1

I. DEVIANŢACOMPORTAMENTALĂ ŞI DELINCVENŢA JUVENILĂ

Structura temei: 1. Devianţă şi delincvenţă - delimitări conceptuale 2. Noţiunea de delincvenţă juvenilă 3. Multidisciplinaritatea domeniului devianţei comportamentale 4. Răspunderea penală a minorilor 5. Sistemul sancţionator al minorilor 6. Evoluţia delincvenţei juvenile în România

1. Devianţă şi delincvenţă - delimitări conceptuale Amintindu-ne de o exigenţă ridicată la cursul de logică, posesiunea comprehensivă a unui

termen presupune o definire corectă, care să permită integrarea lui precisă în sistemul conceptual al disciplinei respective. Integrarea în sistem implică – alături de definirea termenului – realizarea unei clasificări şi/sau diviziuni, stabilirea relaţiilor cu ceilalţi termeni ai aceluiaşi univers de discurs. Dacă termenul este utilizat în mai multe discipline, definiţia trebuie contextualizată. Este cazul multora dintre termenii cu care vom opera în acest curs.

Tot de la cursul de logică ne amintim şi faptul că majoritatea definiţiilor ştiinţifice se realizează prin gen (proxim) şi diferenţă specifică, iar în situaţia în care se operează cu un alt tip de definiţie conotativă, prima parte a definitorului va indica o noţiune reprezentativă pentru clasa definitului. Vom încerca să respectăm aceste exigenţe în cele ce urmează, dar pentru început vom urmări ce spun dicţionarele1

În Dicţionarul de sociologie coordonat de R Boudon ş.a., (1996, p. 78) la termenul delincvenţă suntem trimişi la crimă şi devianţă. La crimă găsim definiţia lui Durkheim „comportament pe care legea este autorizată să-l sancţioneze”, iar la devianţă „transgresiune, identificată ca atare şi sancţionată, a normelor în vigoare într-un sistem social dat”. În primul caz se vorbeşte de încălcarea legii – ceea ce sugerează un aspect juridic al problemei, iar în cel de-al doilea se vorbeşte de normă – ceea ce sugerează un aspect social.

.

În consecinţă, actul delincvent este definit prin crimă, iar aceasta este o specie a devianţei2

Termenul de devianţă (lt. deviare, abatere de la drum) a fost utilizat pentru prima dată în anul 1938 de către sociologii americani T. Sellin (1960) ca „ansamblul comportamentelor îndreptate împotriva normelor de conduită sau a ordinii instituţionale” şi de către R. Merton, care considera devianţa drept „o reacţie normală a oamenilor normali în condiţii anormale” (apud Rădulescu, 1994, p. 9). Cele două definiţii diferite ne amintesc de o altă distincţie impusă la cursul de logică, şi anume, definiţia neutră, prezentă în primul caz, şi definiţia persuasivă, prezentă în al doilea caz, în care ni se sugerează ideea că devianţa este rezultatul reacţiei fireşti la o situaţie anormală; aşadar situaţia este vinovată. Vom înţelege mai târziu semnificaţia acestei definiţii mertoniene.

. Aşadar, pentru a înţelege natura delincvenţei este utilă analiza prealabilă a genului proxim – devianţa.

Cele mai frecvente definiţii ale devianţei se realizează în raport cu criteriul normei sau în raport cu criteriul mediei statistice; în ultimă instanţă, comportamentul mediu este în relaţie cu cel considerat normal.

După criteriul normativ, devianţa reprezintă o conduită care încalcă normele scrise sau nescrise ale societăţii, sau ale unui grup social particular. Nota caracteristică pentru actul deviant este încălcarea normei şi consecinţa este dezaprobarea socială. Când actul nu mai este dezaprobat de către comunitate,

1 Zorba grecul îl întrebă pe profesor: „Ce spun cărţile, de ce mor oamenii?” Profesorul răspunde: „Cărţile vorbesc despre neputinţa oamenilor de a răspunde la această întrebare”. La fel şi cu dicţionarele… 2 Dicţionarul de psihologie, (coord. Ursula Şchiopu), Ed. Babel, Bucureşti, 1997, defineşte delincvenţa ca fiind „ansamblul infracţiunilor penale”. Ar rămâne de văzut ce se înţelege prin infracţiune şi apoi prin infracţiune penală, dacă există şi alt gen de infracţiuni. La infracţiune găsim „conduită ce atentează la prevederile restrictive ale legii sau ale opiniei publice”, având, după natura gravităţii, trei clase: crima, delictul şi contravenţia. În cazul acesta, orice atentat la opinia publică este o infracţiune, iar crima nu este un delict.

2

el încetează a mai fi deviant. Prin urmare, ceea ce numim deviant depinde de contextul normativ care reglementează comportamentele considerate ca fiind normale într-o societate dată.

După criteriul statistic, devianţa este o abatere semnificativă de la media comportamentelor membrilor grupului sau ai societăţii. Media sugerează „omul mediu”, căci „tipul normal se confundă cu tipul mediu” (Durkheim, 1974, p. 105)3

Combinând cele două accepţiuni am putea spune că devianţa reprezintă un tip de comportament care se opune celui mediu, normal, convenţional sau conformist, prin încălcarea unor norme scrise sau nescrise ale societăţii. Atunci când este vorba de încălcarea unei norme nescrise, putem vorbi de o devianţă tolerată, în sensul că societatea nu consideră că aceea abatere este atât de periculoasă încât să o sancţioneze prin lege. Privită istoric, o astfel de devianţă are o mare relativitate şi variabilitate, având un statut similar frumuseţii: există numai în ochii celui ce o priveşte

. Cu o astfel de accepţiune operează în general sociologii, ilustrativă în acest sens fiind definiţia lui M. Cusson: „Devianţa este ansamblul conduitelor şi stărilor pe care membrii unui grup le judecă drept neconforme cu aşteptările, normele sau valorile lor şi care, în consecinţă, riscă să trezească din partea lor reprobare şi sancţiuni” (M. Cusson, 1997, p.440).

4

Acţiunile care sunt prohibite prin coduri legale formale şi în cazul cărora există pedepse pentru cei care le comit sunt considerate deviante din punct de vedere legal, constituind clasa delictelor. Autorul unui delict este un delincvent. Prin urmare, devianţa legală reprezintă delincvenţa. Pe lângă delictele grave, universal reprimate, cum sunt incestul, răpirea, violul, omorul sau furtul, delictele minore diferă de la societate la societate, în raport cu dinamica legislativă. Ceea ce este considerat devianţă în sensul legal variază istoric şi geografic.

. Am putea spune că nu condamnăm un comportament pentru că este deviant, ci este deviant pentru că îl condamnăm.

În baza acestor observaţii preliminare, putem realiza o tipologie, fie ea şi aproximativă, a devianţei: - după natura devianţei: - pozitivă (inovativă), (efectul) - negativă (infracţiune); - neutră (excentricităţi). - după forma de manifestare : - deschisă (transparentă); (vizibilitate) - ascunsă (corupţia). - după tipul normei încălcate: - penală; - sexuală; - politică; - religioasă; - familială; - autoagresivă. - după actor: - individuală; - grupală. - după gravitatea actului: - tolerată (ţinuta indecentă); - medie, sau contravenientă; - gravă, sancţionată penal. - după criteriul medical: - normală; - patologică. - după vârstă: - adultă;

- juvenilă. Deşi clasele sunt insuficient de precise, fapt datorat în mare măsură aglutinării fenomenului şi

vaguităţii determinărilor conceptuale, clasificarea este cerută de exigenţa unei minime rigori, cât şi pentru a realiza o imagine de ansamblu asupra fenomenului devianţei.

Utilizând ca singur criteriu forma de manifestare sau regimul normalităţii transgresate, Maurice Cusson (1997) alcătuieşte o listă cu următoarele şapte categorii ale devianţei în accepţiunea sociologilor:

3 De precizat totuşi că aceste criterii nu sunt singurele utilizate în definiţia devianței. Menţionăm aici încă două criterii pe care le vom dezvolta ulterior: criteriu medical, după care devianţii sunt persoane care, datorită unor deficienţe fizice sau psihice, nu posedă capacitatea de a respecta normele sociale; boala apare astfel ca singură devianţă legitimă şi criteriul reacţiei sociale, după care devianţa un proces definiţional (vezi teoria etichetării). 4 „Nu obiectul este important, ci ochiul” spunea Dostoievski, în Jurnal de scriitor.

3

- infracţiuni şi delicte, categorie în care intră toate tipurile de încălcări ale legii, de la cele mai uşoare până la cele mai grave;

- sinuciderea; - consumul de droguri şi toxicomania, în care autorul include diverse categorii de dependenţă,

inclusiv alcoolismul; - transgresiunile sexuale, prostituţia, homosexualitatea, pornografia; - devianţele religioase, erezii, sectarism, vrăjitorie; - bolile mentale; - handicapurile fizice.

Desigur că este cel puţin discutabilă introducerea bolilor mentale şi a handicapurilor fizice printre categoriile devianţei, lucru conştientizat şi de către autor, care se întreabă în legătură cu oportunitatea includerii în categoria devianţei a lucrurilor atât de diferite cum sunt omuciderea şi surditatea. Cusson sugerează ideea că în universul devianţei există o gradaţie de la perfect voluntar la involuntar.

În raport cu legislaţia actuală din România, în categoria actelor delincvente (a infracţiunilor în limbajul juridic) intră pe lângă prima clasă a taxonomiei de mai sus şi următoarele trei, în anumite condiţii.

Atunci când delictul vizează minorii, vorbim de delincvenţa juvenilă. 2. Noţiunea de delincvenţă juvenilă

Am constatat ambiguitatea noţiunilor devianţă şi delincvenţă, datorată, în parte cel puţin,

diverselor perspective din care este abordată problema. În cazul noţiunii de delincvenţă juvenilă imprecizia definiţională este şi mai mare, dat fiind faptul că în conotaţia termenului ar intra, conform unor autori, „orice act care încalcă exigenţele de conformism impuse de către adulţi minorilor şi tinerilor” (Rădulescu M.S., 1999, p. 202). Prin urmare, în clasa delincvenţei juvenile intră pe lângă acte care definesc delicte în general şi altele care sunt specific legate de vârstă, cum ar fi „starea de neascultare”, „chiulul de la şcoală”, fuga de acasă, vagabondajul, consumul de băuturi alcoolice, fumatul ş.a., acte pentru care adultul nu este sancţionat. De aici şi dificultatea unei definiţii necontestabile, fapt relevat şi de participanţii la primul Congres al Naţiunilor Unite pentru Prevenţia Criminalităţii şi Tratamentul Delincvenţilor (1955), care nu au reuşit să ajungă la o definiţie lipsită de echivoc a termenului de delincvenţă (Grecu F.; Rădulescu S. M., 2003).

Majoritatea conduitelor delincvente în cazul minorilor pot fi încadrate în patru mari categorii: - încălcarea normelor de statut; - furtul (principala cauză a proceselor penale în cazul minorilor); - comportamente agresive, violente; - comportamentul de bandă, receptat de către ceilalţi ca fiind periculos.

După cum putem sesiza din cele de mai sus, termenul de delincvenţă juvenilă desemnează conduite inadecvate ale tinerilor care n-au împlinit vârsta majoratului, fiind aplicat celor care transgresează legea, dar şi celor care se integrează în anturaje potenţial delincvente, având un comportamentul de evaziune, celor care au fugit de la domiciliu sau din mediul şcolar, vagabondând, celor care au tulburări de comportament. Punctul de vedere legal reduce delincvenţa la raportul cu norma penală şi urmările vătămătoare ale acţiunilor care sunt sancţionate juridic.

Pentru a exclude ambiguităţile generate de utilizarea prea largă a conceptului de delincvenţă juvenilă, unii autori (e.g.5

Raporturile dintre termenii discutaţi, din punctul de vedere al extensiunii lor, arată astfel:

Banciu, Rădulescu, 2002) propun utilizarea conceptului de predelincvenţă juvenilă, pentru a desemna acele abateri nesancţionate penal, cum sunt conduitele de evaziune ale adolescenţilor (hoinăreala, fuga de acasă sau de la şcoală), consumul frecvent de alcool, atitudini agresive sau indecente, indiferenţa faţă de şcoală şi educatori etc., dar care sunt indicatori ai unei posibile evoluţii spre conflictul cu legea penală.

A A= devianţă socială (sens larg)6

5 Vom utiliza, pentru economie în exprimare, abrevierea latină e.g. (exempli gratia) pentru „de exemplu”.

6 Unii autori utilizează termenul de devianţă socială într-un sens restrâns, prin care desemnează ceea ce noi am numit devianţă tolerată, care nu încalcă şi legea juridică.

4

B B= devianţă penală = delincvenţă

C C= devianţă penală adolescentină = delincvenţă juvenilă

Figura 1. Universul de discurs al devianţei

Ca alternativă psihologică pentru a desemna fenomene cuprinse în conceptul sociologic de

devianţă, în anul 1950 s-a introdus conceptul de tulburare de comportament, concept care desemnează orice deviere de la normele psihomorale, incluzând aici manifestări neurosomatice, caracteriale, psihopatice şi psihotice. După anii 1980, conceptul de tulburare de comportament a fost înlocuit treptat cu cel de problemă de comportament, pentru a sugera diminuarea încărcăturii psihopatologice. În denotaţia conceptului problemă de comportament sunt incluse toate tipurile de devianţe.

3. Multidisciplinaritatea domeniului devianţei comportamentale

Ca formă distinctă de devianţă (de natură penal-adolescentină), delincvenţa juvenilă constituie

un fenomen complex, care defineşte „ansamblul conduitelor aflate în conflict cu valorile ocrotite de norma penală” (Banciu D., Rădulescu S. M., 2002, p. 80). Această accepţiune de tip juridic este utilă întrucât ne permite evitarea echivocului altor definiţii, dar simplifică poate prea mult complexitatea fenomenului. Prin încălcarea normei sociale, delincvenţa ţine de abordarea sociologică; prin faptul că presupune încălcarea legii penale, fiind o subclasă a criminalităţii sau a infracţionalităţii, delincvenţa juvenilă ţine de domeniul juridic şi criminologic, implicate în depistarea, deferirea justiţiei şi în prevenţie, fiind şi alte organe ale statului de drept. Actul delincvent fiind în ultimă instanţă produsul acţiunii unui individ, al unei personalităţi, fenomenul cere o abordare ce ţine de psihologie sau chiar de psihiatrie. Referindu-se la persoane aflate într-o etapă de vârstă încadrată în mod normal în regimul şcolarităţii, delincvenţa juvenilă este şi o problemă psihopedagogică. Accentele analizelor cad divers, în funcţie de specificul unghiului de abordare.

Analiza multidimensională a delincvenţei creează posibilitatea înţelegerii fenomenului la diferite nivele:

- dimensiunea statistică evidenţiază amploarea şi evoluţia fenomenului (în procente, medii, analize factoriale) în corelaţie cu diverşi indicatori sociali (economici, culturali, sociali, geografici etc);

- dimensiunea juridică evidenţiază tipuri de norme încălcate, gravitatea prejudiciilor aduse, periculozitatea lor socială, tipurile de sancţiuni aplicate şi modalităţile de resocializare;

- dimensiunea sociologică pune delincvenţa în raport cu multiplele fenomene de dezorganizare socială, de inadaptare şi marginalizare;

- dimensiunea psihologică evidenţiază structura personalităţii delincvente, motivaţiile, mobilurile comiterii delictului, atitudinea delincventului în raport cu fapta comisă (discernământ, iresponsabilitate);

- dimensiunea pedagogică vizează analiza relaţiei dintre insuccesul şcolar, devianţa şcolară şi delincvenţa juvenilă;

- dimensiunea economică poate indica aşa-zisul cost al delictului, prin evidenţierea consecinţelor directe şi indirecte ale diferitelor infracţiuni;

- dimensiunea prospectivă angajează viziunea dinamicii în viitor a fenomenului şi propensiunea spre delincvenţă a anumitor indivizi sau grupuri sociale.

O viziune holistă, integratoare a tuturor acestor dimensiuni, este încă un deziderat. În ceea ce ne priveşte, vom prezenta în subpunctul următor câteva aspecte legate de perspectiva juridică; perspectiva psihologică, sociologică şi pedagogică vor fi dezvoltate în capitolele următoare. 4. Răspunderea penală a minorilor

Societatea se protejează împotriva crimei printr-un sistem complex de acţiuni, elementul

determinant reprezentându-l totuşi sancţionarea delincvenţilor.

5

Tradiţional, sancţiunile prevăzute pentru a repara greşeala conţineau o dimensiune mântuitoare (reintegrarea în colectivitate printr-un act ritualic: magie, ceremonie, mărturisire) sau exemplară (legea talionului, tăierea nasului celor neospitalieri, cum ordonă Carol cel Mare).

O perspectivă raţionalistă asupra crimei şi pedepsei consecvente se conturează la sfârşitul secolului al XVIII-lea, paternitatea fiindu-i atribuită juristului italian Cesario Beccaria7

Poziţia lui Beccaria este în acord cu poziţia fondatorului utilitarismului Jeremy Bentham (1748–1838)

(1961), cititor al lui Montesquieu şi Rousseau, care aplică principiile Iluminismului în sistemul penal. Funcţia justiţiei este de a proteja libertăţile individuale, legea fiind instrumentul organizat după principiul utilitarist: cât mai multă fericire posibilă, pentru cât mai mulţi oameni. Pedeapsa ar avea scopul de a provoca frica de sancţiune. Cele trei principii raţionale ale pedepsei, formulate de Beccaria, stau şi astăzi la baza dreptului penal: certitudinea crimei, proporţionalitatea pedepsei cu gravitatea infracţiunii şi originea legislativă a regimului de penalitate.

8

Pe aceste baze teoretice s-au constituit codurile juridice moderne, care solicită comportamente responsabile şi trag la răspundere, sancţionând, comportamentele ce intră în conflict cu legea.

, forma modernă a hedonismului, cel care consideră, conform acestei paradigme, că motivaţiile comportamentelor umane sunt reprezentate de imperativul trăirii plăcerii şi evitării durerii, iar în cazul delincventului, plăcerea asociată actului criminal este superioară durerii aşteptate privind posibila pedeapsă. Prin urmare, pedepsele trebuie să fie suficient de mari pentru prevenirea recidivei şi descurajarea crimei.

Responsabilitatea exprimă actul de angajare a individului în procesul interacţiunii sociale, prin asumarea consecinţelor faptelor sale. Răspunderea este obligaţia exterioară sau sancţiunea impusă.

Responsabilitatea unei conduite presupune un aspect intelectiv şi unul volitiv. Aspectul intelectiv presupune capacitatea individului de a înţelege pericolul faptei comise şi urmările ei, iar aspectul volitiv exprimă capacitatea individului de a voi comiterea faptelor în vederea unor scopuri. În absenţa acestor două elemente ne aflăm în prezenţa iresponsabilităţii penale, care poate fi stabilită în urma expertizei medico-psihiatrice care trebuie să stabilească discernământul. În teoria şi practica penală, caracterul infracţional al unei fapte include în mod cumulativ trei componente:

1. Incriminarea - fapta să fie prevăzută de legea penală; 2. Vinovăţia - fapta să fie comisă cu vinovăţie9

3. Pericolul social - fapta să prezinte pericol social. ;

Lipsa oricăreia dintre aceste trei componente conduce, pe cale de consecinţă, la excluderea caracterului penal al faptei. Printre situaţiile care pot conduce la înlăturarea caracterului penal al faptei (excluzând implicit infracţiunea şi răspunderea penală) se numără: legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică şi morală, cazul fortuit, beţia completă involuntară, eroarea de fapt, iresponsabilitatea şi minoritatea făptuitorului (art 27 al noului Cod Penal, cauză de neimputabilitate).

Aşadar, iresponsabilitatea şi minoritatea făptuitorului înlătură caracterul penal al faptei. Dacă vârsta majoratului civil este, pentru majoritatea sistemelor legislative europene, fixată la 18 ani, cea a majoratului penal este sensibil coborâtă, variind între 16 şi 18 ani, excepţie făcând ţările scandinave (stabilită la 15 ani), Germania, Austria şi Ungaria (fixată la 14 ani), Franţa şi Polonia (stabilită la 13 ani)(Cf. Banciu D., Rădulescu S.M., 2002, p. 78). Dacă în Olanda minorii sunt sancţionaţi în cadrul unui regim juridic special încă de la vârsta de 12 ani, în Belgia, vârsta responsabilităţii penale este de 18 ani (cf. Grecu F., Rădulescu S.M., 2003, p.28). Documentele O.N.U. consideră ca fiind tânăr orice persoană sub 25 de ani, copil, orice persoană sub 18 ani, iar delincventul juvenil un copil sau tânăr vinovat de a fi comis un delict.

Noul Cod Penal român (C.P.art.114) stabileşte trei categorii de minori10

7 Cesare Bonesana, marchiz de Beccaria (1738-1794), considerat fondator al dreptului penal modern, publică în anul 1764 la Milano (când nu împlinise 27 de ani) lucrarea Despre delicte şi pedepse (1961).

:

8 J. Bentham este cunoscut pentru textele sale de filosofie juridică (The Theory of Legislation, An Introduction to the Principels of Moral and Legislation, Rationale of Punishment) şi mai ales pentru ideea unui panopticon, ca proiect de arhitectură a închisorilor pentru facilitarea maximei supravegheri a deţinuţilor. 9 Vinovăţia este definită în noul Cod Penal drept “fapta comisă cu intenţie, din culpă sau cu intenţie depăşită”. 10 De remarcat faptul că maturitatea este interpretată diferit din punct de vedere sexual, juridic, social şi politic. Femeia se poate căsători la 16 ani, cu dispensă la 15 ani, bărbatul după 18 ani; minorul sub 10 ani poate fi ascultat separat privind opţiunea de a rămâne cu unul dintre părinţi; peste 14 ani poate alege locuinţa în funcţie de interesele sale; are drept la muncă de la 16 ani, peste 18 ani se bucură de toate drepturile civile.

6

- minori sub 14 ani care nu răspund pentru faptele antisociale comise întrucât în favoarea lor există o prezumţie absolută de lipsă de discernământ;

- minori care au împlinit 14 ani dar nu depăşesc 16 ani, care au răspundere penală numai dacă se dovedeşte că au săvârşit fapta cu discernământ;

- minori care au împlinit 16 ani şi răspund penal. Vinovăţia este legată de noţiunea de discernământ, absenţa sau prezenţa acestuia putând duce

la exonerarea sau sancţiunea penală. Stabilirea lipsei de discernământ se face pe baza expertizei medico-legale psihiatrice, într-un institut de specialitate la cererea judecătorului, care nu este obligat să accepte concluziile expertizei; sarcina dovedirii discernământului revine acuzării. Rezultă că noţiunea de discernământ este exclusiv un concept psihiatric şi judecătoresc, deşi, în opinia noastră, el este, de fapt, psihologic. Simplu spus, discernământul reprezintă capacitatea persoanei de a conştientiza consecinţele acţiunilor sale într-un context axiologic, moral şi civic, adică în raport cu binele şi răul, cu permisul şi interzisul.

Limitele de vârstă în care minorul este, din punct de vedere juridic, susceptibil de a avea discernământ reprezintă o convenţie, căci în realitate putem constata existenţa discernământului faptei antisociale la minori sub 14 ani, deşi prezumţia legală este cea de inexistenţă absolută a lui, după cum există situaţii de lipsă a discernământului după 16 ani, când prezumţia legală este cea a existenţei absolute a acestuia. Stabilirea discernământului se face, cu unele excepţii, post factum, a posteriori, după un anumit timp de la comiterea faptei, ceea ce relativizează precizia stabilirii acestuia, căci de multe ori, tocmai ancheta asupra minorului îl face pe acesta să conştientizeze consecinţele acţiunilor sale.

De menţionat că lipsa de discernământ a minorului înlătură sancţiunea penală asupra lui, dar nu exclude răspunderea civilă a persoanelor care aveau minorul în supraveghere.

5. Sistemul sancţionator al minorilor

Conform art. 115 C.P., pentru minorii care la data săvârşiri infracţiunii aveau vârsta cuprinsă

între 14 şi 18 ani se ia o măsură educativă neprivativă de libertate. Totuşi, există unele situaţii în care se poate lua o măsură educativă privativă de libertate, atunci când minorul se află în una dintre următoarele situaţii:

- a mai săvârşit o infracţiune, pentru care i s-a aplicat o măsură educativă ce a fost executată înainte de comiterea infracţiunii pentru care este judecat11

- a comis infracţiunea prin exercitarea de ameninţări sau violenţe, ori dacă s-a produs decesul unei persoane;

;

- dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă este închisoare de 10 ani sau mai mulţi (ori detenţia pe viaţă – precizare inutilă în opinia noastră);

- este judecat pentru săvârşirea a două sau mai multe infracţiuni concurente care, prin natura, gravitatea, numărul sau frecvenţa acestora, evidenţiază periculozitatea infractorului.

Alegerea tipului de sancţiune ţine de instanţa de judecată, ce are în vedere gravitatea faptei, starea minorului (psihică, fizică, morală), condiţiile sociale ş.a.

Măsurile educative neprivative de libertate sunt: a) stagiul de formare civică; b) supravegherea; c) consemnarea la sfârşit de săptămână; d) asistarea zilnică.

Vom clarifica în cele ce urmează fiecare dintre aceste măsuri. a) Stagiul de formare civică „constă în obligaţia minorului de a participa la un program cu o

durată de cel mult două luni, pentru a-l ajuta să conştientizeze consecinţele legale şi sociale la care se expune în cazul săvârşirii de infracţiuni şi pentru a-l responsabiliza cu privire la comportamentul său viitor”, organizarea, asigurarea participării şi supravegherea minorului pe durata cursului de formare

11 Iată un exemplu tipic de ambiguitate de limbaj, cu consecinţe nefaste pentru funcţionarea justiţiei. Ne întrebăm ce se întâmplă dacă măsura educativă aplicată pentru infracţiunea anterioară nu a fost executată integral „înainte de comiterea infracţiunii pentru care este judecat”?

7

civică căzând în sarcina serviciului de probaţiune12

b) Supravegherea „constă în controlarea şi îndrumarea minorului în cadrul programului său zilnic, pe o durată cuprinsă între două şi 4 luni, de către serviciul de probaţiune, pentru a asigura participarea la cursuri şcolare sau de formare profesională şi prevenirea desfăşurării unor activităţi sau intrarea în legătură cu anumite persoane care ar putea afecta procesul de îndreptare al acestuia”.

, fără a afecta programul şcolar sau profesional al minorului.

c) Consemnarea la sfârşit de săptămână „constă în obligaţia minorului de a nu părăsi locuinţa în zilele de sâmbătă şi duminică, pe o durată cuprinsă între 4 şi 12 săptămâni, afară de cazul în care în această perioadă are obligaţia de a participa la anumite programe ori de a desfăşura anumite activităţi impuse de instanţă”.

d) Asistarea zilnică „constă în obligaţia minorului de a respecta un program zilnic, stabilit în sarcina sa de serviciul de probaţiune, care conţine orarul şi condiţiile de desfăşurare a activităţilor zilnice precum şi interdicţiile impuse minorului”, pe o durată între 3 şi 6 luni (art. 118-121 CP). Pe durata executării măsurilor educative neprivative de libertate instanţa impune minorului respectarea uneia sau mai multora dintre următoarele obligaţii: a) să urmeze un curs de pregătire şcolară sau formare profesională; b) să frecventeze un program de consiliere psihologică sau alte programe de reintegrare socială organizate sau coordonate de serviciul de probaţiune; c) să participe la activităţi care au drept scop înlăturarea sau diminuarea consecinţelor unor infracţiuni şi, pe cât posibil, a unor consecinţe asemănătoare cu cele produse de minor prin infracţiunea săvârşită, în condiţiile stabilite de instanţă. Aceste activităţi pot fi desfăşurate şi în favoarea persoanei vătămate cu acordul acesteia; d) să nu depăşească limita teritorială stabilită de instanţă fără acordul serviciului de probaţiune; e) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanţă; instanţă; f) să nu se apropie şi să nu comunice cu victima sau cu membrii de familie ai acesteia, cu persoanele cu care a săvârşit infracţiunea ori cu alte persoane, stabilite de instanţă; g) să se prezinte la judecătorul pentru minori care a luat măsura educativă sau, atunci când nu este posibil, la un alt judecător pentru minori, ori de câte ori este chemat; h) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală. Dacă minorul nu respectă obligaţiile ce-i revin, se pot dispune măsuri privative de libertate.

Măsurile educative privative de libertate sunt: a) internarea într-un centru educativ; b) internarea într-un centru de detenţie.

a) Internarea într-un centru educativ „constă în internarea minorului într-o instituţie specializată în recuperarea minorilor, unde va urma un program de pregătire şcolară şi formare profesională potrivit aptitudinilor sale, precum şi programe de reintegrare socială”, pe o perioadă cuprinsă între unu şi 3 ani. În funcţie de comportamentul minorului în această perioadă, măsura poate fi înlocuită cu una neprivativă de libertate, sau cu internarea într-un centru de detenţie (art. 125 CP). b) Internarea într-un centru de detenţie „constă în internarea minorului într-o instituţie specializată în recuperarea minorilor, cu regim de pază şi supraveghere, unde va urma programe intensive de reintegrare socială, precum şi programe de pregătire şcolară şi formare profesională potrivit aptitudinilor sale”, pe o perioadă cuprinsă între 2 şi 5 ani (excepţie făcând cazul în care pedeapsa pentru infracţiune este de 20 de ani sau mai mare, situaţie în care internarea e cuprinsă între 5 şi 15 ani). În raport cu comportamentul, minorul poate fi premiat cu „asistarea zilnică” sau pedepsit cu prelungirea internării, conform legii (art. 126 CP.). Măsurile educative neprivative de libertate se prescriu într-un termen de 2 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care au fost luate, iar cele privative, se prescriu într-un termen egal 12 Serviciul de probaţiune este alcătuit din consilieri care intervin în procesul penal, în esenţă, pentru promovarea alternativelor la detenţie, întocmirea referatelor de evaluare a persoanelor atât în faza de urmărire penală cât şi în cea de judecată. O altă competenţă a serviciilor de probaţiune este aceea a consilierii psihologice şi acordării altor forme de asistenţă victimelor unor infracţiuni. În primele şase luni ale anului 2009 se aflau în supravegherea serviciilor de probaţiune un număr de 1.206 de minori.

8

cu durata măsurii educative luate, dar nu mai puţin de 2 ani. Măsurile educative, se precizează în cod, nu atrag interdicţii, decăderi sau incapacităţi.

6. Evoluţia delincvenţei juvenile în România în perioada de după anul 1989

La nivel mondial, fenomenul delincvenţei juvenile a cunoscut în ultimele decenii o creştere

îngrijorătoare, atât în ceea ce priveşte rata minorilor implicaţi în activităţi delincvente, cât şi în privinţa gravităţii faptelor comise de către aceştia. Sub acest aspect România se înscrie în tendinţa generală. La cauzalitatea generală, specifică postmodernităţii, în cazul României se adaugă elementele legate de dificultăţile economice ale tranziţiei, de sărăcie şi percepţia inechităţii sociale, de criza autorităţii şi anomia socială şi altele legate de dinamica demografică şi rata natalităţii, situaţie în care cifrele în expresie absolută ale delincvenţei juvenile nu mai sunt foarte relevante.13

Conform datelor publicate de Poliţia Română, statistica delincvenţei juvenile după anul 1989 se prezintă astfel:

Anul Minori sub 14

ani

Minori 14-18 ani

Total minori

Tineri 18 – 30

ani

Total infracţiuni

1989 4.010

1993 2.281 14.279 16.560

1995 3.167 17.234 20.401

1997 5.388 22.116 27.504

1999 721 15.398 16.119

2002 464 15.206 15.670 83.502 312.204

2003 378 13.583 13.961 73.605 276.841

2004 410 14.698 15.108 65.527 231.637

2005 616 14.637 15.253 62.831 208.239

2006 491 14.292 14.783 67.238 232.659

2007 637 14.310 14.947 80.727 281.457

2008 634 13.197 13.831 82.054 289.331

2009 660 12.474 13.134 84.129 299.889 Tabelul 1. Evoluţiei delincvenţei juvenile în perioada 1989-2009

(Sursa: Ministerul Administraţiei şi Internelor14

Chiar dacă nu putem extrage concluzii evidente din aceste date, ceea ce putem sesiza ca dinamică este creşterea numărului de delincvenţi minori sub 14 ani, pe un fond general de sensibilă reduce în expresie absolută a infracţionalităţii în categoria minorilor. Pe ansamblu, statisticile şi rapoartele poliţiei vorbesc despre creşterea procentului de minori aflaţi în conflict cu legea penală,

)

13 Referitor la cifrele (statistici, în general) vizând dinamica infracţionalităţii, este potrivit să avem mai multe rezerve, căci modalităţile de recoltare, operaţionalizarea conceptelor, contextele etc. sunt diferite; spre exemplu, faptul că în anul curent sunt raportate cu 50% mai multe spargeri decât în anul 1960 spune ceva despre dinamica fenomenului sau despre dinamica raportării (prin accesul la telefon)? 14 Pentru anii 2002 – 2006 am utilizat http://www.politiaromana.ro/ statistici.htm, iar pentru anii anteriori, apud Grecu, Rădulescu, 2003; pentru spaţiile libere nu am dispus de date, sau am avut îndoieli în legătură cu corectitudinea lor, fapt ce m-a determinat să nu le includ în tabel. Ulterior, în statisticile poliției (2011-2012) au dispărut informațiile statistice publice privind minorii.

9

creşterea sensibilă a infracţiunilor comise de tineri prin violenţă şi agresivitate, intensificarea gravităţii faptelor comise de minori şi scăderea nivelului de vârstă la care minorii îşi încep cariera infracţională. Această situaţie explică şi scăderea vârstei de sancţionare a minorului la 13 ani în noul Cod Penal.

La data de 27.09.2011, potrivit Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor15

- 184 de minori în sistemul penitenciarelor pentru minori şi tineri din România, din care: 45 în P.M.T. Craiova, 33 în P.M.T. Tichileşti, 42 în PMT Bacău şi 64 în PMT Târgu-Mureş;

, existau 1767 de minori și tineri:

- în centrele de reeducare existau 56 de băieţi la C.R. Buziaş, 44 băieţi la C.R. Târgu Ocna şi 51 minori la C.R. Găieşti din care 35 băieţi şi 16 fete (cf. www.anp-just.ro)

La data de 23.10.2012 se aflau în penitenciare 441 de minori, dintre care 210 în penitenciatele de minori şi tineri (52 PMT Bacău, 70 PMT Craiova, 44 la PMT Mureş şi 44 la PMT Tichileşti), 144 minori în centrele de reeducare (68 CR Buziaş, 64 CR Tg Ocna şi 12 la Găeşti) şi 6 minori în spitalele penitenciar, iar 187 în celelalte penitenciare (cf. www.anp-just.ro)

Potrivit Codului Penal, sancţiunile şi pedepsele sunt considerate „măsuri de constrângere” şi totodată „mijloace de reeducare”, în scopul „prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni”, pentru reintegrarea socială a delincventului.

Reeducarea delincventului16

Pe de altă parte, potrivit unor studii desfăşurate de A.N.P. asupra copiilor aflaţi în detenţie, s-au constatat carenţe grave în educaţie, lipsa unor abilităţi sociale, de comunicare şi relaţionare, deficit în rezolvarea de probleme, neîncredere în forţele proprii şi traume datorate absenţei relaţiilor cu familia. Toate acestea înclină balanţa spre utilitatea înlocuirii măsurilor privative cu cele neprivative de libertate, care permit menţinerea legăturilor cu familia, şcoala şi comunitatea, în condiţiile unei supravegheri atente a evoluţiei minorului.

în co ndiţii d e reclu ziune, mai mult sau mai p u ţin severe, ridică probleme speciale, ştiut fiind că penitenciarele sunt, în fapt, mai degrabă şcoli de specializare în infracţiune decât instituţii de reeducare; aşa se explică şi faptul că minorii deţinuţi prezintă o rată de recidivă mult mai mare decât cei care au fost sancţionaţi cu măsuri neprivative de libertate.

Nu este mai puţin adevărat şi faptul că centre de reeducare vor trebui să devină, aşa cum se pretinde, adevărate comunităţi educaţionale ce acţionează specializat pentru protecţia şi recuperarea minorului într-un mediu securizant, semideschis, cu acces la toate resursele educaţionale.

Făcând abstracţie de vârstă, din punct de vedere psihologic este cunoscut faptul că reeducarea începe în condiţii total defavorabile, datorită agresivităţii iniţiale a delincventului, care trăieşte acut frustrări, a şocului traumatic suferit de pe urma schimbării mediului de viaţă, a obişnuinţelor cotidiene din condiţiile de libertate, a proceselor de redefinire a identităţii, factori care se conjugă în nevroza de detenţie. După faza agresivă, delincventul ajunge la o anume acomodare cu sine şi cu soarta, permiţând intervenţia educativă sau/şi terapeutică. Fără a intra în detalii, vom preciza totuşi faptul că intervenţia educativă este susceptibilă de a da rezultate atunci când sunt aplicate diverse tehnici şi procedee terapeutice, cum ar fi psihoterapia, menită să obţină liniştirea şi resemnarea delincventului, pe fondul căreia să se provoace restructurarea de personalitate; terapia prin realitate pleacă invers, de la determinarea şocului, prin acuza dură, violentă, fără nici un menajament a delincventului, pentru ca treptat să se lase loc de speranţă în omenescul potenţial şi reconstructiv al delincventului; terapia în grup şi terapia de comportament pot contribui, în forme specifice, la reeducarea delincventului.

Succesul activităţilor de reeducare este condiţionat şi de existenţa unui sistem de asistenţă post-penală, care să faciliteze reinserţia socială a tânărului; altfel, şansele de recidivă sunt mult mai mari. Prin urmare, noul Cod Penal ar trebui însoţit şi de o reformă instituţională, care să permită realizarea în fapt a dezideratului de reeducare şi integrare socială a tânărului delincvent.

Reeducarea sau resocializarea adolescentului sau tânărului are ca premisă implicită asumarea ideii că actul delictual se datorează deficitului de socializare sau socializării negative la care a fost expus

15 Cf. http://www.anp-just.ro/, site-ul A.N.P., Dinamica efectivelor, consultat în data de 20 oct. 2009. A.N.P. deţine 30 de penitenciare pentru adulţi, un penitenciar pentru femei, 6 penitenciare spital, 2 penitenciare pentru minori şi tineri (Tichileşti şi Craiova) şi trei centre de reeducare (Buziaş, Găieşti şi Târgu Ocna). La 27.09.2011 apar ca PMT si Bacău şi Târgu-Mureş. 16 Vezi în acest sens Maurice Cusson, 1974, La resocialisation du jeune délinquant, Montréal: Les Presses de l'Université de Montréal, 160 pp.

10

delincventul. Etiologia delincvenţei este însă mult mai complexă. Despre teoriile etiologice ale comportamentelor delincvente vom vorbi în capitolul ce urmează.