Cand istoria sfideaza gramatica: un muzeu, niste baticuri si un cantec18-03-2012 | scris de Paula | in categoriile: 

Argentina

 

RecomandariA disparea. A se face nevazut, a iesi din campul vizual, a se pierde fara urma. In toate limbile latine, “a disparea” e un verb intranzitiv. Nu permite complement direct, roluri determinate, un “disparut” si un “disparuitor”. Nu e un dans care se danseaza in doi.Cu toate acestea, limba spaniola, in versiunea argentiniana (bine, nu numai, dar despre cea argentiniana vorbesc eu acum), face o exceptie. O exceptie punctuala dictata de context, de un moment al istoriei cand gramatica a fost calcata in picioare si disparitia a fost un joc in care subiectul si obiectul nu coincideau. A fost o vreme cand “a disparea” era verb tranzitiv.S-a petrecut intre 1976 si 1983. Niste ani tulburi intr-un secol care, pentru Argentina, nu a fost oricum prea limpede, citesti despre istoria contemporana a tarii si ti-e neclar cine erau personajele pozitive si cine cele negative, cine erau inocentii si cine opresorii, unde s-a gresit si care au fost pasii buni. Un sir aproape neintrerupt de dictaturi si regimuri autoritare, populisme, extreme politice si multa violenta. Totusi, ultima parte a anilor ‘70 si inceputul anilor ‘80 par sa fie apogeul. Cel putin in perceptia argentinienilor. Si nu fara motiv:  a fost perioada in care in jur de 30.000 de persoane “au fost disparute” de catre autoritati: rapite, detinute, aruncate in haul estuarului Rio de la Plata sau al uitarii. Fara sa lase urme.

Cei 30.000 sunt cunoscuti azi in Argentina ca “los desaparecidos”, si cine planuieste o calatorie pe acolo e bine sa stie de ei. Sigur, se poate vizita tara si fara sa te intereseze acest aspect plictisitor si deprimant din istoria ei recenta, tango-ul, los gauchos si Patagonia au suficient de multe pentru a umple imaginatia turistilor, dar e ca si cum ai incerca sa vizitezi Romania facand abstractie de comunism.Acestea fiind spuse, hai sa ma tin de cuvant:MuzeulPlimbandu-te prin centrul Cordobei, dai de el. Iti atrag atentia niste pereti scorojiti, un avizier cu afise stralucitoare, si o usa deschisa spre biblioteca cartilor interzise. E Museo Memoria D2, un fost spatiu de detentie provizoriu, unde erau adusi cei rapiti, in prima faza, inainte de a fi trimisi in alte centre de unde sa li se piarda urma, unii, inainte de a fi executati, altii si inainte de a fi eliberati, o minoritate infima.

Muzeul e amenajat destul de auster, de fapt nu e nevoie de foarte multe placute si exponate intr-un loc care pentru multa vreme a fost destinat torturii si durerii. Atmosfera e reconstituita prin detalii. Un geam spart, un bec cu lumina orbitoare, o masina de scris, un beci umed. Si cateva povesti de disparuti.Desi aflata in inima orasului, cladirea a ramas pentru multa vreme ignorata. Istoria ei disparuse fara urma, intocmai ca vietile celor care trecusera pe acolo. Pana in urma cu cinci ani, cand s-a decis reintegrarea ei in memoria Cordobei. Luni intregi dupa decizie, s-au cautat putinii supravietuitori. Majoritatea tinusera experienta sub o tacere desavarsita. Au fost invitati in spatiul golit de obiecte, in care urmau sa regaseasca ceva ce pierdusera demult si, probabil, sa elibereze o povara pe care o purtasera tot atata timp. Marturiile lor au fost fundamentale in intelegerea felului in care locul a fost gandit si folosit in timpul terorismului de stat. Apoi s-au daramat cativa pereti, ziditi anume pentru a transforma cladirea intr-un labirint in care cei detinuti urmau sa isi piarda simtul orientarii, s-au spart cateva usi si multe lacate, si in 2009 Muzeul Memoriei a fost deschis publicului, gratuit, pentru ca amintirile nu ar trebui sa coste bani.

BaticurileDe fapt nu sunt baticuri. Sunt paturici sau bavete de bebelusi, purtate pe post de baticuri de mamele ale caror copii au fost “disparuti” de catre statul Argentinian. Imaginea baticurilor se poate intalni peste tot in Argentina: pe trotuare, pe ziduri, pe afise, si a devenit o emblema a luptei impotriva dictaturii, pentru ca e sigla aleasa de catre asociatia Madres de Plaza de Mayo,  o organizatie de femei care din 1977 lupta pentru regasirea fiilor pierduti. Daca aveti drum prin Argentina si dati in vreo piata peste faimosul batic, calcati usor: aveti 30.000 de suflete sub talpa.

Si canteculVa las cu el. E de Charly Garcia, unul dintre cei mai respectati si mai iubiti muzicieni din Argentina, un rocker excentric, inovator si controversat. Cantecul “Los Dinosaurios”, aparut in 1983, cu putin timp inainte de terminarea dictaturii, vorbeste despre cei care pot sa dispara in orice moment si despre dinozauri, care, mai devreme sau mai tarziu, cu siguranta vor disparea. Aluzia mi se pare destul de transparenta. In mod surprinzator, insa, autoritatile nu i-au facut mai nimic lui Charly Garcia. Poate dinozaurul simtea ca ora disparitiei se apropia.

Ti-a placut articolul? Aboneaza-te si la newsletterul nostru!

   

Citeste cele 16 COMENTARII si spune-ti parerea!

Cele mai citite in ultima luna

Prin Sudamerica hai-hui - Porto Seguro, decizii,

#viatacauncarnaval - fuga sau calatorie spre

[FOTO] Ascensiunea pe

Prin Sudamerica hai-hui - Eu dor, tu

Adresa de ma Ma abonez

indecizii libertate? Vezuviu dori, dorul doare

Comentarii (16)

Trimis de Iulian Sirbu la 19-03-2012.

Genul de articol la care nu poti comenta, chiar daca ai fost acolo, in Cordoba (bine, nu chiar in muzeu). Multumesc ca mi-ai adus aminte de argentinieni!

răspunde

Trimis de Paula la 20-03-2012.

Cu placere, Iulian.

răspunde

Trimis de perjuniculina la 19-03-2012.

impresionant , brr , poate pentru generatiile tinere poate fi ceva chiar plictisitor , dar pt. noi .... ceva ...a fiara apocaliptica cu 7 capete si 3 cozi..30 000 , cumplit ..acele baticuri asemanatoare acelor 40 de cununi ce zburau peste cei 40 de mucenici....mi-a placut mult articolul!da ..calcati usor....

răspunde

Trimis de Paula la 20-03-2012.

De asta cred ca e important de cunoscut si aspectul asta al Argentinei.

răspunde

Trimis de Gabi la 20-03-2012.

A fost la One World un documentar care se numeste Abuelas, despre bunici care n-au incetat sa spere ca isi vor gasi copii si nepotii. Una dintre ele ii astepta sa vina de la maternitate si "au fost disparuti" pe drum. Se pare ca a dat de urma lor dupa 30 de ani. Multam pentru articol... poate gasesc curaj sa scriu despre Nucsoara, familia Arnautoiu si niste crime de la noi.

răspunde

Trimis de Paula la 21-03-2012.

Exista si o asociatie Abuelas de Plaza de Mayo, o subramura a Mamelor. Dictatura avea si obiceiul de a rapi femei insarcinate, a le lasa sa nasca iar dupa nastere mama era "disparuta" iar copilul dat spre crestere unor apropiati ai regimului. Se estimeaza ca in jur de 500 de argentinieni nascuti in perioada aia nu sunt fii reali ai parintilor pe care ii stiu. Abuelas incearca gasirea lor. Despre asta era vorba in documentar?

răspunde

Trimis de Gabi la 21-03-2012.

Dap, despre asta e documentarul.http://oneworld.ro/2012/l/en/abuelas-48/E un scurtmetraj.

răspunde

Trimis de Andreea la 23-03-2012.

E şi un film artistic pe tema asta, care a luat Oscar în 85 pentru cel mai bun film străin. The Official Story (" La historia oficial") se cheamă şi e un film frumos, îl recomand.

răspunde

Trimis de Paula la 23-03-2012.

Nu stiam de el, o sa-l caut. Multumesc, Andreea.

răspunde

Trimis de Anonim la 20-03-2012.

articol foarte frumos scris, din pacate cu continut trist

răspunde

Trimis de Ioana la 20-03-2012.

Foarte frumos cantecul. Ma asteptam sa fie trist, dar nu-l percep asa.Am o intrebare: de ce? De ce copii?

răspunde

Trimis de Paula la 21-03-2012.

Nu inteleg

răspunde

Trimis de Ioana la 21-03-2012.

Inteleg de ce dispareau adulti, dar nu inteleg de ce dispareau copii.

răspunde

Trimis de Paula la 22-03-2012.

Dispareau adulti, copii nou-nascuti ai caror mame dispareau si ele (comentariul anterior despre Abuelas) si dispareau adolescenti, ca erau si ei oameni si protestau. Copii nu stiu in ce masura dispareau. Tu ai inteles ca dispareau copii? Erau copiii mamelor, dar nu neaparat copii ca varsta. :)

răspunde

Trimis de Ioana la 23-03-2012.

Aaahaaaaa! Gata, s-a facut lumina, mersi!:)

răspunde

Trimis de Andreea la 23-03-2012.

Un articol bine scris despre un subiect foarte trist. Părerea mea e că locurile de acest gen trebuie vizitate altfel după cum zice Santayana "cei ce-şi uită trecutul sunt condamnaţi să-l repete". Cunosc oameni care au fost la Sighet şi nu au intrat să vadă închisoarea, fiindcă "nu vor să se deprime în concediu". E alegerea lor dar eu personal cred că e o greşeală.

răspunde