat apoi efortul nu tocmai uşor pentru adaptare şi înfiriparea rostului pentru traiul zilnic, preocuparea pentru a da fiinţă unei reviste în limba română, atârnă cu mult mai greu decât în situaţiile unei vieţi trăită după regulile de viaţă cunoscute.

Pentru domnul Victor Roşca, înfiinţarea unei reviste la anii senectuţii - avea atunci 70 de ani - când alţii îşi aşternuseră un trai în linişte, fără niciun fel de bătaie de cap - a fost considerată ca o datorie de conştiinţă. Tot dumnealui semnează editorialul revistei cu vocaţia comunicării, aşa cum s-a reflectat şi în cele două cărţi scrise în ultimii ani "Moara lui Kalusek" şi "Experimentul Târgşor" publicate în renumita Editură Curtea Veche din Bucureşti. Pentru a da viaţă acestei reviste

a avut de înfruntat multe obstacole, asemenea multor publicaţii care nu aduc un profit la propriu, ci doar unul pe plan spiritual. ...

Curând, Candela de Montreal a devenit un nume respectabil pentru cititorii români din Canada, ca şi pentru mulţi din ţară sau de pretutindeni... Astăzi, revista ... este răspândită în bibliotecile naţionale ale Canadei, ale marilor oraşe universitare din România... un însemnat izvor de informaţie pentru cei care vor să reconstituie o epocă literară sau istoria celei mai vechi comunităţi române din Quebec. ...

Cu prilejul acestei zile aniversare, 15 martie, urez stimaţilor cititori, colaboratorilor, colectivului redacţional, distinsului redactor sef, fondator al acestei prestigioase reviste, domnul Victor Roşca mult succes în continuare, sănătate, fericire, realizări deosebite pe plan publicistic, cultural şi personal, alături de tradiţionala urare strămoşească de

La Mulţi Ani !

(publicat integral în revista Confluențe românești, la 4 martie a.c.)

desen de Radu Deca


Limba noastră cea română Grigore Vieru

(14 februarie 1935 - 16 ianuarie 2009)

Limba noastră cea română

Sărut vatra şi-al ei nume

Care veşnic ne adună,

Vatra ce-a născut pe lume

Limba noastră cea română.

Cânt a Patriei fiinţă

Şi-a ei rodnică ţărână

Ce-a născut în suferinţă


Pre pământ străvechi şi magic

Numai dânsa ni-i stăpână:

Limba neamului meu dacic,


În al limbilor tezaur

Pururea o să rămână

Limba doinelor de aur,


ÎN LIMBA TA

În aceeaşi limbă

Toata lumea plânge,

În aceeași limbă

Râde un pământ.

Ci doar în limba ta

Durerea poţi s-o mângâi,

Iar bucuria

S-o preschimbi în cânt.

În limba ta,

Ţi-e dor de mama,

Şi vinul e mai vin,

Şi prânzul e mai prânz.

Şi doar în limba ta

Poți râde singur,

Şi doar în limba ta

Te poți opri din plâns.

Iar când nu poţi

Nici plânge și nici râde,

Când nu poți mângâia

Şi nici cânta,

Cu-al tău pământ,

Cu cerul tău în faţă,

Tu taci atunce

Tot în limba ta.

Salvați-vă prin limbă

Lui Ion Hadârcă

S-au otrăvit pe văi izvoare

Şi mierea adunată-n floare,

S-a otrăvit barbar văzduhul…

De ce s-a otrăvit și duhul,

De ce și graiul?!

Sculaţi-vă, sculaţi-vă, sculaţi-vă

Din somnul cel de moarte!

Salvaţi-vă, salvaţi-vă, salvaţi-vă,

Prin limbă şi prin carte!

S-a otrăvit privighetoarea

Şi firul ploii şi ninsoarea.

S-a otrăvit barbar văzduhul


De ce și graiul?!





S-a otrăvit dulceaţa poamei

Și laptele din sânii mamei.

S-a otrăvit barbar văzduhul


De ce și graiul?!





ÎNTRE ORFEU ȘI HRISTOS

Pentru că a văzut, ochiul meu a murit.

Lacrima: piatra funerară

Pe mormântul ochiului meu.

În altă lume se va deschide

Ochiul meu, dând piatra la o parte.

Desen de Sabin Bălașa

„Avem convingerea că jalea noastră mocnită pe care o purtăm în piept de aproape două secole, dorul înstră-inării cântat pe ascuns ne permit să intrăm cu capul ridicat în graiul nostru român, căci anume jalea noastră şi dorul nostru trebuie să-i imprime limbii române de mâine nu numai o nouă sclipire şi o nouă vigoare, ci şi o nouă imunitate în faţa intemperiilor destinului ce va să vină.”

Constantin Tănase,

Tineretul Moldovei, 4 febr. 1990


Poeme Dumitru Ichim

GREIERUL DIN VATRA LUNII – Ultima scrisoare

Floricăi Bațu Ichim

Dacă acel greier prior nu ți-ar fi atras atenția că steaua de nuntă ți-a căzut în păr, poate că am fi mers încă împreună, mână în mână, până la munții tăcerilor albe care ne așteptau înveșmântați cu toate cerurile de sărbătoare !

Dar nu am mai ajuns, pentru că tu te-ai oprit și, fără ca să înțeleg de ce, i-ai vorbit pe limba lui greierească, arătând spre mine și spre munții care ieșiseră în fața timpului așteptându-ne.

„Ce ți-a zis, Flory, greierul din vatra lunii, de ai șovăit să-i răspunzi pe graiul nostru și-i făceai semn cu degetul la gură să nu mai spună la nimeni?” Dintr-o dată, privirile tale jucăuș s-au luminat: „Vrei să încerci și tu coroana? Zi: da!” Apoi mi-ai spus: „Ține creanga cuvintelor mele până mă voi întoarce de acolo.” - „Dar unde vrei să mergi fără de mine?” - am întrebat. „Nu spune la nimeni”, mi-a șoptit și în fața ei am văzut pasărea albastră, zburătoarea demultului, când cerul nu odrăslise niciun fel de alună de luceafăr, pasărea albastră care-și avea cuibul sub streașina de papură și stuf a Sfântului Arhanghel Gavriil.

M-am uitat la cuvintele ei, pentru prima dată atât de aproape, și am zâmbit. Erau aceleași. Ca niște boabe de rouă încremenite pe firul de mătănii. „Intr-o zi o să te învăț și pe tine cuvintele mele. Uite, acesta este „a” – începutul, alef și alfa, de aceea este verde ca ochiul de înger; iar acesta stânjeniu, ca perla de luceafăr ars de dor, este din casa și neamul lui „a fost”. Adeseori îl vezi, când coboară oile pe dungă de clopot că se odihnește pe prispa lui „odată”. Deasupra lui „odată” e scara ce duce în podul bunicilor, cu lacrele pline de cărți colorate și gutuie. Nu râde de „ca”. E un pisoi mic cu mustățile încă pline de laptele lunii, dar teme-te, dragul meu, de „niciodată”. Să nu cumva să stai sub el vreodată, pentru că umbra lui miroase a noapte și blestem. Noroc că mai există iarnă, că altfel toată lumea ar fi zăvorâtă sub umbra lui ca de frunză de nuc, umbră

de bahnă plină de stihiile blestemului verde. Dar nu te speria, dragul meu, pentru că „niciodată” nu poate să-ți facă nici un rău pentru că e pe aceeași ață cu „a” , iar „a” este prima literă din care Dumnezeu l-a zidit pe om.”

„Flory”, am zis, privind încă fascinat la rozariul cuvintelor tale, „înseamnă că: „a fost odată ca niciodată…”

Abia acum înțeleg stihul tău în care îți ascundeai cuvintele ca într-un castel de nucă.” „- Ti-am spus să nu vorbești, am auzit o voce de sus, niciodată despre cuvintele mele!” și în momentul acela, cuvintele s-au rupt de pe șirag și au început să se rostogolească precum bolovanii de pământ peste mine… niciodată nu fost odată… unde ești „a”?…. odată nu a fost niciodată… a fost niciodată odată… Şi tu erai parcă pe o punte și puntea era legată de două stele și parcă ai zis: „Lasă cuvintele și vino, vino, după mine. „A” este la mine și vom face un porumbar de cuvinte și vom înfia toate păsările și avem grâu fiert să le dăm de mâncare până vor crește de mărimea lui „aleluia”. Când am privit din nou, puntea dispăruse și greierul alb a tras perdeaua de la prima stea cu care se începe noaptea lui „A fost odată ca niciodată… ”

Început de trimestru

Nu fii îngrijorat, a trebuit să plec, chiar dacă timpul era-n frunzar sărac. Intr-o cămăruță rece, fiica de liliac tremurând ținea în mână un gherghef și un ac și era singură și plângea : ”Nu știu cum se scrie rădăcina și nici culorilor din icoană cum să le amestec lumina. Tare sunt singură și orfană!” Nu fii trist, o să viu, nu ai teamă; trebuie întâi să-i fiu mamă și-o să stau, să o-nvăț ca să scrie, măcar trimestrul acesta – liliachiu.

RUGĂCIUNEA MELCULUI

De-acum să nu mai râzi niciodată de melc, omule, plin de orgoliu! De când i-au îngropat nevasta, casa şi-a vopsit-o în doliu și la vecernii slujite de tei duce în spate toate-amintirile ei. Din când în când cu început de priveghi îngenunchează ca o literă din manuscrisele vechi și-aprinzând de la lună o rază, în poarta schitului de sub fragă

ridică amândouă mâinile către cer și se roagă. Rugăciunea lui curge peste amine: ”Doamne, ajut-o la drum și să-ajungă acasă cu bine!”

AZI NOAPTE IARBA TE-A VISAT

Drum de literă săracă te-a răpit după prisacă unde-i scris cu chihlimbar ziua morii-n calendar. Amăgire? Sărbătoare? Nunta-i toarsă pe ulcioare. După cerbul alb te-ai dus… De ce-ai ascultat de fus? Dacă-a fost, sau n-a fost, dacă… Zice-se că la prisacă, unde greieri rod din rază, noaptea iarba te visează.

PEISAJ BUCUREȘTEAN

Studenți - și tu și eu. Si tot în anu-ntâi era și Luna Mai. Te așteptam la Cimitirul Belu. Cum zăngănea de vesel, din bălămăli râzând până la stele, căruța ruginită de tramvai cu zdrăngănit liturgic în stație oprind ! Și eu te căutam la geam Ca-n noaptea sfântă un colind. Toamna prin parcul Cișmigiu, doar aur, iar eu te chinuiam cu Schopenhau‘r… Pe sens oprit intram în amintire și invers; ne fluiera ca dintr-o sticlă un polițai și Luna Mai întotdeauna haimana își scotea limba și-i cânta din nas, iar eu îl întrebam dacă exist. Sărmanul polițist și astăzi mai socoate amenzile nescrise ce-am tot primit de la

copaci și de-acel ceas din colț ce-a tot rămas mereu târziu și repetent în viață.

http://dumitruichim.files.wordpress.com/2011/09/pray831.jpg


Experimentul Târgșor sau despre vârstele inocente ale rezistenței politice

Cristina Eșianu

Regimul comunist din Romania, probabil unul dintre cele mai sadice și atroce pe care omenirea le-a cunoscut, a trimis la moarte mii de oameni, a ostracizat, a desființat, a ruinat mii de familii, iar aceste orori sunt menționate mai degrabă în paranteză, pentru că România nu pare să aibă o vocație reală a reconsiderării istoriei, ceea ce ar garanta o regenerare, măcar parțială, a ceea ce în practica socială curentă se numește actul de igienizare social.

Cartea lui Victor Roșca, Experimentul Târgșor, ar putea fi citită în același timp ca document și ficționalizare a istoriei de orice politolog (sau simplu cititor) care este interesat de ceea ce comunismul, în forma lui cea mai violentă, a invalidat pentru totdeauna în mentalul românesc din a doua jumătate a secolului al XX-lea. Praxisul politic, așa cum apare el în cartea menționată, se bazează pe raportul direct între individ si opresorul lui, pe raportul dintre frică și găsirea unui antidot care să o anihileze, pe raportul dintre dorința de a trăi și inevitabilitatea morții, pentru că ne aflam într-o zonă a recluziunii și a urii, în care orice faptă are consecințe dintre cele mai grave, iar călăul este un profesionalist al răului cum România n-a mai cunoscut altădată în istoria ei recentă.

In astfel de condiții, perplexitatea, dacă nu oroarea și groaza, sunt sentimentele care ne însoțesc în actul lecturii. Suntem martorii unei istorii concrete, care rezumă ceea ce este esențial despre om în timp de holeră și crimă. Dar autorul nu scrie numai despre asta. Oricât de mult patetism ar putea implica o astfel de recuperare a istoriei trăite, „la firul ierbii”, cum se exprima autorul prefeței, Cosmin Budeancă, Victor Roșca nu e un patetic. Asta pentru că gestul aproape suicidar de a nu consimți la trădare (gest care ar fi fost dacă nu scuzabil, măcar de înțeles în circumstanțele date), îl salvează moral. A nu fi demonizat implică însă consecințe grave, un consum teribil care îl plasează pe individ in afara oricărei protecții ori iluzii, pentru că un om aflat într-un astfel de context agresiv, nu-și mai poate permite

luxul de a își imagina viața, postură firească pentru orice tânăr aflat la început de drum. A accepta condiția de paria, de persona non grata, presupune un refuz lucid si constant, în afara oricărei garanții de salvare și în limitele destul de obscure ale unei speranțe care pare și ea că ține de domeniul supranaturalului. Această poziționare este paradoxală și în același timp rară, pentru că implică mutații profunde în psihicul oricărui om care se decide să se expună total, dar este calea pe care și-a asumat-o Victor Rosca încă de la început, din anii de liceu. Viața, așa cum apare ea descrisă în Experimentul Târgșor, atârnă de un fir de păr, e minată în permanență, e în afara previzibilului, pentru că în orice moment omul poate fi ostracizat de mașina de război atotputernica a statului oligarhic. Exista însă în contrapartidă, posibilitatea de a te salva moral prin cultivarea unui modus vivendi care presupune mai întâi renunțarea la eu și la nevoile imediate.

Singularitatea destinelor prezentate în aceasta carte este frapantă, mai ales că astăzi vocația oricărei forme de contestare politică are un raport foarte strâns cu dorința individului de a trăi mai bine, de a fi poziționat mai sus, pe scurt cu interesul lui pentru beneficiile palpabile ale statutului de protagonist al puterii. Fronda nu mai este una de idei, ea revendică de fapt confortul și accesul la putere. Reacționarii nu mai au vocația demnității, actul lor este adeseori cinic, pentru că „omul nou” contestă din interes și nu din convingere. Cât de departe toate aceste poziționări actuale de spațiul în care se mișcă, respiră și se manifestă tinerii descriși de autorul făgărășean!

Victor Roșca vorbește despre elevii de liceu și fixează cu minuție și cu o rigoare a detaliului incredibilă tot ceea ce presupunea, în termeni concreți, a fi împotriva sistemului. Cazul e rar, pentru ca nici în Cehia, nici în Polonia nu există un astfel de dosar al adolescenților, ceea ce nouă ni se pare pe departe extrem de semnificativ dacă e să ne raportăm la mărturiile gulagului din centrul și estul european. Târgșorul a fost singura pușcărie politică din lume înființată pentru întemnițarea elevilor de școli secundare, și asta după ce toți cei implicați au cunoscut „cele patru trepte ale urii de clasă: tortura din anchetă, foamea din temnița regională, tragicomedia procesului și înjosirile Jilavei. Toți au urcat și coborât scara cutezanței in fața umilințelor. Fiecare copil a fost supus sălbăticiei specifice Securității

din localitatea în care fusese arestat; în temnițele regionale, a supraviețuit cu rații de alimente reduse până la limita morții prin inaniție; a cunoscut slugărnicia instanțelor judiciare și cinismul avocaților din oficiu și a trecut pe sub furcile caudine de la Jilava.” Și da, autorul nu folosește eufemistic termenul „copil”, el precizează negru pe alb că cel mai tânăr elev deținut la Târgșor avea doar 12 ani în momentul arestării. In Republica Populară Română un astfel de copil, care se juca de-a politica, era un element reacționar, era intimidat și bătut cu brutalitate și nu „dojenit și trimis să-și vadă de carte”, cum s-ar fi întâmplat oriunde în lumea civilizată. Aceste destine frânte fac subiectul introspecției autorului care știe mai bine ca oricine că într-o lume în care pâra este ridicata la nivel de virtute, iar crima face legea supremă, nici măcar gestul de a întemnița copii timp de douăzeci de ani nu mai pare excesiv. Suntem în zona distorsiunilor fatale, care amintesc ororile cele mai grave ale umanității, pentru că până la urmă totul se reduce la trădare sau rezistență, slăbiciune sau forța, viața sau moarte.

Experimentul Târgșor est o carte șocantă de la început și până la sfârșit, scrisă însă în afara oricărei exhibări, pentru că descrierea se face de manieră obiectivă și controlată, iar tonul rememorării este natural și neostentativ. Nu există nici un efort de estetizare, nici o nevoie de supraevaluare a mărturiilor descrise, suntem martorii unor fapte de existență așa cum au fost ele, iar această cronică neagră a istoriei ne relevă care era în fapt condiția fundamentală a celor care nu au consimțit, nici torturați, să se lase „educați”.

Din păcate, în Romania, torționarii au făcut mai degrabă obiect de studiu aprofundat și nu victimele lor. Știm mai multe despre viața lui Vasile Ciolpan , despre cea a colonelului Gheorghe Crăciun sau a călăului Alexandru Nicolski, decât despre cea a victimelor lor. Victor Roșca reușește însă să întindă un pod între mărturiile închisorii și efectele târzii ale acestei poziționări curajoase. Unii au murit, alții s-au salvat emigrând, dar aproape toți au fost supuși la o stigmatizare atât de gravă, încât recuperarea lor s-a făcut în granițele „unei libertăți fără libertate”, cum se exprimă autorul. Cartea vorbește despre atunci și acum într-o maniera densă și neacuzatoare, memorabilă însă pentru că prezintă adevărate dosare de existență


situate în permanență pe muchia îngustă a fatalității și a morții.

Antidotul lui Victor Roșca în anii închisorii pare să fi fost refuzul de a ceda fricii. De altfel, el mărturisește tranșant că „este adevărat că deținutul nu-și stăpânește soarta, dar, atâta timp cât este viu, are privilegiul de a crede într-o schimbare. Omul stăpânit de frică își pierde și această favoare.” Afirmația ni se pare fundamentală, pentru că ea face referire la condiția sine qua non a celui care se expune, pe sine și implicit pe cei apropiați, la represaliile statului totalitar. Nimic mai important deci decât resursele unui om în fața mașinii politice, chiar dacă lupta pare din start inegală, ținând cont de puterea și ferocitatea adversarului implicat

în joc. Dar tocmai asta este extraordinar: să poți să te confrunți cu ceea ce în principiu e de neconfruntat și să crezi în victoria ta viitoare. Optimismul și curajul lui Victor Rosca sunt exemplare și ele confirmă, încă o dată, că niciodată ceea ce face un om aflat în condiții extreme nu este în zadar sau neglijabil. Cine a ieșit integru din camerele morții știe prea bine cât de puternic se poate dovedi omul care nu s-a abandonat moralmente niciodată.

Să mai adăugăm doar că Victor Roșca îi numește pe toți, face o lista exhaustivă a elevilor de la Târgșor, lucru extrem de important. Autorul nu vorbește despre totalitarism prezentând-se ca exemplu pe fundalul unei oglinzi oarbe, care nu reține mărturia celorlalți oameni implicați.

Dimpotrivă. Victor Roșca vorbește despre prieteni și rude, despre consăteni și părinți, despre sute de oameni, reușind să-i omagieze pe toți într-un efort enorm de reconstituire lucidă. Și este adevărat, „riscul” pe care îl invocă autorul, acela de a fi cutremurat, este real și tangibil, pentru că întoarcerea în trecut este gravă și dificilă, dar mărturia unui astfel de om are beneficii enorme. Știm acum că orice cataclism istoric poate fi devansat, că teroarea poate fi surmontată, dar mai ales ca „omul nou” pe care l-a produs cu cinism și ardoare comunismul, poate fi totuși contracarat.

DIMITRIE CANTEMIR 1673-1723

Jacques Bouchard, Université de Montréal

à Dumitru Nastase

L’Association Culturelle Roumaine et la Communauté Moldave du Québec ont pris l’heureuse initiative de commémorer le tricentenaire du règne de Dimitrie Cantemir sur le trône de Moldavie, en 1710-1711.

Je remercie les organisateurs, et en particulier monsieur le docteur Paul Dăncescu, de m’avoir invité à vous parler du prince-écrivain moldave.

Mon intérêt pour la personnalité et l’œuvre de Dimitrie Cantemir remonte à une quarantaine d’années, lorsque, une fois le doctorat terminé, je me suis mis à étudier l’histoire politique et littéraire des Phanariotes. Je me suis donc penché sur la genèse, l’évolution et les réalisations d’un groupe de Grecs issus du Phanar, le quartier de Constantinople où se trouve depuis 1601 le Patriarcat œcuménique de l’Église orthodoxe.

Mon étude portait sur la famille Mavrocordatos, et plus précisément sur Nicolas Mavrocordatos, le fils d’Alexandre, surnommé l’Exaporrite; Nicolas fut le premier Grec phanariote à

régner sur le trône de Iaşi et ensuite sur celui de Bucarest.1

Or le rival en érudition et l’adversaire politique de Nicolas Mavrocordatos était ce fameux Dimitrie Cantemir, dont je me propose de vous entretenir aujourd’hui.

J’ai été frappé par le fait que tous les deux appartiennent au même milieu intellectuel, et à la même idéologie politique : l’Aube des Lumières et l’absolutisme raisonné. Comment aurait-il pu en être autrement, puisqu’ils ont vécu tous les deux à l’époque de Louis XIV, du sultan Ahmet III et de Pierre le Grand.

C’est donc par le biais de la culture hellénique du XVIIIe siècle et par celui de l’histoire ottomane, grecque et roumaine que j’ai appris à connaître Dimitrie Cantemir.

Deux mots sur Nicolae Mavrocordat avant de parler du Moldave Cantemir. La connaissance de l’un éclaire celle de l’autre. Ces deux princes-écrivains ont eu des vies parallèles : tous deux ont vécu 50 ans, tous deux ont épousé à un moment de leur vie une femme qui portait le même nom, Casandra Cantacuzino : Cantemir a épousé la fille du prince valaque Şerban Cantacuzino et Mavrocordat, la fille du prince moldave Dimitrie Cantacuzino. Tous deux ont été des auteurs, des savants, des princes régnants, et tous les deux ont aussi goûté à l’amertume de la destitution.

Je suis néo-helléniste de formation. Les sources grecques me sont donc accessibles. J’ai dû cependant m’initier au roumain pour avoir accès aux sources roumaines, qui présentent des

problèmes particuliers, linguistiques et autres. Les chercheurs roumains ont bien étudié leurs sources nationales et facilitent le travail des étrangers qui désirent les étudier. Ce n’est pas seulement l’alphabet cyrillique utilisé alors en roumain, mais c’est surtout l’archaïsme de la langue roumaine qui rend l’accès à ces documents difficile. J’en veux pour preuve l’édition du Divan de Cantemir dont Virgil Cândea a publié en 1969 le texte original accompagné de sa traduction en roumain moderne.2

Les chercheurs roumains et grecs ont cependant trop souvent travaillé en ignorant les sources dans l’autre langue, avec pour résultat que nous avons deux interprétations parfois contradictoires des mêmes événements et des mêmes personnages. Il est probable que l’historiographie roumaine est mieux connue des Roumains et que les sources grecques sont dans leur ensemble méconnues.

Jetons d’abord un coup d’œil sur une bibliographie sommaire que je vous propose sur le sujet. Les lecteurs francophones disposent d’une excellente monographie récente de l’historien roumain Ştefan Lemny, parue en français en 2009. Son volume a été traduit en roumain en 2010.3 Une seconde étude due au néo-helléniste roumain Tudor Dinu traite à la manière de Plutarque des vies parallèles de Dimitrie Cantemir et de Nicolas Mavrocordatos.4 Parmi les bibliographies existantes sur Cantemir, j’ai utilisé l’excellente Neamul Cantemireştilor, Bibliografie,


coordonator acad. Andrei Eşanu, Chişinău, Pontos, 2010.

* Avant même la première parution de

l’Histoire de l’Empire ottoman (en anglais, 1734), la rumeur courait en Europe à l’effet que la maison des Cantemir avait du sang tartare. « Il n’est pas nécessaire d’avoir recours à la tradition pour faire descendre les Cantemirs du conquérant d’Asie Tamerlan ou Temurleng; ce mot même le dit assez : car qui dit Cantemir, dit Can-Temur, & cela signifie le sang de Temur, ou les personnes descenduës du sang de Temur », lit-on dans la traduction française.5

Voltaire s’est bien moqué des prétentions généalogiques de Cantemir dans son Histoire de Charles XII ; il écrit : « La Moldavie était gouvernée par le prince Cantemir, grec d’origine, qui réunissait les talents des anciens Grecs, la science des lettres et celle des armes. On le faisait descendre du fameux Timur, connu sous le nom de Tamerlan. Cette origine paraissait plus belle qu’une grecque. On prouvait cette descendance par le nom de ce conquérant: Timur, dit-on ressemble à Témir; le titre de kan, que possédait Timur avant de conquérir l’Asie, se retrouve dans le nom de Cantemir: ainsi le prince Cantemir est descendu de Tamerlan. Voilà les fondements de la plupart des généalogies ».6

Dimitrie est le second fils de Constantin Cantemir, 1612-1693, prince de Moldavie de 1685 à 1693. Il avait servi 17 ans dans l’armée polonaise. Il savait à peine signer son nom, mais il a donné une excellence éducation à son fils puîné. Dimitrie avait un frère, Antioh (1670-1726), qui a régné en Moldavie de 1695 à 1700, et de 1705 à 1707.

Dimitrie est né probablement en 1673, peut-être à Silişteni, ou à Iaşi (L 44-45). Il perd sa mère 3 ou 4 ans après sa naissance. Constantin confie l’éducation de Dimitrie à un érudit grec, Jérémie Cacavélas (1643-) qui avait voyagé et étudié en Occident, Cambridge, Leipzig, etc. Avec lui, Dimitrie apprend le grec, le latin, et ses premières notions de philosophie.

À l’âge de 15 ans il est envoyé en otage à Istanbul, comme gage de la fidélité de son père au sultan. Il continuera ses études à l’Académie patriarcale du Phanar, où il apprend les langues orientales — le turc, l’arabe et le persan — mais aussi les langues occidentales en usage, sans oublier le slavon, qui garde

son importance dans les principautés danubiennes. Des maîtres célèbres enseignent à l’Académie du Phanar, entre autres le plus fameux, Alexandre Mavrocordatos.

À la mort de Constantin Cantemir en

1693, les boyards élisent Dimitrie au trône de Moldavie. Il a à peine 20 ans; il sera prince à peine 20 jours, car le sultan Ahmet III n’entérine pas le choix des boyards: il lui préfère Constantin Duca. Dimitrie restera donc à Istanbul jusqu’en 1710. Pendant son long séjour dans la capitale, il fréquente les diplomates occidentaux, il étudie à fond la culture orientale et l’histoire ottomane. Il apprend à jouer du tambouras — une espèce d’instrument à corde dans le style du petit bouzouki — il en joue mieux que les Turcs eux-mêmes.

L’intérêt que porte Dimitrie à la

philosophie l’incite à passer à l’écriture. Dès 1698, il publie son premier volume : Le divan ou la dispute du sage avec le monde ou le jugement de l'âme avec le corps.7 Le livre est rédigé en roumain et est accompagné d’une traduction en grec moderne, due à son mentor Jérémie Cacavélas. Il s’agit d’un traité de philosophie et d’éthique rédigé sous forme de dialogue, qui intègre un texte du penseur unitairien Andréas Wissowatius. Malgré sa forme obsolète, celle du dialogue, cet ouvrage est représentatif du nouveau climat intellectuel de l’Αube des Lumières. Sans remettre en question la foi orthodoxe, l’auteur s’avère curieux des autres confessions chrétiennes.

De 1700 à 1710, Cantemir rédige de

petits traités en latin, mais surtout deux ouvrages qui seront publiés des années après sa mort : il s’agit d’abord du « Traité de musique turque », écrit en turc vers 1703-1704; l’auteur y invente un système original de notation de la musique orientale et compose une bonne cinquantaine de mélodies encore jouées aujourd’hui. Cette étude de musicologie verra le jour seulement en 1907.8 Puis, il rédige en roumain un roman à clefs, une satire politique, intitulée Histoire hiéroglyphique, où tous les personnages sont des animaux. Ce premier roman de la littérature roumaine ne sera publié qu’en 1883.9

Mais l’aventure politique allait

détourner le prince moldave de ses travaux littéraires et scientifiques.

En 1709 les Ottomans sont mécontents des agissements des princes Racoviţă en Moldavie et Brâncoveanu en Valachie. Le sultan Ahmet III démet de ses fonctions Racoviţă et nomme à sa place Nicolas Mavrocordatos, le 6 / 17 novembre 1709. Nicolas avait été drogman à la cour ottomane, comme son père l’Exaporrite, de 1698 à 1709. C’est donc en 1709, lors du premier règne de Nicolas Mavrocordatos, que commence le régime phanariote en Moldavie, et non en 1711, comme le prétend l’historiographie roumaine.

Or, en 1710 la Russie et l’Empire ottoman sont sur le point d’entrer en guerre. Cantemir réussit à convaincre les Ottomans que Nicolas n’a pas la stature d’un chef militaire, alors que lui-même, qui a assisté aux campagnes ottomanes de Soroca en 1692 et de Zenta en 1697, prétend posséder les qualités martiales nécessaires pour conduire la Moldavie, vassale de l’Empire ottoman, à la guerre à côté des troupes turques contre les Russes. Ainsi donc Nicolas Mavrocordatos est déposé le 24 novembre / 4 décembre 1710 et Dimitrie Cantemir est désigné pour lui succéder sur le trône de Iaşi à la même date. Il est important de noter que Cantemir n’a pas été élu par les boyards : il a été nommé directement par le sultan exactement comme l’a été Mavrocordatos. C’est désormais la manière qu’auront les sultans d’imposer leur choix aux Moldaves, et plus tard aux Valaques. On imagine Cantemir comme le représente la gravure reproduite dans l’édition anglaise de l’Histoire ottomane : un prince guerrier, revêtu d’une armure, coiffé d’une longue perruque, une mante de fourrure sur les épaules, tenant ostensiblement son sceptre princier, des livres à ses côtés. Un brigadier français, Jean Moreau du Brassay, le décrit à l’époque comme suit : « De petite taille, au corps mince et à la figure délicate, bel homme, grave et avec un aspect si agréable comme je n’ai jamais vu de ma vie ».10

Les Ottomans lui ont demandé de s’emparer de Constantin Brâncoveanu et de le ramener à Istanbul mort ou vif. Il a accepté d’exécuter la commande, étant donné la longue inimitié entre les deux familles. Mais le sort en a décidé autrement. Le 10 janvier 1711 Cantemir arrive à Iaşi; le 2 / 13 avril il accepte la proposition de Pierre le Grand, qui lui promet sa protection, le fait souverain à vie de la Moldavie et de la Valachie, et lui permet de fonder une dynastie, à la


condition de passer dans l’armée russe avec ses troupes. On connaît la suite: du 7 au 11 juillet, à la bataille de Stănileşti, près de la rivière Prut, les Ottomans battent l’armée russo-moldave à plate couture. Les chiffres parlent d’eux-mêmes: les Russes et les Moldaves disposent de 40000 hommes et de 101 canons; les Ottomans et leurs alliés sont quatre fois plus nombreux et alignent 469 canons. Après sa défection, Cantemir doit s’enfuir en Russie avec 24 boyards, et ses quelque 4000 soldats.

Mince consolation: Pierre le Grand le nomme prince russe, conseiller intime, sénateur... Il ne reverra jamais plus sa Moldavie. Une nouvelle vie commence en Russie: il se remet à sa table de travail. Il est reçu membre de la Societas Scientiarum Brandenburgica, plus tard appelée l’Académie de Berlin, fondée par Leibniz. C’est à l’invitation de cette Société qu’il rédige en latin en 1716 sa Description de la Moldavie, de même que son Histoire de l’Empire ottoman, de 1714 à 1716.11 Cette histoire ne sera publiée qu’après sa mort, en 1734, en traduction anglaise, en 1743 en français, en 1745 en allemand. Je traduis pour vous un paragraphe des Essais de Dimitrios Katartzis, juriste phanariote de Bucarest, à propos de cet ouvrage : «… notre fameux Kantemiris, des nôtres même par son nom. Il était très savant en turc et en latin; il était remarquable en musique turque; avec autant de science, qu’a-t-il fait pour sa nation? Rien! car en musique il a laissé une foule de compositions aux Turcs, de ses études il a laissé aux Européens l’histoire turque en latin: comme dit le dicton, “il a porté de l’eau à la rivière”: c’est à nous qu’il était redevable, c’est à eux qu’il a donné. Pour nous une telle histoire était nécessaire, pour eux simplement utile. Eux, même sans Kantemiris, ils auraient appris quelle était l’ascendance d’Osman, et quels ont été les abus perpétrés par sa succession, qu’ils ont connue dans le détail. Nous, nous ne l’avons toujours pas, et Dieu sait, au train où vont les choses, si nous l’aurons un jour. Il aurait dû l’écrire en grec ancien, une langue plus glorieuse que le latin […] il aurait dû l’écrire en grec moderne, il aurait dû l’écrire en moldave, qui lui était plus familière, mais il ne l’avait pas en haute estime, comme nous jusqu’à maintenant. S’il l’avait écrite dans ces langues-là, il aurait pu en faire profiter l’une ou l’autre nation, ou toutes les deux, comme on dit, il aurait pu s’acquitter de sa dette, et les

Européens n’auraient pas tardé à la traduire, un si bon livre. Et son honneur en aurait été encore plus grand, puisqu’on aurait vu partout dans le monde un Grec ou un Moldave savant et un citoyen utile à sa nation, deux titres beaux et inestimables quand ils sont réunis. »12 L’Histoire de l’Empire ottoman, traduite en plusieurs langues, assurera à Cantemir une renommée durable aux XVIIIe et XIXe siècles.

Cantemir s’occupera aussi de biographies: en 1716-1718 il écrit en latin la vie de son père Constantin, qui sera publiée en russe en 1783; de plus, une notice sur les familles Cantacuzino et Brâncoveanu, rédigée en russe en 1717-1718, publiée dans cette langue en 1772.

Comme je l’ai mentionné plus haut, Cantemir rédige en russe une étude monumentale intitulée Système de la religion mahométane, publiée en 1722 dans cette langue. Ce texte ne sera traduit en roumain et commenté par Virgil Cândea qu’en 1977 (éd. Minerva).13

Dans sa langue maternelle, il compose à partir de 1717 une Chronique de l’Antiquité des Romano-Moldo-Valaques qui ne verra le jour qu’en 1835, mais aura une grande importance dans la formation de la conscience nationale des Roumains.14 L’évêque éclairé uniate Inochentie Micu-Klein en avait acheté en 1730 une copie manuscrite, dont se sont inspirés les intellectuels transylvains. Cantemir reprend l’idée des chroniqueurs, en particulier de Grigore Ureche, qui affirme la romanité du peuple moldave, et la latinité de la langue roumaine.

Entre temps, Pierre le Grand se fait accompagner de Cantemir dans ses expéditions sur la mer Caspienne, dans le Caucase en 1722, même si le Moldave est mal en point. Il a le diabète. Il meurt le 21 août 1723 dans sa propriété.

En terminant, je voudrais citer l’opinion de G. Călinescu, auteur renommé d’une Histoire de la littérature roumaine, publiée en 1941 : « Cantemir est un écrivain, un créateur, apportant idées et arrangements. Sa figure, tenue dans l’ombre jusqu’à ce jour, est celle d’un homme supérieur. Voïvode éclairé, ambitieux et blasé, homme du monde et ascète de bibliothèque, intrigant et solitaire, manieur d’hommes et misanthrope, amant de sa Moldavie dont il se languit et aventurier, chanteur au tambouras stambouliote, académicien berlinois, prince russe, chroniqueur roumain, connaisseur de tous les plaisirs que le monde peut offrir, Dimitrie

Cantemir est notre Laurent de Médicis à nous ».15

Or la réputation de Dimitrie Cantemir, homme de lettres et d’action, n’a cessé d’augmenter depuis la publication posthume de ses œuvres. C’est maintenant qu’on peut le replacer dans son véritable contexte, qui n’est pas celui d’une Renaissance attardée, comme le croyait Călinescu, mais bien celui de l’Aube des Lumières, de la Frühaufklärung occidentale, de cet Occident qu’il n’a jamais pu visiter. 1. Voir J. Bouchard, Nicolae Mavrocordat, domn şi cărturar al Iluminismului timpuriu (1680-1730), trad.

Elena Lazăr, Bucarest, Omonia, 2006. 2. D. Cantemir, Divanul, éd. Virgil Cândea,

Bucarest, Editura pentru literatură, 1969. 3. S. Lemny, Les Cantemir, L’aventure

européenne d’une famille princière au XVIIIe siècle, Paris, Éd. Complexe, 2009. Cf. Ş. Lemny, Cantemireştii, Aventura europeană a unei familii

princiare din secolul al XVIII-lea, trad. Magda

Jeanrenaud, Bucarest, Polirom, 2010. 4. T. Dinu, Dimitrie Cantemir şi Nicolae

Mavrocordat, Bucarest, Humanitas, 2011. 5. Histoire de l’Empire Othoman, où se voyent les causes de son agrandissement et de sa

décadence… par S.A.S. Démétrius Cantimir.

Traduite en français par M. de Joncquières, Paris, J.-N. Le Clerc, 1743, vol. II, p. 165. 6. Voltaire, Histoire de Charles XII, in Œuvres

historiques, (Bibliothèque de la Pléiade), éd. R.

Pomeau, Paris, Gallimard, 1957, p. 190. Dans la première édition (1731), Voltaire écrivait : « Un

Grec nommé Cantemir fait prince de Moldavie par les Turcs… » p. 220. 7. Dimitrie Cantemir, Opere complete I, Divanul,

éd. Virgil Cândea, Bucarest, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1971. Texte roumain et texte grec. 8. Eugenia Popescu-Judetz, Dimitrie Cantemir, Cartea ştiinţei muzicii, Bucarest, Editura muzicală a

uniunii compozitorilor, 1973. 9. D. Cantemir, Opere complete IV, Istoria ieroglifică, éd. Stela Toma, préface V. Cândea,

intro. Nicolae Stoicescu, Bucarest, Editura

Academiei Republicii Socialiste România, 1973. 10. S. Lemny, op.cit., p. 93 11. Virgil Cândea a identifié en 1984 le manuscrit

latin de cet ouvrage à la bibliothèque Houghton, Harvard : Dimitrie Cantemir, Creşterile şi descreşterile Imperiului otoman, Facsimilé publié

par Virgil Cândea, Bucarest, Roza vânturilor, 1999. Cf. l’édition critique de Dan Sluşanschi, Demetrii principis Cantemirii, Incrementorum et

decrementorum Aulae Othman[n]icae […] libri tres,

Timişoara, Editura Amarcord, 2002. 12. D. Katartzis, Dokimia, éd. C.Th. Dimaras,

Athènes, Hermès, 1974, p. 47-48 (en grec). 13. D. Cantemir, Opere complete VIII, Sistemul sau întocmirea religiei muhammedane, trad. Virgil

Cândea, texte russe Anca Ionescu, Bucarest, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1987. 14. D. Cantemir, Opere, I Divanul, Istoria ieroglifică, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, éd. Stela Toma, Bucarest, Editura

Academiei Române – Univers enciclopedic, 2003. 15. G. Călinescu, Istoria literaturii române dela origini până în prezent, Bucarest, Fundaţia regală

pentru literatură şi artă, 1941, réimpression 2003, p. 47 (ma traduction).


Filozofia discursului politic – I Daniela Gîfu

La invitaţia prietenului nostru Victor Roşca, şi anume, de a deschide o nouă rubrică în paginile revistei „Candela de Montreal” pe care de 15 ani o moşeşte, nu am tărăgănat prea mult de a spune „DA”. Trebuia să-i dau un nume şi i-am zis „Cu iz politic”, după tatonări, deloc puţine, cu cei care s-au ostenit să analizez discursul politic.

Secolul XXI – cu vădită pornire din

ultimele decenii ale secolului trecut – se află sub semnul discursivităţii, urmare a unei importante schimbări în cadrul ştiinţelor sociale şi umane care a însemnat trecerea de la paradigma în virtutea căreia faptele istorice, în general, faptele sociale au fost privite prin categoriile economiei şi ale luptei pentru recunoaştere – altfel spus pentru putere – la paradigma care a integrat, pe lângă acestea, şi fenomenul comunicării. Această schimbare a făcut ca limba să fie considerată nu doar instrument al comunicării, ci acţiune sau mediu în care se constituie ideile, în care se descriu, se stabilesc acţiunile. În acest context, importanţa limbii în cercetarea sferei publice a înregistrat o reevaluare rapidă, însoţită de o multiplicare a scrierilor consacrate formelor, strategiilor şi metodologiilor de investigare a efectelor actelor de vorbire în societate, pentru a menţiona doar câteva direcţii întreprinse.

Demersul de faţă, Radiografierea discursului politic, încearcă atât să identifice şi să sistematizeze acele concepte, teorii şi idei care definesc şi răspund unor necesităţi de informaţie şi apreciere, cât şi starea actuală a cercetărilor întreprinse în acest domeniu. Cu alte cuvinte, de a articula o perspectivă operaţională în cercetarea aplicată. Pe fondul mai larg al relaţiei

lingvisticii cu ştiinţele umane şi sociale, ne propunem să susţinem că analiza discursului este, pe de o parte, o procedură de verificare, de descoperire şi de înţelegere, iar, pe de altă parte, o modalitate de valorificare a contextului comunicării.

Premisa fundamentală a ceea ce vom numi analiză politică episodică este că discursul politic, ca formă a acţiunii comunicative1 (Jürgen Habermas), apreciat drept democratic, atrage după sine legitimitatea puterii. În acest sens, întregul excurs urmăreşte să răspundă întrebării legitime, şi anume: În ce măsură şi prin ce mijloace discursive pot fi schimbate atitudinile, opiniile, sentimentele şi credinţele politice în favoarea unor teze politice în vederea obţinerii legitimităţii puterii?

Problematica acestui parcurs se încadrează în sistemul de comunicare politică, pornind de la o analiză riguroasă a discursului politic (din presa scrisă) în contextul actual. Pentru numeroşi analişti discursul politic este elementul dinamic al sistemului politic, de care depind alte procese (socializarea, recrutarea, participarea, elaborarea agendei, mobilizarea sau negocierea), el oscilând mereu între o concepţie, numită tare, asupra relaţiei dintre limbajul politic şi politică, potrivit căreia limbajul politic determină gândirea politică, şi o concepţie slabă, după care limbajul politic poate influenţa gândirea politică (Michael L. Geis2). Este cunoscut faptul că discursul politic nu îşi rezervă mult timp de reflecţie pentru diagnosticarea corectă a realităţii, ca să nu fie calificat de mass-media şi, implicit, de opinia publică de incompetenţă.

Opţiunea pentru o asemenea analiză are o întemeiere teoretică, impusă de scena deosebit de generoasă şi complexă pentru manifestarea simbolicului (surse, concepte-cheie, evoluţia tendinţelor şi perspectivelor de viitor), şi una aplicativă – prezentarea şi interpretarea realităţii trăite, prin monitorizarea unor evenimente care amprentează existenţa consumatorilor de mesaje scrise. În acest sens, de vreo câţiva ani, cu sprijinul domnului prof.univ.dr. Dan Cristea şi al studenţilor Facultăţii de Informatică din cadrul celei mai vechi instituţii

universitare româneşti, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi3, se lucrează permanent la dezvoltarea şi implementarea unor instrumente computaţionale în prelucrarea limbajului natural (NLP). Acestea oferă o posibilitate rapidă, clară şi obiectivă de a înţelege sfera publică prin intermediul limbajului politic. Concepţia care stă la baza acestor metode este aceea că maniera în care indivizii vorbesc şi scriu, în încercarea de a-şi impune imaginea personală valorizată care le poate asigura legitimarea puterii, reprezintă o fereastră deschisă către lumile lor emoţionale şi cognitive. Cu alte cuvinte, faptul că lexicul trădează emotivitatea unui discurs.

Este cunoscut faptul că emiţătorul politic “atacă” pe două fronturi receptorul mesajului său. Pe de o parte, încearcă să-şi convingă auditoriul făcând apel la argumente (vom reveni la rolul argumentării şi tipul de argumente uzitate în discursul politic), pe de altă parte, încearcă să-l seducă, să-l pesuadeze prin intermediul emoţiilor. Cea de-a doua dimensiune, fiind exploatată într-o pondere foarte mare, mai ales în context electoral.

Prin accentuarea componentei afective la nivel de discurs, alegătorii se identifică cu locutorul, care devine personificarea idealurilor comune. Manipularea opiniei publice este în strânsă dependenţă de procesele psihologice individuale, de relaţiile dintre indivizi, precum şi de ierarhiile de putere ce definesc realitatea socio-politică. O asemenea investigare vine în sprijinul cercetătorilor-specialişti în ştiinţe social-politice, fiind de ajutor, cu preponderenţă, în prospecţiunile sociale ataşate campaniilor electorale, în vederea măsurării reacţiilor mass-mediei la evoluţiile de pe scena politică.

Se naşte întrebarea: dacă un actor

politic (aici înţelegând atât omul politic, cât şi formaţiunea pe care o reprezintă) intră în posesia unui asemenea instrument câtă încredere mai putem avea noi în mesajul său?

Utilizarea unui instrument de analiză de conţinut politic, şi nu numai, dă posibilitatea ajustării mesajului, ce urmează a fi emis


într-un context formal (pregătit de specialiştii de comunicare politică, aflaţi la dispoziţia fiecărui actor politic) în funcţie de aşteptările receptorilor. Singura posibilitate de a avea zugrăvit un minimal tablou discursiv, dincolo de prezidiu şi presă, rămân dezbaterile politice ad-hoc (cele nepregătite).

Discursivitatea politică instituie o

realitate posibilă şi alternativă (David D. Perlmutter4 apreciază că, în elaborarea discursului politic şi a relaţionării sale cu realitatea, limbajul poate fi considerat esenţial în construirea discursului), urmată de evidenţierea influenţei discursului politic asupra receptorilor săi.

Ne propunem să sintetizăm posibilităţile de înţelegere a sferei publice prin intermediul limbajului, mai precis, al discursului politic. Studiul limbajului politic necesită o abordare interdisciplinară, în care retorica, ştiinţele comunicării şi politologia conlucrează cu lingvistica. Folosirea limbajului în politică are rolul de a „sanctifica acţiunea”5 (Murray Edelman), câştigând acordul deplin, de durată, al electoratului.

Discursul politic, adesea asociat ca un „discurs al puterii”6 (Constantin Sălăvăstru, Petru Bejan), reprezintă oglinda în care actorul politic îşi reflectă ideile, gândurile, aspiraţiile şi sentimentele, mascându-şi adesea dualitatea şi ignoranţa în spatele unui comportament transparent, controlat şi a unei atitudini aparent deschise şi pline de bunăvoinţă.

Negreşit, discursul politic este un obiect de studiu dificil de circumscris, pentru că se sprijină pe concepte suprasaturate de semnificaţii ale căror interrelaţii nu pot fi decât problematice şi multidimensionale. Rolul său este la fel de important în ordinea politicului, precum mass-media în domeniul informaţiei, situându-se la intersecţia a trei spaţii simbolice importante: spaţiul politic, spaţiul public şi spaţiul comunicaţional (Domnique Wolton7). Dacă în antichitatea greacă şi latină oratorul impresiona prin discursuri elaborate şi rezonante în spiritele receptorilor, exprimându-se cu convingere (Socrate, Platon, Aristotel, Appolodor, Cicero), coerenţă, claritate,

chiar eleganţă (Quintilian), astăzi asistăm la show-uri politice, stil împrumutat din spaţiul american, care se sprijină pe patru problematici principale: propaganda, studiile electorale, efectele comunicării de masă şi relaţiile dintre presă, opinia şi autorităţile publice (Dan Nimmo8). Mulţi dintre oamenii politici, care se exprimă public, sunt convinşi de harul lor oratoric, dar performanţa lor stilistică se încadrează, de fapt, între confuzie şi ambiguitate, conceperea şi producerea discursului politic integrându-se într-o nouă dimensiune, de tip spectacol (Erving Goffman9): gesticulaţie opulentă, solemnitate afişată, crearea unor evenimente de imagine cu inducerea unor trăiri contrariante. Practic, spectacolul politic se serveşte de o diversitate impresionantă de forme prin care actorul politic se manifestă în numele unei mize politice, aceea de a fi legitimat.

Confruntarea pe plan discursiv asigură producerea şi reproducerea de sens şi semnificaţie, persuadând şi negociind, scopul ultim fiind preluarea puterii. Componentele ideologice ale confruntării păstrează un caracter preponderent simbolic:

Victoria este impusă în adâncul

conştiinţei opiniei publice; acum se „ucide” pentru a emite convingător un mesaj politic.

Astfel, pe timpul desfăşurării

acţiunilor simbolice nu încetează nici un moment discuţia cu receptorul (actor politic, cetăţean, jurnalist), lăsându-i acestuia speranţa că s-ar putea ajunge la un compromis în cadrul dialogului, drumul spre victorie fiind jalonat de concesiile obţinute. Manifestările discursive ale unor grupuri de putere vizează, mai ales, o competiţie dialogal-polemică cu alte grupuri de putere, sau întemeierea de relaţii politice cu electorii.

Dorim ca acest serial discursiv să se transforme într-un ghid de referinţă cu adresabilitate largă, în special pentru acei cercetători în ştiinţe politice, analişti, jurnalişti care consideră că este profitabil să pornească în demersurile lor de la un fundament teoretic şi sunt interesaţi să încerce noi instrumente de analiză, fiind dispuşi să-şi însuşească în acest scop conceptualizările unor

discipline precum lingvistica, semiotica, logica discursivă etc.

De ce discursul politic? Am să răspund cu o voce avizată, cea a

cunoscutului jurnalist, corespondent român permanent al Televiziunii Române la Washington D.C., Nicolae Melinescu. „Actualele evoluţii ale discursului politic românesc sunt rezultatul unui context contradictoriu: pe de o parte, mass-media cunosc, ele însele, un proces de comercializare, fapt care influenţează echipele de consultanţă ale actorilor politici atunci când elaborează strategiile de comunicare politică; pe de altă parte, mediatizarea constrânge actorii politic să se adreseze unui auditoriu eterogen, ceea ce antrenează adesea depolitizarea discursului şi transformarea lui într-o conversaţie populistă şi demagogică”.10

1. Jürgen HABERMAS, Cunoaştere şi comunicare, trad. în lb. rom. de Andrei Marga, Ed. Politică, Bucureşti, 1983

2. Michael L. GEIS, The Language of politics, New York/Berlin: Springer Verlag, 1987

3. În 27 octombrie 2010 s-au aniversat 150 de ani de la înfiintarea primei universitati din Romania, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” , la Iaşi.

4. D. D. PERLMUTTER, The Manship School guide to political communication, Baton Rouge, Louisiana State University Press, 1999

5. Murray EDELMAN, Politica şi utilizarea simbolurilor, trad. în lb. rom. de Ruxandra Nichita, Ed. Polirom, Iaşi, 1999

6. Constantin SĂLĂVĂSTRU, Discursul puterii, Institutul European, Iaşi, 1999 şi Petru BEJAN, Hermeneutica prejudecăţilor, Ed. Fundaţiei AXIS, Iaşi, 2004

7. Dominique WOLTON, Les contradictions de la communication politique, în P. CABIN (ed.) La communication. État des savoirs, Éd. Sciences Humaines, Paris, 1998

8. Dan NIMMO, Political Communication Theory and Research: An Overview, în B. D. RUBEN, Communication Yearbook, I. New Brunswick, Transaction Books, 1977

9. Erving GOFFMAN, Viaţa cotidiană ca spectacol, trad. în lb. rom. de Simona Drăgan şi Laura Albulescu, Ed. comunicare.ro, Bucureşti, 2003 (1956)

10. Daniela GIFU, Violenţa simbolică în discursul electoral, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2011, p. 7


Bătrâneţea, piedică în calea creaţiei? Elena Olariu

„Omul, este praf învăluit în fantasme” (Emil Cioran)

Indiferent de ziua când vede lumina zilei, Soarele primenindu-i obrajii lapte-crud, fiinţa umană, înzestrată cu raţiune – superioară aşadar celorlalte vieţuitoare, prin binecuvântare divină primeşte şi înţelepciune. Nu inteligenţă însă. Aceasta se obţine treptat, treptat, ca urmare a muncii intelectuale asidue, muncă ce-l detaşează de lumescul obişnuit, frământat continuu de existenţa zilei de mâine.

Începând prin a căuta „ce este adevărul”, timpul – poate să fie până la adânci bătrâneţe, îi oferă posibilitatea de a renaşte din propria cenuşă, nu fără sacrificii , multe chiar, cunoaşterea nefiind un sac din plastic pe care-l deschizi să afli adevărul…

Desigur, acolo unde Dumnezeu îi întinde căutătorului palma şi omul reuşeşte să iasă din mocirlă, acesta devine nemuritor. Spiritualiceşte vorbind. Trupul, chiar şi lovit de nuiele, nu simte durerea; este ca o primenire binemeritată după ani lungi de căutări…Că unii ajung în vârful piramidei prin propriile forţei – mai rar, şi-şi expun punctele de vedere, nu întotdeauna savurate pe deplin, este meritul acestora. Părerea mea este „Nimic fără Dumnezeu!”, pentru că în cădere, afli susţinere altfel te vei prăbuşi…

Studiul aprofundat, sărăcia materială şi bogăţia spirituală sunt repere după care să ne ghidăm în viaţa de zi cu zi, Bătrâneţea fiind doar o trecere spre încununarea mult aşteptată. „Praf învăluit în fantasme, omul, chiar şi îmbătrânit înainte de vreme, cugetă, alergă cu mintea - viteză uluitoare şi cuprinde cât vezi cu ochii: necuprinsul adică. Înţelepţit de Dumnezeu, cu informaţia acumulată de-a lungul anilor şi arhivată nu în memoria calculatorului, Omul, la vârsta senectuţii este mai abil decât cel grăbit să culeagă roadele de la pomul încărcat…

Desigur, un proverb românesc spune că „omul trebuie să înveţe continuu!”. Niciodată nu le va şti pe toate. Sau dacă afirmă lucru acesta, înseamnă că le-a îngurgitat pe toate frugal. Din setea de a fi primul şi nu de a se împăca cu sine. Ajuns la jumătatea lungimii anilor – care ajung, căci „graba ucide”, devine bătrân al comunităţii, nu în sensul că trebuie înlăturat sau marginalizat; cu o experienţă de viaţă serioasă, ştie când să se oprească, cum şi la ce nivel să-şi privească semenul. Nu-l interesează funcţia, banul, sunt momeli trecătoare, ci vrea să-i îndrume pe ceilalţi să se formeze ca oameni pentru un „mâine” ce este atât de aproape…

Sfaturile acestora, de multe ori înlăturate – tineri am fost cu toţii, nu înţelepţi însă, rămân prăfuite în tomuri întregi de hârtie pentru că vai, nu avem vreme să le parcurgem conţinutul creativ al celor ce vor să scoată din anonimat valorile unui neam, unei naţii, unor inovaţii, trăiri personale din care să alegem ceea ce ne-ar putea maturiza pe noi înşine…Nu tot trăitorul acestui pământ are darul de a lăsa memorii, opere literare, muzicale, sculpturale, murale cum nu tot omul se naşte cu o frumuseţe fizică angelică. Dar se rezumă doar la aceasta…Bătrânii, înţelepţiţi de Dumnezeu cu harul Duhului Sfânt, ştiu când să se oprească! Creaţia nu este un „job” la modă acum; este însăşi trăirea lăuntrică pe care subconştientul îl trimite s-o aşeze pe hârtie – în cazul nostru calculator, nu ca o refulare ci mai degrabă ca o eliberare de energie pozitivă.

Produsul, de multe ori greu obţinut – Cartea adică, nu este un viciu ce trebuie eliminat din viaţa de zi cu zi cum ar fi alcoolul, cafeaua, ţigara – de ce nu iarba mestecată…. Este cununa vieţii, fruntea, obosită de căutarea adevărului, constată că acesta era foarte aproape. Nu-l vedea nimeni însă!... este vorba de Iubire. Iubirea de Dumnezeu, de aproapele, de semeni. Să laşi de la tine, din puţinul tău să deguste şi altul. Nu să-i dai toată mâna pentru că dacă „nu-i pui undiţa în mână şi-i dai peştele prăjit” celui aflat la ananghie, vai şi amar de tine!...

Că arta dintotdeauna a fost desconsiderată – nu aducea profit, acest lucru nu s-a petrecut pe întreg mapamondul. A existat literatura angajată, unde scriitorii „peniţau” opere tematică şi erau răsplătiţi cu prisosinţă. Cei care scriau opere adevărate, rămâneau săracii să-şi lingă rănile pe

cum săracul Lazăr din Sfânta Scriptură. Că au trecut în uitare cei dintâi, nu a fost de vină bătrâneţea. Nonvaloarea operelor. Dacă în zilele noastre mai există atare specimene? Peşin! Încasează bănişori frumoşi prin care scot la lumina tiparului opere prin care denigrează ţara, cultura, istoria, Sfânta Tradiţie şi religia.

Se cred nemuritori! Nu au ajuns la vârsta senectuţii, nu le-au tremurat mâinile şi picioarele prin „tranşeele vieţii” şi ca atare gândesc prin prisma „contului din bancă”…

Ceilalţi se zbat, caută portiţe de ieşire din anonimat şi dacă vreun burghez gentilom lasă să-i curgă din puşculiţa de aur ceva mărunţişuri, scot şi aceştia un volum, două. De multe ori post-mortem. Pentru că în timpul vieţii eşti un paria…

Cine să înţeleagă, cine să mai înţeleagă rostul culturii, rostuirea lucrurilor de Dumnezeu aranjate şi cine se mai gândeşte acum la creaţie? Ne scuipăm, ne terfelim sentimentele abjecte în public, minţim, călcăm în demnitatea celorlalţi – nouă să ne fie bine, aruncăm la tomberoane valorile naţionale, de multe ori – pentru că s-au defrişat pădurile, dăm munca sacrifială a scriitorilor la topit. Din lipsă de spaţiu la muzee. Din lipsă de spaţiu în depozite. Din lipsă de spaţiu în memoria minţii…

Nu aduce venit!, vor spune unii. Şi aşa este: cu ce încântă o publicaţie, de exemplu, care obţine Marele Trofeu la o Expoziţie Naţională de Reviste, dacă nu aduce venit? Ce merite îi atribuim celui care munceşte pentru o cauză nobilă şi cum în recompensăm? O diplomă, acolo, un trofeu minuscul, felicitări de rigoare şi privirea „chiondorâşă” că s-a trezit şi acesta!...Dar cum? Cu ce finanţare? Graţie căror suflete nobile vede lumina zilei şi cine stă în spatele acestei truditoare munci? Nu interesează!

Atunci, eliminăm! Tinerii, apţi, plini de energie, trebuie să-şi spună punctul de vedere pe care de multe ori nici ei nu-i înţeleg – au acumulat informaţiile de pe internet, fără să filtreze prin sita înţelepciunii, bătrânii – şi aşa ramoliţi, să stea acasă pe fotoliu sau în parc pe-o bancă… Să plimbe nepoţii, câinele, câteodată să citească pe furiş informaţii de-o şchioapă dar fără valoare de pe un „tabloid”. Se poartă acum.

Să afecteze economia ţării plătind bătrânii pensionari cu un plus de 50 % din pensia cuvenită creatorului de literatură? Oameni buni, nu se observă oare că se vrea exterminarea bătrânilor prin lungirea hăăăt a pensionării, ca nu


care cumva aceştia s-o mai şi primească?! Cum să îndrăznim a mai cere suplimentar unele venituri?! Ce nu este oxigen în natură? Nu este apă de ploaie gratuit oferită de divinitate? Sau românii au uitat ce în marea uniune socialistă sovietică bătrânii era duşi la aziluri unde, din motive necunoscute, mureau sucombaţi din cauza unui incendiu necunoscut!?...

Credeţi că acei bătrâni nu aveau pe nimeni? Nu. Nimănui nu le mai păsa de ei! Ca un microb „roşu” Gheorghe dojenesc, aceştia sunt sacrificaţi de chiar odraslele lor pentru a le fi luată funcţia, statutul, locuinţa, pentru a nu le sta în cale „un biet bătrân”…

Staţi liniştiţi! Se poartă şi în România noastră dragă…

Cine să contabilizeze valorile naţionale şi, mai ales cine să le recunoască public?! Se vor „fruncea” toţi, colegii se breaslă, se lovesc sub centură, se denigrează, se umilesc în lipsă, balanţa înclinând de partea celui care dă mai mult… Editura, oricare ar fi ea, nu face nimic gratuit: nu are încredere în autor: pe de o parte, este tânăr şi nu prezintă încredere; pe de cealaltă parte, este la vârsta când nu ştie nimeni când se termină bateria de la ceasul inimii…şi rămâne cu opera publicată şi neplătită. Au trecut vremurile lui Beaumarchais şi „vulpile în vie” s-au înmulţit enorm…

Ce-ar mai fi de spus?!... Sunt român, scriu de când mă ştiu, nu

întotdeauna cele scrise au fost apreciate de semenii mei (uneori au gândit cu voce tare

că trebuiam ucisă din faşă), nu sunt înţelese cele aşternute in volumele publicate – vai, atât de greu!, sau de multe ori deranjează… să visez, că tot am 54 de ani, să devin membru al U.S.R. este peste fire de conceput: trebuie să găseşti un „spate” plătit care să te susţină, să te afirme, să te recomande… aşa a ajuns breasla scriitoricească. Interesul poară fesul… Cine nu-l are, rămâne descoperit şi tremură în ploaie. Ploile murdare ale timpurilor.

Până atunci, dragi cititori, vârstnici sau tineri, ştim: „creaţia cere sacrificiu” şi Lui Dumnezeu îi place ca oamenii pe care şi-i alege să-i aibă curaţi cu inima… altfel s-ar prăpădi lumea. Şi ar arde pământul…

Poezii Melania Rusu Caragioiu

3

DOR DE ŢARĂ

Dor de ţară, cin’ te ştie ? Cine plânge cătinel Asfinţitul din câmpie ? Domolit, vorbeşti cu fală, Graiul tău, să nu îl pierzi; Când pronunţi, te înfioară, Vise stinse, pajişti verzi. Peste lume, azi, plecat-ai; Uneori o vezi de sus, Ca o pasăre măiastră; Tu, destin, unde m-ai dus ? Răsfoiesc slovele clare Căutând să văd, anume, Ce se-ntâmplă-n depărtare, Locului meu sfânt, pe lume. Dor de ţară, cin’ te ştie Simte căpătâiul greu, Şi duios strecoară-n suflet, Gând sfios : ,, Tu, plai, al meu ’’…

NICICÂND... Nicicând tocita-mi pană N-o înceta să scrie Şi dacă-mi luaţi vederea Şi vocea şi-alăuta... Pierdută-ntre vestale, Psalmodiind iubirea, Zăgăzui-voi versul. Prin păsări voi trimite În patru zări întinse Mesajul încântării. Trăirea peste timpuri Şi fericiţi voi face Pe-acei ce lira-mi frântă Vor auzi-o tainic. Nicicând tocita-mi pană N-o înceta să scrie Şi dacă-mi luaţi vederea Şi graiul şi-alăuta...

CANADA MEA Țării mele de adopție

Să iubim această mamă Bună, caldă, iubitoare, Sub hlamida-i de zăpadă Salutându-ne-n ninsoare. Să gustăm din roada-i sfântă. Stând pe braţele-i deschise: Când durerea ne frământă, EA ne alintă-n mândre vise. EA e stâncă, împăcare: Toţi, din trupu-i facem parte ! Blânda mamă ne împarte Un orez la fiecare...

N-am venit aici de foame: Vrem izvor de sănătate, Vrem o pace peste lume Strânsă-n mâini îmbrăţişate !

LE PLUS BEL HIVER

Vieux l’hiver dans son sein ramasse Les poussins de neige et glace, Des sourcilles noires, pointues Des branches nues sous l’air qui tue ... Planent vers le sol, des blanchis lichens, Ils s’enfoncent, mettent eaux en chaînes... Tir de neige des bleus fantômes, La bise va et les assomme... Les poussins augmentent – petites balles: Blanc bouquet en nide-crystale, Stalactites au bord du chale, Faux bijoux de carnaval...

ÎNSERARE

Un disc încins, un câmp, o punte, Tablou, spre asfinţit de seară... Umbra se caţără pe munte, În tonuri sumbre, fără scară... Trena de aur a luminii Alunecă sub cerul pal, Şi-n vraja pură, rozmarinii Nasc lacrimile de cristal. Se-aşterne pacea peste lume; O geană, mai deschide zarea, Apoi, se pierde-n soare-apune Ca-ntr-un clipit: somnul...uitarea...


1 Decembrie Corina Luca

Ziua României nu putea trece neobservată la Montreal. Centrul cultural de pe lângă Biserica Buna Vestire, din 8060 Christophe Columb, a fost gazda de sărbătoare și în acest an. Organizatorii: Asociația Canadiană a Scriitorilor Români (ACSR) și redacția revistei Candela de Montreal, s-au întrecut în a pregăti momente artistice deosebite, avându-i drept conferențiari pe Alex Cetățeanu, președintele ACSR și Ion Anton Datcu, jurnalist și memorialist.

Cu mic, cu mare, oamenii s-au adunat în încăpătoarea și primitoarea sală, toți cei care vroiau sa audă și să simtă românește. Printre invitați s-au numărat din partea Consulatului general al României dl consul general Ion Bogdan Bucur și dna consul Letiția Belivacă, numeroși poeți, pictori, scriitori, figuri

marcante ale comunității românești din Montreal.

Dl. Victor Roșca, în calitate de organizator, a prezentat evenimentul cultural, dând apoi cuvântul lui Alex Cetățeanu, care a avut onoarea și plăcerea de a înmâna diplome de merit celor ce au contribuit la păstrarea valorilor tradiționale românești, a culturii în general. În revista asociației ACSR, Destine literare, în urma unui sondaj de opinie, au fost nominalizate personalități românești cu care ne mândrim.

Iată primele cinci nume, plecați prea curând dintre noi:

1. Petre Popescu (preot) 2. Nicolae Naum 3. Nică Petre 4. Michael Solomon 5. Aurel Manolescu Iar primele cinci nume a căror

prezență ne bucură și ne onorează: 1. George Bălașa 2. Nicolae Mateescu-Matte 3. Victor Roșca 4. Gh. Valentin Sarry 5. Herman Victorov Dl. Datcu, o adevărată enciclopedie

istorică, a reușit să ne introducă în atmosfera sărbătoririi zilei naționale de-a lungul istoriei începând cu 1 Decembrie 1918, continuând cu regele Carol I și regele Mihai. A reamintit celor care au

trăit ,,epoca de aur,, cum se defila de 23 august, ajungând în final în zilele noastre când 1 decembrie cade totdeauna iarna (există propunerea de a schimba data pentru una mai călduroasă).

Dna Maria Palcu ne-a chemat pe toți la Blaj prin versuri înflăcărate.

Cum românul s-a născut poet, nu putea lipsi de la întâlnire Poetul, aducând cu el un volum de poezii nou-nouț, mirosind încă a cerneala tipografiei. De data aceasta este vorba de 101 poeme scrise în 1001 de nopți de poveste. Nu stiu cum se face, dar el întinerește cu fiecare toamna ce își așterne frunzele ruginii la picioarele metaforei lirice.

,,Oameni buni, eu vin de niciunde și nu m-am născut niciodată. am crezut că timpul nu ruginește și că viața-i o fată...,, (motto, 101

poeme, George Filip) Câteva dintre poeme au fost tălmăcite

și recitate cu mult fior liric de către Corina Haiduc.

Cu cântec și cu voie bună alături de îndrăgita Mariana Iluțiu, invitații au degustat tradiționalele sarmale și un pahar de vin nou - ca acasă.

La mulți ani România, pentru românii

de pretutindeni!

Natura şi cosmicul poeziei Magdei Isanos Liana Maria Cristian

„După Mihai Eminescu, niciun alt poet nu a mai scris atât demult despre natură cum a făcut Magda Isanos”, spunea Ion Rotaru în Analize literare şi stilistice (ed. Minerva, 1975, pag. 23).

Registrul abordării este însă mai vast în cazul acesta.

O diferenţiere constă în perceperea unei viziuni vitaliste a naturii, închegată

în linii suave. Iarba, cea mai mică entitate a regnului vegetal, izbucneşte de sub ploaia de primăvară „Ploi verzi de primăvară (...)/ eu auzeam pământul cum respiră,/ Iarba cum creşte.” (Ploaia)

În perioada când se afirmă Magda Isanos, poezia roadelor avea o pregnantă senzualitate (Magda Popescu, în Gazeta literară, an XI, nr. 31, 30 iul 1964, pag. 2). Adesea simbolurile naturii slujeau pentru a indica împlinirea dragostei, în special în lirica feminină. Claudia Millian reprezenta lascivitatea maximă într-un cadru de un grandios teatral. Sentimentalismul naturist al Otiliei Cazimir împletea tresăririle şi dorurile iubirii cu prinosul fructelor în pârg. Magda Isanos așează un văl de puritate asupra fecundării în natură prin alb-trandafiriul primelor flori. De aceea, se îndreaptă în special spre primăvară

„Pomii cei tineri în dimineaţa de martie/ Unii lângă alţii au stat să se roage/ Frunţile lor străluceau deasupra/ Pământului înzăpezit.” (Pomii cei tineri). Chiar dacă abordează direct şi deschis cântarea zămislirii, totul se păstrează la frăgezimea florală, carnea şi sângele sunt echivalente ale sevei proaspete a plantelor. În „Bărbatul”atracţia fetei către iubit, cu jucăuşă cochetărie, e transmisă prin elementele naturii. „Parcă ar fi un stejar stufos/ Gândi în taină dar era frumos/ Se supăra şi îndată râdea/ Tu eşti subţire şi ageră ca o nuia/ eşti plină de ghimpi şi de flori”.(Bărbatul). Urarea de logodnă sugerează

Din nou înflorirea „ creanga belşugului, necontenit/ Scuturată de noi rodească” (Logodnă de primăvară). Prospeţimea, tinereţea primăverii


intervine mereu în versul poetei cu ploile înviorătoare, cu dezmorţirea micilor locuitori ai ierbii, cu cei dintâi muguri. Doar moartea este substratul prezent şi aici. Dincolo de explozia exuberantă a primăverii se află contrastul „putredului octombrie”.

Configurată la nivel gestual, moartea se infiltrează tot mai mult. Florile, ca şi omul trăiesc atâta timp cât sunt lăsate la locul lor, ruperea însemnând moartea. Toporaşii, care şi-ar fi aflat sfârşitul într-un pahar-sicriu, macii care se scutură „ ca nişte lacrimi pe parchet” (Toporaşii, Macii) sunt prefigurări ale tinerei. Totodată, florile sunt cele care fac legătura între „deasupra” şi „dedesubt”. „Morţii când le sărută ştiu dacă-i vânt, şi de pe dânsele sorb ploaia şi veştile/ Astfel în flori îşi deschid morţii fereştile.” (Flori).

Cu toate acestea, viaţa nu se opreşte sub lespedea tombală. Poeta nu se va mulţumi doar cu lumea exterioară receptată prin filtrul vegetal şi va deveni ea însăşi parte din natură. Cele mai frecvente imagini ale învierii ei vegetale sunt pomul (fie cu flori, fie cu cuiburi) şi floarea. La marginea cimitirului: „Ş-oi scoate în chip de floare, din pământ/ obrazul tinereţii de-altădată”, „- Ai să fii într-o mie şi o sută de lucruri vii!/ - În flori aş vrea „ (Cortul singurătăţii). „Pomii ceilalţi atunci mă luară de mână/ - Hai să-nflorim!” (Viaţă, nu mă părăsi!).

Ca şi Eminescu, Magda Isanos concepe moartea mioritic. Substrat al generaţiilor de ierburi şi copaci, ea se transformă în element al naturii, şi astfel, rămâne pe acest pământ pe care l-a iubit (Poemul femeii care iubea primăvara). Marea eminesciană este înlocuită de peştera zânelor. „Apoi, sub torentul spumos./ Îngropaţi-mă jos/ S-aud prin piatră,/ ca şi cum aş sta lângă vatră” (Zâne de rouă). „Aproape tare de urechea mea,/ Flori mici în formă de inel şi stea/ s-or îmbulzi iar ploaia de-ar cădea/ eu ,m-aş lăsa de ierburi biruită.” (Raiul). În aceeaşi sferă se circumscrie capodopera Magdei Isanos „Copilul meu, să nu mă cauţi”, situată în linia arghezienei „De v-aţi ascuns”. Prezenţa ei este ridicată la grad de panteism. Dragostea copilului ei îi dă această putere,o împărtăşeşte din această taină necunoscută zeilor. (Lumina asta). Marea şi zările nu o pot opri să nu fie lângă suferinţele copilului. Cu zâmbetul de flori („Să ştii că am să râd în flori”), cu vocea arborilor („ai să-mi cunoşti glasul poveştilor/ în arborii în faţa fereştilor”) chiar pacea şi „aerul

răcoros” încărcat cu stele, mama îşi înconjoară urmaşa prea devreme părăsită.

Feericul sporeşte farmecul naturii. În versurile Magdei Isanos întâlnim multe întruchipări de basm folosite simbolic şi metaforic. În Auz, piticii caută „vâna de aur”, „râul sfânt” (aurul echivalent al soarelui), „ochii diamantului nesăgetat” şi „degetul unui urs împărat”. Ploaia de primăvară este de fapt un Făt-Frumos cu suliţă şi chivără, platoşă şi coif cu pene, pierind încins de soare (Cavalerul). Stejarii, bătrâni oşteni, ce năzuiesc să încalece şi să pornească din nou la luptă, învie la miezul nopţii şi călăuziţi de lună, despresoară cetatea seculară (Pâlc de stejari). Din amurg şi ceaţă se ivesc zânele bune cu fiinţa lor de rouă învăluite în veşminte proaspete şi verzi. Tot în această sferă de magie se înscrie prezenţa zeilor şi a Creatorului. Într-un cadru de natură primordială, ei însăşi purtând amprenta Naturii-mame, are loc un spectacol nocturn amintind de Visul unei nopţi de vară a lui Shakespeare, respectiv în domeniul picturii Visul lui Ossian a lui Ingres. Vegetal, mineral, animal se unesc într-un glas pentru a vesti venirea unei alte zâne, primăvara (Zeii).

Omagiul adus naturii ia forma unei interesante cosmogonii plin de împăcare, intimitate şi lipsită de fior cosmic: „laudă oricum,laudă ţie/ Natură şi forţă vie” (Munţii lumii). „Mamă care ne legeni pe jumătate adormiţi,/ Tu care ai născocit soarele, umbra şi apele/ şi nu numai odată mişcând pleoapele/ Stelele strălucitoare/ ai creat spaţiul/ fiinţele ademenite de nesaţul/ Vieţii”. (Întoarcerea)

Într-un asemenea cadru un rol însemnat joacă făpturile mici ale firii. Pe linia microcosmosului arghezian-universul boabei şi fărâmei-poeta populează peisajul cu asemenea făpturi gingaşe, care sunt „gând, părere, nefiinţă”, după cum ele însele se prezintă în Zâna. Faţă de această împărăţie minusculă ce nu are însă interesul uşor amuzat şi înduioşat a lui Arghezi, nici penetraţia observaţiei acestuia, convertit în surprinzătoare imagini. Ea nu mimează „ castelul de cuburi al gândirii infantile de la înălţimea drăgăstoasă a părintelui” (Drăgan Gheorghe, în Prezenţa poetei, în Ateneu, nr.5, mai 1966, pag 14). Discuţia cu florile şi gâzele, cu şopârlele şi gândacii, bondarii şi păsările, se înfiripă de la sine pornind de la faţa pădurii ca în poveşti, fără niciun alt subînţeles. Poeta alege micile

şi gingaşele podoabe ale grădinii, care este universul nemărginit pentru ele.

Pentru „călătoria în sud”, poeta îşi alege podoabele adecvate, giuvaere vii ale grădinii dar reci, străine de cele lumeşti: „pe frunte am să-mi prind viorele/ şopârle-n loc de salbe uşurele/ şopârle verzi din verzi păduri” (Călătorie). În poezia Magdei Isanos, prospeţimea vegetală simbolică, exuberanţa şi jocul constituie de fapt refugiul faţă de îmbătrânire şi stingere, catastrofe venite pe furiş, insidios (Nu ştiu cum s-a făcut). De aici, rezultă impresia de încordare de sub explozia liliacului, al unei înfloriri bogate care năzuieşte, unor culori strălucitoare, care nu se aprind . (Geo Bogza, Magda Isanos, în Contemporanul, nr. 46, din 13 noiembrie 1964, pag. 1 ). Natura, cu formele ei de viaţă poartă cel mai pregnant amprenta originalităţii lirismului şi sensibilităţii Magdei Isanos.

Există o filosofie a acesteia-a naturii-dar care nu cade în tiparul rigid şi sec al filosofiei de salon sau livresc. Natura e percepută mult mai aproape de unghiul de vedere al lui Sadoveanu decât Hogaş, amândoi fiind iubitori şi cântăreţi ai naturii.

Vegetalul nu este o masă verde compactă, copacii având individualitate ca şi la Eminescu. Stejarul, bradul, mesteacănul, gorunul, ulmul are fiecare simbolistica sa în cadrul textului aparţinător. Esenţele nu sunt tari. Bradul nu are nimic funebru în el (în comparaţie cu bradul din folclor: cetina şi racla).

Mirosurile sunt proaspete, naturale. Iarba, alături de flori, încântă nu numai la nivel vizual, ci şi olfactiv. Florile nu sunt parnasian preţioase. Florile poetei sunt cele de câmp, mici şi insignifiante pentru simbolişti. Păpădia, măceşul, floarea caisului, a mărului sunt cele mai des invocate. Trandafirul este crescut „la marginea cimitirului” şi nu beneficiază de altoi sau alte procese complicate. Cu toate acestea, vegetaţia exuberantă se mărgineşte cu cea funebră, în funcţie de adâncimea lecturii. Iarba creşte fioros de sonor şi de repede, presupunând un îngrăşământ uman. Verdele speranţei coboară spre verdele vegetaţiei din cimitir („zarea pământului verde „ în Întoarcere). Sevele îşi pierd semnificaţia răcoroasă şi înnoitoare şi capătă înţelesul unei invazii a morţii.

Regnul animal are aceleaşi caracteristici cu cel vegetal, ambele impalpabile, alunecoase, predominant verde. Este mult inferior, prin diversitatea regnului vegetal.


Predominantă este şopârla care interferând cu umanul, îl proiectează în magic (Zânele). Apoi, păsările,ca locuitori ai pădurii, unele animale din jurul casei (dulăi care o întâmpină la plimbarea nocturnă, calul - Calul de la birja de noapte, vita-Ion).

Aceeaşi simplitate şi aceeaşi inegalitate în ceea ce priveşte repartizarea sensurilor simbolice unor elemente din acelaşi registru se întâmplă şi în partea cosmicului. Astralitatea şi mineralitatea lumii poeziei Magdei Isanos se raportează la vegetal. Şi aceasta pentru că lumea plantelor îi dă senzaţia de mai multă siguranţă decât celelalte prin ideea de reînviere, imobilităţii astrelor corespunzându-i ciclicitatea plantelor. Cel care deţine ponderea în poezia ei este soarele, poeta fiind etichetată în unanimitate de către critică a fi solară, amintind de Alecsandri, şi el un solar (în comparaţie cu Eminescu, prin excelenţă selenar).

Soarele este văzut sub aspectul principiului masculinităţii, dominator „Eu eram principiul neschimbat(...)/ Tu, soarele, care aruncă în spaţii arcul...”- Nunta. În aceeaşi idee nupţială se înscrie abordarea astrului solar într-un mod barbian de-a dreptul: „Soarele e ca un inel subţire” (Primăvara).Nemişcarea şi raportarea lui la-ntuneric trimit spre ideea fundamentală a întregii poezii moartea, însă la un nivel mai înalt, cosmic-universal: „Nu-mi clătina întunericul şi nemişcarea” (Nuntă) „încă /decât moartea ta este o moarte şi mai adâncă”(Duhurile pământului). Atingând materialul, soarele intră sub incidenţa legii putrezirii:”Soarele putrezea în mere/ în gutui, îngheţa lumina de zi”(Toamna).

Soarele nu este Principiul Vieţii Creştine (Hristos), ci este „soare de aramă zeu popular pentru plante” (Pomii cei tineri). „Arama” presupune artefact (nu este din aur) o realizare umană. Aceeaşi idee de păgânism se întâlneşte şi în Blestem şi este specifică poetei: „în ochii tăi e un soare de demult /(din care ţi-aminteşti că ne-am temut /şi ne-nchinam la dânsul)”.

Deşi dublat de ideea stingerii, Soarele e cel care măsoară fuga timpului, în compania norilor:”Privesc cum trece soarele cu suliţi” (Mă scald în zi).”Nori şi soare şi iarăşi nori adânci „(Clipă, desfă-ţi aripa). Norul sau norii nu se întâlnesc deloc în poeme. Soarele este curat, cerul senin. Nici măcar decorativ ei nu apar. Răsăritul şi asfinţitul, este tot Soarele care le marchează. „ în dimineţile clare

/mă uit drept în soare” (În dimineţi clare).

Fiu al naturii (cosmogonia aminteşte de Scrisoarea I a lui Eminescu)-” Laudă ţie, natură,/ Tu, care ai născocit soarele”- Imnuri pentru pământ, soarele este dătător de viaţă, reminiscenţă persană, pre-creştină:”Soarele va striga lumii: exişti!”- Dimineaţă de primăvară; „tu, soare, trimite lumină /(...) şi fă să răsară în grădină frunzişul de arbori goi” (Primăvara).

O adevărată fiică a soarelui, poeta ăl priveşte în faţă (În dimineţi clare), pentru ca, ulterior, să accepte umbra (tot în sens barbian): „...Îmi face rău atâta soare./Fii bun şi lasă storurile la fereşti” (Capricii).

Soră a soarelui, luna este mai puţin întâlnită în poezia Magdei Isanos. Dacă soarele este generator de viaţă, luna este izvorul misterelor şi tainelor nocturne. Lumina ei nu poleieşte doar („Atunci încălecaţi sub luna plină/ vă strălucesc armurile ca noi”- Pâlc de stejari).”Luna cu raze furişe /lumina coroana lor” (Zeii). Alături de metaforele-bijuterii dedicate lunii, cele mai arhicunoscute fiind cea eminesciană („lună-regina nopţii”) şi cea coşbuciană („luna-gânditoare ca o frunte de poet”) se poate adăuga la aceeaşi valoare metaforică isanosiană „luna-lebădă albă în grădină” (Întoarcere).

Luna dăruieşte o lume a fanteziei-spectacolul zeilor din Zei. Lumina ei „care aminteşte şi-mbună /oamenii şi stafiile”, prelungeşte şi suprapune contururile şi esenţele. „Ieşind din pământ /zei cu creştetul sfânt /semănau a pomi şi tufişe” (Zeii).

Masculinităţii soarelui îi corespunde feminitatea lunii, sinonimă pământului, fertilităţii, (Nuntă): „eu eram ...ţărână.../luna.”

Atât soarele, cât şi luna sunt principii ale vieţii şi morţii, naşterii şi devenirii (Evseev Ivan, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Timişoara, 1994, pag 94-95). Totodată, luna reprezintă cunoaşterea indirectă, conceptuală. În psihanaliza profunzimilor, luna evocă imaginaţia, subconştientul, elementarul, femininul (anima) cu diferenţa soarelui, care este raţional, sublimul, masculinul (animus).

Steaua, încă de la Vasile Alecsandri până la genialul Luceafăr eminescian, nu poate lipsi din rândurile unei poezii veritabile. Se găseşte în versurile Magdei Isanos. Nu cunosc o vastitate de sensuri şi simboluri, însă sinonimia este miezoasă reflectând sensibilitatea poetei.

Astfel, zburdalnicele flori celeste („ceru-n care aleargă stele”- Fata), sunt pe rând „steme” (Când cel iubit:”zarea cu steme”), „paftale” (Întoarcere:”stelele ies cu lucitoare paftale”),roua din Cavalerul ploii („suliţa în vârf cu o stea”- Cavalerul). Condeiul poetei le coboară de pe firmament fie amestecându-le cu teluricul (Ion:”cartofii...ca printre stele”), fie au echivalentul florilor terestre (Zeii:”în cer se făcură poeme /de stele clipind alene”,”Şi răcoros sunau albăstrele/ Cărora le răspundeau astrele”)

Simboluri ale visării şi ale inspiraţiei poetice („Am spus zilelor: „Nu sunteţi ale mele/Nu rătăciţi printre vise şi stele””- Rădăcina), stelele din totdeauna au fost identificate cu soarta omului. Oferindu-se ca spectacol natural-nocturn de focuri şi artificii în copilărie („nu se petrec minuni şi nu cad stele/ca-n nopţile copilăriei mele”- Nu ştiu cum s-a făcut), în adolescenţă şi maturitate, ele devin înalte, „duşmănoase”, cu lumină maculată:”O, cât de sus s-au suit duşmănoasele stele /Nu le mai văd, le-am uitat lumina curată”- Copilăria mea. Ideea este mai conturată în Poemul femeii care iubea primăvara unde stelele sunt atinse de boala neantului şi sfărâmate de dinţii morţii:”stelele pulbere-n vânt şi părere”.

Simbol al verticalităţii,opus monotoniei şesului, adâncimii văilor şi instabilităţii apelor, muntele reprezintă un axis mundi sau o scară a umanului către divinitate (Rugăciune în pădurea de brad:” Şi-o să-Ţi sărutăm, colo, pe munţi /marginea veşmântului, să-Ţi spunem /lauda şi sub picior să-Ţi punem /praful nostru, praful de pe frunţi”). Specific vârstei ei, tânăra se avântă spre vârful muntelui („printre munţii mărunţi /vreau să ajung cea dintâi sus pe munţi”- Zăriţi veşnicul munte?) ca apoi să-l transforme în punct de radiere a spuselor ei:”pe munţii lumii/ trâmbiţele lumii sună mai tare./Din munţii lumii /strigându-vă”- Munţii lumii pe inima mea.

Pentru români, muntele şi codrul erau locul de refugiu, peisajul montan făcând parte integrantă a spiritualităţii noastre şi fiind în acelaşi timp componentă a blagianului „spaţiului mioritic”.contopindu-se cu natura în cadrul morţii, tânăra îşi alege drept mormânt (loc de somn) o peşteră: „orbiţi de verdele atâtor câmpii/.../ne duceam în peşteră să dormim/ şi când se întâmpla să murim/ eram zidiţi acolo, uitaţi”- Ţara luminii. Mai mult, tânăra


vrea să devină trup din munte ca astfel, furându-i din calităţi, să-i dăinuiască sfidând timpul şi moartea:” N-aş vrea ca după moarte să-nvii/ înalt tipar de om sau animal.../ci aş vrea să trec în regnul mineral... să-mi dorm... somnul liniştit/ şi peste-un veac o mână de artist/ va nemuri minuni strălucitoare/din trupu-mi fără linişte şi trist” (Dorinţa).

De remarcat că în poezia Magdei Isanos „oraşul de piatră şi de fier” (Seara) apare rar de tot. Lumea în care ea trăieşte pare pre-urbanistică. Jos-lunca, vegetaţia, apa, sus-cerul şi constelațiile iar între cele două muntele.

Cerul şi apa (sau cerul invers sau răsturnat) sunt şi ele prezente încă printre bogatele simboluri folosite de Magda Isanos. După cum bine observa Horia Bădescu (Magda Isanos, Drumul spre Eleusis, Bucureşti, 1975, pag. 98-99), „infinitul poetei este unul terestru structurat pe o verticalitate inversă, peisajul având astrele la bază şi nu la zenitul lui. Sensul pe care îl imprimă pleacă de la paradoxul formal al urcării prin coborâre. Împărăţia ei este asemenea unui receptacol plin de materie în mişcare permanentă de jos în sus, de la aformal la forme finite şi înapoi”. „Ţărână din ţărână” („rece strop de lut”- Cuvântul Evei) poeta se simte prin destinul ei prea legată de pământ, poezia nereuşind decât să-i aducă cerul jos. Astfel, „cerul acela fără degrabă căzu”(Cerul acela); „cu fruntea lângă cer voi scrie despre viaţă” (Dimineţi de primăvară).

Coborârea cerului se face prin oglindire, linia orizontului topindu-se, apă şi cer devenind una:”ţărmul scoboară, marea-i aproape, cerul deschis./ Bine miroase cerul din apă.”(Râuri sfinte, mări netulburate). Cromatic şi ornamental vorbind,lacul are toate atributele cerului: ”albastrul adâncurilor” (Lacul);”lunec cu râul, cu soarele-odată”(Râuri sfinte, mări netulburate); „Poate-n fund,/ unde ceru-ntâlneşte câmpiile;/poate la temeliile/ lacului unde stelele se ascund” (Urcaţi ca fumul, imnuri liniştite).

Apa, ca şi celelalte componente ale cosmicului şi naturii, are o dublă valenţă a morţii şi a vieţii. O serie de indicii încadrează formaţiunea lichidă fie într-un registru, fie în celălalt. Având o viziune mitic-păgână, fiecare apă are câte o zână, care măreşte farmecul acesteia (Lacul). Iarba de pe margine e mătăsoasă, lacul e plin de nuferi (amintind de cel eminescian). Tăcerea apelor („ape care-ntotdeauna tac”) nu

este una otrăvitoare, fiind contrabalansată de echivalentul tăcerii, claritatea apei care permite o privire profundă („se vede bine fundul presărat/ cu pietre presărat”). Efectul de oglindă duce la o identificare a privitorului (obiectivă) pentru a se transforma într-una volitivă (complexul lui Narcis fiind strict legat de apă-oglindă): „...lacul cu apa mai adâncă şi mai clară: /un hârb de cer pe pajişte uitat”, „tot cerul nopţii aplecat.../şi-admiră frumuseţea lui mirat /şi-admiră frumuseţea întocmai ca Narcis” (Lacul). Acelaşi complex psihanalitic se întâlneşte şi în Torentul însă râul se îndrăgosteşte de cerul pe care îl poartă în propriile unde(„comoara de aur şi luceferi”).

Apei vii şi tăcute din Lacul îi corespunde „apa uşoară din gura râului” vărsată din Insula scufundată, peisajele asemănându-se.

Opus acesteia este apa moartă, locaş al zânelor de moarte vestitoare. Aceste „nefiinţe” (Zâna) au o constituţie fantastică: „ jumătate fete, jumătate şopârle” adică jumătate materialitate, jumătate fiinţă divină (apud Evseev Ivan, op cit). Şuviţele lor sunt din apă („le curgea apă prin plete”- Zânele). Nu întotdeauna apa moartă este conexată cu staticul. Acest caz, precum mormântul de sub „torentul spumos” din Zâne de rouă, Mioriţa Magdei Isanos, este apă moartă datorită prezenţei morţii (deci o cauză extrinsecă). Aceste zâne îşi au locul de refugiu în”izvoarele umbroase” şi „apele stătătoare” (Duhurile pământului) trimiţând în mod evident spre ideea decrepitudinii şi neantizării.

Apa moartă este şi apa din „lacul blestemat” (Gelozie). „Apele schimbătoare”-sintagma este folosită cu o referire precisă: „ochii tăi”; dar devin „luminoasele lor ape” când e vorba de păstrarea chipului (apa estre sinonimă oglinzii) raportul fiind de trei „apa schimbătoare” la o „apă luminoasă”. Acesta - raportul - subliniază ideea falsităţii în mod comportamental şi a morţii în plan afectiv.

Oglinda este un alt sinonim al apei, al lacului. Ea poartă „ ca nuferii deschise/ obraji şi mâini” (Multe chipuri). Totodată apele oglinzii fiind statice şi reci (caracteristici ale morţii) devin sinonime apei moarte. „Foarte mulţi oameni se îneacă în oglinzi”. Remediul? Acoperirea ei, obicei întâlnit la înmormântări când oglinda este acoperită cu textile negre (Oglinzi).

O structură dihotomică are şi ploaia (tot apă). Când zâna cu „licurici,clopoţei”

în plete amintind zânele, când cavaler răpus de soare este atât de fertilizantă (corespunde principiului feminin), cât şi distrugătoare (cavalerul „dornic de războaie”- Cavalerul): ”Sunt(...) ploaia de vară/ voi face să înverzească pietrele şi să răsară/ ochii morţilor în câmpia cu flori.../Când vei muri, ai să-mi cunoşti puterea,/ dizolvantă, murmurătoare” (Ploaia). Decrepitudinea nu se face în linişte, ci în şoaptele apei.

Acelaşi principiu dihotomic se întâlneşte inclusiv în structura Evei (Cuvântul Evei). Este vorba de o Evă primordială, la nivel conceptual, elementele constituente dovedind-o. Oglindă (motivul apei!) pentru cer, ea devine un amalgam al acestora: ”Eram asemenea unei moarte/ care oglindeşte fără să-l încapă/ un cer de dânsa pururi prea departe./ Tu m-ai făcut să fiu şi cer, şi apă.”

Apa, ca şi iarba şi soarele, este pretutindeni,predominantă. Este esenţă în lucruri şi termen de bază în registru stilistic (comparaţie):” umbra şi ea.ca o apă”; „şi-n moarte vei intra mai târziu/ ca-ntr-o apă/ răcoritoare” (Poemul femeii care iubea primăvara).

Se conturează în poezia Magdei Isanos un univers din care este exclus tot ceea ce ţine de creaţia umană. Cum se remarcă pe bună dreptate civilizaţia materială lipseşte, omul situându-se în cadrul său natural şi etern. În ceea ce o priveşte, el porneşte de la condiţia fundamentală a întrebării şi a răspunsului pe care le ridică poezia ei. Problema care i se pune tinerei poete şi pe care ea o rezolvă în plan artistic vizează relaţia directă între ea şi univers. Ea implică ideea şi întrebarea asupra destinului omului, esenţa umană după moarte: veşnicie sau înviere?

Într-o atare dispută, omul nu se poate raporta la elementele care sunt rezultatul muncii sale. Sistemul de referinţă trebuie a-l preceda sau a se simultaneiza cu geneza umană, omul simţindu-se solitar prin naştere, apartenenţă, la aceste principii. Numai venind din aceeași matrice, numai acestea îi pot da speranţa nealterării; şi acest izvor este Natura, „fiica lui Dumnezeu”, cum o caracterizează Goethe.


Poezii Lia Ruse

Note biografice

Lia Ruse s-a născut la 13 mai 1931 în comuna Teiu Judeţul Argeş ca fiică a Ioanei și lui Nestor Gogoncea - ambii cadre didactice. Urmează Şcoala Primară în satul natal, apoi Liceul Mihail şi Sevastiţa Vasilescu din Piteşti şi Liceul I.L.Caragiale din Bucureşti. Originea socială şi trecutul politic al familiei i-au permis accesul doar la studii postliceale de trei ani, secţia Farmacie.

Are preocupări literare chiar din timpul şcolii, dar nu poate publica din aceleaşi motive. Abia după decembrie 1989 i se publică prima poezie -“Biserica cu ceas” la 21 ianuarie 1990 în Argeşul Liber. O mare bucurie îi aduce prezentarea unor poezii la postul de radio Vocea Americii, în mai multe emisiuni, începând cu 18 februarie 1990, comentate de Elena Velisar şi recitate de Victor Ştrengaru şi Mihai Rosetti. A colaborat intens la presa din Piteşti: Argeşul Liber, la săptămânalul argeşean de cultură Săgetătorul şi la Glasul Dreptăţii.

În luna mai 2004 împreună cu soţul ei imigrează în Canada, la Montreal, unde fiul lor Lilion Ruse se stabilise încă de la începutul anului 1993. Publică în Tribuna noastră, Pagini Româneşti, Candela de Montreal şi Observatorul din Toronto.

Debutează cu “Freamăt de mai în colorit de toamnă” poezii - în anul 1994 - la editura Basarab, din Curtea de Argeş. Până în prezent publică 13 volume.

Volumul „A treisprezecelea carte” este o antologie ce însumează poezii şi comentarii. A apărut în luna august 2011 la editura Argeş-Press Piteşti cu o prezentare de Mihai Golescu.

PE RĂNILE IUBIRII

De-o veşnică iubire erai dornic… Pasărea morţii duhul ţi-a oprit, S-au răstignit limbile pe ceasornic Oprindu-ţi-se versul păstorit. Simţim cum umbra-ţi vine de departe! Tânăr curmat…o, câte-ai fi vrut scrie… Zvoneşte clipa, azi, un vers prin moarte: Azi eşti statuie, mândră poezie. Te-ai rupt de tristeţe şi bucurie! Scrisul tău curge pe rănile iubirii Cu tâlcul lui clădit, aşa să fie, Ca să aline durerea omenirii. Din petale, ianuar, ţi-a-mpletit cununi Prin cântul versului îţi ducem dorul. Eşti astrul nostru şi-al întregii lumi, Trecutul eşti Trecutul, Prezentul, Viitorul!

LUI MIHAI EMINESCU

Venit în prea albul luminii din zăpadă, Cu sufletul aprins de sentimente Şi-a lăsat sunetul, uşor, să cadă Cu caldele nelinişti transparente. Rotind visele, neaua cu vâsle de ceară, În sufletul ascuns în poezie Vibra melodios şi blând ca o vioară Cu-mbrăţişarea slovei pe hârtie Rostogolea cu foc strofele muzicale Deschizând toate porţile iubirii Printre clipe solemne ,clipe ideale, Cu o inteligenţă a nemuririi…

…………………………….. Eşti stea în constelaţia albastră! Ai prins istoria şi doina în grai străbun… Cu faima ta în conştiinţa noastră Domnule Eminescu, măreţ poet tribun.

VIS DE DECEMBRIE

În seara asta, te chem., iubite… La fereastră se aşază frigu-n strai cărunt Cerul extaziat în blănuri căptuşite Scutură, din nou, văzduhul mărunt… Pretutindeni se aşteaptă, mut şi naiv, Nimicul căzut în figuri graţioase Pe vis de decembie decorativ, Cu salturi de balet armonioase. Aşteptarea aprinde-n argintul de seară Un poem pentru tine “răspuns la-ntrebare”. Pe treptele vremii egale, coboară Pământul arzând -cu neaua în spinare-!

FIOR TIMID

Floarea pe care eu o primesc Este balsam în fald plutitor Cine aude cum trece prin noapte Crinul născând înălţare de zbor?! Deodată o emoţie-nvie (Sar clipe-nfăşate-n scântei) Topeşte frica-n euforie, Prinde suflarea ritmată-n temei. Timidul fior Ajunge, la tine, curat Sufletul naşte prin visele vii Ropote de sunet mirat. Un timp sentimental leagănă tăcerea, Printre clipe solemne şi colorate, Cu fulgere calde ne leagă vederea Combinând înţelesuri neaşteptate.

INIMA CUVÂNTĂ

Învinetită-i noaptea de-aşteptare Cerul de iarnă atârnă greu şi-i sur Scârţâie timpul pe valul de sare Totu-i încărunţit de jur-împrejur. Nori lălăie, se zbenguie aerul, Argintul zăpezii sclipeşte în fum Şi-n liniştea ce-şi şopteşte vaierul Poveşti neştiute se-nfiripă-acum…

…………………………….. Iubirea se-mprumută la visare Şi se visează… O văzduhul cântă Lumini calde curg peste suflete Şi-nfiorată inima cuvântă…

ANI UCIŞI

Peste straturi de goluri, Peste sălbăticiuni m-aplec Nerăbdătoare, s-ajung din nou La tufa de pe deal, Să-mi reazim tâmpla De miresmele tăcute care trec Prin ceasul cu gonguri lucitoare, Bătând în ideal… Dar… pe colina cu foşnete triste Ochii-mi aprinşi Se sting legaţi De nelinişea pornită la vale Târând mirajele dulci Crescute în anii ucişi… Şi tot mai simt pe mâna mea, Strânsoarea mâinii tale!…

.


Le dossier Miruna Tarcău

Il y avait longtemps que le jeune Mircea songeait à écrire un poème sur la déchéance de la Roumanie. Il en avait même commencé quelques ébauches, qui traînaient depuis des mois dans le fond de ses poches comme un rappel constant de son devoir; ô combien plus efficace que l’agenda que l’on oublie sur un coin de bureau, car ô combien bien plus encombrant. Aussi, dès qu’il ouvrait un livre d’histoire sur la bravoure des Daces et sur les montagnes d’or que les Romains leur avaient pillé pour agrandir leur empire, ou bien qu’il parcourait un article sur les traditions millénaires inscrites dans le folklore –lesquelles viendraient, paraîtrait-il, de la plus vieille civilisation d’Europe, celle des Cucuteni–; aussitôt qu’il se hasardait dans un quartier parsemé d’édifices en ruines, et où les silhouettes des tsiganes se confondaient maintenant à celles des chômeurs que la crise avait jetés dans la rue, l’adolescent ne cessait de revenir à son projet et se répétait toujours qu’il s’y mettrait demain, comme un refrain qu’il faisait jouer en boucle. En vérité, il ne savait précisément ce qui le retenait, car en y rêvant constamment, ce projet avait fini par prendre dans ses fantasmes une importance telle que s’y dérober revenait à quelque chose comme une trahison envers sa patrie, laquelle n’attendait bien entendu que l’éclat de ses vers pour reprendre de la vigueur et expulser les crapules qui lui tenaient lui de chef.

Oh mère ancestrale! Si vive est ta douleur, et si long ton chagrin! Quoi! Sur tes épaules recourbées se déroule une banderole infinie de savants, d’érudits, de poètes, et pas un qui ne cherche à redorer ton éclat? Pas un qui n’aspire à trancher les liens qui ornent ta gorge nue comme le collier d’une esclave? Collier dont la chaîne est fermement maintenue par ce Léviathan fiscal –cette pieuvre!– dont les membres s’étendent sur tous les continents… Ô Roumanie violée! Esclave sans tête, éventrée de tes jeunes et de ton

avenir! Faudra-t-il te quitter désormais pour espérer te défendre?

Ce vague espoir allait et revenait constamment : il se voyait salué par l’Académie des Belles Lettres; reçu dans une université parisienne pour compléter ses études à l’étranger comme l’avaient fait tous les Roumains célèbres, puis s’imaginait à la tête d’un nouveau parti socialiste qu’il lancerait dans une chasse aux spéculateurs étrangers avant d’ouvrir toutes les usines que la terrible entrée dans l’Union Européenne leur avait fait perdre. Homme d’état, il sortirait certainement la Roumanie de l’Union Européenne –l’euro les étranglait, et tandis que la politique d’austérité avait coupé partout où l’État se devait de secourir ses citoyens, le poids de la dette nationale avait été rejeté sur les épaules de tous les démunis. Du patriotisme : voilà ce dont le pays manquait le plus cruellement! Seulement, la réalité lui rappelait quotidiennement combien la poésie n’était pas de taille à écraser un Goliath aussi puissant, et qu’il lui faudrait donc trouver son David ailleurs que dans la littérature, cet univers mourant, mort même dans cette société que la contre-culture avait pourrie jusqu’à la moelle. Tout Roumain avait beau être né poète, il ne s’en était jamais trouvé un seul pour détrôner un tyran –voilà comment son espoir laissait place à de la résignation devant le pessimisme profond de son Histoire, ancré au cœur, semblait-il, de l’identité nationale. Et c’est alors que la leçon de l’Agnelle voyante lui revenait en tête, cette ballade populaire dans laquelle un berger accepte tacitement de se faire tuer et dépouiller de ses biens sans même tenter de se défendre. Ce berger, c’était le peuple aujourd’hui, et si une nouvelle Mioriţa venait un jour lui annoncer sa mort prochaine, l’immortalité ne serait plus tout à fait une consolation après un demi-siècle de régime communiste qui avait répandu de la poudre d’athéisme sur deux générations.

Le fanatisme veille : partout, le spectre du fascisme hante nos rues… Nous ne sommes plus en 1939, mais –le croiriez-vous?– j’entrevois une nouvelle lutte des idéologies derrière cette vieille Europe que les banques nous laissent en lambeaux. Qu’est donc advenu le patriotisme? Et la pensée sociale? On me dira : c’est bien, de toute manière, personne ne pense aux foules, il ne faut songer qu’à soi. Quelle folie! Glissez cinquante ans d’individualisme libéral

dans l’histoire d’un pays prospère, et c’est la ruine assurée!

Son frère, qui se moquait beaucoup de son idéalisme, n’en était pas moins frappé par des réflexions similaires, qui le menaient toutefois à des résolutions tout à fait opposées. Le patriotisme était mort, cela ne faisait plus aucun doute; mais à quoi bon tenter de le raviver? La garde de fer n’avait-elle pas laissé un souvenir assez cuisant pour se méfier à l’avenir de tous les discours nationalistes, surtout s’ils ont des tendances anticapitalistes? S’il est vrai que la spéculation avait déstabilisé d’économie du pays, elle ne servait pas si mal les intérêts de la classe bourgeoise qui, parce qu’elle rassemble les personnes les plus capables, est au fond la classe la plus importante. Car seule la débrouillardise est une marque d’intelligence véritable! Du reste, si la spéculation avait permis à un âne comme Becali –ancien berger à peine lettré, maintenant député au Parlement européen–, d’amasser une fortune estimée à plus de sept cents millions d’euros, pourquoi ne lui permettrait-elle pas à lui aussi de faire sa place dans le monde des affaires? Avec tout ça, quel imbécile irait encore exalter les vertus de la culture et de l’intellectualisme, lesquels n’avaient gagné à leur père qu’une pauvre chaire de philosophie à l’université de Bucarest, avec un salaire à présent amputé de vingt-cinq pour cent comme tous les employés du secteur public? Face à de telles perspectives d’avenir, à quoi pouvaient encore servir les livres? Les études? Tout le monde savait bien que les diplômes les plus recherchés étaient relativement faciles à acheter : le prix du Barreau, par exemple, venait récemment de chuter à 3000 euros. Aussi, bien que doué dans de nombreuses matières, il était constamment habité par l’idée que c’était dans les rues, et non pas à l’école, que circulait l’argent; et que l’argent, c’était la vie –ce que les bons élèves ne comprendraient que trop tard, lorsque leurs efforts leur auront valu un emploi de muritori de foame –de ceux qui meurent de faim.

Il paraissait qu’ailleurs, la situation était tout aussi mauvaise. Cependant, plus le temps passait, et plus il devenait difficile de s’en convaincre. On objectait souvent : « Vous croyez qu’on est les seuls? Songez à la Grèce, endettée jusqu’au cou… » Mais on y songeait justement, parce que la Roumanie n’était pas loin de se retrouver dans sa situation. Et puis au moins là-bas, il devait encore rester quelques médecins dans leurs hôpitaux…


Dégoûté de son style, de ses pensées qui paraissaient revenir éternellement aux mêmes sujets, et surtout du sentiment de fatalité qui le vouait à n’écrire que sur le sort de la Roumanie (puisque tout autre sujet lui semblait dérisoire), Mircea voulut refermer son cahier, lorsqu’une main apparut brusquement au-dessus de ses pages gribouillées à l’encre mauve pour s’en emparer.

–Qu’est-ce que c’est que ça? Le poème du siècle?

Trop absorbé par ses réflexions, il n’avait pas entendu son frère rentrer à la maison. Ce qui était d’autant moins étonnant que, habitué au bruit des casseroles et des assiettes qu’on n’arrêtait pas de remuer dans la cuisine, le jeune étudiant avait appris depuis longtemps à ignorer tous les bruits parasites au milieu desquels il était censé travailler. Suspendu à mi-vol entre ses aspirations de poète, ses interrogations sur l’avenir de son pays, et son découragement face aux innombrables problèmes qui se dessinent sous le double horizon personnel et collectif qu’il se plaît à contempler, Mircea se sentit brusquement comme un Icare dont les ailes se seraient mises à fondre à l’approche du Soleil. Aussi blond qu’Apollon, dont il avait également la musculature, mais pas la sensibilité, son frère ne cessait de lui rappeler par sa seule présence à quel point ses efforts étaient triviaux à l’échelle nationale –et surtout à l’échelle personnelle. En effet, malgré sa hauteur nonchalante, Radu ne ratait jamais une occasion de se moquer de ses vers, allant souvent jusqu’à lire des passages entiers d’une voix pompeuse ou nasillarde en espérant que leur propriétaire vienne réclamer son journal. Auquel cas, trop heureux d’être parvenu à le provoquer, il incitait immanquablement son petit frère à mesurer ses forces contre les siennes afin de mieux poursuivre ce processus d’infantilisation, au terme duquel son ego sortait toujours grossi. Et lorsque, épuisé, Mircea se déclarait enfin vaincu, alors lui-même revêtissait sa toge de philosophe pour achever sa victime par la parole (arma cedant togae!) en s’attaquant successivement à tous les idéaux qui faisaient présentement de lui un rêveur inutile, bientôt un futur chômeur.

Cette fois-ci, Radu semblait disposé à sauter quelques étapes pour passer directement à la confrontation verbale, ce qu’il fit en raillant l’« ardeur patriotique » du petit poète. Mircea se défendait mollement, s’abandonnant davantage au sentiment d’impuissance qui l’avait déjà submergé lorsqu’il songeait au moyen, ou plutôt à l’absence de moyens, de garantir un meilleur avenir à la nation qui

s’écroulait. Mais, contrairement à son habitude, son frère ne paraissait pas se satisfaire d’une victoire facile : en parlant d’ardeur patriotique, curieusement, son ton n’était pas seulement ironique, et semblait animé d’une étincelle de sincérité. Contrairement à ce que Mircea croyait tout d’abord, c’est alors que le poète comprit que Radu ne se moquait pas du patriotisme de son frère, mais bien de ce qu’il considérait comme de l’hypocrisie patriotique, prête à s’envoler au moindre coup de vent. Mircea était estomaqué. Lui, taxé d’hypocrisie!

–Et c’est quoi pour toi le patriotisme, alors? s’écria le poète. Qu’est-ce que tu fais pour être patriote, toi?

–Moi, au moins je sais que je quitterai jamais le pays. Pas question de déserter. Les petits boulots d’immigrant, c’est pour les autres. Mon avenir est ici. Je suis Roumain.

–Qu’est-ce que c’est censé vouloir dire, ça?

–Je te le demande, petit. Tu veux partir ou non?

–Mais où veux-tu que je parte? –Au Canada, merde! Me dis pas que tu

sais toujours pas, pour le dossier! C’est alors que toute la volonté de

résistance de Mircea, recroquevillée quelque part entre son orgueil meurtri et ses espérances déçues, s’alluma en lui comme une bûche sèche au contact d’un charbon incandescent. Leurs parents avaient appliqué pour une demande d’immigration à Ottawa, ils attendaient une réponse prochainement. Craignant de recevoir une réponse négative, et de provoquer par conséquent inutilement une agitation susceptible d’entraîner une profonde désillusion, ils n’avaient pas voulu mettre le reste de la famille au courant de leur démarche avant d’obtenir la confirmation que leur demande de visa était bel et bien acceptée. Radu avait appris la chose en surprenant une conversation au cours de laquelle leur mère se plaignait de la longueur interminable de la procédure, et de tous les papiers qu’il fallait apporter, justifier, légaliser. Scandalisé, il avait dû méditer là-dessus quelques semaines avant de prendre définitivement parti contre l’émigration, et de se décider à convaincre son frère de le soutenir dans son refus.

Cependant, ainsi que Radu l’avait soupçonné, le « petit poète » était loin d’avoir une réaction aussi catégorique devant une si belle opportunité de se soustraire à la situation économique désastreuse de leur propre pays. S’il ne pouvait songer à autre chose qu’au chômage et à la dette nationale, c’était bien parce qu’il subissait les conséquences de la politique d’austérité imposée par le

FMI tout autant que ses compatriotes. Mais si une chance s’offrait à lui de penser à autre chose, de fuir ces ex-dirigeants communistes à l’autocratie à peine déguisée, pour se retrouver dans un pays tout neuf, avec un avenir!… Mircea sentit brusquement ses ailes repousser.

Mais cette jubilation ne provoqua pas le retour des envolées lyriques, dans la mesure où sa joie transparaissait bien assez sur son visage pour provoquer une nouvelle engueulade. Radu exaltait ses propres principes patriotiques jusqu’à la vertu : l’amour de notre terre, de notre nourriture, et de toute notre culture roumaine. En invoquant tout ce qu’ils abandonneraient derrière eux en tournant le dos à leur peuple, à leur pays, il espérait à la fois lui faire honte et provoquer précocement en lui une nostalgie de ses origines. De son côté, Mircea dénonçait les motivations qui poussaient Radu à vouloir rester comme étant purement égoïstes, puisqu’il ne pensait de toute évidence qu’à profiter du contexte de la crise ou bien pour s’enrichir éhontément grâce aux spéculations financières, ou bien à rejoindre le premier parti politique venu de manière tout ce qu’il y a de plus opportuniste –ce qui revenait au même, au fond. C’est alors que Clara, qui les espionnait du couloir, se mit à crier que les garçons se disputaient en espérant que leur mère les punisse. Pour toute réponse, Radu lui claqua la porte au nez en marmonnant qu’à présent, il fallait faire attention à la Securitate.

–Et elle? s’écria soudain Mircea. Tu t’en fous qu’elle ait ou non un avenir, c’est ça?

–Dans ce cas-là, tu admets que tu préfères quitter le pays? Tu veux un « avenir »? Il veut déserter alors, le patriote? Attention! je flaire un paradoxe…

Mircea soupira. Il savait très bien où Radu voulait en venir. Quand ils étaient petits, leur père, qui ambitionnait de les voir un jour entrer en droit ou en politique, les faisait souvent jouer à un jeu qui avait certainement contribué à forger le caractère crâneur de Radu. Les règles étaient toutes simples. Il fallait, le plus rapidement possible, mener son adversaire à se contredire au terme d’une série de questions, dont le sujet était établi dès le début de la conversation sous la forme d’un problème sur lequel l’interlocuteur était invité à se prononcer. Les thèmes variaient énormément, touchant tantôt à des préoccupations triviales telles que : « Faudrait-il acheter une nouvelle nappe de table, étant donné que celle-ci est tachée? », tantôt à des problèmes philosophiques portant sur la beauté, la vérité, la justice ou l’existence de Dieu. Les rôles du questionneur et du


répondant étaient ensuite intervertis à chaque fois que l’on se retrouvait face à un paradoxe.

D’un côté comme de l’autre, la difficulté principale résidait dans la règle qui limitait les réponses à un oui ou à un non, de sorte que, si le questionneur n’était pas

très adroit, une seule discussion pouvait traîner pendant des heures; ce qui avait souvent été le cas lorsque, tout jeunes, ils tentaient de reproduire un raisonnement de leur père pour le piéger à son propre jeu. Cette règle avait d’ailleurs donné au jeu un nom polysémique, dans la mesure

où, d’une part, il signifiait en roumain « oui-non » (da-nu), ce qui d’autre part transformait le nom de leur père en nom commun (Danul, autrement dit, « le Dan »).

(va urma)

Românii din Serbia

Gheorghe Puiu Răducan – Ţepeşti

De sute de ani de când românii noștri s-au pripăşit pe meleagurile Serbiei de azi, au trecut prin diferite perioade istorice, prin momente foarte dificile ale existenţei lor ca.

Li s-au modificat numele, adăugându-le acel “ici” sârbesc la urmă. Li s-au “luat” bisericile şi dreptul de a se ruga în limba lor străbună. Li s-au desfiinţat şcolile în limba maternă. Ce să mai zicem de situaţia de azi din Valea Timocului unde nu există şcoli româneşti, iar pentru că a construit o biserică românească, preotul Boian a trecut prin momente foarte dificile (arestări, condamnări etc.).

Alta este situația însa în ţinutul Voivodinei. Activitatea culturală românească de aici cunoaşte o înflorire de admirat.

Oameni minunaţi, români adevăraţi duc mai departe cultura românească cu origini străvechi, care a fost “chinuită”, a suferit cumplit de-a lungul vremurilor.

Merită menţionaţi aici, Nicu Ciobanu, Ioan Baba, Vasa Barbu, Vasile Barbu preşedinte S.L.A. Tibiscus – argintul viu al mişcării culturale româneşti din Uzdin, omul care “duce” de unul singur cel puţin de 10- festivaluri şi activităţi culturale pe an, la care participă diverse personalităţi din România. Aici au participat de-a lungul vremurilor diferite personalităţi ale lumii culturale româneşti ca: Adrian Păunescu, Grigore Vieru, N. Dinescu, Florian Copcea şi mulţi alţii.

Vasa Barbu, Alina Iorga, Diana Ocolişan, Todor Ursu, Igor Ungur, Mariana Stratulat, Maria Ancăiţan, Alina Iorga, Daniel Petrovici şi nu în ultimul rând Costa Roşu sunt români adevăraţi, dar cu cetăţenie sârbă, care fac eforturi uriaşe, dar şi riscante ca românismul, cel puţin să se păstreze pe teritoriul Serbiei.

În data de 10 martie 2008, a fost înfiinţat Institutul de Cultură al Românilor de Adunarea Provinciei Autonome Voivodina, preşedinte Costa Roşu.

Fondatorii acestui institut sunt Consiliul Naţional al Minorităţii Naţionale Române din Republica Serbia şi Consiliul Executiv al Voivodinei.

Aşadar, parlamentul Voivodinei a aprobat înfiinţarea Institutului de Cultură al Românilor din acest ţinut, instituţie culturală şi de cercetări ştiinţifice, care se ocupă în mod profesional de cercetarea domeniilor de activitate care cuprind activităţi şi proiecte de promovare ăi dezvoltare a culturii şi artei, a ştiinţei şi limbii române din ţinutul Voivodinei.

I.C.R. iniţiază şi sprijină proiecte de promovare a multiculturalităţii şi interculturalităţii în Voivodina, proiecte de dezvoltare a amatorismului cultural, dar şi de cultivare şi păstrare a patrimoniului cultural românesc pe aceste meleaguri pline cu români.

I.C.R. îşi asigură mijloacele financiare necesare muncii şi activităţii de program din bugetul P.A. Voivodina, din veniturile realizate pe baza propriilor sale activităţi, din unele fonduri, de la unele fundaţii, din contribuţii şi sponsorizări.

Institutul îşi desfășoară activitatea în cadrul a patru unităţi organizatorice, respective a patru departamente:

1. Departamentul pentru documentare şi cercetare

2. Departamentul pentru informare şi comunicare

3. Departamentul pentru organizarea manifestărilor cultural-artistice, perfecţionarea şi instruirea de specialitate a cadrelor în domeniul culturii şi artei

4. Departamentul. Pentru păstrarea patrimoniului cultural.

Fiecare dintre aceste departamente are coordonator - în raport de muncă în cadrul Institutului – care coordonează activitatea departamentului în fruntea căruia se află. Institutul lucrează în prezent la formarea unei biblioteci de specialişti şi a unei arhive.

Întreaga activitate a Institutului este orientată în două direcţii principale:

- De cercetare ştiinţifică pe tărâm istoric, demografie, cultural, filologie, literar-istoric etc.

- De valorificare a rezultatelor cercetărilor din aceste domenii, prin publicaţii periodice proprii şi prin cărţi.

Institutul organizează şi manifestări ştiinţifice, sesiuni de comunicări ăi mese rotunde cu participanţi din ţară şi de peste hotare (în colaborare cu instituţii asemănătoare şi cu asociaţii româneşti din Voivodina şi România) şi sprijină, în felurite moduri, manifestări tradiţionale româneşti.

Înfiinţarea acestui institut este importantă din mai multe motive, în primul rând pentru că sporeşte nivelul de organizare a comunităţii româneşti printr-un proces de instituţionalizare.

Datorită Institutului, românii din Voivodina dispun azi de un instrument foarte eficace al cunoaşterii de sine, al identităţii naţionale, dar şi de afirmare şi promovare al acestuia, fiindcă, nivelul şi raza de acţiune ale unui institut sunt superioare altor forme pe care românii din Voivodina au reuşit să-l edifice până acum: societăţi, comunităţi, fundaţii cu proiecte punctuale care au atins adeseori performanţe uimitoare – ale căror rezultate sunt vizibile, şi la dispoziţia tuturor, datorită ziarelor şi revistelor editate, cărţilor şi internetului, programelor culturale şi informative – dar, acum au un cadru permanent şi instituţionalizat, specializat, care va permite un alt nivel, mai înalt şi profesionist al cercetărilor.

Prin acest institut, toate celelalte organizaţii şi asociaţii româneşti din Voivodina cu orientare culturală şi ştiinţifică vor primi sprijin concret, aşa cum şi Institutul mizează pe susţinere din partea lor.

Pe de altă parte, Institutul de Cultură al Românilor din Voivodina va încerca să ofere acel cadru, care să permită tinerilor studioşi să înveţe, să se formeze, să devină specialişti şi să dea dovadă de un înalt profesionalism.

În acest sens, Institutul va organiza cercetări şi cursuri susţinute de profesori de prestigiu în cele mai importante domenii pentru afirmarea identităţii culturale, şi anume de istorici, etnografi,


folclorişti, lingvişti, sociologi etc., care apoi îi va susţine pe aceşti tineri să se includă în mediile intelectuale, respective să-şi facă carieră.

Există semne bune în această privinţă, tot mai mulţi tineri din Voivodina şi din Serbia să-şi ia masterate sau doctorate. Ei vor fi susţinuţi în continuare, Institutul îşi propune să facă aceasta profitând de întreaga sa reţea de colaboratori ăi parteneriate.

Pentru a se afirma activitatea institutului, va fi nevoie să se ţină cont de probleme de imagine şi promovare, care sunt vitale. S-a fondat o editură, care va publica cărţi, un anuar şi o revistă. Este vorba de cărţi cu subiecte importante, prioritate pentru a descifra trecutul şi prezentul Banatului: demografie, istorie, familie şi societate, biserică şi religie …

Anuarul vine să rotunjească activitatea curentă a Institutului, proiectele realizate de acesta, precum şi cele mai semnificative evenimente din anul respectiv, organizate de etnia românilor din Republica Serbia.

Această publicaţie va mai cuprinde articole şi studii ale colaboratorilor din ţară

şi din România despre românii din Voivodina de ieri şi de azi.

Revista de cultură, investigaţie şi atitudine, Pyramis, îşi propune prin cele trei apariţii anuale, un dialog deschis pe teme ce ţin de spaţiul cultural, investigaţii în sfera ştiinţei, precum şi asigurarea comunicării pe acele subiecte care valorifică patrimonial identitar, dar şi unele fenomene care se vor a fi sau sunt de manieră culturală, ştiinţifică, lingvistică, artistică etc.

Pyramis ţine mai mult de practica teoriei decât a creaţiei primare, indiferent de spaţiile pe care le va aborda.

Cronica Institutului, este o publicaţie trimestrială cu caracter informativ, menită, în primul rând, membrilor organismelor de conducere şi de specialitate ale institutului, colaboratorilor şi prietenilor, precum şi pentru cei interesaţi de dezvoltarea culturii şi paralel cu aceasta, de promovare a valorilor culturale şi spirituale ale românilor din Voivodina.

Cronica este o noua publicaţie a Institutului de Cultură al Românilor

voivodineni, fondată de Consiliul de Administraţie al acestuia, în şedinţa din 18 februarie 2010 şi va prezenta, în paginile ei, toate evenimentele şi manifestările organizate de Institut sau cu sprijinul lui.

Cronica va sprijini totodată şi va afirma, în paginile ei, acţiunile iniţiate în vederea revigorării vieţii culturale şi artistice la sate, dar şi a celor de păstrare şi cultivare a datinilor străbune, şi a patrimoniului cultural românesc din Voivodina. Fiecare articol publicat în Cronică va avea şi un rezumat în limba sârbă. Cronica apare gratuit.

Se mai poate menţiona aici, la capitolul publicaţii româneşti din Serbia, că în ziua de Sfântu Gheorghe a acestui an, în holul hotelului Parc din Drobeta Turnu Severin, un grup de oameni inimoşi din Serbia, români, împreună cu Ing. Gh. Răducan din Rm. Vâlcea şi prof. univ. dr. Florian Copcea din Drobeta Tr. Severin au pus bazele unei noi publicaţii românești, ROMÂNII, care există sub tipar în momentul de faţă.

umărul cu îngerul bun e mai greu (poezii)

Daniela Voiculescu

umărul cu îngerul bun e mai greu o mandarină... ador portocaliul care fierbe ceainicul! bogăţiile sosesc! şi timpul e un ochi de fântână, cald, face înmulţiri cu orhideele din Singapore... şi îngerul Gabriel culege pere... iartă. ei au plecat. cămila visează mătase mov. şi eu alunec în visul de ieri, povestea era citită de Cristina Onofre, vibra a îndoială... şi mă întorc la visul din ziua Sfântului Vasile... era soare, extratereştrii treceau pe strada mea! translucizi... lacrimi de simplitate?

drinking the Kool-Aid alb. gust de înalt. ochiul lui, dulce-amărui, refren hai-hui. şi alerg între lavandă şi muşeţel, încet, ca şi cum floarea pasiunii

m-ar întoarce la primele amintiri. onixul îşi întinde cearceaful... spre verde. dragonul se uită spre roz. şi trandafirul roşu tot mai creşte... pe genunchiul tău, se destramă o mandolină, şi ninge, din vocalele ascunse-ntr-un croncănit de lună... ninge cu vanilie indigo, de clopot... înfrunzit la capăt de drum.

claxon suplimentar fierarii ascut misterul unei lumini de meteorit... şi cuţitul mov taie o felie din perseverenţa lui Adam! iarba albă se lasă pe un pătrat... din ochiul lui Nannar... şi miroase a tăcere, a zeu ce aşteaptă trist, şi se coase cu speranţă de calcedonie, şi se pune miere pe visele învârtite în ploi de trandafiri... şi se fierb şoapte lungi... galbene... de pappardelle! şi tot Horia are dreptate! pietrele cad pe ironia de acum două săptămâni! „mai dă-i un semn, zise Dumnezeu! şi Sf. Petru... apasă pe claxon!”

dor şi mult foc de opal alb inimă de pelin... luna suspină după rândunele... şi tu, fir albastru de labradorit, vii doar în vis, şoptind... „şi ochii tăi au aceiaşi lumină de meteorit!”

unde e nodul dulce, de pentagramă ce aleargă pe spirala unei gutui roşii? unde e numărul doi, alb plin de cuvinte moi, ca râurile de malahit? şi celălalt... vine doar în vis... profet şi vers mov, şoptind şi el! „iubeşte-mă încet!” poate că destinul vrea să fiu doar cercul lui! şi mă uit la decembrie! îl pun pe şapte să deseneze lalele... şi respir calm, între timpuri... verdictul... „nu creşte nici iarba!”

colier croşetat mă taie un cântec de cucuvea, sângele curge ca un ametist spaniol... din anul 1969... înţeleg seara, paharul ei cade, şi plumbul nu ajunge la cercul din pătrat... şi ciocolata arde visul dintr-o coajă de portocală... secundele beau jad albastru, încet, ca şi cum ar descifra răcoarea din respiraţia noastră... da, pescăruşul a rămas cu inelul din poem... şi mă întreb... cum e să îţi crească o pană? şi Eminescu scrie un vers indian! urmează o noapte cu parfum de salcâm mov şi santal...


SERIA ŞTIINŢE – 6. Despre timp Wladimir Paskievici

Ce ştiţi cu siguranţă despre timp? Că se scurge! Repede, încet? Depinde de percepţia fiecăruia. Cei care au o formaţie ştiinţifică – sau care posedă bunul simţ – vor spune că timpul se scurge în mod egal, indiferent de impresia noastră şi au (aproape) dreptate. De ce „aproape”? Veţi vedea în curând.

Cei care au o formaţia filozofică vor începe cu o dizertaţie, plecând de la Aristotel care a spus că timpul „este numărarea mişcării între anterior şi posterior”, trecând prin Kant pentru care timpul „este o formă a priori a intuiţiei şi nu există în sine” şi terminând posibil cu Kaplan care consideră timpul ca fiind ireal, deci subiectiv. Cei care au o cultură generală deosebită – sau cei care se inspiră din cele ce găsesc pe Internet –, vor răspunde făcând diferenţe savante sau subtile între timpul fizic, timpul filozofic, timpul biologic şi timpul informatic. Nu sunt însă convins că ascultând aceşti comentatori, veţi avea o idee mai clară după aceea… Eu nu!

Vă propun deci altă metodă, compusă din întrebări simple şi răspunsuri (cât se poate mai) simple şi ele. Primele întrebări ar fi : ce este timpul? Ce calități are? Cum se măsoară?

a) Ce este timpul?

Intuitiv, timpul este o percepţie fiziologică. Obiectiv, timpul este o entitate fizică, adică un concept măsurabil.

b) Ce calităţi are?

Timpul are o direcţie (din trecut către viitor), o durată şi defineşte o cauzalitate (un eveniment este provocat de un eveniment anterior şi provoacă un eveniment posterior).

Este poate interesant de menţionat că Grecii aveau trei zei diferiți pentru fiecare aspect al timpului: Cronos, cel mai cunoscut, pentru timpul care trece ; Aiôn, pentru eternitate şi Kairos, pentru clipa de faţă.

Proprietăţile timpului sunt considerate ca fiind universale, adică identice oriunde

(în tot Universul) şi oricând (în „timp”). Vom vedea însă că nu este chiar aşa…

c) Cum se măsoară?

Timpul se măsoară graţie observaţiei unui fenomen periodic ; un ciclu astronomic (anual, lunar sau diurn), un ciclu mecanic (un pendul), un ciclu fiziologic (puls cardiac) sau, pentru cea mai mare precizie, un ciclu atomic (vibraţia unui atom). De exemplu, astăzi, o secundă este definită ca fiind egală cu 9 192 631 770 cicluri vibratorii al anumitei radiaţii asociate elementului cesium 133. Faptul important însă este că în toate cazurile, măsurarea timpului nu se poate face decât în prezenţa materiei. Corolarul este că în lipsă de materie, timpul nu se poate măsura deci că nu există! Am uitat să vă spun că pentru un fizician, ce nu se poate măsura – direct sau indirect – nu există… ca obiect de studiu sau de discuţii.

Trecem acum la altă serie de întrebări, tot simple, dar la care răspunsurile sunt mai complexe.

d) Este timpul într-adevăr independent de „timp şi spaţiu”?

Da, pentru fizica clasică, cea care se învaţă la şcoală. Nu, pentru fizica modernă (relativitatea lui Einstein), sau mai exact depinde de situaţie, aşa cum vom vedea mai târziu.

e) Se scurge în tot universul în mod constant (de repede)?

Nu. Pe de o parte, conform teoriei relativităţii simple (restrânse) a lui Einstein, timpul se scurge mai încet (sau mai exact aşa ni se pare atunci când îl măsurăm ) într-un sistem care se deplasează faţă de noi. Nu mă credeţi? Vă dau un exemplu: o particulă subatomică numită mezon л (pi), creată în laborator, are o viață foarte scurtă, de 26 de miliardime de secundă. Ori această particulă, creată în confinele stratosfericii de raze provenind din cosmos, poate ajunge la suprafaţa solului, situat 800 km mai departe. Chiar dacă ar voiaja cu viteza luminii, care este de 300 000 km/s, n-ar putea parcurge decât 7,80 m. Vieţuieşte deci de cca 100 000 ori mai mult decât dacă ar sta pe loc!

Pe de altă parte, conform teoriei relativității complete (generalizată) a lui Einstein, timpul se scurge mai încet în prezenţa unui corp masiv, de exemplu un astru, sau chiar globul pământesc. Vă miraţi din nou ? Fabricanții sistemelor de navigaţie GPS – care se găsesc în multe automobile acum – ţin seama de acest efect care este datorit forţei gravitaţionale terestre.

f) A existat întotdeauna sau a început la un moment dat?

În principiu, sunt trei posibilităţi : timpul este etern (n-a început niciodată şi nu se va termina niciodată – aşa credeau Grecii), timpul este ciclic (se repetă – aşa cred hinduiştii) sau timpul a început odată cu crearea Universului: la Geneza, pentru Evrei şi Creştini, sau acum cca 13,7 miliarde de ani pentru oamenii de ştiinţă de azi (şi pentru cei care sunt la curent cu teoria „bing-bang”-ului). Pentru a fi cât mai precis posibil, pentru aceştia, timpul „începe” la momentul t = 5,4x10-44 secunde după crearea universului. Diferenţa este ridicol de mică (pentru a şti ce este 10–44, puneţi 44 de zero la rând, o virgulă după primul zero şi un 1 după ultimul zero), dar are o mare importanţă teoretică.

g) Va dura indefinit sau se va termina la un moment dat?

Aşa cum spuneam, pentru Greci, timpul este etern deci nu se termină niciodată. Pentru hinduişti, este şi el infinit dar revine în cicluri. Pentru iudeo-creştini credincioşi, timpul se termină cu venirea apocalipsului. Pentru fizicienii moderni, răspunsul este mult mai complex, mai interesant şi mai intrigant: depinde de evoluţia universului. Iată câteva posibilităţi :

1) în centrul „găurilor negre”, acele formaţii astrale masive care aspiră materia obişnuită (stele sau chiar galaxii) şi care împiedică chiar lumina să iasă din ele, timpul se opreşte ;

2) într-un univers în expansiune provizorie, acesta se va dilata până la un maximum, după care se va contracta pentru a reveni la punctul iniţial (numit « the big-crunch »). Timpul va dispare atunci cu el;

3) într-un univers în expansiune constantă, propulsat de o energie postulată dar neobservată încă şi numită în consecinţă „neagră”, care ar rămâne în cantitate constantă, timpul nu mai va putea indica direcţia atunci când universul îşi va fi consumat energia sa iniţială (cunoscută);

4) într-un univers în expansiune accelerată, propulsat de aceeaşi energie neagră dar care ar fi în creştere continuă, noţiunea de durată dispare pentru că toate galaxiile, astrele şi chiar materia la baza atomilor ar exploda;

5) dacă teoria relativității generale este combinată cu teoria cuantică modernă, situaţia devine „esoterică”: universul nostru s-ar transforma într-o „membrană” cuadri-dimensională într-un univers de 10


dimensiuni… În acest caz, dacă ar avea loc un eveniment spectacular – numit „furtună” –, atunci timpul ar deveni o nouă dimensiune a spaţiului aşa cum a fost probabil „la naştere”. Halucinant, nu-i aşa?

Atunci, ce este timpul? O realitate? O iluzie? O entitate plină de mistere? Nu ştiu.

Poate doar un bun subiect de conversaţie... În orice caz, un subiect de meditaţie infinită.

Nu ştiu dacă concepeţi acum timpul mai clar ca înainte, dar ocazia de a călători împreună în necunoscut a fost una din cele mai plăcute.

*

Referinţă : « Could Time End ? », George Musser, Scientific American, September 2010

Leoardo da Vinci și Neagoe Basarab Dr. Paul Dancescu

Catedrala episcopală de la Curtea de Argeș, privită in ansamblu, prezintă o asemănare izbitoare cu un desen al lui Leonardo da Vinci, executat în aceiași epocă, și păstrat la Paris, în biblioteca de la l’Institut de France. Adus probabil din Italia in 1516, odată cu arhiva pictorului, cu ocazia mutării sale în Franța, la Amboise, la curtea regelui Franței Francisc I, desenul poate fi deci contemporan sau puțin anterior perioadei de proiectare și de realizare a catedralei de la Argeș, ctitorie a lui Neagoe Basarab (1512-1521).

In textul cu scriere criptică în oglindă, care însoțește pe aceiași pagină desenul lui Leonardo, sunt probabil date asupra dimensiunilor prevăzute, care trebuie să fi fost, poate, mai mari decât ale ctitoriei de la Argeș.

Prima asemănare este faptul că, atât in

desenul lui Leonardo cât și biserica episcopală de la Curtea de Argeș, prin pronaosul său supradimensionat, ambele au un caracter de netă monumentalitate. Desenul lui Leonardo da Vinci ne sugerează o construcție de tip central, fără segmentarea obișnuită în nave longitudinale, de tip bazilical, cum au fost concepute majoritatea bisericilor din Italia înainte de renaștere. Biserica de la Argeș, conform tradiției arhitecturii din lumea bizantina și postbizantina, este tot de tip central, cupola naosului reprezentând elementul arhitectonic dominant Această biserică, ca și biserica Mănăstirii Dealul, care este puțin anterioară, sunt construcții din piatră și aduc inovații privind desfășurarea spațială (Drăguț)

De la prima privire ne impresionează

asemănarea proporțiilor dintre desenul lui Leonardo și biserica de la Argeș. Blocul principal al ambelor clădiri reprezintă in ambele biserici un paralelipiped cu baza un pătrat - foarte apropiat de un cub, dominat de cupola centrala, ridicată pe un impozant tambur. Raportul dintre înălțimea acestui bloc și înălțimea turlelor este asemănător la Argeș și in desenul lui Leonardo. In biserica de la Argeș vedem însă o întrerupere a liniei fațadelor laterale, datorită retragerilor de o parte și de alta a absidelor laterale. Cela doua turle ale pronaosului sunt ceva mai zvelte decât turlele laterale, din desenul lui Leonardo.

Biserica de la Argeș, este prevăzută cu un soclu înalt, bogat profilat în retrageri succesive

Același soclu apare și în desenul lui Leonardo.

La ambele construcții predomină, de altfel, simetria perfectă.

La Argeș, absida altarului este unică, diaconiconul și proscomidia sunt realizate prin nișe interioare în zid. In desenul lui Leonardo însă, de o parte și de alta a absidei altarului, sunt două spatii care completează planul bisericii, care este înscris astfel într-un dreptunghi, deasupra cărora sunt două turle, fiecare cu cupola sa, cum, în arhitectura românească, vedem la biserica Mănăstirii Snagov.

Fațadele catedralei de la Argeș sunt împărțite în două registre printr-un brâu median, fiecare registru fiind segmentat la rândul lui în panouri longitudinale. Aceiași dispoziție in panourile longitudinale vedem și in desenul lui Leonardo însă fără brațul median, caracteristic arhitecturii religioase muntenești. La Argeș, lumina zilei intră prin ferestre bigeminate înguste așezate în centrul fiecărui panou. Distribuție simetrică perfect echilibrată. La Leonardo, ferestre par simple, dispune însă tot în centrul panourilor longitudinale.

Cornișele celor doua construcții sunt asemănătoare: un joc de trei cornișe, două care înconjură clădirea și unul la baza fiecărei turle, la nivelul racordului fiecărei turle cu turnul scund de susținere, care are in secțiune un pătrat. La Argeș, cele două cornișe principale sunt bogate și ornamentate prin două șiruri suprapuse de stalactite și alveole caracteristice arhitecturii islamice.

Asemănarea celor doua monumente se limitează numai la proporțiile construcțiilor nu și la ornamentele sculptate in basorelief ale bisericii lui Neagoe Basarab. Acest aparat ornamental al exteriorului bisericii voievodului român, ne duce spre referiri la monumentele din Caucaz sau din spațiul larg al arhitecturii arabe, fapt bine cunoscut de critica de artă românească, care afirmă că ornamentele sunt efectiv influențe trecute prin

Leonardo da Vinci - schița de biserică Catedrala Curtea de Argeș


arhitectura otomană. Drăguț remarcă că mai toate elementele decorative existente la Argeș, se întâlnesc la geamia sultanului Baiazid II, la Istanbul. Criticul de arta argumentează influența otomană prin lucrul la Istanbul al lui Neagoe Basarab, ca maîte d’œuvre, ispravnic, tocmai la moscheea Baiazid de la Constantinopol, zidită între 1504-1505. Nu știm dacă in intenția lui Leonardo ar fi fost discrete decorații in basorelief, în piatră la racordurile elementelor de arhitectură, cum sunt cadrele ferestrelor, cornișe etc., dar desenul este prea mic ca să ne arate amănunte ornamentale. Oricum aceste decorațiuni nu ar fi fost inspirate din arta islamică.

Insistăm însă asupra faptului că in timp ce in exterior, elementele decorative in piatră, de la Argeș, sunt dominate de modele islamice, in schimb nu există nicio asemănare in înfățișarea și in proporțiile exterioare, deci arhitectura, intre ctitoria lui Neagoe Basarab și moscheea Baiazid de la Constantinopol.

* * * In fata celor expuse mai sus, ne întrebam

ce legătură, chiar foarte indirectă, ne poate sugera asemănarea, de la prima privire, a desenului lui Leonardo da Vinci și biserica

episcopală de la Curtea de Argeș, a lui Neagoe Basarab?

Este puțin probabil să se poată găsi o legătură directă între desenul de la Paris și monumentul de la Curtea de Argeș, dar, în schimb, este foarte probabil ca ambele opere să se înscrie în cadrul aceleiași concepții artistice noi. În Italia, noua viziune despre artă, numim renaissance, cu siguranță că depășise limitele lumii europene catolice ale epocii, răsunetul lor ajungând până în țările române. Poate fi vorba, astfel, despre influențe de modă a timpului, care circulau în toată Europa. Ideile artistice ale renașterii italiene în țările române sunt evidente in epoca lui Petru Rareș, și cuprind dovezi certe, cum sunt decorațiile cu ingerași de la pisania bisericii Sf. Dumitru din Suceava.

De altfel, Neagoe Basarab a avut legături

cu Apusul și curia papală de la Roma printr-o serie de prelați catolici cu funcție de ambasadori la curtea lui Neagoe Basarab. Drept dovadă este corespondența păstrată în arhivele Vaticanului. Este cunoscută dubla ambasadă strict secretă, în persoana lui Antonio Paicala, trimisă la Roma de către Neagoe Basarab (1512-1521) și Ștefăniță al Moldovei (1517-1527), nepotul lui Stefan cel Mare, ca să trateze unirea religioasă cu Roma și participarea la

cruciada antiotomană, în speranța alungării spectrului otoman, care plana asupra celor două principate. Or, în acel timp situat în plină perioadă a papalității renașterii, suveran pontif la Roma era Leon al X-lea din familia Medici, când în Europa forfoteau ideilor avansate ale artei și literaturii noi.

În același timp, ochii strategilor europeni erau ațintiți asupra agresiunii tot mai acute și asupra avansului imperiului turcesc in Europa. Din păcate, fierbeau mai mult spaimele decât pregătirile în vederea unei rezistente antiotomane europene organizate, o dată cu moartea sultanului Selim și urcarea pe tronul de la Constantinopol a teribilului sultan Soliman Magnificul, în anul 1520. Rezultatul coaliției europene a fost însă dezastruos, iar sultanul Soliman, cucerind mare parte din teritoriul regatului Ungariei, își împlântă adânc stăpânirea în inima Europei.

A fost un timp al marilor schimbări de frontiere, al marilor frământări politice și militare dar, totodată, a fost un timp al circulației ideilor, a concepțiilor de artă și arhitectură, al unei adevărate renașteri universale a spiritului omenesc.

"Ceasul de taină" al pictorului Mihai Teodor Olteanu Elena Buică

Anul acesta, 2011, Moş Crăciun ne-a

adus din România un dar deosebit nouă, românilor strămutați în Canada. A poposit în mai multe locuri, dar a ajuns şi într-o localitate nu departe de Toronto, în Oshawa, 261 Bloor Street East, la biserica românilor "Sfântul Ştefan cel Mare". După Sfânta slujbă, din tolba sa, cu ajutorul preacuviosului preot Petre Busuioc, a pus pe pereţii spaţiului destinat acţiunilor social-culturale minunatele tablouri ale cunoscutului pictor timişorean Mihai Teodor Olteanu, creaţii care fac parte din ciclul "Ceas de taină" şi sunt închinate sărbătoririi naşterii Mântuitorului. Moşul a fost generos, fiindcă expoziţia va rămâne timp de o lună. M-am pregătit şi eu cum se cuvine ca să fiu prezentă la vernisaj.

Prima cunoştinţă cu pictorul a fost, aşa cum se întâmplă adeseori în zilele de acum, pe internet. M-am uitat întâi la fotografie şi am zis: "sunt mulţumită, arată a fi om bun care uită de sine." Apoi am citit câteva rânduri în care îşi făcea prezentarea şi m-am oprit de câteva ori ca să se aşeze mai bine cele citite şi am reflectat: "Din rândurile lui transpare inteligenţa încărcată de spirit şi cultură, care va să zică, pe lângă pictură, i-a stat în apropiere şi cartea."

Am citit apoi mai mult şi aşa am aflat că

pictorul Mihai Teodor Olteanu, este supranumit şi Pictorul Revoluţiei de la Timişoara şi gândul m-a trimis imediat la faptul că artistul, nu numai că a intuit bine că arta şi artistul nu pot fi rupte de complexul vieţii sociale, dar s-a implicat cu toată fiinţa sa. Revoluţia din Timişoara i-a marcat viaţa şi opera. În primele zile ale libertăţii Timişoarei, a pictat în faţa Catedralei o poartă din icoane, ca un altar sub cerul liber pentru a-i mulţumi lui Dumnezeu pentru izbânda în lupta lor. Şi pentru că pictorul trăieşte dăruindu-se semenilor săi şi prea puţin pentru el, multe din tablourile sale au destinaţie caritabilă.

Alte informaţii au subliniat faptul că pictorul Mihai Tudor Olteanu este cunoscut pe toate continentele, că are lucrări în galerii de artă particulare şi de stat, în nenumărate muzee din Europa, USA şi Canada, în colecţii particulare precum în colecţiile a trei regi, a unui împărat şi a unei ducese.

Pictorul Mihai Teodor Olteanu la

vernisajul de la biserica "Sfântul Ştefan

cel Mare" din Oshawa, Ontario


Catedrala Timișoara

100x100 cm; ulei pe pânza

Am făcut următorul pas, cel care mă ducea în faţa artei sale. Şi când am văzut primele reproduceri ale tablourilor, mi-a venit să întind mâna pe ecranul computerului şi să mângâi culorile care-mi aduceau în faţă strălucirea smalţului de pe vasele de ceramică şi am zis cu voce tare: "E un pictor încărcat de emoţii profunde, un vitalist, un pictor debordant, pur şi simplu dă în clocot, pictor care poate să stăpânească arta şi ştiinţa creaţiei. Abia aştept să-i văd 'pe viu' tablourile."

Trecând pragul expoziţiei, am trecut, de fapt, pragul revelaţiei pe care ţi-o poate da apropierea de artă. În sală am respirat aerul vocaţiei pentru artă. M-am trezit deodată înconjurată de tablouri cu anvergura unui climat cromatic fermecător, debordând din prea plinul inimii creatorului lor şi de densitatea conţinutului ideatic, de adevarate meditaţii în cheie lirică. Nu mă săturam privind acel univers al culorilor care se aflau într-un dialog, cu ele însele sau cu privitorul. Parcă auzeam respiraţia pictorului la şevalet sau pulsaţia vieţii transpusă în tablouri. Numai aşa îmi explic bucuria nereţinută în faţa frumuseţilor naturii sub aşezarea calmă a culorilor alternând cu o mare frenezie a vieţii.

Am remarcat imediat tablourile de inspiraţie religioasă. Fervoarea credinţei de acum îşi are începuturile din fragedă copilărie, de când mama şi bunica îl duceau de mânuţă la biserică să se roage ca bunul Dumnezeu să-i aducă acasă tatăl sănătos din puşcăriile comuniste. Credinţa transpare nu numai din tablourile cu teme religioase, ci şi din multe alte ipostazele ale vieţii. Bisericile, locaşuri sacre, formează o temă cu predilecţie şi prin toate pictorul ne

transmite frumosul, armonia, binele şi iubirea. Numeroase sunt şi tablourile-icoane cu chipul Fecioarei Maria sau cel al Mântuitorului create dincolo de canoanele impuse de biserică, chipuri pe care pictorul le-a încărcat cu încă multe alte daruri. Fecioara Maria e pictată în diferite icoane ca o făptură diafană, gingaşă, cu înfățișare de fecioară abia ieşită din universul copilăriei, un chip ce ne aminteşte de un boboc de floare cu parfum, culoare şi frumuseţe specifică vârstei adolescentine din care transpare puritatea, inocenţa, sinceritatea, devoţiunea. Icoanele şi tablourile pe teme religioase ne trimit cu gândul la existenţa unui univers dincolo de lumea noastră concretă, care se află în adâncul nostru, un univers pe care pictorul l-a sugerat strecurând picuri de sfinţenie şi de smerenie, un univers care te îndeamnă la contemplare şi la rugăciune.

Stând de vorba cu pictorul, i-am desluşit câteva trăsături pe care i le bănuiam. Profunda sa religiozitate i-a sădit în suflet dragostea de om, de adevăr, de dreptate, de frumos, de curăţenie şi puterea de a lupta pentru aceste valori. Idealul său în artă este acela ca arta să devină expresie a permanenţei valorilor umane.

L-am întrebat cum mânuieşte paleta multicoloră ca să iradieze frumosul, să transmită mesaje de adâncă vibraţie şi cu profunde semnificaţii şi simetrii poetice.

Mi-a răspuns: "Simplu. Nu fac niciun efort. Tot ce pictez este surprins de ochiul interior, ochiul stărilor de spirit. Ce vede acest ochi interior, aceea pun în tablouri." Dacă răspunsul său a venit simplu şi firesc, e pentru că picturile sunt o stare de suflet lucrate cu o uşurinţă uluitoare, căci tot ce-l

înconjoară, poate deveni artă prin penelul său.

S-au spus multe cuvinte de apreciere despre artistul plastic Mihai Tudor Olteanu. Amintesc doar pe cunoscuta scriitoare Doina Uricariu, care într-un remarcabil eseu, publicat în iunie 2011, intitulat: "Pictura ca o scară a raiului" spunea: "Uşurinţa de a picta a artistului ne poate descumpăni, cineva ar spune că pictează aşa de uşor şi de rapid de parca ar zbura", sau: " Fiecare buchet pictat ne trimite la o stare de spirit, linişte, provocare, admiraţie, nostalgie, nelinişte, furtună lăuntrică, scenografie, artificiu, inocenţă". Admiraţia pentru pânzele sale i-au smuls scriitoarei Doinei Uricariu cuvinte de caldă apreciere considerând că sunt: "tablouri luminoase, vitale, cu tuşe în cascade, ecouri şi vârtejuri, precum Van Gogh"..."pânzele artistului sunt remarcabile prin învălmășeala culorilor clamând ascensiunea, levitaţia, creșterea spirituală şi paradisul."

Mi-am luat rămas bun de la tablouri şi de la creatorul lor cu gând să mai revin şi cu satisfacţia că pictorul Mihai Teodor Olteanu face parte din rândul pictorilor care merită cinstirea noastră, a celor mulţi care nu suntem înzestraţi cu acest dar. Prin creaţiile ce ni le oferă, putem şi noi să ne bucurăm de frumuseţile create de cei înzestraţi cu acest har dumnezeiesc şi putem să exploram propriul nostru labirint de gânduri şi trăiri. Creaţiile pictorului Mihai Teodor Olteanu sunt o mândrie pentru noi, fiindcă ele contribuie la îmbogăţirea patrimoniului nostru cultural pentru a ne feri de pericolul dizolvării identităţii culturii noastre proprii.

Iconostas 100x100cm; ulei pe lemn

Dialog 70x100 cm; ulei pe pânză


Locul iubirii dintâi Ana Maria Gîbu

Locul iubirii dintâi (I) Era în anul patru de liceu când l-a

cunoscut. Ea, o blondă frumoasă, cam plinuță, considerată tocilara clasei; el, un brunet înalt, cu plete ondulate până pe umeri, băiatul nou venit, cool. Se întâlneau aproape în fiecare săptămână în laboratorul de biologie, unde se pregăteau fie pentru olimpiade și concursuri, fie pentru examenul de admitere care urma. Aaron o urmărea pe Hellena cu interes în timpul lucrărilor practice, admirând seriozitatea și meticulozitatea în timpul disecțiilor pe animale. O aștepta din când în când la terminarea orelor și mergeau împreună câteva sute de metri până la o intersecție, apoi își vedea fiecare de drumul său. Era neliniștit în acele zile. Îi era dragă blonda durdulie, dar nu îndrăznea să-i spună. Părea dificilă Hellena și greu de abordat. O preocupa școala și atât. În clasă nu-i dădea nici o atenție, se purta ciudat, chiar răutăcios de cele mai multe ori. O dureau anumite apropouri la adresa celor care nu au alte preocupări decât școala și casa, dar nu se arătase niciodată. Se gândea că mai erau doar câteva luni și scăpa de el și de alții ca el.

Hellena primise cu mare bucurie vestea

intrării la facultatea de medicină. Prima zi de studenție avea să o întristeze însă. Printre colegii de an și grupă era și Aaron.

Se îndrăgostiseră unul de celălalt la o petrecere în cămin, la care Hellena băuse prea mult și a avut nevoie de însoțitor până la cameră. Erau cuplul „perfect”. Tocilara blondă, nu prea înaltă și tipul gigantic. Colegii de grupă se amuzau pe seama lor. Cea care era ținta răutăților era Hellena. Nu mai învăța, lipsea de la cursuri, frecventa împreună cu Aaron cluburile de noapte. Abia reușise să treacă examenele și să promoveze anul întăi. A plecat în vacanță fără să-și ia rămas bun de la colegi, fără să se vadă cu Aaron.

Octombrie a îmbrăcat natura în ținutele de gală ale toamnei, galbenul și portocaliul amestecându-se pe zi ce trecea cu verdele rămas la întâmplare. Curtea facultății de medicină era plină de bucuria revederii. Listele cu studenții anului doi erau afișate chiar la intrare. Un nume lipsea: Hellena. Colegii nu dăduseră prea mare importanță faptului că ea nu era la cursul festiv de deschidere. Unii chiar făceau glume proaste pe seama ei. Singurul neliniștit era Aaron. S-a interesat la secretariat și a aflat că Hellena a depus cerere de înghețare a anului doi din motive personale. Întrebările și neliniștea puseseră stăpânire pe Aaron. „De ce ? De ce s-a retras? A luat toate examenele! Ce problemă personlă putea să aibă?” Nu găsea răspuns. A sunat-o. Nu a răspuns la telefon un timp. Apoi i-a spus sec:

- Nu mă mai suna. Pentru un an sunt plecată peste ocean.

Hellena nu a părăsit țara. A născut un

băiețel cu ochii negri, părul blond și cârlionțat. Trebuia să renunțe la studii pentru a-l crește măcar până la un an. Tot în această perioadă cea mai bună prietenă a ei, care i-a fost alături până a născut a avut un accident de mașină, în urma căruia a murit împreună cu soțul ei. A supravițuit doar fetița lor de 2 ani. Neavând pe nimeni, a înfiat-o, crescând împreună cu băiețelul ei.

Aaron era retras, își vedea de studii, devenind unul dintre cei mai buni studenți, foarte apreciat de profesori, dar ignorat de o parte dintre colegi care-l considerau vinovat de retragerea Hellenei, deși adevărul nu-l știa nimeni.

Hellena s-a întors să-și continuie

studiile. Vestea a căzut ca un trăsnet pentru Aaron. Cel mai tare îl preocupa motivul retragerii.

- Te-ai întors? Nu-mi vine să cred! În fața lui era o altă Hellena! O tânără

înaltă, frumoasă, roșcată și puțin bronzată. L-a măsurat cu privirea ca de gheață de sus până jos fără să scoată un cuvânt.

- Ce ți s-a întâmplat? De ce ai plecat? - Vei afla după orele de curs. Nu pot să

lipsesc. Și a aflat că este tatăl unei minuni de

copil, că ea mai are o fetiță...Reacția lui a fost neașteptată.

- Eu, tată? Nu se poate. - Ba se poate! Trebuie să-ți reamintesc? - Nu, nu. Vreau să văd copilul. - Copiii, poate vrei să zici. Toate la

timpul lor.

Hellena a recuperat ușor anul doi de facultate, odată cu parcurgerea anului trei. Muncea foarte mult. Era admirată de colegi, dădea meditații cui avea nevoie, mergea la toate petrecerile din cămin, ieșea în oraș cu prietenele. Abia în anul cinci a acceptat să fie din nou împreună cu Aaron, iar după terminarea facultății s-au căsătorit.

Tot timpul liber și-l petreceau pe malul mării, iar atunci când rămâneau mai multe zile, aveau cazare la o căsuță, lângă o stâncă cu forme ciudate, care ieșea din mare. Și-au găsit repede de lucru la un spital din orașul în care locuiau. Pentru îngrijirea copiilor au angajat o bonă, o studentă foarte frumoasă care dorea să lucreze pentru a-și plăti studiile. Din când în când Hellena îi dădea liber pentru a se întâlni cu prietenele ei la unul din cluburile din apropiere. Se pare că studenta avea întâlnire cu altcineva.

Întruna din zile, când acasă era doar Hellena și copiii, a primit actele de divorț prin intermediul unui avocat. Singura dorință a lui Aaron era ca băiatul să-i fie încredințat lui. Hellena nu concepea să despartă copiii.

Timpul a trecut. Copiii erau mari. A

urmat un șir lung de procese care i-au adus neliniște, ore de nesomn, griji pentru siguranța copiilor. Ce o durea cel mai mult era faptul că a început să fie chemat și băiatul la tribunal.

Ori de câte ori era liberă își lua copiii și pleca pe plaja de lângă o stâncă anume care ieșea din mare. Alergau toți trei, la întrecere cu pescărușii flămânzi, construiau castele de nisip, admirau amurgul violet al serilor de vară sau se plimbau prin apa liniștită a mării, povestind vrute și nevrute.

Acolo era locul iubirilor dintâi. S-a întors în tăcerea pietrei (II) O urmărea de pe stânca din apropierea

mării. Stătea nemișcată pe nisipul umed, cu

brațele întinse, de o parte și de cealaltă a corpului, parcă era răstignită pe o cruce inexistentă. Părul roșcat îi acoperea umerii arși de soare. Purta aceeași rochie în multe nuanțe de turcoaz și roz. Apa se izbea de picioarele ei, urca până deasupra genunchilor și se retrăgea rapid.

A coborât, îndreptându-se cu pași nesiguri spre ea. Îl neliniștea faptul că nu reacționa la venirea și retragerea apei și nici la briza destul de rece care cuprinsese plaja.


Umbra lui a făcut-o să tresară, apoi să zâmbească, scârbită de prezența acestui bărbat înalt, ars de soare, brunet, cu un pahar de suc cu gheață în mână. Ca să-l vadă mai bine, și-a dat ochelarii de soare jos, ținând pentru câteva clipe ochii închiși, apoi, privindu-l cu dispreț abia a rostit printre buzele subțiri și decolorate:

- Ți-am spus să nu mai vii după mine. Totul s-a terminat demult.

- Știu că am greșit. Am venit să-mi cer iertare pentru cele întâmplate și să te rog să-mi mai dai o șansă.

- Și crezi că o vei obține? Dă-mi un motiv pentru care aș putea să te iert!

- Copilul nostru, plimbat prin tribunale, care are nevoie de liniște, care vrea o familie...și...eu!

Hellena a tăcut, strângându-și genunchii la piept. A deschis ochii negri și ageri, privind îndelung apusul fără să clipească.

Aaron a sorbit ultima picătură de suc din pahar, aruncând nervos bucata de plastic. S-a așezat undeva în spatele ei, mângâindu-i umerii și șoptindu-i întruna numele. Nu se împotrivea. Din contră, savura fiecare atingere, cu privirea întoarsă spre mare. Această liniște îl înnebunea.

- Hellena, oferă-mi o nouă șansă. Uită-te în ochii mei și spune-mi că mă poți ierta!

Privea indiferentă marea ca și cum rezolvarea ar fi venit de acolo.

Și-a lăsat capul pe umărul ei, șoptindu-i aceleași cuvinte, întrerupte de câte un oftat îndelung.

Se pare că frumoasa Hellena nu mai era fetița naivă de acum zece ani când a cunoscut-o.

Era deja întuneric când s-a hotărât să plece. Aproape i-a ordonat să se întoarcă spre el și să vorbească, însă ea pășea agale,

cu sandalele în mână, spre căsuța care se zărea nu departe de stânca martoră a întâlnirilor de altădată, care ieșea din mare.

Aaron mergea în urma ei, respirând greu. A strâns brusc pumnii, a mărit pasul și a ajuns-o. Nu putea accepta să o piardă pentru totdeauna. A iubit-o din liceu.

- Hellena, spune ceva, nu pleca! a urlat disperat.

Cu o mână i-a înconjurat gâtul și cu cealaltă i-a strâns maxilarul, întorcându-l brusc. Un pocnet sec urmat de trupul în picaj al Hellenei a făcut plaja să se cutremure și marea să se agite. A privit-o lung, îngenunchind pe nisipul ud și rece, lăsându-și capul greu să cadă pe pieptul ei.

- Noapte bună, iubito!

Dor și... dor Teodor Curpaș

Prezentul volum (Dor și... dor) nu este o creație ci o selecţie a poeziilor, grupate pe teme, fiecare din ele având un dor. Răzbate cu putere dorul de copii, de mamă, de bunic, de rugăciune, dar şi cele cu iz de tristeţe, de înmormântare, chiar cu tentă, de atmosferă funebră.

N-am cum să motivez acest lucru, doar dacă-mi întreb sufletul. Sincer, n-am făcut-o intenţionat, dar... poate atmosfera vieţii pe care o trăim zi de zi.

Lansările cărţilor amintite le-am făcut cu sprijinul prietenului-adevărat Gh. Iacob, în primitorul şi unicul Salon Alb de la Mioriţa, căruia nu-i găsesc cuvinte de mulţumire. Au fost sărbători de neuitat unde au participat mulţi neinvitaţi special, oameni de elită din cultura judeţului şi a ţării. Acestea au fost văzute şi în Montreal de oameni de cultură, care au apreciat felul în care sătmărenii cinstesc actul de cultură.

Marea minune a lumii A opta minune a lumii Știm că s-a născut cea dintâi înainte de Templu, de Colos,

înainte de grădini suspendate, înainte de toate... S-a născut copilul. Aşa-i că nu-s şapte? Să sune trâmbiţele omenirii S-audă şi negru şi alb şi galben Că legea cea mai firească a firii E dragostea pentru marea minune a lumii!

Căutare De multe ori ne-ndeamnă gândul Să mergem la căutat destinul Şi mergem noi de bună seamă Ca timpul ce-n clepsidră se destramă. Mă întâlnesc în timp, cu copilăria mea, Cu multe şi cu a altora. Aşa cum baţi la poarta ce nu se deschide, Ca o găoace din care iese puiul, Mă întreb cumva ce urme poartă Acest teribil joc Şi strâng la piept fărâme de noroc. Să mergem la căutat destinul!

Voi pleca... Mi-e teamă că n-o să mai rămân, Nu că am fost mai altfel, sau păgân, Ci am să plec, simplu, pe alt tărâm, Cu pasul simplu, de destin. Mă voi muta în crâng de lacrimi şi lumini Şi-am să vă anunţ în goana de aramă, Ce va suna cu glas de clopot, Care mereu, mereu mă cheamă. Și-atunci, desigur, n-am să mai revin, Sunt sigur că plecarea e scrisă ca destin.

Despărţire

Vă ştiu la casele voastre pe fiecare Şi-mi vorbiţi de marea plecare, Din tocul acesta curat - luminat Voi da o veste bună sau rea Şi nişte sfaturi pentru fiecare. Copii cu chipul curat ca de aur, La prima-ncercare aţi surâs încrezători Şi aţi plecat... în prag de sărbători

Satul-sat Ce frumos era satul-sat, adevărat, Când adormeam cu luna sub cap, Când stelele vegheau sub pleoape Şi oamenii erau oricând aproape. Se-auzeau fluierele feciorilor venind în faţa carului cu boi, Trilurile fremătau prin văi... Ce frumos era satul-sat, gândind!

Tară Vei locui în inima mea mereu, Şi nu te voi uita, frumoasă ţară, Eşti ţara bucuriei şi durerii mele Şi rămâi pe veci ţara mea natală! Nu m-am născut obosit şi bătrân, Ci am înotat împotriva curentului rău, Învăţând lucruri frumoase cu totul, În care iubirea devine o mare problemă, Ce naşte în oameni o mica dilemă. Am spus, poate acum, un adevăr trist Cu atingeri de suflet ce au tăria să-l îndoaie Şi nu trece aşa... ca un foc de paie!


Istorie

Oraşul meu parcă nu-i oraş, Aici nu apar eroi ciopliţi în piatră, Coborâţi de pe columna traiană. Aici nu apar martiri de neam Sau traşi pe roată,.. Ne-am abătut de la istoria ta bună Popor cu datină străbună, Să-i facem pe toţi din trecut să tacă, Să-i facem stană de piatră?

Ochi de câine Ai privit cândva în ochii unui câine? Poate că da, poate că nu!

E animalul care; prin privire cere milă, Oricât de mic sau de mare este el! Se uită atent la tine-n ochi Şi te citeşte bine. El simte perfect inima fiinţei umane, Chiar dacă-şi arată colţii de cer! Dacă soarta-l trimite într-o familie bună, Dacă soarta-l face câine vagabond, El n-are nici o vină, tot câine rămâne! Urăsc pe cei ce nu iubesc câinii! Sunt mai sălbatici şi cruzi ca şi ei Şi câinele, ca omul, e făcut să fie fericit. Şi poate-i mai iertător ca şi noi: Îl goneşti şi-l cerţi întruna, Se-ntoarce şi îţi linge mâna! Încearcă să-i dai o mângâiere Oricât te simţi de trândav,

El ştie şi simte atunci când eşti bolnav!

Țintirim Un grup de cruci la margine de sat... Şi lumânări ce încă lasă fum, În fata lor o clipă ne oprim Şi-ncremenim: E ţintirim. Acolo şi pietrele bocesc a jale, O poţi asculta păşind pe cale. Alături dorm bunicii noştri buni, Vrednici plugari şi de-i aduni... Au fost feciori de laudă în sat Şi ce-au făcut, e de-admirat! Un grup de cruci la margine de sat...

Soft Tales from a Refugee Camp, o carte a dezgustului şi evadării din comunism

Traian Gărduş

“Soft Tales from a Refugee Camp” mi-a

căzut în mână cu totul întâmplător, o fericită întâmplare aş putea sune, acum, după ce am citit această carte semnată de Gabriel Watermiller (un pseudonim literar al unui domn din Ardeal, ușor de ghicit).

După literatura anti-comunistă şi anti-totalitaristă apărută imediat după ’89 – vezi “Fenomenul Piteşti” de Virgil Ierunca etc., nimic de spus, cărţi absolut interesante şi necesare, pentru a ne lămuri de ce pacoste am scăpat, dar parcă cititorul mai dorea şi altceva un altfel de mediu, de pildă o scăpare, o evadare din comunism, prin riscuri nu odată plătite cu viaţa, ca traversarea Dunării etc., căci ingeniozitatea românului şi în acest sens este nemărginită.

Tocmai o astfel de fugă, de evadare din comunism ne relatează cartea în discuţie. Apărută în limba engleză, în SUA, în anul 2010 la Editura Xlibris Corporation – unde poate fi şi comandată (dar şi “on line” de la Amazon, Barnes & Noble ori Ingram), pentru cei interesaţi – cartea ni se prezintă ca o reuşită editorială, atât ca grafică, coperte de excepţie cu reproducere de artă din Atena, dar şi un material epic dens, cu un stil aparte. Deşi voluminoasă – aproape 400 de pagini, cartea se citeşte uşor, cu

plăcere, beneficiind de întâmplări captivante, care te cuceresc de la început, autorul dovedindu-se un maestru al povestirii şi a dozării evenimentelor propuse naraţiunii – el fiind un fin stilist cum spuneam mai înainte, autentic, deşi ca educaţie este inginer, nu filolog! Dar talentul nu ţine de educaţia şcolară.

Volumul este îngrijit alcătuit, se poate observa la el chiar o oarecare arhitectură! Cele vreo 17 povestiri sunt precedate de un interesant prolog, care ne duce în urmă la toamna anului 1944, când Churchill şi Stalin, plus alţii câţiva, la Kremlin, într-un salon extra elegant, în damf de tutun fin şi vodcă, hotărăsc soarta ţărilor viitoare satelite ale Moscovei. Urmează apoi povestirile propriu-zise, fiecare cu personalitatea sa. Începutul îl face odiseea acceptării românului Stefan şi a familiei sale în tabăra de exilaţi politici din Grecia, ţară pentru care nu aveau viză oficială de intrare! – dar “where there is a will, there is a way” – vorba englezului. Dintre povestiri cel puţin cinci-şase conţin “in ovo” – nişte posibile opere de sine stătătoare, nişte lungi nuvele sau chiar scurte romane prin materialul epic propus. Sunt interesante sub aspect social, istoric, una este chiar o posibilă piesă poliţistă prin finalul subtil şi imprevizibil. Cu alte cuvinte povestirile îşi merită pe deplin titlul de “soft” – să zicem “delicate” – “soft” fiind un cuvânt pluri-semantic cu peste 20 de sensuri! Povestirile relatează evenimente, fapte expuse de mai mulţi eroi – “flash back”-uri din viaţa lor trăită sau la rândul lor auzite din alte timpuri şi locuri, de pe vremea când se aflau în ţările lor, desigur că laitmotivul este comunismul cu ale sale închisori de groază, încă generatoare de coşmaruri, deşi acum se

aflau în relativă libertate în lagărul din Grecia de unde urmau să se îndrepte spre ţările pentru care îşi manifestaseră dorinţa. Prin aceasta cartea ne aminteşte de Boccacio, de Geoffrey Chaucer sau chiar de “Hanul Ancuţei” a lui Mihail Sadoveanu.

Deşi sunt tentat, dar spre a nu le prejudicia personalitatea altora nu mă voi ocupa de o povestire anume. Aş vrea ca cititorul singur să decidă care este favorita, după vrerea şi gustul său mai ales că unele conţin elemente de groază.

Viaţa în tabăra de refugiaţi apare a fi un fel de micro-cosmos al unei societăţi actuale, moderne, cu prietenii, petreceri sărăcăcioase, înfiripări de iubiri între tineri de naţionalităţi diferite, o viaţă normală în aşteptarea plecării fiecăruia spre destinaţia propusă. Majoritatea azilanţilor provin din ţări foste satelite ale URSS. Printre ei se află chiar şi un tânăr anti-comunist din Afganistan, Abdur, descris cu simpatie, dar mai sunt şi mulţi “comunişti” turci.

Apreciem în mod deosebit abilitatea autorului de a mânui cu har şi pricepere un material foarte stufos, el dovedindu-se un fin observator creând portrete pentru fiecare, e vorba mai mult de bărbaţi, portrete atât fizice – pur şi simplu îi vedem ca la un film sau o piesă de teatru, dar şi psihice.

Ce mai, autorul se dovedeşte a fi un scriitor înnăscut şi nu mă miră acest fapt pentru că în urma unei prelungite convorbiri cu dl. Watermiller (G. Morariu pe numele său adevărat, fac această deconspirare de suflet pentru cititori) a rezultat că este rudă cu Pavel Dan – oh, “Urcan Bătrânul”, ce carte de neuitat! – profesor şi scriitor, un posibil Rebreanu, dispărut la numai 30 de ani in 1937.


Ciclul de povestiri se încheie cu “Farewell” (“Adio”) – descriind plecarea din tabără spre Ottawa, Canada. Apropo, autorul şi familia sa sunt acum stabiliţi în British Columbia, undeva lângă Vancouver, se pare pe un ranch, astfel împlinindu-se visul Anei (nume literar în carte a ficei lui Stefan) de a avea un ranch unde să poată creşte poney.

Piesa propriu-zisă care încheie această carte este un simbolic “Epilogue”, relatând primele impresii din Canada. Ca şi la început în “Prologue”, se aminteşte şi de nişte evenimente politice semnificative. Aci este pomenit Gorbaciov, care recunoaşte masacrul – uni spun chiar genocidul de la pădurea Katyn, în care au pierit în 1939 peste 25 mii de ofiţeri şi civili polonezi.

După ce am parcurs această minunată carte cu ale sale răscolitoare dar superbe povestiri am sentimentul că am vizionat un film cu mai multe seriale. Astfel că acest prim volum din promisa trilogie, acum în curs de apariţie ne îndrituieşte să le aşteptăm şi pe viitoarele spre a vedea ce s-a mai întâmplat în continuare în aceşti aproape 25 de ani de la sosirea lui Stefan şi a familiei sale, soţia Lia şi a copiilor acum şi ei desigur părinţi, Val şi Ana. Odiseea lor se cere continuată şi va fi una interesantă… “by all means.”

Nu pot totuşi încheia aceste succinte consideraţii despre o carte “mare” – la

propriu şi la figurat – fără a menţiona şi cele două emoţionante texte de la începutul volumului, ce se vor două dedicaţii pe care doresc să le transcriu “in integrum”.

Primul text: “To my brothers and sisters, political refugees from the communist countries, who in their search for an elusive freedom, sacrificed everything”, şi textul doi: “To the memory of my parents who died just before all that socio-political madness ended”.

Copleşitoare aceste dedicaţii denotând mult altruism şi bun simţ, în notă comună cu întregul volum, spre cinstea autorului.

Poate cititorului mai grăbit, doritor de fapte şi însetat de evenimente, descrierile bogate, amănunţite, de la început i s-or fi părut puţin superflue şi sufocante. Dar drumul, peisajele exotice de intrare în Grecia, toate frumoase zic eu, erau noi pentru autor şi creau cadrul descriptiv necesar pentru atmosfera spaţiului în care se desfăşura acţiunea.

O notă specială pentru limba curată, mânuită cu pricepere şi siguranţă, un adevărat “inborn English writer” cu structuri specifice, uneori abordând chiar şi “slangul” american, stăpânind deci o limbă care este a doua pentru autor (sau poate a treia!) – spun asta ca un vechi slujbaş al limbii lui Shakespeare după circa 50 de ani de meserie. Îmi place să-l situez pe confratele Gabriel Watermiller – în

rândul scriitorilor de limbă engleză, născuţi în alte ţări precum: Joseph Conrad – Polonia; Peter Neagoe – autorul minunatului roman “The Saint of Montparnasse” dedicat lui Brâncuşi; şi contemporanii noştri Petre Popescu şi Andrei Codrescu – ultimii doi locuind în SUA la Hollywood, respectiv la Baton Rouge în Louisiana.

La revedere la celelalte volume promise.

Istoria credințelor - Extremul Orient, hinduism, budism, șintoism etc. (V) Șintoismul

arheolog Lia Bătrîna

Înainte de a discuta mai larg despre această credinţă, sau, cum o consideră unii istorici ai religiilor, filosofie, ce este îmbrăţişată de peste 80% din populaţia arhipelagului nipon, pentru că ea nu se practică decât aici, vă cer îngăduinţa de a mă referi pe scurt la câteva evenimente cu încărcătură mondială, locală sau personală în care valorile shintoism-ului s-au făcut cunoscute.

În primul rând, sfârşitul celui de-al doilea război mondial a pus lumea în faţa unei practici războinice necunoscute până atunci (astăzi, prin exacerbarea islamismului extremist nu mai miră pe nimeni), şi anume cea prin care tineri aviatori, acei kamikaze, (kami în japoneză

înseamnă zeu), se aruncau la manşa avioanelor pe care le pilotau, pentru ţară şi împărat, asupra obiectivelor militare ce constituiau ţinta atacurilor lor. Întreaga lume a fost, şi este şi astăzi, uluită şi fascinată de acest imens sacrificiu ce atinge fanatismul. Oamenii au căutat să înţeleagă ce îi mâna pe aceşti tineri să se supună de bună voie, (mulţi erau voluntari), unor ordine ce nu le lăsa nici o şansă de supravieţuire. Răspunsul a fost găsit în educaţia şintoistă pe care o primiseră, educaţie ce cultiva respectul, ascultarea, practicarea sacrificiului când regele sau o anume situaţie specială legată de onoare o cerea.

Să ne amintim apoi de acel teribil 11 martie 2011 când un seism cu magnitudinea 9 pe scara Richter produs în Oceanul Pacific în imediata apropiere de regiunea Tohotu aflată în nord-estul principalei insule a arhipelagului, Honshu, a produs un devastator tsunami ce a distrus nu numai toate aşezările de pe coastă, a făcut 20.000 de victime, dar a produs şi cea mai mare catastrofă nucleară a tuturor timpurilor, asemănătoare celei produse la Cernobîl în 1986. Trei din cele

şase reactoare ale centralei Fukushima Daiiki s-au oprit automat, dar rejecţiile radioactive, din lipsa capacităţii de răcire a lor, a fost deosebit de importantă. Dar nu asupra accidentului nuclear vreau să atrag atenţia, fără îndoială extrem de important, ci asupra atitudinii japonezilor în faţa dezastrului. Am văzut la televizor sacrificiul grupurilor de intervenţie, lupta lor pentru procurarea apei necesare răcirii reactoarelor deşi izotopii ucigaşi îi însoţeau peste tot, dar şi impresionanta demnitate a populaţiei care, cu o durere cu atât mai tulburătoare cu cât era reţinută, îşi căuta morţii sau încerca să recupereze ce se mai putea din dărâmăturile şi noroiul ce o înconjura. Oare cu ce puteri interioare au reuşit aceşti oameni atât de loviţi de stihiile naturii, (şi nu este pentru prima dată), să se ridice, să înceapă să reconstruiască ceea ce au pierdut, purtând în ei în acelaşi timp durerea pricinuită de pierderea celor dragi... Şi răspunsul îl găsim în aceeaşi educaţie ce are la bază învăţătura şintoistă.

Şi revin acum cu o experienţă personală, a familiei mele, pe care cei apropiaţi mie o cunosc foarte bine, dar pentru cei ce nu ne cunosc mă simt onorată şi oarecum, dată


fiind tematica expunerii, obligată să v-o fac cunoscută. În anul 1998, fiica noastră, după terminarea unui bac în psihologie la McGill a hotărât să plece pentru patru ani în Japonia pentru a preda limba engleză la o şcoală particulară. Postul nu era sigur, sigur era doar un interviu la care trebuia să se prezinte şi speranţa că va lua acest interviu. Deruta şi neînţelegerea noastră faţă de alegerea făcută de unicul nostru copil, teama de necunoscut ne-au luat liniştea zilelor şi somnul nopţilor. Rugăminţi, discuţii, expuneri, toate mijloacele folosite de mine şi de către soţul meu pentru a schimba hotărârea puiului nostru, au fost inutile. Biletul de avion (DUS)a fost luat, valizele cumpărate, bagajele făcute şi copilul nostru şi-a luat zborul. De când ne ştiam, el era centru existenţei noastre. O fată cuminte, silitoare, ce nu ne-a făcut niciodată probleme, ce nu ne-a lăsat niciodată să credem că ar dori altceva decât ceea ce îi ofeream, sau mai degrabă nu am văzut noi că de fapt avea o structură oarecum aventuroasă iar năzuinţele ei erau altele decât cele legate de o viaţă fără şocuri, ca cea pe care şi-o doreşte majoritatea muritorilor. Telefoanele şi scrisorile, încet, încet au început să ne liniştească. Reuşise examenul, luase postul, găsise şi alte şcoli la care preda. Avea şi elevi particulari. Un mic apartament alcătuit din două camere, baie bucătărie, dar care nu depăşea dormitorul nostru ca suprafaţă era mândria ei. Lucra mult, câştiga bine, era apreciată, avea prieteni, dar ceea ce era miraculos pentru noi, de la o convorbire la alta, sau de la o scrisoare la alta, era faptul că fiica noastră devenea o altă persoană decât cea care plecase din cuibul părintesc. În 2001, am hotărât să fac voiajul vieţii mele, să o vizitez în Japonia. Deşi mă aşteptam la oarecare schimbări în personalitatea sa, ceea ce am găsit m-a umplut de mândrie şi fascinaţie. Copilul oarecum retras şi uşor dezordonat care plecase de acasă în urmă cu trei ani devenise o tânără independentă, sigură de deciziile ei, curajoasă, tenace, extrem de organizată, muncitoare până la epuizare, dornică de afirmare, mândră de ce a realizat şi de ce va realiza. Dintr-o dată, nu am mai fost EU ghidul. EA devenise ghidul meu. M-a condus timp de două săptămâni cu dragoste şi profesionalism (la Colegiul Lassale a făcut studii de turism) prin Tokio şi Kyoto. Se descurca în japoneză, se simţea peste tot ca acasă, era chez elle. Au fost cele mai fericite zile din viaţa mea. Fiica mea zbura acolo unde eu nu m-am gândit vreodată că va zbura! Era implinită, gândea altfel decât gândea când a plecat de lângă noi! Dacă vei citi aceste rânduri, dragul meu copil, ţin să-ti mulţumesc din nou pentru acele două săptămâni pe care ai

ştiut să mi le dăruieşti! Şi-ți mai mulţumesc pentru Omul împlinit care ai devenit! Când a revenit acasă, în 2002, istovită de rigorile unei munci într-un mediu prin definiţie extrem de exigent, şi-a reluat aceeaşi activitate de profesor de engleza. Dincolo de siguranţa de sine, în Japonia şi-a definit şi vocaţia profesională. O căsătorie fericită i-a încheiat o parte din drumul vieţii. Eu şi tatăl ei suntem mândri şi fericiţi pentru tot ce a realizat. Şi acum îmi pun întrebarea: cum s-a realizat această transformare? Astăzi noi, şi credem că şi ea, suntem convinşi că cei patru ani japonezi i-au conturat personalitatea şi caracterul. Traiul zilnic alături de un popor cu anumite credinţe ce au la bază respectul, munca, demnitatea, ordinea, responsabilitatea şi-a făcut, fără îndoială, pe un teren fertil, ambiţios şi muncitor ca cel al fiicei noastre, lucrarea lui. NU i-a dat ceea ce nu avea, dar i-a accentuat, i-a scos în evidenţă valori care altfel poate ar fi rămas ascunse pentru totdeauna!

După această poate prea lungă introducere vom reveni la tema noastră - shintoism-ul, religia filosofie a poporului japonez şi determinanta lui importanţă în făurirea personalităţii unice a acestui fascinant şi de invidiat popor. Identitatea japoneză este construită pe noţiuni precum puritatea şi armonia între om, natură şi zei, precum şi pe respectul faţă de tradiţii.

Termenul shinto apare în secolul al VII-lea pentru a distinge religia japoneză tradiţională, animistă, proprie popoarelor siberiene din care poporul japonez îşi trage originea, de budism, religie ce pătrunde, prin intermediul Coreii învecinate în secolul al VI-lea. El este definit prin două ideograme chineze: shin, care înseamnă divinitate şi do (dao) care desemnează calea ,sau drumul. Un amalgam de credinţe, mituri şi obiceiuri, ce variau de la un sat la altul, shintoismul nu a constituit niciodată o doctrină bine stabilită. Astfel, budismul a pătruns în societatea japoneză şi a integrat credinţele locale într-un sincretism unic ce se practica în cuprinsul aceloraşi temple. Din secolul al XVIII-lea, un curent naţionalist a promovat restaurarea shintoismului în formele sale iniţiale. La începutul epocii Meiji, în anul 1868, împăratul Matsuhito proclamă shintoismul religie de stat iar statutul împăratului este de acum încolo declarat ca fiind unul divin. De aici, ca o urmare firească, împăratul este beneficiarul unui cult de stat, iar persoana sa divină, ca descendent direct al zeiţei soarelui Amaturasu, este adorată în sanctuare în care oficiau preoţi numiţi de către casa imperială. Acest cult imperial este abolit în 1945, după înfrângerea Japoniei în cel de-al doilea război mondial, iar împăratul este obligat să renunţe la afirmarea originii

sale divine. În schimb, shintoismul popular se practică astăzi în peste 80.000 de sanctuare unde sunt veneraţi mii de kami şi în special zeiţa Inari, zeiţa agiculturii şi a recoltelor bogate, principala divinitate shintoistă rămânând totuşi Amaterasu. Budismul nu şi-a pierdut însă puterea sa de seducţie astfel încât, deşi naşterile şi căsătoriile sunt celebrate conform ritualurilor şintoiste, înmormântările, prin speranţa în reîncarnare pe care o oferă budismul, se desfăşoară de cele mai multe ori urmând practicile proprii acestei credinţe. În ceea ce priveşte imaginea shintoistă legată de moarte, ea este total diferită. Teama faţă de sufletele celor morţi a dus la naşterea unei multitudini de ritualuri destinate să le îmblânzească. Sufletul, murdărit prin moarte, se purifică prin aceste slujbe de amintire practicate de familia decedatului, devine binevoitor, accedând în cele din urmă la statutul de zeu familial protector. Reminiscenţe ale acestor credinţe sunt integrate ritualurilor budiste, făcând casă bună împreună.

Panteonul zeilor shinto este atât de bogat încât japonezii au creat termenul de yaoyorozo-no-kami ce se poate traduce prin opt milioane de zei, şi numărul lor, pare să fie în creştere. Iniţial, aceştia erau adoraţi în anumite locuri, precum munţii, copacii sau chiar unele obiecte, precum o oglindă sau o piatră unde se considera că ei îşi găsesc adăpost. Muntele Fuji, ca lăcaş al zeilor, ajunge să fie el însuşi adorat precum o zeitate. Locurile respective, ca adăpost al zeilor sunt purificate, iar cu timpul, ele sunt înzestrate cu sanctuare care devin astfel locuri de cult permanente.

Caracteristici de bază ale şintoismului, pentru a înţelege mai bine valorile sale sunt câteva, dar cât de diversificate. În primul rând, shintoismul nu se bazează pe scrieri,,inspirate,,. Nu există cărţi care să predice anumite precepte, nu există un fondator. Nu există principii sau doctrine. Atunci, unde se află valorile shintoismului? şi cum ajung ele să fie practicate de zeci de milioane de fideli? La origini, şinto considera ca ,,bune” toate acțiunile ce duceau la armonia între oameni, între om şi natură, între colectivităţi. Tot ce contravenea acestei armonii, era considerat ca o acţiune ,,rea”. Independent de valoarea morală a acţiunii, atât timp cât ea era nefastă pentru armonia generală, era de dispreţuit. În lipsa unei doctrine, shintoismul încurajează tot soiul de sărbători care de fapt au ca scop încurajarea armoniei între membrii unei comunităţi. Un singur rit apropie şintoismul de o religie. Este purificarea care se face fie cu ajutorul unei ramuri de sakaki ( o plantă veşnic verde) fie cu apă. O altă caracteristică a shintoismului este marea lui supleţe. Adoptă, când crede că e


necesar armoniei sale budismul, când are nevoie de principii morale, adoptă confucianismul. Este de fapt o filosofie a sincretismului, a fuziunii a numeroase elemente provenind din diferite religii. Nu trebuiesc uitate nici relaţiile, destul de speciale de altfel, pe care, din secolul XVIII, sub influenţa învăţatului Norinaga Motoori shintoismul le întreține, într-o anume formă cu creştinismul. Este adoptată chiar trinitatea, dar într-un sens ,,à la japonaise”, care în cele din urmă va duce la cultul suveranului în sensul de a face din el o divinitate terestră. Numeroase decrete ale casei imperiale, dedicate mai întâi armatei şi apoi adoptate în şcoli şi în educaţie în general, vor impune un comportament ale cărui ramuri, chiar dacă împăratul şi-a pierdut rolul său divin, au rămas să marcheze poporul japonez, devotamentul său pentru ţară, strămoşi,

superiori, muncă şi ARMONIE. Un alt punct important al învăţăturii lui Motoori este ,, de a nu cere nimic şi a se supune providenţei divine”. Dezastruoasa înfrângere a Japoniei în al doilea Război Mondial a zdruncinat din temelii universul Shinto. Nimic nu putea explica ceea ce se întâmplase. Doar o singură explicaţie putea totuşi răspunde întrebărilor pe care şi le puneau japonezii. RĂZBOIUL nu fusese calea ARMONIEI, deşi fusese declanşat şi încurajat de împărat, zeul coborât pe pământ. Deci, trebuiau căutate alte căi pentru a găsi ARMONIA. Şi ea a fost găsită în muncă, în disciplină, în devotament, în sărbători la care participă comunități întregi, în decenţa sentimentelor şi a manifestării lor... Aceasta este Japonia la care ne uitam cu invidie, cu uimire, cu multe întrebări la care găsim puţine răspunsuri. Pentru că sufletul şi

mentalitatea japoneză nu se făuresc prin învăţătură ci prin trai zilnic într-un mediu dominat de anumite norme morale şi etice, de disciplina muncii, a sentimentelor, a responsabilităţilor şi a respectului. Europenii, americanii, australienii ce trăiesc in Japonia îmbracă haina japoneză a comportamentului lor, haină ce le va rămâne lipită de suflet chiar după ce au părăsit această mitică ţară a Soarelui Răsare! Dar mulţi, nu se mai întorc. Devin japonezi în suflet şi nu mai văd cum ar putea trăi aiurea! Din fericire nu a fost cazul fiicei noastre!

Așa să ne ajute Dumnezeu, AMIN.

Bibliografie selectivă:

Les religions du monde, f.a. Paris 2001, L'Humanité à la recherche du monde 1990, Wikipedia

Agaguk ( VI ) Roman de Yves Thériault. Traducere din limba franceza de Ortansa Tudor

Ilustraţiile după Siasi Irgumia, adaptate de Raluca Pilat

nariaktitautik - câinele de vânåtoare

În sat nu se mai vorbea aproape deloc de moartea lui Brown. Trecuseră luni. Sosi iarna şi cu ea frigul devorant, mizeria zilelor. Se demontaseră iurtele, se construiseră igluri, iar ritmul vieţii se acorda puţin câte puţin cu acela al noului sezon terifiant.

Aceasta însemna în primul rând imobilitate: să dormi, să te trezeşti, să rămâi fără să te mişti în iglu, să aştepţi... Apoi să mănânci la anumite ore şi iar să dormi...

Uneori, dacă vântul se liniştea, oamenii ieşeau pe câmpie, căutau urme de animale, întindeau capcane şi controlau pe cele deja puse. Blana acum era frumoasă, însă randamentul ei meschin.

Din zece-douăzeci de capcane, doar două-trei animale prinse, dar treceau săptămâni întregi fără ca vreo vietate să declanşeze mecanismele.

Era deci o viaţă amorfă, vegetativă. Când vântul sufla şi viscolul mătura

câmpia, când frigul cobora atât de jos, încât exista riscul morţii la o sută de metri depărtare de iglu, inuiţii dormeau. Bărbaţi, femei şi copii înghesuiţi pe banca de zăpada, semiconştienţi în aerul viciat al locuinţei primitive.

Un fel de hibernare animalică. Într-o zi, câinii începură să latre, se

auziră voci noi pe câmpie. Se vedea venind o sanie.

Ayallik dădu alarma. Fiind plecat să controleze capcanele, el tocmai se întorcea în sat. De fapt, în toate iglurile se auzise atelajul venind, dar Ayallik fu acela care, înainte de sosirea intrusului, îşi informă consătenii asupra identităţii acestuia:

– Este un poliţist! Din fiecare tunel ieşea câte un cap. Dar,

cum auzea vestea de la Ayallik, se şi retrăgea în vizuina sa. Când poliţistul fu aproape, toţi inuiţii erau deja avertizaţi de Ayallik.

– Crezi că a venit pentru moartea lui Brown? – întrebă Ramook.

Ayallik făcu o strâmbătură. – Pentru ce altceva? – Putea să se ducă pe alte insule, mai

sus. – Atunci ar fi plecat din Coopermine,

zise Ayallik.

– Crezi? – Şi-ar fi fost adus de Pasărea Mare. – Poate. – În sanie cu câini, urmă Ayallik, e

sigur că vine mai de aproape. Deşi cu umerii lăsaţi, Ramook îşi păstra

încă privirea vioaie, vicleană. – Contez pe alţii, zise el pe un ton fals-

tânguitor. Arătă cu degetul spre Ayallik. – Pe tine mai ales. Pe Ghorok... Ayallik surâse cu răutate. Îi plăcea să-l

vadă pe Ramook implorându-i ajutorul. Omul era duşmanul sau din totdeauna, asta însă nu va schimba, poate, cu nimic manifestările de solidaritate tribală care ar putea avea loc în zilele viitoare. Este foarte posibil ca Ayallik să-şi pună de acord comportamentul cu cel al tribului. Dar pentru moment, simţea o mare plăcere să-l vadă pe Ramook cum tremura de umilinţă.

Polţistul sosi în centrul satului şi nu găsi pe nimeni care să-l întâmpine. Pentru acest om, cunoscător al obiceiurilor eschimose, era prima mărturie, semnul sigur că aici se ascunde ceva.

Îşi scoase mănuşile lungi de blana şi le puse pe baloturile cu provizii stivuite în sanie. Ocoli vehicolul şi se aplecă spre câini. Le desfăcu legăturile calm, eliberă animalele care deîndată ce au mâncat au şi întins-o după câinii tribului.

Apăru un om. Era Ayallik. Mai curajos ca ceilalţi, el poseda o

îndrăzneală liniştită. Vizita poliţistului îl


amuza. Se povesteau în igluri multe întâmplări de acest gen. Cel mai curajos este întotdeauna cel care nu se teme câtuşi de puţin să iasă în întâmpinarea evenimentelor. Acesta, de fapt, este eroul şi Ayallik simţea dorinţa să o facă pe eroul. I se părea ca rolul s-ar fi potrivit ambiţiilor sale.

Dacă ar dejuca acum destinul, îndepărtându-l pe Ramook, şi ar lua el însuşi conducerea tribului? Victoria putea fi uşoară pentru cine ar şti să o obţină. Şi, mai ales, de ce să aştepte? Încă din prima clipă, se zice, trebuie să fii cel mai tare.

– Hei, omule, îl chema poliţistul. Ayallik ştia că în fiecare tunel, pe

brânci, dar din unghiul cel mai bun, inuiţii pândeau. El însă ieşise cu paşi lenţi în centrul pieţei. Poliţistul îşi punea din nou mănuşile.

– Cine eşti tu? – Sunt Ayallik. – Unde este şeful vostru? – Nu ştiu. – Unde? – Probabil în iglul său. – Care este iglul lui? Ayallik arătă cu braţul întins. Poliţistul

surâse. – De ce nu vine el însuşi? El te-a

trimis? – Nu! Ayallik ştia că, în acea zi friguroasă şi

uscată, vocea se auzea bine. Toţi ascultau schimbul de cuvinte. Ideea îl amuza. Jocul devenea de două ori mai interesant. Viclean cu poliţistul, dar tot atât de viclean şi cu oamenii la pândă.

– Spune-le celorlalţi că vreau să-i văd, pe toţi. Aici s-a comis o crimă.

Cu privirea fixată în cea a poliţistului, Ayallik schiţă un zâmbet, mai bine zis, avu o anume expresie a buzelor pe care cei ce-l pândeau nu o puteau vedea, dar care pentru Henderson, omul legii, era grăitoare.

– Se comit crime, zise Ayallik, aproape peste tot în triburi.

– Pe mine mă interesează aceea care s-a comis aici.

Ayallik se înclină uşor. – Voi spune celoralţi că vrei să-i vezi, zise

cu importanţă. Tuturor, şi lui Ramook-şeful.

– Cel care trăieşte cu o munteancă? – Cum de ştii? – Noi ştim totul. Ayallik luă o mină şireată. – Şi mai trebuie să chestionezi

oamenii?... O să-i spun lui Ramook că vrei să-l vezi.

Insistenţa era abia subliniată şi totuşi poliţistul o înţelese. La rândul său, se înclină uşor.

– Să-l avertizezi pe Ramook, zise acesta cu o anume sclipire în ochi.

– Şi cum este şef, îi va anunţa pe ceilalţi. Conversaţia avu loc în limba eschimosă

pe care omul legii o folosea cu uşurinţă. El făcu un gest categoric.

– Să mi se construiască un iglu şi să mi se ducă acolo proviziile mele. Voi rămâne aici câtva timp.

– Cât timp? – Cât va fi nevoie. Ayallik întinse mâinile surâzând. Pentru oameni care ştiu totul, gândea

inukul, este cam ciudat. Când ştii totul, nu vrei să te instalezi în iglu şi să stai în sat atâta timp cât va fi nevoie, cum spusese poliţistul. Capricii de alb, obiceiuri tipice pe care inuiţii nu le-ar putea avea. Dar ce să faci altceva decât să ridici din umeri cu stoicism când ţi se impune o prezenţă neplăcută?

Toate acestea îl dezamăgeau din plin pe Ayallik. Odată poliţistul sosit, el spera că acesta se afla în posesia unor probe sigure şi ajutorul pe care el i l-ar fi dat – avea în vedere manevra sa de obţinere a viitoarei puteri – s-ar fi rezumat la câteva insinuări bine plasate.

Or, poliţistul intenţiona să se instaleze pentru un timp nedefinit, ceea ce înseamnă că nu are decât vagi bănuieli. Denunţul în această împrejurare devenea mai dificil. Ceva mai rămăsese în Ayallik, un rest de loialitate sau, poate, frica îl făcea să ezite de a se angaja mai departe.

Era convins de vinovăţia lui Agaguk. Şi

dacă acesta nu mai făcea parte din trib,

pentru că dezertase de la ai săi, mai era

denunţul său o încălcare a legilor tribale?

Mai ales că omul legii putea, în absenţa lui

Agaguk, să-şi îndrepte supoziţiile legate de

moartea lui Brown asupra unui alt membru

al tribului.

Rămânea Ramook şi dorinţa lui Ayallik

de a-i urma ca şef al tribului. A denunţa fiul

însemna o insultă gravă adusă tatălui. Cu ce

ochi va privi tribul această insultă? Atunci,

va câştiga ceva Ayallik sau risca pur şi

simplu răzbunarea colectivă pentru denunţ,

după plecarea poliţistului?

Sufletul inuitului era ca un teren de joc în

care cei doi adversari – ambiţia şi frica – îşi

disputeau întâietatea. Se impunea calmul.

O înţelepciune instinctivă ordona

aşteptarea. Mâine sau în altă zi, se va ivi

ocazia şi va fi cea mai bună... – Iglul lui Ramook este acolo, zise el

brusc omului legii. Dacă vrei să-l întrebi ceva, du-te acolo. El este şef, nu eu.

Apoi se întoarse şi reintră în propiul sau iglu cu o bruscă sfidare ţâşnind din privire, cu un surâs straniu pe buze.

ivi – ochiul

Agaguk nu contenea să admire copilul. Petrecea ore întregi stând pe vine, cu spatele la foc, observându-l. Nimic mai mult. Doar aceasta contemplaţie. Nu se juca cu el, îl atingea numai rareori. Când micuţul scâncea, Agaguk îl mângâia cu vârful degetelor ca şi când i-ar fi fost frică să nu-i frângă trupuşorul.

Când Iriook îi dădea sân micuţului, Agaguk contempla încă o minune. Acest micuţ care era al lui, acest viitor om, o imagine a sa. Sămânţa germinată – miracol şi mister.

„Îl voi învăţa să construiască un iglu – îşi zicea el. Cum să meşterească un cuţit pentru zăpadă, chiar din os de focă... sau cu o coastă de ren să... “

Copilul sugea lacom, ca un mic animal, laptele îi curgea pe obraji. Şi Agaguk visa.

Se ţinea ţanţoş, cu privirea mândră. „Fiul meu !“ Aceste cuvinte se potriveau bine în gura lui, erau uşor de găsit.

Iriook rezemată de perete, cu sânul oferit copilului, îl lasa să se sature bine. Visa şi ea, dar altfel. Cu dulceaţă şi tandreţe. Scălda trupuşorul brun al lui Tayaout, îl ţinea gol lipit de pielea sa. Îi plăcea să simtă guriţa micuţului sugând laptele, hrănindu-se pentru a creşte sănătos şi puternic.

– Se numeşte Tayaout, repeta adesea Agaguk. Este un nume frumos. Dar mai ales, un nume viteaz.

Într-o zi, Iriook i-a arătat din nou scobitura din peretele iglului unde ţineau carnea.

Agaguk, care reuşise să vâneze doi lupi, oprise cele mai bune părţi pentru consumul lor. Dar nu era o carne de calitate. Cam acră şi tare.

– Ies să vânez, zicea el. Dar nu se decidea să plece.

Afară, soarele se profila pe zăpadă şi primăvara se apropia. În curând, tundra va reveni la forma sa. Pe pereţi, în interiorul iglului, nu mai curgea apă. Odată, când Agaguk a băgat braţul în coşul de aerisire din vârful iglului, a simţit că blocurile erau pe jumătate topite.

Acum era foarte cald în locuinţa unde stăteau aproape goi toţi trei. Copilul, pentru că aşa cerea obiceiul, indiferent de temperatura din iglu şi chiar Iriook, pentru că nu puteau să trăiască altfel în această etuvă. Agaguk însă purta mereu pantalon de piele, dar stătea cu bustul gol.

– Nu mai avem carne, zise Iriook din nou, câteva zile mai târziu. Uite...

Mai erau doar două bucaţele de carne de lup afumată.

Cu sânii grei, femeia îşi sprijinea spatele gol de gheaţă şi totuşi transpira. Sudoarea şiroia uşor pe pielea ei netedă, închisă la culoare.

– Plec, hotărî Agaguk.


Îşi luă puşca şi plecă. Nu ieşise afară de câteva zile. Chiar şi zăpada de topit tot Iriook se ducea să o caute.

Agaguk fu uimit, văzând cât de aproape era primavara. Pe râu gheaţa era neagră, acoperită pe alocuri cu apă. În câteva zile, poate câteva ore, curentul o va antrena şi apa se va elibera.

Soarele era cald. Ardea pielea obrazului şi topea zăpada. Mergând, Agaguk simţea cum crapă solul sub piciorul său. De fiecare dată când îl ridica, în urmele adânci mustea apa. Fundul urmei era negru, zăpada îmbibată cu apa neagră devenea gri, un gri de metal topit. Numai la suprafaţă ea rămânea albă.

Vântul aducea miresme noi. Un pui de ren sărea în partea cealaltă a

râului. Împuşcătura trasă de Agaguk ţâşni fatal şi omorî animalul.

În seara aceea avură un mare festin în iglu. Iriook puse carnea la fiert. Ea frământă ficatul cu făină şi îl prăji în propria lui grăsime. Tăie bucăţi mari de carne din spată şi o fripse la flacără. Agaguk a luat unul din ochii animalului şi s-a apropiat de copil. I-a pus ochiul între mânuţe. Micuţul a deschis pumnii în partea de sus şi l-a dus la gură ca să-l sugă.

Când fură toţi ghiftuiţi, adormiră. Agaguk se visa în satul său. Acolo jos,

krablunenii, (Sprâncene-mari – nume pe care îl dădeau albilor) săpau pământul pentru a găsi resturile traficantului Brown.

Se trezi plin de sudoare, aproape mort de nelinişte. Se întoarse pe piei şi îşi frecă faţa cu mâinile. În sfârşit, treaz de-a binelea, foarte impresionat de vis, n-a mai putut adormi mult timp. I se părea că aude o voce care-l cheamă. Anok – cugetă el. În realitate, nu era decât vântul. Iriook gemea în visul său. Agaguk nu mai auzi nimic. Noaptea îi cuprinse din nou pe el şi familia sa.

Afară, trosnituri mari reverberau pe câmpie. Dinspre râu veneau vuiete surde de apă învolburată. Din sud, se ridica un vânt cald, infestând muşchiul putrezit, vânt ce aducea cu sine emanaţii de frunziş descompus din pădurile ţării albilor.

Se sfârşise luna mai, sosise luna iunie şi cu iunie venea primăvara.

angayok'ak – şeful

Munteanca avea mereu simţurile foarte dezvoltate. Văzul, auzul, mirosul... Ea simţi imediat sosirea omului legii.

– Ramook! – zise ea în eschimosă, krablunak manitok !

Un alb era acolo? Omul Jandarmeriei Regale venea

târându-se prin tunelul de intrare, dând buzna în iglu.

– Kranor itpin, zise el. Cum o duci? – Eu sunt Ramook, şeful tribului.

– Eu sunt Henderson de la Jandarmerie. Ramook înclină capul, arătându-i banca. – Namatok. Henderson luă loc pe bancă, îşi încrucişă

picioarele, scoase un pachet de ţigări pe care i-l întinse lui Ramook.

– Fumezi? – Nu! Ramook rămase în expectativă.

Munteanca sa observase manevrele lui Ayallik. Ea auzise zgomotul vocilor. Ce destăinuiri îi făcuse ambiţiosul?

– Îmi voi petrece un timp oarecare printre voi, zise omul legii. Cer să mi se ridice un iglu.

Ramook făcu o grimasă. – E o muncă zadarnică. Zăpada a început

să se topească. Rămâi aici la mine. Ţi se va construi o iurtă deîndată ce tundra va fi neagră.

Henderson dădu din cap afirmativ. Cu doi ani în urmă, ar fi refuzat, din cauza mirosului aerului viciat din iglu şi al fumului de la gătit.

Dar experienţa vine odată cu obişnuinţa. Să te culci sub un cort primăvara comportă anumite riscuri. Vin furtunile neaşteptate şi atunci vântul este de o sută de ori mai periculos. El vine uneori din sud cu surprize violente, deşi alteori este foarte plăcut, cald şi atunci pătura de zăpadă se prăbuşeşte, topindu-se în adormire. Cine ştie grosimea ei, cine poate ghici adâncimea ei dedesubt? Iglul te fereşte de toate acestea.

– Voi rămâne aici, hotărî el. Dacă va fi necesar, mi se va construi o iurtă când tundra va fi neagră.

Îşi aprinse o ţigară. Ramook luă o mină de parcă nu-l

observa, dar ochii săi cu sclipiri de lac urmăreau constant toate gesturile poliţistului.

– Ştii de ce am venit? – întrebă Henderson deodată.

– Nauna. – Sigur nu ştii? – Naunarlok. – Tu ştii. Şi ceilalţi o ştiu. Ramook avu un zâmbet larg. Dinţii îi

erau galbeni şi stricaţi în faţă. – Eu? – Da. – Nauna... Henderson învăţase să-şi păstreze

calmul. Era o virtute capitală în acest ţinut al zăpezilor şi al vieţii grele. Cu băgare de seamă, el interpreta scenariul pe care şi-l făcuse.

– Un traficant de rachiu a venit aici. Nu era om cinstit. Dar nimeni nu are dreptul să ucidă chiar şi un om necinstit.

Ramook ridică din sprâncene, lăsă capul în jos şi deschise gura. O imagine perfectă a uimirii.

– Şi asta, urmă Henderson neliniştit, tu o ştii tot atât de bine ca şi mine, Ramook.

Eschimosul oftă şi îşi reluă aerul impasibil.

– Acest om a venit aici cu un sălbatic, un muntean.

Ramook scuipă la pământ. În colţ munteanca sa blestema şi Henderson făcu efort ca să nu zâmbească.

Acest Ramook era şiret. A putut să se însoare cu o munteancă şi în acelaşi timp să fie şef al tribului. Asta denotă o abilitate extraordinară. Duelul avea loc cu forţe egale.

– El a venit aici şi cineva i-a dat foc în iurta sa. Munteanul a fugit. A venit epuizat la postul nostru de la Bazinul cel Mare.

– Ayornarman, murmură Ramook. – Dacă ai putea să mă ajuţi cu ceva...

vreau să-mi predaţi vinovatul. – Nauna. – Ramook! – Nauna, aşa cum îţi zic. Nu ştiu nimic.

Nu pot nimic să-ţi spun. Henderson se ridică. – Foarte bine. Voi rămâne aici. Când

tundra va fi neagră, voi face cercetări. Am uneltele necesare. Oh, eu cunosc felul vostru. Aţi îngropat dovezile clare. Dar voi săpa. Voi săpa peste tot, sub iurte, peste tot... şi voi găsi, Ramook!

Bătrânul şef surâse misterios. – Ayornarman, repetă el. Răbdarea omului legii era pe sfârşite,

dar mai ştia că ar fi fost inutil să insiste. Dacă Ramook era inteligent, şi ceilalţi eschimoşi erau la fel. Mai presus de toate, ei erau fideli solidarităţii tribale. A lăsa să treacă timpul devenea unica soluţie, deşi cea mai deprimantă. Să rămâi în aşteptare, să asculţi, să observi... Cine ştie dacă unul dintre ei nu va veni să trădeze? Un cuvânt scăpat, un act de...

După topirea zăpezii, Henderson va săpa prin împrejurimi. Locuri alese cu cap, unde să facă cercetări; nu erau prea numeroase şi ele ar fi scos la iveală câteva rămăşiţe ale unui om alb, care n-ar fi fost decât nişte oase disparate sau carne carbonizată. Va aştepta. Legea albilor trebuia să prevaleze şi să fie respectată. „Chiar şi aici“, îşi zicea el. Mai ales aici, dacă se vroia ca întreaga Arctică să nu devină un viespar de nelegiuţi. Henderson decise să meargă a-l căuta pe Ayallik imediat. Dintre toţi eschimoşii subordonaţi lui Ramook, acela era singurul pe care putea să-l facă să vorbească.

(va urma)


Anunțurile comunității grupaj realizat de Victor Roșca

NOTĂ: Toate activităţile care se desfăşoară la Sala Parohială „Pr. Petre Popescu” sunt suportate

financiar de Biserica Ortodoxă Română „Buna Vestire” din Montreal, proprietara imobilului

Biblioteca „Mihai Eminescu” a Bisericii „Buna Vestire”

Biblioteca este în curs de renovare și reorganizare. Căutăm benevoli pentru indexarea cărților pe calculator.

Contactați: Pr. Liviu Alexandrescu (tel. Parohie) (514) 274-2181 Bibliotecara Luiza Săvulescu (biblioteca) (514) 274-6735

Şcoala duminicală pentru copii

a Biser icii Buna Vestire

Vă rugăm să aduceți copiii la școală. În prezent, școala pregătește programul tradițional ce va avea loc cu ocazia Hramului Bisericii „Buna Vestire”.

Donații pentru revista Candela de Montreal în 2012

Prof. Univ. Dr. Sorin Sonea 300 $

Constantin Boboc 60 $

Abonamente

Vă rugăm să vă abonaţi la revistă. Costul anual este de 25$.

Programul Slujbelor religioase

În fiecare duminică şi în zilele de sărbătoare marcate cu roşu în calendarul creştin:

o Orele 9:30 – Utrenia o Orele 10:30 – Sfânta Liturghie

În fiecare vineri la orele 18:30 se oficiază Slujba Acatistului şi Spovedanie. Vineri 16 martie și vineri 16 aprilie la ora 18:00, Sfântul Maslu și Spovedanie.

În fiecare sâmbătă din perioada postului, la ora 10:00 se oficiază pomenirea morților și spovedanie. La 31 martie, Sfânta Liturghie și pomenirea morților.

ANUNȚ IMPORTANT

Duminică 25 martie la orele 12:30, după Sfânta Slijbă Duminicală, sunteți cu toții invitați la

SĂRBĂTOAREA HRAMULUI BISERICII BUNA VESTIRE,

ce va avea loc în Sala parohială pr. Petre Popescu, sărbătoare stator-nicită de primii imigranți, în 1918.

Se vor servi mâncăruri tradiționale românești și

băuturi ușoare.

Servicii re ligioase

În anul 2011, la Biserica „Buna Vestire” au avut loc:

botezuri – 124 cununii – 19 înmormântări – 4

Programul sărbătorilor Sfintelor Paști

Luni 9 aprilie, ora 17:00 - Denie, spovedanie;

Marți 10 aprilie, ora 17:00 - Denie, spovedanie;

Miercuri 11 aprilie, ora 17:00 - Denie, spovedanie;

Joi 12 aprilie, ora 9:00 – Spovedanie, ora 10:00 – Liturghia Sf. Vasile;

Joi 12 aprilie, ora 9:00 – Spovedanie, ora 10:00 – Liturghia Sf. Vasile;

Joi 12 aprilie, ora 9:00 – Spovedanie, ora 10:00 – Liturghia Sf. Vasile, ora 19:00 – Cele 12 Evanghelii;

Vineri 13 aprilie, ora 15:00 – Scoaterea Sf. Epitaf, ora 19:00 – Prohodul;

Sâmbătă 14 aprilie, ora 9:00 – Spovedanie, ora 10:00 – Sf. Liturghie, ora 23:45 – NOAPTEA DE PAȘTI - Învierea Domnului;

Duminică 15 aprilie, ora 11:00 – A doua Slujbă de Înviere;

Luni 16 aprilie, a doua zi de Paști, ora 10:00 – Sfânta Liturghie;

Marți 17 aprilie, a treia zi de Paști, ora 10:00 – Sfânta Liturghie;

Vineri 20 aprilie, ora 10 – Izvorul Tămăduirii – Sfințirea apei;

Luni 23 aprilie, ora 9:30 – Utrenia „Sf. Gheorghe”, ora 10:00 – Sfânta Liturghie.

Să ne cunoaștem

profesioniștii din comunitate

Me CEZAR CATALIN MIHAI Avocat

5022, chemin de la Côte-des-Neiges, Bureau 3, Montréal

(Québec) H3V 1G6 Tel. : 514-341-5330

–Imigrație –Drept matrimonial (separări, divorțuri, garda copiilor, pensii alimentare, litigii testa-mentare, omologări testamentare etc.) –Drept imobiliar (defecte ascunse de construcție ori vicii de sol; recuperarea comi-sioanelor datorate agenților imobiliari) – Régie du logement

VIOLETA PÎRVU

Courtière immobilier agrée 333 Champagne, St-Eustache Y7P 2H4

Cell: (514) 567-4619 Fax: (450) 413-0941

Courriel: [email protected]

Vente immobilière au rabais! www.violeta.ca

VARIA

Chers amis, J'ai l'immense plaisir de vous annoncer la parution de mon premier roman en anglais, The Darling of Kandahar, publié par Linda Leith Publishing House. Le lancement du livre aura lieu le vendredi 20 avril, 2012, de 19 h à 20h dans le cadre du Festival littéraire international de Montréal Metropolis bleu - Hôtel OPUS, 10, rue Sherbrooke St. Ouest, Montréal - salle La Galerie (librairie du festival) Pour plus de détails, vous pouvez consulter le site www.lindaleith.com

Felicia Mihali * * *

Junimea Română din Montréal - Școala pentru minte, inimă și cultură

are plăcerea să vă invite la Balul ghioceilor de la școala românească Dineu și spectacol de susținere a

campaniei de sensibilizare PRIN CUNOASTERE SA NE PASTRAM

IDENTITATEA Sâmbătă, 17 martie 2012, ora 14:00 Centre Gabrielle-et-Marcel-Lapalme 5350, rue Lafond, Montréal QC, H1X 2X2

(intre strazile Masson si Laurier) RUGAM CONFIRMATI :

[email protected]; Tel.: 514 884-6530

1. Dreptul de a reproduce și de a difuza din revista „Candela de Mon-treal” este rezervat numai redacției. 2. De conținutul articolelor din revistă este răspunzător autorul. * Candela pe internet: pages.infinit.net/romanblt/ sau www.bunavestire.ca/RO/ (butonul Candela)

mailto:[email protected]

http://www.violeta.ca/


Apariții editoriale (scriitrori canadieni): L'Ère des poètes

–

George Fi lip

Par l’originalité de sa vision, Filip surprend le lecteur : même quand il traite de sujets connus, la vie, la mort, l’amour, l’errance, la violence de son langage décape ces topoi et invente une vue pluridimensionnelle où, comme au cinéma à écrans multiples, les voix off abondent et dialoguent avec le poète, ou plutôt s’inscrivent en sourdine ou en superposition. L’effet est déroutant et fascinant. La logique narrative est bousculée, ce torrent verbal charrie rubis et scories, les uns mettant en valeur les autres. On devine un écorché, un rebelle, un inclassable. Montréalais d’adoption, le poète George Filip mérite d’être connu de ses nouveaux compatriotes québécois francophones, puisque ceux-ci vont découvrir une voix unique jusque là méconnue, qui greffe sur la québécitude une roumanité d’avant-garde.

Entre deux rivages

–

Alexandru LeCitoyen

JURĂMÂNT

Am jurat să nu mă doară Nici bătaie și nici ură, Nici minciuna împotrivă-mi Viaţa-i cuminecătură!

SERMENT

J'ai juré de ne point souffrir Ni les coups, ni la répulsion Ni les mensonges, contre moi La vie est vraiment communion!

A tresprezecea carte

–

Lia Ruse

„Mai relevant mi se pare că suava fiinţă feminină şi-a extras seva lirică din pământul cultural al Argeşului, în special din spaţiul spiritual de la Teiu, acolo unde s-a născut şi Vladimir Streinu, sevă care a urcat prin tija timpului şi a crinului poetic ca să alimenteze şi să contureze pregnant o personalitate artistică, mai întâi aici, în România, apoi, în Canada, unde a emigrat şi unde a continuat să transfigureze şi distileze trăiri, sentimente, atitudini, idei, regrete şi entuziasme, nostalgii şi recurenţe, imagini şi amintiri, toate topite în creuzetul unui joc secund numit artă poetică şi concretizat în florilegii lirice."

Mihai Golescu

C A N D E L A D E M O N T R E A L

Redacţia şi administraţia: 8060 Christophe Colomb, Montréal, Québec, Canada H2R 2S9; Telefon:(514) 736-0950

Redactor Şef : Victor Roșca Consilier de redacție: pr. Liviu Alexandrescu

Secretar de redacție: George Filip Colectiv de redacție : Ortansa Tudor, Teodor Curpaș

Ilustraţiile : Angela Faina, Radu Deca Tehnoredactare: Marius Neaga

ISSN 1495 – 8929, Dépôt légal - Bibliothèque nationale du Canada, Dépôt légal - Bibliothèque nationale du Québec, 1997

candela n1601 2012 ian-feb 15 ani

Documents