ROMANUL MODERN SUBIECTIVModel : Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

de Camil Petrescu

Romanul subiectiv propune o creaţie literară autentică, bazată pe experienţa trăită a autorului şi reflectată în propria conştiinţă.

Acţiunea este plasată deci la nivelul conştiinţei (al trăirilor şi ideilor personajului, care confruntă realitatea cu imaginea proprie despre lume) şi constă în căutarea de către erou a unei certitudini.

Conflictul principal este interior, în plan psihologic, sufletesc ;Conflictul exterior este între erou şi societate (este reflexul celui interior) : familia, Ela,

lumea mondenă, universul ofiţerilor etc.Autorul este plasat în afara textului (apare în notele de subsol)Naratorul şi protagonistul se identifică prin focalizarea internă. Romanul este scris la

persoana I ; eroul se destăinuie, se analizează cu luciditate, se zbate între certitudine şi incertitudine.

Textul se opune naraţiunii tradiţionale, ca operă modernă prin : problematică viziunea autorului ; autorul nu reflectă imaginea realităţii ca în proza tradiţională,

obiectivă, ci o interpretează în manieră proprie, subiectiv. perspectiva naratorului (persoana I);

Romanul subiectiv impune în literatură autenticitatea şi experienţa, promovând stilul anticalofil (opus preocupării pentru frumosul atins prin excesul de figuri de stil, ordine riguroasă etc.)

Personajul principal reînvie întâmplări din trecut, iar conştiinţa selectează acele fapte care vor contribui la dezvăluirea adevărului ; retrăirea se bazează pe memoria involuntară, (declanşată de discuţia de la popotă ; Gheorghidiu aduce în prezent – timpul obiectiv – prin retrospecţie, experienţa de dragoste – timpul subiectiv – pe care o notează în jurnalul de campanie.

Acţiunea este discontinuă, cu reveniri în timp şi anticipări, după cum faptele îi revin în minte naratorului.

Naraţiunea subiectivă, confesivă, impune ca formulă jurnalul şi dezvoltă ca mod de expunere monologul interior.

Epicul este subordonat analizei psihologice (tehnica fluxului de conştiinţă)Personajul principal trăieşte drama intelectualului lucid ; este un personaj – narator,

analizând cu luciditate toate evenimentele şi stările sale interioare. El trăieşte în două realităţi temporale, cea a timpului cronologic (obiectiv), în care povesteşte întâmplările de pe front, şi una a timpului psihologic (subiectiv), drama iubirii. Totul este notat în jurnalul de front, în care analizează cu luciditate atât experienţa subiectivă a iubirii, cât şi cea obiectivă, trăită, a războiului.

ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOIde CAMIL PETRESCU

Roman modern, proustian, subiectiv

Subiectul romanului se organizează în jurul dramei de conştiinţă a eroului principal, Ştefan Gheorghidiu, obligat să trăiască mai întâi o dramă a incertitudinii în iubire şi apoi pe cea a războiului. Cheia interpretării întregului roman este oferită chiar de autor : câtă luciditate, atâta existenţă şi deci, atâta dramă.

Compoziţional, romanul cuprinde povestea începutului şi destrămării iubirii dintre Ştefan Gheorghidiu şi soţia sa, Ela (Ultima noapte de dragoste…) pe fundalul evenimentelor premergătoare şi ulterioare intrării României în primul război mondial (…întâia noapte de război). Romanul începe printr-un artificiu de compoziţie : acţiunea din primul capitol (La Piatra Craiului, în munte) este posterioară întâmplărilor relatate în partea I. În primăvara lui 1916, în timpul unei concentrări pe Valea Prahovei, Ştefan Gheorghidiu asistă la popota ofiţerilor, la o discuţie despre fidelitatea în dragoste ; totul porneşte de la un articol de ziar despre o crimă pasională. Această discuţie îi va trezi amintiri dureroase despre căsătoria sa cu Ela.Rememorările eroului ne relevă un mariaj modest, dar împlinit prin coeziunea de sentimente. Un student la Filozofie şi o studentă la Litere duc o viaţă conjugală armonioasă şi intensă prin necontenitele atenţii şi nenumăratele dovezi de iubire venite mai ales din partea Elei.

Moştenirea neaşteptată a unei averi considerabile, lăsată de unchiul Tache, schimbă brusc şi brutal modul de viaţă al celor doi. Uimit, Ştefan va descoperi, de la o zi la alta, o altă soţie, interesată de probleme materiale, pasionată de afaceri, dornică de a accede în lumea mondenă bucureşteană. Averea primită şi influenţa unei verişoare, Anişoara, o vor atrage pe Ela într-o lume lipsită de griji şi de adevărate orizonturi, în contradicţie flagrantă pentru Ştefan cu existenţa lor liniştită de la început şi cu propria viziune asupra iubirii. Distracţiile nocturne şi escapadele în locuri pitoreşti (excursia de la Odobeşti) declanşează în sufletul lui Gheorghidiu stări penibile în faţa comportamentului neaşteptat al soţiei şi mai ales drama incertitudinii asupra fidelităţii acesteia, atrasă irezistibil de un vag avocat, dansator, foarte căutat de femei, domnul G.

Bolnav de gelozie şi ca să-şi pedepsească soţia, Gheoghidiu aduce în patul conjugal o cocotă destul de frumuşică, voinică şi nespus de vulgară. Înmarmurită de atitudinea soţului, Ela îl părăseşte, iar Ştefan, realizând că şi-a rănit soţia, o va căuta, se vor împăca şi vor petrece o lună de vis la Constanţa. Întorşi la Bucureşti, Gheorghidiu va asista la tot felul de discuţii despre intrarea României în război, iar Ela îşi va consolida prietenia cu Anişoara, continuând aceeaşi viaţă mondenă, dar mai rezervată ca la început.

Drama eroului se amplifică atunci când, sosind pe neaşteptate, într-o noapte, de la Azuga (unde fusese concentrat timp de două săptămâni), nu-şi găseşte soţia acasă. Când aceasta se întoarce în zorii zilei, Ştefan o alungă de acasă propunându-i să divorţeze fără formalităţi, fără explicaţii multe. Şi Ela acceptă. Urmează o perioadă agonizantă pentru ambii eroi, Ştefan încercând diferite legături cu alte femei, iar Ela îmbolnăvindu-se. După un timp el găseşte din greşeală un bilet care îi lămureşte lipsa de acasă a soţiei sale, din noaptea de 15 februarie: Ela dormise la Anişoara, întrucât soţul ei era plecat la moşie. Torturat de gelozie, dar şi de remuşcări, făcând investigaţii şi neaflând nimic concret, Gheorghidiu se hotărăşte să plece în armată. Pentru că fusese concentrat la Dâmbovicioara, aranjează ca Ela să-şi petreacă vara la Câmpulung, aproape de regimentul lui, încercând o ultimă reconciliere cu ea. Primind cu greu o învoire, merge să-şi întâlnească soţia, dar descoperă o femeie rece, distantă, izolată de viaţa mondenă a oraşului, dar preocupată de situaţia ei materială. Ela îi cere să transfere banii din bancă pe numele ei. Ruptura interioară de aceasta se produce în momentul în care Ştefan îl vede pe domnul G.; din acest moment el este convins că venise pentru Ela şi că cei doi erau amanţi. Are putere totuşi să-şi sărute soţia, această femeie care nu mai era a mea, care era a morţii. Acum se hotărăşte să rupă definitiv legătura conjugală.Peste această dramă torturantă a iubirii se va suprapune însă, în curând, drama combatantului. Iminenţa războiului, abia întrezărită în primul capitol, devine realitate, iar drama sufletească a individului Ştefan Gheorghidiu se estompează, trece în plan secund, în faţa marelui adevăr dezvăluit de conflagraţia mondială. Eroul devine participant activ la prima parte a campaniei care viza alungarea trupelor imperiale din Ardeal, descoperind de fapt o realitate a combatantului de rând, nu atacuri la baionetă, ci marşuri lungi şi istovitoare, ordine date anapoda şi mai ales conştiinţa gravă a trăirii cu veşnica perspectivă a morţii. Eroul reface traseul primei etape a campaniei de la ocuparea Pietrei Craiului şi a Vulcanului până la imaginile de apocalips din capitolul memorabil Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu.

Rănit şi spitalizat, Gheoghidiu se întoarce la Bucureşti unde este primit de Ela cu o serie întreagă de demonstraţii care altădată m-ar fi innebunit de emoţie şi plăcere. Trecut prin experienţa războiului, Ştefan Gheorghidiu nu mai are puterea să se reîntoarcă la vechea dramă familială, iar comportarea soţiei, în asemenea momente, i se relevă ca falsă, teatrală, interesată, aşa încât hotărârea de despărţire, pe care o şi duce până la capăt, i se pare singura soluţie despovărătoare de tot trecutul.

EVOLUŢIA PROTAGONISTULUI UNUI ROMAN SUBIECTIV STUDIATCamil Petrescu – Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

STEFAN GHEORGHIDIU Apărut în 1930, romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

se înscrie în categoria prozelor moderniste prin renunţarea la tematica socială în favoarea unei teme orientate spre interioritatea protagonistului, prin accentuarea realităţilor interioare în dauna celor exterioare, prin lipsa de importanţă a intrigii, ale cărei fapte au încărcătură doar în măsura în care declanşează revelaţii în conştiinţa personajului. Scris din perspectiva actorială a naratorului, la persoana I, opera are o structură ce sfidează cronologia, romanul erotic (capitolele II-VI) reprezentând o retrospectivă inserată prin procedeul memoriei involuntare în cadrul romanului de război. Ştefan Gheorghidiu este protagonistul romanului. Student şi apoi absolvent al Facultăţii de Filozofie, el moşteneşte de la tatăl său, fost profesor universitar şi gazetar cu reputaţie, gustul lecturii şi spiritul idealist şi interogativ. Având pasiunea lecturii, trăieşte în lumea filozofiei, ignorând aspecte ale vieţii sociale cotidiene. La facultate este unul dintre studenţii remarcabili, fiind singurul care îşi va susţine teza fără a consulta notiţe şi dovedind astfel stăpânirea totală a informaţiilor. Lecturile şi discutarea lor devin o activitate şi în viaţa cuplului: chiar dacă în vremea studenţiei, Ela îl însoţeşte la cursurile de istoria filozofiei şi de matematică doar pentru a petrece timpul alături de el, după căsătorie discuţiile celor doi accentuează preocupările constante ale bărbatului pentru lectură. Complementar actului lecturii este gestul scrierii şi al rememorării trecutului petrecut alături de Ela. Pentru Gheorghidiu retrăirea dragostei într-o situaţie-limită are ca scop ordonarea existenţei, depăşirea stării de incertitudine, a dezechilibrului lăuntric, ceea ce conferă actului scrierii o valoare terapeutică. Protagonistul romanului Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este un narator-personaj ce relatează experienţa de viaţă la persoana I, într-o manieră subiectivă, fiind necreditabil. Tehnicile moderne prin care se realizează confesiunea sunt : introspecţia (modalitatea specifică prozei de analiză psihologică prin care personajul principal îşi analizează trăirile sufleteşti în cele mai mici nuanţe), autoscopia, monologul interior (dezvăluirea interiorităţii la persoana I), fluxul conştiinţei (relatarea faptelor sau transcrierea gândurilor în ordinea subiectivă în care le reconstituie afectivitatea naratorului), memoria involuntară (rememorarea unui fapt în urma unei senzaţii sau a stimulării unui simţ, deci neintenţionat, programat). Acest tip de narator anulează cronologia faptelor specfică prozei realist obiective, relatându-le în funcţie de subiectivitatea sa. O consecinţă directă a existenţei naratorului-personaj este modificarea raportului dintre acesta şi lumea evocată: dacă în romanul obiectiv naratorul omniprezent şi omniscient se afla într-o postură demiurgică, în romanul de analiză psihologică naratorul este un eu central, „actor” care oferă cititorului propria viziune asupa celor relatate.

Modalitatile de caracterizare ce compun portretul personajului sunt atât directe, cât şi indirecte. Portretul său fizic sugerează neglijenţă şi nepăsare: Aveam manşetele prea largi şi cu colţurile sucite în afară ; Nu-mi făceam decât câte un costum de haine pe care-l purtam până se uza. Detestând ieşirile şi evenimentele mondene, este conştient de „neştiinţa sa la dans” sau de „neglijenţa în îmbrăcăminte”, atuurile Elei. Pe de altă parte, Gheorghidiu este conştient de caracterul său inadaptat social, asumându-şi îndârjirea şi sarcasmul în apărarea părerilor sale, ca şi intoleranţa … intelectuală. Intensitatea dramei interioare sporeşte pe măsură ce personajul devine şi obiectul, şi subiectul analizei, conform spuselor lui Gelu Ruscanu (« Jocul ielelor »): câtă luciditate, atâta dramă. Astfel, monologul interior şi analiza psihologică permit o sondare a stărilor de conştiinţă, o înţelegere a evenimentelor din perpectiva personajului, care îşi pune permanent întrebări existenţiale: Sunt inferior celorlalţi de vîrsta mea? În aceleaşi împrejurări, alţii cum s-ar fi comportat? De asemenea, protagonistul este reflectat şi prin replicile celorlalte personaje: Ela îl ironizează, numindu-l filozof care pune în toate o patimă, după cum doamna cu părul argintiu întâlnită la evenuimentele mondene precum cursele de cai îl numeşte omul cu sensibilitatea năzdravană, atrăgându-i atenţia că atata luciditate e insuportabilă. Modalităţile indirecte de caracterizare le constituie discuţiile, scenele ce au trezit revelaţii în conştiinţa personajului, gândurile, atitudinile, evidenţiate prin tehnici moderne precum monologul interior, introspectia, fluxul conştiinţei. Doua experienţe fundamentale de cunoaştere îl modelează spiritual: cea erotică, în care idealul iubirii absolute formulat în urma discuţiei de la popotă este infirmat de realitate, şi cea legată de război, în urma căreia Gheorghidiu înţelege că posibila trădare în dragoste a unei femei este incomparabilă cu absurditatea morţii aproapelui, cu durerea pierderii celor dragi, cu ororile razboiului. Încă de la începutul romanului, tânărul sublocotenent de 23 de ani, înrolat în Regimentul XX din Munţii Piatra Craiului, îşi rememorează trecutul, fiind prezentat ca un om preocupat de problematica vieţii, în căutarea unor răspunsuri clare la ceea ce îl frământă: Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la facultate şi bănuiam că mă înşeală. Acesta este începutul drumului spre căutarea adevărului, Ştefan dorind să dezlege enigma vieţii sale. El se teme de o posibilă dezamăgire din partea persoanei iubite, deoarece pentru el iubirea înseamnă totul. Personalitatea sa se defineşte în funcţie de acest ideal. Concepţia despre iubire aminteşte de idealul lui Pietro Gralla din Act veneţian. Gheorghidiu rosteşte fraze din care se deduce că limbajul colocvial şi plin de clişee al ofiţerilor de la popotă îl irită. El nu vede în iubire un set de reguli sau compromisuri, nici o înţelegere care se poate uşor anula, ci o trăire intensă si refuză şi formula superficială a lui Corabu, adept al despărţirii fără regrete, fără resentimente. Gheorghidiu consideră ca orice iubire rerprezintă o comuniune a spiritelor, o “cristalizare” în sens sthendalian ce presupune timp şi profunzime, devotament şi purificare. Orgoliul de a fi iubit de una dintre cele mai frumoase studente se concretizează prin mariajul cu Ela. Dispreţuirea valorilor materiale îl caracterizează în scena vizitei la unchiul Tache, unde rezistă cu superioritate afişată ironiilor celor doi unchi ai săi legate de proacupările sale intelectuale şi unde dovedeşte curajul de a-şi afirma răspicat sistemul de valori, chiar şi atunci când acesta nu coincide cu cel al unchiului bogat a cărui avere poate fi moştenită. Reacţia sa la primirea moştenirii este tipică pentru un individ lipsit de simţ pragmatic: o consideră asigurarea traiului decent, ceea ce implică dedicarea studiului filozofiei. Spirit interogativ şi însetat de cunoastere, Ştefan este inadaptat social şi incapabil de compromis, trăsături evidenţiate chiar din primul capitol, din timpul şi de după discuţia de la popotă pe marginea legitimităţii graţierii bărbatului care îşi ucisese nevasta adulteră. El nu poate accepta banalitatea argumentelor aduse, limbajul nenuanţat, expunerea neînsoţită de dovezi ale propriei experienţe. Altădată, călătorind cu trenul, îl

stânjenesc discuţiile din compartimentul vecin despre posibila intrare a României în război, purtate în acelaşi registru bogat în clişee. Experienţa erotică reprezintă o modalitate de autocunoaştere: capabil de sentimente intense, văzând în iubire singurul plan al împlinirii sufleteşti, este totuşi dominat de îndoială şi devine victima geloziei, astfel încât romanul erotic este de fapt o “monografie a îndoielii” . El găseşte în sine forţa de a depăşi eşecul în dragoste, reorganizându-şi sistemul de valori. Experienţa războiului reprezintă pentru el o etapă obligatorie: el declară că nu vrea să lipsească de la o experienţă decisivă pentru interioritatea individului ca cea a războiului: Nu pot să dezertez, căci n-aş vrea să existe pe lume o experienţă definitivă, ca acea pe care o voi face, de la care să lipsesc, mai precis care să lipsească ea din întregul meu sufletesc. Ar avea faţă de mine, cei care au fost acolo, o superioritate care mi se pare inacceptabilă.” Întreg jurnalul de pe front reprezintă o confesiune ce demitizeaza războiul, coborându-l de pe scena istoriei: sunt prezentate lipsurile soldatilor şi sentimentele dominante de teamă, frică, incertitudine, revolta împotriva absurdităţii luptei, suferinţa provocată de moartea aproapelui, pe fundalul unor lupte în care curajul este de fapt o formă a instinctului de autoapărare. Realitatea exterioară a războiului este interiorizată de personaj, căci interesează mai ales reflexul conflagraţiei în conştiinţa lui Gheorghidiu, pentru care drama colectivă capătă accente mult mai dramatice decât cea personală. Cedarea averii şi divorţul pe care Ela îl acceptă reprezintă finalul deschis al romanului şi totodată dovada forţei lăuntrice a personajului, care depăşeşte eşecul în dragoste şi renunţă la trecut. Prin personaje precum Ştefan Gheorghidiu, Camil Petrescu creează tipul intelectualului inadaptat social, hiperlucid şi hiperanalitic, căutător al absolutului în dragoste, infirmat de realitatea ale cărei compromisuri le refuză. Prin urmare, înlocuirea personajelor tipice în situaţii tipice cu personaje autorefelexive, preocupate cu precădere de viaţa lor lăuntrică, ignorând legile realităţii sociale, reprezintă unul dintre elementele definitorii ale prozei moderne de analiză psihologică.

ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOIde CAMIL PETRESCU

(roman modern subiectiv)

Subiectul romanului se organizează în jurul dramei de conştiinţă a eroului principal, Ştefan Gheorghidiu, obligat să trăiască mai întâi o dramă a incertitudinii în iubire şi apoi pe cea a războiului. Cheia interpretării întregului roman este oferită chiar de autor : câtă luciditate, atâta existenţă şi deci, atâta dramă.

Compoziţional, romanul cuprinde povestea începutului şi destrămării iubirii dintre Ştefan Gheorghidiu şi soţia sa, Ela (Ultima noapte de dragoste…) pe fundalul evenimentelor premergătoare şi ulterioare intrării României în primul război mondial (…întâia noapte de război). Romanul începe printr-un artificiu de compoziţie : acţiunea din primul capitol (La Piatra Craiului, în munte) este posterioară întâmplărilor relatate în partea I. În primăvara lui 1916, în timpul unei concentrări pe Valea Prahovei, Ştefan Gheorghidiu asistă la popota ofiţerilor, la o discuţie despre fidelitatea în dragoste ; totul porneşte de la un articol de ziar despre o crimă pasională. Această discuţie îi va trezi amintiri dureroase despre căsătoria sa cu Ela. Rememorările eroului ne relevă un mariaj modest, dar împlinit prin coeziunea de sentimente. Un student la Filozofie şi o studentă la Litere duc o viaţă conjugală armonioasă şi intensă prin necontenitele atenţii şi nenumăratele dovezi de iubire venite mai ales din partea Elei.

Moştenirea neaşteptată a unei averi considerabile, lăsată de unchiul Tache, schimbă brusc şi brutal modul de viaţă al celor doi. Uimit, Ştefan va descoperi, de la o zi la alta, o altă soţie, interesată de probleme materiale, pasionată de afaceri, dornică de a accede în lumea mondenă

bucureşteană. Averea primită şi influenţa unei verişoare, Anişoara, o vor atrage pe Ela într-o lume lipsită de griji şi de adevărate orizonturi, în contradicţie flagrantă pentru Ştefan cu existenţa lor liniştită de la început şi cu propria viziune asupra iubirii. Distracţiile nocturne şi escapadele în locuri pitoreşti (excursia de la Odobeşti) declanşează în sufletul lui Gheorghidiu stări penibile în faţa comportamentului neaşteptat al soţiei şi mai ales drama incertitudinii asupra fidelităţii acesteia, atrasă irezistibil de un vag avocat, dansator, foarte căutat de femei, domnul G.

Bolnav de gelozie şi ca să-şi pedepsească soţia, Gheoghidiu aduce în patul conjugal o cocotă destul de frumuşică, voinică şi nespus de vulgară. Înmarmurită de atitudinea soţului, Ela îl părăseşte, iar Ştefan, realizând că şi-a rănit soţia, o va căuta, se vor împăca şi vor petrece o lună de vis la Constanţa. Întorşi la Bucureşti, Gheorghidiu va asista la tot felul de discuţii despre intrarea României în război, iar Ela îşi va consolida prietenia cu Anişoara, continuând aceeaşi viaţă mondenă, dar mai rezervată ca la început.

Drama eroului se amplifică atunci când, sosind pe neaşteptate, într-o noapte, de la Azuga (unde fusese concentrat timp de două săptămâni), nu-şi găseşte soţia acasă. Când aceasta se întoarce în zorii zilei, Ştefan o alungă de acasă propunându-i să divorţeze fără formalităţi, fără explicaţii multe. Şi Ela acceptă. Urmează o perioadă agonizantă pentru ambii eroi, Ştefan încercând diferite legături cu alte femei, iar Ela îmbolnăvindu-se. După un timp el găseşte din greşeală un bilet care îi lămureşte lipsa de acasă a soţiei sale, din noaptea de 15 februarie: Ela dormise la Anişoara, întrucât soţul ei era plecat la moşie. Torturat de gelozie, dar şi de remuşcări, făcând investigaţii şi neaflând nimic concret, Gheorghidiu se hotărăşte să plece în armată. Pentru că fusese concentrat la Dâmbovicioara, aranjează ca Ela să-şi petreacă vara la Câmpulung, aproape de regimentul lui, încercând o ultimă reconciliere cu ea. Primind cu greu o învoire, merge să-şi întâlnească soţia, dar descoperă o femeie rece, distantă, izolată de viaţa mondenă a oraşului, dar preocupată de situaţia ei materială. Ela îi cere să transfere banii din bancă pe numele ei. Ruptura interioară de aceasta se produce în momentul în care Ştefan îl vede pe domnul G.; din acest moment el este convins că venise pentru Ela şi că cei doi erau amanţi. Are putere totuşi să-şi sărute soţia, această femeie care nu mai era a mea, care era a morţii. Acum se hotărăşte să rupă definitiv legătura conjugală. Peste această dramă torturantă a iubirii se va suprapune însă, în curând, drama combatantului. Iminenţa războiului, abia întrezărită în primul capitol, devine realitate, iar drama sufletească a individului Ştefan Gheorghidiu se estompează, trece în plan secund, în faţa marelui adevăr dezvăluit de conflagraţia mondială. Eroul devine participant activ la prima parte a campaniei care viza alungarea trupelor imperiale din Ardeal, descoperind de fapt o realitate a combatantului de rând, nu atacuri la baionetă, ci marşuri lungi şi istovitoare, ordine date anapoda şi mai ales conştiinţa gravă a trăirii cu veşnica perspectivă a morţii. Eroul reface traseul primei etape a campaniei de la ocuparea Pietrei Craiului şi a Vulcanului până la imaginile de apocalips din capitolul memorabil Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu.

Rănit şi spitalizat, Gheoghidiu se întoarce la Bucureşti unde este primit de Ela cu o serie întreagă de demonstraţii care altădată m-ar fi innebunit de emoţie şi plăcere. Trecut prin experienţa războiului, Ştefan Gheorghidiu nu mai are puterea să se reîntoarcă la vechea dramă familială, iar comportarea soţiei, în asemenea momente, i se relevă ca falsă, teatrală, interesată, aşa încât hotărârea de despărţire, pe care o şi duce până la capăt, i se pare singura soluţie despovărătoare de tot trecutul.

ORIGINALITATEA OPEREI

Perioada dintre cele două războaie mondiale reprezintă una dintre cele mai strălucite epoci creatoare din istoria literaturii române. Romanul românesc, în special, a cunoscut un excepţional salt calitativ, care s-a manifestat atât prin extinderea zonei de investigaţie asupra domeniului vast al psihicului cât şi prin perfecţionarea tehnicii literare. Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Mircea Eliade sunt doar câteva nume reprezentative.

Între tradiţionalismul şi modernismul interbelic, Camil Petrescu este adesea citat ca fiind autorul unei noi viziuni despre roman, atât teoretice, cât şi practice. Problemele

intelectualului complicate, interogative, dramele izvorâte dintr-o nouă relaţie om-univers îşi au originea în ideologia sincronismului promovată de modernismul lovinescian. Teoretizând romanul, Camil Petrescu pune în discuţie condiţia romancierului, încercând să explice raportul narator-operă, conţinutul însuşi al operei. Noutatea adusă de el priveşte, în primul rând, abandonarea viziunii demiurgice (creatorul este omniscient, omniprezent în raport cu eroii, trecutul, prezentul şi viitorul lor fiind dinainte cunoscut). În locul acestui model de naraţiune, Camil Petrescu va propune naraţiunea subiectivă, relativă deci, şi care pierde din monumentalitatea prozei anterioare, câştigând în schimb în sinceritate şi, implicit, în autenticitate. Artistul va trebui să se exprime pe sine: Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu... (Camil Petrescu - Teze şi antiteze).

Pornind de la principiul lovinescian al sincronizării, Camil Petrescu reuşeşte în cele două romane (Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război şi Patul lui Procust) un salt estetic în proza vremii caracterizat de substanţialitate, realizată de regulă prin folosirea persoanei întâi. Camil Petrescu realizează astfel un roman de tip intelectual, prin punerea accentului pe idei, cunoaştere, probleme, pasiuni. Luciditatea eroilor înseamnă trăire intensă. Ei duc o idee sau o trăire până la ultima limită, se dedublează parcă şi se privesc cu claritate din exterior ca pe un spectacol străin. În discuţia de la popotă, Ştefan Gheorghidiu îşi dă seama de consecinţele unei insubordonări, dar nimic nu-l mai poate opri: Eram acum destul de lucid ca să-mi dau seama că sunt aproape de pargul unei nenorociri,...dar în acelaşi timp mă simţeam evadat din mine însumi... Urmărind-o pe Doamna T. la expoziţie, Fred Vasilescu se desprinde de contingent, rămânând în acelaşi timp lucid, toropit şi indiferent la batjocuri ca un anesteziat [...], dar cu mintea mai limpede, mai intensă... La fel Doamna T. îşi păstrează luciditatea şi în clipele de trăire erotică. Este acel amestec de luciditate şi febră caracteristic lui Camil Petrescu şi despre care vorbea Eugen Lovinescu. Convins că autenticitatea este o condiţie esenţială a romanului modern, Camil Petrescu se apropie în Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, mai ales în Cartea a II-a, de formula jurnalului intim, vorbind la persoana întâi. În concepţia lui, eroul de roman presupune un zbucium interior, altfel spus, complexitate psihologică. La Ştefan Gheorghidiu, zbuciumul interior nu este determinat de rănite orgolii conjugale, ci de nevoia dramatică de certitudini, de adevăruri definitive, relevând zădărnicia aspiraţiei acestui spirit superior lângă o fiinţă de-o falsă şi efemeră strălucire.

Pentru Camil Petrescu, un roman e, la origine, un sistem de fişe psihologice şi etice din a căror interpretare se constituie o lume cu reacţiile ei. În cele două romane ale sale, travestit în personajele care-i seamănă, prozatorul se comportă ca actor şi martor. Legătura între două nopţi simbolice (erosul şi războiul) o face Ştefan Gheorghidiu. Criza matrimonială se desfăşoară pe fundalul pregătirilor de război, într-un climat de răsturnări spectaculoase. Drama individuală se va subordona, în nopţile de front, colectivităţii în suferinţă. Instantanee de front şi observaţii diverse alcătuiesc un jurnal întins scris cu luciditate şi ironie, dezvoltând stări de conştiinţă.

Patul lui Procust se dovedeşte unul din cele mai originale romane de epocă. Scrierea aparent memorialistică, scrisorile, decupajele din gazete alcătuiesc un fel de colaj care vizează sugestia multiplă a realului. Experienţa socială şi sentimentală a lui G.D. Ladima este drama intelectualului incapabil de compromisuri. Înfrânt, izolat în propria-i viaţă interioară, G.D. Ladima se sinucide.

Luate împreună, romanele lui Camil Petrescu, experienţe morale şi fragmente citadine, sunt cărţi de probleme, acţiunii revenindu-i un rol minor. Eroii se expun în diferite oglinzi, - jurnalele, scrisorile, mărturiile directe fiind tot atâtea mijloace de sondare a reacţiilor psihice. Romancierul e un reflexiv care face artă pentru adevăr. Patru personaje de prim-plan îşi confruntă destinele în Patul lui Procust, noutatea şi originalitatea constând în dispozitivul scenei: protagoniştii sunt studiaţi în spirit proustian, nu dintr-un singur unghi, ci din perspective multiple, în funcţie de privitori. Romancierul înregistrează reacţiile unui personaj în felul în care se reflectă în conştiinţe diferite. Emilia

este văzută de Ladima, de Fred Vasilescu; Ladima este văzut de Emilia, Doamna T. şi de două cunoştinţe, apoi de Fred etc.

Camil Petrescu foloseşte metoda adnotaţiilor pe marginea textului, a notelor explicative de subsol, astfel opiniile personajelor fiind confruntate, combătute sau aprobate în note.

Tot de cerinţele autenticităţii se leagă şi anticalofilismul lui Camil Petrescu. Scriitorul se manifestă împotriva scrisului frumos. Stilul căutat falsifică exprimarea unei trăiri autentice. De aceea, îndemnându-i la scris pe Fred şi pe Doamna T., le recomandă să povestească net, la întâmplare, totul ca într-un proces-verbal, fără ortografie, fără compoziţie, fără stil şi chiar fără caligrafie. Acest scris ar putea releva o personalitate sau o atmosferă.

Întreaga operă a lui Camil Petrescu dovedeşte preocuparea autorului pentru teoretizarea actului creator al literaturii. El fixează o estetică nouă având drept coordonate: sincronizarea literaturii cu filozofia şi psihologia epocii, literatura văzută ca formă de cunoaştere, implicând accederea la absolut, aspiraţia către autenticitate, realitatea trecută prin propria conştiinţă, naraţiunea la persoana întâi, relativitatea perspectivelor narative şi anticalofilismul. Aceste concepţii sunt ilustrate în întreaga sa operă literară, având ca punct de reper consecvent aspiraţia către autenticitate.

TEMA IUBIRII

Eseu argumentativ despre tema iubirii, reflectată într-un text narativ studiat, pornind de la ideile exprimate în următoarea afirmaţie: „Iubirea are atâtea feţe, atâtea devieri şi atâtea forme, încât este destul de greu să găseşti un sâmbure central sau o formă tipică a iubirii.” (Emil Cioran, Pe culmile disperării )

Iubirea este una dintre temele fundamentale ale literaturii din toate timpurile şi din toate epocile literare. Acest sentiment uman complex, în care oricine îşi poate găsi împlinirea şi echilibrul sufletesc, se poate asocia cu explorarea propriului suflet, cu o modalitate de cunoaştere sau cu multe alte sentimente. Pentru că, aşa cum observa Emil Cioran, „iubirea are atâtea feţe, atâtea devieri şi atâtea forme, încât este destul de greu să găseşti un sâmbure central sau o formă tipică” a acestui sentiment.

În literatura română, tema iubirii este abordată de mulţi scriitori, indiferent de formula estetică ilustrată de romanele lor.

Romanul lui Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930), se înscrie în seria operelor de analiză psihologică, în care luciditatea şi conştiinţa diferenţei dintre sine şi lume potenţează trăirea oricărui sentiment, deci şi a sentimentului de dragoste. Iubirea este una dintre marile obsesii ale personajului – narator Ştefan Gheorghidiu, care se încadrează în tipul intelectualului lucid, preocupat să înţeleagă diferenţa dintre absolut şi relativ, dintre realitate şi autosugestie. Alcătuit din două părţi, acest roman este – după opinia lui Perpessicius - , romanul „unui război pe două fronturi”: cel al iubirii conjugale şi cel al războiului propriu-zis, ceea ce-i pricinuieşte eroului „un neîntrerupt marş, tot mai adânc în conştiinţă”.

Experienţa iubirii, care dă substanţă primei părţi a romanului, este actualizată prin rememorarea relaţiei lui Ştefan Gheorghidiu cu Ela. A doua parte creează iluzia temporalităţii în desfăşurare, prin consemnarea evenimentelor care se petrec pe front. Artificiul compoziţional din incipitul romanului – discuţia de la popota ofiţerilor referitoare la un fapt divers din presa vremii ( un soţ care şi-a ucis soţia infidelă a fost achitat ) – permite aducerea în prim plan a unei dintre temele principale ale romanului – problematica iubirii. Personajele adunate la popotă (căpitanul Dimiu, căpitanul Corabu, căpitanul Floroiu şi sublocotenentul Gheorghidiu ) exprimă diferite opinii despre dragoste. Gheorghidiu e tăcut, cel puţin la începutul discuţiei, pentru că speră în bunăvoinţa lui Dimiu, de care depinde acordarea unei permisii la Câmpulung, pentru a se întâlni cu Ela. Punctele de vedere exprimate însă, ajung să-l exaspereze, iar intervenţia lui e de o violenţă verbală care

provoacă mânia lui Corabu. Pentru căpitanul Dimiu, conformist, de modă veche, căsătoria şi iubirea se supun unor reguli „casnice”: „Domnule, nevasta trebuie să fie nevastă şi casa, casă.” Corabu şi Floroiu susţin un punct de vedere contradictoriu: „Cu ce drept să ucizi o femeie care nu te mai iubeşte? N-ai decât să te desparţi.” În mijlocul acestei discuţii se produce intervenţia lui Gheorghidiu, care exprimă un punct de vedere radical: „O iubire mare e mai curând un proces de autosugestie… Trebuie timp şi trebuie complicitate pentru formarea ei. […] Totuşi, femeia crede că din această simbioză sentimentală, care e iubirea, poate să-şi ia înapoi numai partea pe care a adus-o ea fără să facă rău restului. […] Căci acei care se iubesc au drept de viaţă şi de moarte, unul asupra celuilalt.”

Discuţia de la popotă este pretextul unei ample digresiuni, pe parcursul căreia Ştefan rememorează etapele evoluţiei sentimentului care l-a unit cu Ela. Toate faptele şi evenimentele din roman sunt prezentate dintr-o perspectivă unică, subiectivă: „Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşeală. Din cauza asta, nu puteam să-mi dau examenele la vreme. Îmi petreceam timpul spionându-i prieteniile, urmărind-o, făcând probleme insolubile din interpretarea unui gest, din nuanţa unei rochii, şi din informarea lăturalnică despre cine ştie ce vizită la vreuna din mătuşile ei. Era o suferinţă de neînchipuit, care se hrănea din propria ei substanţă”. Naratorul nu spune ( şi nu o va face nici mai târziu ) nimic altceva în afară de bănuielile lui. Tot ce află cititorul despre Ela şi despre relaţiile dintre soţi provine din această sursă, care e departe de a putea fi considerată infailibilă sau, măcar, obiectivă. Ştefan Gheorghidiu recunoaşte de la început că are bănuiala infidelităţii Elei şi că această bănuială îi trezeşte în suflet cumplite îndoieli. Pe de altă parte, personajul este conştient că îşi agravează suferinţa prin interpretarea tendenţioasă sau prin exagerarea celor mai mărunte fapte. Cu alte cuvinte, Gheorghidiu însuşi se recomandă ca narator necreditabil al întâmplărilor. De aceea, toate informaţiile cu privire la modificarea comportamentului Elei după primirea moştenirii de la unchiul Tache nu pot fi interpretate ca exacte. Este posibil ca ea să se schimbe doar în ochii gelosului ei soţ. Schimbarea din viaţa tânărului cuplu aduce în jurul Elei prezenţe masculine mult mai apte, în opinia lui Ştefan, de a o cuceri; astfel, gelozia lui poate fi rezultatul competiţiei mai vii decât înainte. Situat exclusiv în interiorul perspectivei lui Gheorghidiu, cititorul nu va şti niciodată cu certitudine dacă Ela şi-a modificat cu adevărat sentimentele faţă de soţul ei, înşelându-l cu G. sau dacă nu e vorba decât despre imaginaţia unui bărbat neîncrezător şi orgolios. Ceea ce se modifică neîndoielnic este atitudinea naratorului ( Ştefan Gheorghidiu ) în raport cu eroina, chiar dacă, uneori, el urmăreşte să-i creeze cititorului iluzia că se află în posesia celor mai sigure fapte şi interpretări.

Iubirea lor ia naştere sub semnul orgoliului. Chiar dacă la început Ela nu îi plăcea, Ştefan se simte, treptat, măgulit de interesul pe care i-l arată „una dintre cele mai frumoase studente de la Universitate”. Personajul – narator mărturiseşte că orgoliul a jucat un rol important în constituirea relaţiei lor: „Orgoliul a constituit baza viitoarei mele iubiri”. Admiraţia celor din jur este un alt factor care determină creşterea în intensitate a iubirii lui Ştefan: „Începusem totuşi să fiu mulţumit faţă de admiraţia pe care o avea toată lumea pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase studente.” Pasiunea se adânceşte în timp, iar faptul că Ela trăieşte o admiraţie necondiţionată pentru viitorul ei soţ contribuie la crearea iluziei că relaţia lor are o bază solidă. Pentru Ştefan Gheorghidiu, iubirea nu poate fi decât unică, absolută. Sentimentul pe care îl trăieşte în raport cu Ela devine raţiunea sa de a fi, modul de a se împlini în plan spiritual: „să tulburi atât de mistuitor o femeie dorită de toţi, să fii atât de necesar unei existenţe, erau sentimente care mă adevereau în jocul intim al fiinţei mele.”

Cuplul trăieşte o perioadă liniştit, cu iluzia comuniunii perfecte. Ştefan e măgulit că universul lor domestic este dominat de prezenţa sa spirituală şi că Ela îl priveşte cu admiraţie, considerându-l o autoritate absolută ( edificatoare în acest sens este scena în care cei doi au o discuţie despre „ce este filozofia…”, după ce Ştefan ţine o prelegere sclipitoare la Universitate, iar Ela e impresionată de erudiţia lui ).

Moştenirea de la unchiul Tache schimbă însă cercul relaţiilor celor doi. Lumea mondenă, în care Ela se va integra perfect, este, pentru Ştefan, prilejul de a trăi suferinţe intense, provocate de gelozie. Dacă în prima parte a relaţiei lor iubirea stă sub semnul orgoliului, treptat, sentimentul care domină devine gelozia. Antologică pentru modul în care ia naştere gelozia, printr-un complicat joc al autosugestiei, este scena în care Ştefan Gheorghidiu, Ela şi foarte vag conturatul G., aşezaţi pe bancheta din spate a unei maşini – între Gheorghidiu şi G. se află Ela - , merg către Drăgăşani. Viaţa cuplului se modifică radical, cei doi se rănesc permanent, prinşi continuu într-un joc răzbunării. Ştefan şi Ela trăiesc, poate, cu intensitate, acelaşi sentiment, dar comunicare ineficientă nu le permite să lămurească ceea ce e adevărat şi ceea ce este minciună în sentimentul pe care îl trăiesc, pentru că „iubirea are atâtea feţe, atâtea devieri şi atâtea forme”.

Tensiunile, despărţirile şi împăcările devin un mod de existenţă cotidian până când Ştefan este concentrat, în preajma intrării României în război. Ela se mută la Câmpulung, pentru a fi mai aproape de el, iar relaţia lor pare să intre, din nou, pe un făgaş al normalităţii. Chemat cu insistenţă la Câmpulung, Ştefan obţine cu greu permisia, dar descoperă că Ela e interesată de asigurarea viitorului ei în cazul morţii lui pe front. Când îl vede pe G. pe stradă, e convins că Ela îl înşală, deşi nu are nicio dovadă concretă, aşa cum nu a avut, de altfel, niciodată. Pentru Gheorghidiu, eşecul în iubire e un eşec în planul cunoaşterii. Analiza mecanismului psihologic al erosului, semnificativă pentru toţi eroii lui Camil Petrescu, este dublată de o radiografie a tuturor conflictelor interioare. Personajul recunoaşte că e hipersensibil, că nu poate fiinţa în limita canoanelor, dar nu acceptă ideea că realitatea propriei conştiinţe nu e valabilă în plan exterior. Deşi Ştefan Gheorghidiu este un analist lucid al stărilor sale interioare şi al evenimentelor exterioare, el nu poate să se detaşeze de subiectivitatea pe care gelozia şi orgoliul rănit i-o accentuează.

Confruntat cu experienţa-limită a războiului care redimensionează orice relaţie umană, Ştefan Gheorghidiu îşi analizează retrospectiv şi critic întreaga existenţă. Drama erotică este reevaluată din perspectiva experienţei războiului. Întors în prima linie după cele câteva zile petrecute la Câmpulung, Ştefan Gheorghidiu participă la luptele de pe frontul Carpaţilor cu sentimentul că este martor la un cataclism cosmic, unde accentul cade nu pe eroismul combatanţilor, ci pe haosul şi absurditatea situaţiei – şi are – sub ameninţarea permanentă a morţii – revelaţia propriei individualităţi, ca şi a relativităţii absolute a valorilor umane: „ Îmi putusem permite atâtea gesturi până acum – mărturiseşte naratorul -, pentru că aveam un motiv şi o scuză: căutam o identificare a eului meu. Cu un eu limitat, în infinitul lumii nici un punct de vedere, nici o stabilire de raporturi nu mai era posibilă şi deci nici o putinţă de realizare sufletească…” Finalul romanului consemnează despărţirea definitivă de trecut a eroului, gest caracteristic pentru personajele masculine camilpetresciene, care „distrug o pasiune, se sinucid, dar nu ucid. Ei ştiu că eroarea se află în propria conştiinţă, şi nu în obiectele conştiinţei” ( Marian Popa ) „Ultima noapte de dragoste” pe care o petrece alături de Ela marchează înstrăinarea definitivă de trecutul propriu şi recunoaşterea eşecului în planul cunoaşterii: „I-am scris că-i las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ la cărţi… de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul.”

Urmărind problematica iubirii într-un complicat mecanism de analiză a sentimentului, înfăptuit de un personaj – narator cu o structură sufletească unică şi originală, romanul lui Camil Petrescu ilustrează într-o manieră originală ideea că iubirea este cel mai atipic sentiment uman, imposibil de încadrat într-o „formă tipică”. Ştefan Gheorghidiu scrie despre sine, chiar şi atunci când povesteşte despre Ela, iar istoria sentimentelor sale – iubire, orgoliu rănit, gelozie – dobândeşte o semnificaţie aparte prin profunzimea şi luciditatea analizei.