BLFLI

ANUL XVI. IUNIE 1936 NR. 6.

cultura creştina ŞSMfeTIJL DE DIREeflE:

victor J^eawiu, şjfadm* i >i|. Agi^^tmâ^ io*m Â&P* «Mfâ* Brtnzea, Alexandra Lupeanu, Titus Maiai, Zenovie Pâclisana, Augustln Popa, Aloisiu fâutn, membri. — Secretar de redac|ie: Domltrtţ Neda. ••iiaiiaiiat tîiiiB > i • 11 an iiitBif Ai raruat^rfi î i f titf i i ai i Biitfiitf Naiitf Jî4>riStrtfti»i lâitai ratiai tai isttlriitttiatiaf >aitai(s> iki i Bit • F > îi! f • ri • 11 airM i isiisiiklfâf

. Âbonăinefiful UAM ^ t e i Sdd Instituţii, autorităţi şi străinătate „ 500 Preoţi, profesori, învăţători, studenţi „ 250 Exemplarul , „ 25

Redacţia şi Administraţia: B L A J a

w<iui imim»iui i i ininintnint imi) iuBii«ni i i iu»Hii i ini i i i i i i i i i i i in iniHii i i i i t i i iMii i i i i i i i iHi i i i i i in i i i i i i i i i i i i i i i iHinini i i i t i i t i f l i

S U M A R U L AUQUSTW POPA: Religia şi politica ION AGÂRBICEANU: Optimismul creştin Z. PÂCLIŞANU: Evoluţia dogmatică â creştinismului pini la anal 325 NICOLAE BRlNZEU: Unirea cu Roma şi emanciparea Romanilor din Ardeal

şi Banal de sub ierarhia sârbească LWIXJ CHINEZU: Să nu-i smintim pi tineri

OAMENI ŞI FAPTE

Locul naşterii lui Petru Maior (Traian Popa) — O. K. Chesterton (D, N ) — Reforma salariilor (A. P )

CBON/CI — ÎNSEMNĂRI

Apelul „Astrei* — Onislforisme (p) — Incendiatorii (a) — Neliniştea spa­niolă (a) — Front comun (n) — Noni metode comuniste (a) — Noua Portu» galie (a).

BIBLIOGRAFIE

M. THEODORIAN CARADA: Acţiunea Sfântului Scaun tn România de acum şt de tntotdeauna. (Aug. Popa),

ANUL XVI I U N I E 1936 NK. 6

CULTURA CRETINA R E V I S T A L U N A R A

RELIGIA ŞI POLITICA Voim o nouă ordine a lucrurilor. Una creştină. Singura con­

formă cu legile firii. De aceea trebue să luptăm cu toţii „pentru încreştinarea politicii". — Condiţia primă, indispensabilă: să creiem noua ordine în minţi. Să avem noţiuni absolut claie. Să ştim ce vrem.

De aceea, cu îiscul de a repeta banalităţi, ne vom opri la în­trebarea caie şi-o pun destui şi pe care un cunoscut publicist o formulează aşa: „Ce rost are religia în politică?"

„Eu, vă mărturisesc — scria dânsul între altele — obiectiv, nu pot prinde rostul religiei, oricare ar fi ea, în politică şi nu văd ce contribuţie poate aduce ea în soluţionarea problemelor de stat: economice, financiare, administrative, culturale, etc... Mă ridic împotriva amestecului în politică al re­ligiei cu atât mai vârtos, cu cât am observat că tocmai mulţi din cei cari o invoacă, iau atitudini, fac gesturi şi comit acte degradatoare pentru religia în numele căreia vorbesc şi făptuesc".

Părerea nu-i nouă şi nu-i singulară. Dimpotrivă, până bine curând a fost stăpânitoaie nu numai în teoiie, ci şi realizată în viaţa stateloi. Jură în ea deopotrivă credincioşii materialismului istoric, ca şi închinător ii pozitivismului şi liberalismului agnostic. Nu-i mirate, că dăinueşte încă. — Totdeauna însă, justificarea ei s'a făcut fie cu prejudecăţi filosofice eronate, fie cu o greşită înţe­legere a raporturilor dintre vremelnic şi divin, dintre Dumnezeu şi Cezarul. Nu numai duşmanii religiei au căzut, toţi, în această eroare. îşi au partea de vină şi oamenii Bisericii. Căci, deşi doc­trina era categorică şi neschimbată, prea uşor au admis, la apli­carea ei concretă, transacţii şi acomodări uşoare, din care pricină religia şi Biserica au putut fi prezentate drept ocrotitoare ale capi­talismului exploatator şi necreştin.

La trei tipuri se poate reduce toată gama acestor rătăciri: cezaropapism, clericalism şi indiferentism. — Primele două, repie-

322 CULTURA CREŞTINA tir. 6

zentând extremele, se recunosc şi se combat uşor. Ultima cere să fie pusă ceva mai deaproape în lumină.

* Religia leagă pământul cu Cerul. Trece în veşnicie sufletul

omului. Peste acest domeniu al supranaturii politica n-aie nici o putere şi nici o competinţă. „Nu Cezarului, ci lui Petru i-a dat Hiistos cheile Împărăţiei cerului11, spune lapidar Leo XIII. Şi ori-decâteori potentaţii lumii au călcat acest principiu de temelie au provocat tulburări, cari numai spre binele ţării lor n'au fost. Şi totdeauna au rămas înfrânţi. Canossa şi Kulturkampful stau măr­turie. Să se gândească la ele toţi aceia, cari astăzi vreau fie să suprime religia, fie s'o „domesticeascăa, transformând-o într'o simplă anexă a puterii de stat. Nici odată şi nici întrun chip Dum­nezeu nu poate sta sub comanda unui Fuhrer sau căpitan lumesc!

In schimb, nici fantoma „clericalismului" să nu sperie pe ni­meni. O singură teocraţie a recunoscut Biserica: pe cea a Legii vechi. Hristos însă ne-a poruncit „să dăm Cezarului ce e al Ceza­rului". Vremelnicul este, deci, dat exclusiv în seama conducătorilor politici. „Biserica nu-şi atribue dreptul de a se amesteca, fără motiv, în conducerea afacerilor pământeşti şi politice", zice Pius XI (Ubi ar-cano); dupăce Leo XIII subliniase: „Ar fi o judecată calomnioasă la adresa Bisericii să se creadă că ea e geloasă de puterea civilă şi că visează să încalece drepturile guvernanţilor" (Humanum). „Departe de a micşora, cu micime de inimă, rolul Statului, ea este aceea cari îi dă toată amploarea", scrie Card. Pacelli.

De aceea se zice cu drept cuvânt că nu există un program politic catolic. Catolicismul învaţă, prin veacuri, adevărul etern; soluţiile practice pentru miile de probleme temporale, mereu schim­bătoare, trebue să le găsească oamenii. Greşesc deci toţi aceia cari, fie şi cu cea mai bună credinţă, fac din Hristos şef de partid ori căpitan de legiune, şi socot că cinstesc crucea Lui mântuitoare în-cârligându-o pe potriveala năzuinţelor şi urilor trecătoare. Sporesc răul cei cari aşteaptă ca reprezentanţii Bisericii să conducă, direct şi oficial, năvala de dărâmare năprasnică a actualelor hardughii sociale, apoi să mânuiască mistria la clădirea noului palat al naţiunii. Care, şi el, mâine va trebui reparat radical. Biserica poartă, în fruntea convoiului omenesc, facla Adevărului, la lumina căreia fiecare, cu osteneală şi risc propriu, trebue să-şi înjhebeze coliba popasului de-o clipă.

Să aibă, dar, dreptate cei cari despart cu totul cele două lumi şi se întreabă nedumeriţi: „ce rost are religia în politică'1? Este oare vorba de două planuri independente, cari îşi au legile proprii

f Nr. 6 CULTURA CREŞTINA 323.

şi cari pot trece indiferente unul pe lângă altul, salutându-se respec­tuos, dar fără a lise încrucişa vreodată cărăiile? — Nici vorbă de aşa ceva. Dimpotrivă, ele sunt strâns, organic încopciate şi unite. Amândouă au subiect comun: omul, această minunată com­poziţie din spi/it şi lut, copcie între cer şi pământ. El nu poate fi sfârticat şi împărat fără rost între Dumnezeu şi între Cezarul. Este întreg al amânduwra. Pentrucă este o singură fiinţă. Inter­dependenta dintre cele două lumi unite în persoana umană este deplină şi continuă. Nimic din ce se petrece într'una, nu iamâne fără răsunet şi fără urmăii în cealaltă. — De aceea nu este indi­ferent pentru Stat, dacă cetăţenii lui sunt virtuoşi 01 i simple căză­turi morale; şi, la rândul ei, virtutea nu înfloreşte în puşcării şi câiciume. Şi iarăşi, un neam viguros nu poate creşte decât în răsad­niţa familiei oneste, fecunde, păstrătoare de tradiţii morale sănă­toase; în schimb însă e nepus de greu să vorbeşti de familie celui care nu poate câştiga hrana strict trebuitoare pentru foamea unei singure guri. •• , De altfel regimul „separaţiei", născut din reformaţiune şi desăvârşit în individualismul revoluţiunii franceze, şi-a dat toate roadele. A reuşit să autonomizeze şi să atomizeze întreagă viaţa colectivităţii omeneşti. Rezultatul: distrămarea de astăzi şi, piin reacţiune firească, saltul instinctiv al omeniiei spre polul opus al sintezei şi cultul exagerat al întregului pornit în disoluţie. — Este, prin urmaie, evidentă nevoia unei stiânse colaborări a religiei şi a politicei pentru bunul mers al societăţii, în care singuraticul să-şi poată găsi fericirea, desăvârşindu-şi personalitatea în conformitate cu natura sa psiho-fizică, menită să urce, pe scara rânduelilor pă­mânteşti, la slava cerească.

Care-i partea de contribuţie ce revine religiei în această cola­borare necesară şi frăţească? Determinându-o, am răspuns exact la întrebarea iniţială: „ce rost are religia în politică"?

* Politica este arta de a cârmui societatea vremelnică, organi*

zată în stat. Azi toată lumea este de acord în a recunoaşte vechea teză catolică, în sensul căreia ţinta urmărită de către orice guver­nare, adecă obiectul propriu al politicii, este realizarea unei vieţi colective bune şi umane, adecă binele comun. Dar în ce rezidă, propriu zis, „binele comun"?

Din ce se compune şi cum se realizează? Este identic cu o simplă totalizare algebrică a satisfacţiilor trecătoare ale singura­ticilor ori nu? Şi în ce-şi vor găsi mulţimile indivizilor mulţumirea deplină? Ajunge să le dai pâine şi jocuri de circ, ori poate sunt de

1*

324 CULTURA CREŞTINA Nr. 6

mal mare însemnătate valorile spirituale pe cari trebue să le cultive statul? Şi cari anume?

întrebări fireşti, pentru cari trebue să aibă răspuns limpede flecare cârmuitor de noroade în clipa plecării la drum Trebue să cunoască Idealul social pe care îl urmăreşte şi în care crede că se va realiza binele comun. Dar aceasta însemnează, nici mai mult nici mai puţin, decât a avea o concepţie de viaţă, care să răspundă la marile întrebări ale existentei umane: ce i omul, care i rostul Iul în lume, cum îşi realizează el destinul, în ce-şi găseşte fericirea; apoi: ce-i statul; cărei, raportul dintre individ şi stat, dintre autoritate şl libertate', etc. etc. Fiindcă toate acestea nu s joc de capriciu nici equaţii teoretice: omul, cu dupla sa fire psiho-fizică, e o realitate dată, concretă, vie. Ei nu poate fi hrănit cu teorii şi cu abstracţii savante. Na poate fi fericit decât în conformitate cu firea sa, cu cerinţele naturii sale, care e anterioară şi independentă de voinţa regilor şi legilor pământeşti.

Prin aceasta am şi fixat punctul cardinal al problemei: orice politică are, în chip necesar, drept suport ideologic, o concepţie de viaţă oarecare. Materialistă ori spiritualistă, ateistă ori religioasă, conştientă şt declarată ori nemărturisită, ea variază dela Cezar la Cezar; de existat însă există totdeauna Şi totdeauna ea este hotă-rîtoare pentru destinele şi întreaga organizare, materială şi spiri­tuală, a societâţlt. Toată viaţa, publică şi privată, va curge în albia principiilor ei. Din ea creşte, ca dintr'o sămânţă, întreaga civilizaţie. Se vor clădi, ori se vor dărîma domuri, se va ocroti ori se va dis­truge familia, va fl sclavie ori libertate şi egalitate, va fi slăvită forfa ori se va proclama primatul dreptului, mulţimile voi- creşte în cultul violenţei ori se vor strădui la milă şi bunătate şt iubire — după cum este concepţia de viaţă care stăpâneşte lumea lor sufletească.

Dar, cine zice „concepţie de viaţă"-, zice în chip normal, religie. In general religia are ultimul cuvânt când e vorba să dăm răspuns marilor enigme ce învăluie existenta. Nici o filosofic n'a reuşit să explice universul din găoacea lui numai, ci au fost nevoite şi ele să se salveze în transcendental. Şi chiar dacă au rămas dincoace de hotarele materiei, totuşi acestei explicaţii chiar i-au dat caracter vădit religios. Panteismul ca şi materialismul este o religie în toata puterea; atât numai, că nu prea au credincioşi, mintea simplă şi judecata bunului simţ refuzând să le accepte. — De aceea nu-i nici enigmă nici întâmplare împrejurarea, că toate civilizaţiile cunoscute de Istorie, în religie îşi au nu numai originea, ci şi întreaga lor fizionomie specifică. Egiptenii, Babllonenil, Chinezii, ca şi Grecii şi Romanii şi, în faţa lor, „civilizaţia albă" a creştinismului sunt pilde perfect concludente. — La fel şi alt exemplu. Esenţa şi nucleul dl-

Nr. 6 CULTURA CREŞTINA 325

namic al tuturor marilor reforme sociale din vtemile noastre e o concepţie de viaţă cu toate notele caracteristice ale religiei. Marxis­mul însuşi, după mărturisirea celor mai de seamă teoreticiani ai săi, refuză să fie socotit un simplu sistem de reforme social-economice: el vrea să aducă o nouă înţelegere a rosturilor omului şi a vieţii şl creşte în aderenţi credinţă şi fanmatism. Este şi el o religie: religia necredinţa. La fel naţional-socialismul httlerist: e o religie a sângelui şi a rassei, pentru care se creiază o adevărată mistică religioasă. Aşa o începuse şi fascismul, dar s'a oprit la timp, rezistenţa întâmpinată dovedinduse prea tare. Aşa se explică şi conflictele adânci cari isbucnesc în chip necesar între creştinism şi pomenitele sisteme de nouă orânduire a lumii Nu reformele social economice creiază diver­genţele. In aceasta privinţă foarte adesea Biserica cere îndreptări exact la fel cu socialismul. Necazul e mai adânc şi de esenţă: sunt lumi deosebite ce-şi stau fată, alte concepţii de viaţă, alte religii.

Prin aceasta s'a lămurit deplin „ce rost are religia în politică". S'a văzut că nu unul secundar, ci primordial, esenţial.

Nu greşesc, deci, de loc politictanii cart recunosc acest adevăr şi îl mărturisesc în fata lumii. Dacă n'ar face-o de bună voie, tot ar trebui să-t întrebăm noi, cetăţenii Treziţi la viaţă civică şt scă­paţi de beţia individualismului - liberalist, înţelegători ai întregului social organic, noi vrem şi trebue neapărat să ştim, mai întâi şi mai presus de toate, a cui va fi ţara asta: a lui Dumnezeu ori a Mă-monei? Ne va ajuta să ne mântuim sufletele ori va căuta să ni-le piarză?

* Fiindcă e uşor de înţeles: din moment ce la temeiul politicii stă

în chip necesar o concepţie de viaţă, apei ea nu poate fi decât cea creştină. Nu trebue să mai aducem dovezi pentru asta. Dar se ştie, şi nu-i greu de dovedit, că creştinismul are adevărul. întreaga noa­stră civilizaţie a răsărit din evanghelia lui Hristos. In chip cu totul deosebit suntem legaţi de el, prin tot trecutul şt toate tradiţiile, noi Ro­mânii. De aceea noi mai ales nu vom putea tolera să se facă la noi altă politică, decât una creştină.

Nu e locul să înşirăm aci principiile cu caracter direct social ce le conţine religia noastră. Ajunge să pomenim, că ea are o expli­caţie a lumii şt a vieţii, singura armonică şi completă din câte există, unitară şi fără contradicţii. O perfectă ierarhie de valori şl o minunată împăcare a contrastelor şi opoziţiilor ce constitutesc viaţa de pe pământ. Rezumăm cu card. Pacell i: „Prin doctrina sa despre destinele eterne ale omului, Biserica situlază în adevăratele el perspective întreaga viaţă a omenirei şi, în consecinţă, şi scopurile umane ale Statului". De aceea Statul „nu-şi poate împlini conve-

326 CULTURA CREŞTINA Nr. 6

nobil funcţiunea decât atunci când acţiunea politică va fi pă­trunsă de principiile şi virtuţile creştinismului. (Leon XIII. Libertas).

Rostul religiei in politică va apare şi mai lămurit dacă vom considera a doua mare contribuţie pe care o dă religia pentru viaţa obştească a popoarelor: morala, cu întregul com­plex al regulelor ei de viaţă.

Politica trebue să lucrese binele comun. Acest ideal nu se poate apropia decât în conformitate cu natura psiha-fizică şi socială a omului, care îşi are legile sale de existenţă anteri­oare statului, date de ziditorul naturii. In consecinţă: binele comun rezultă din conformitatea acţiunii sociale cu voinţa Creatorului, tălmăcită în legile morale. Dar morala e una şi universală. Ea normează deopotrivă lucrările, fiecare lucrare, a individului, ca şi pe cele ale societăţilor. Ar fi „monstruos' ca „oameni cari fac mărturisire de credinţă catolică să aibă o conştiinţă în viaţa lor privată şi alta in viaţa lor publică*. Prin urmare, binele comun nu poate fi realizat decât pe calea legilor fundamentale ale moralei, aplicate la fel în viaţa publică şi particulară: dreptate şi iubire născute din Adevăr.

Nu scapă nimănui importanţa socială covârşitoare a acestor regule de viaţă. Ele sunt un regulator desăvârşit al armoniei şi temeiul intregei ordine din viaţa politică. Şi chiar din viaţa internaţională. Numai prin ele se poate realiza pacea, condiţia primordială a progresului. Este doar limpede azi, pentru toată lumea, că întreaga criză de care suferă lumea e, în fond, de natură morală. Că ea nu se poate îndrepta fără a vindeca sufletul îmbolnăvit al omtnirei. Nu se poate asigura pacea intre popoare, o oarecare stabilitate în viaţa masselor omeneşti agitate fără un ideal de viaţă comun, fără o con­cepţie unitară a tor dinei umane" în general şi fără o recu­noaştere şi acceptare din partea tuturor a principiilor de ar­monie cuprinse în morala creştină.

Subliniem: morala creştină, religioasă. Există şi o .morală, laică', filosofică, abstractă. — Se ştie însă: una e viaţa, a-ceastă din urmă vorbe, teorie rece. Fără temelie, fără sanc­ţiuni, fără putere. Joc de cuvinte. Pe când morala creştină prinde în viu viaţa sufletească a fiecăruia, îi sporeşte puterile până la eroism, pune frâna pe pornirile lui rele, antisociale, încă din clipa incolţirii lor în tainiţele voinţii. — Pe deasupra, ştim, se mai adaogă la toate harul lui Dumnezeu şi toate mij­loacele vieţii supranaturale. Prin ele „se renoiesc şi cresc for­ţele morale ale omenirei", se cultivă în sufletul omului vir-

Nr. 6 CULTURA CREŞTINA 327

tuţile fără de cari nu este fericire pentru individ, nici bine comun complet pentru societatea politică'1 (Card, Pacelli).

* Nimic n'ar putea reauma mai bine aceste consideraţiuni

despre legătura dintre religie şi Politică, decât celebra defi­niţie a Sf. Tonta, citată de PIUS XI tu enciclica „Studiorum ducem*. „Ordinea lucrărilor voluntare este de domeniul filo­sofici moravurilor, adecă a moralei, care se importe în trei părţi: prima consideră, in ordinea lor, lucrărite individului; a doua operaţiunile colectivităţii familiare; a treia operaţiunile colectivităţii civile, Politica". {In Ethic. lect. 1). Şi, adaogă Papa, aceste trei părţi sunt ca nişte „membri cari compun corpul Moralei"-. — Adică: politica e o parte a moralei, membru or­ganic din acelaşi corp. Cu neputinţă deci să se vorbească de legi politice despărţite de morală. Dacă triumfă totuşi Machia-velli, tocmai de aci vine distrugerea binelui comun a popoa­relor, îndreptare, în schimb, nu se poate aştepta, decât dela valorificarea integrală tn viaţa publică ca şi în cea privată^ a moralei creştine.

Universul e zidit de Dumnezeu. El trebue să meargă pe făgaşul etern al voinţii divine. Nu numai hosmosul material ci şi cel social. Iar voinţa lui Dumnezeu e tălmăcită infor-mabil, tn morala lui Hristos. Toţi acei cari, în locul haosului de astăzi, vreau o nouă ordine a lucrurilor, mai bună, mai dreaptă, să-şi scalde programul politic, în această lumină călăuzitoare. Să lupte, acolo unde sunt, pentru triumful ei. Fără a constitui noui partide inutile, ei totuşi vor realiza gân­dul lui Pius XI (Enc.E. suprem). „Partid de ordine, capabil să aducă pacea in mijlocul tulburărilor, nu este decât unul: Partidul lui Dumnezeul Să intrăm tn el!

AUG. POPA

OPTIMISMUL CREŞTIN Î .

Omul, în toate timpurile, are nevoe de voinţă, de energie, pen­tru a înlătura piedeclle ce i -se pun în calea realizărilor lui, a creaţiei pentru a-şi asigura binele şi mulţumirea sa în lume. Piedeci sunt in toate vremile, pentru toate vrâstele omului. Dorinţa de fericire este generală, este instinctuală. In consecinţă, lupta omului e firească, constantă, uneori eroică, alteori mai palidă, şi numai în cazuri escepţionale inexistentă, în cazuri morbide, anormale, patologice.

Intensitatea luptei o determină, pe de-o parte, cantitatea noastră de energie, pe de altă parte concepţia pe care o avem asupra lumii şi vieţii, felul ce ni-1 impune credinţa şi conştiinţa în a judeca rostul nostru în vieaţă, şi piedecile ce ni-se pun în drumul realizărilor, al creaţiei. Acestea două elemente cari constitue calitatea luptei ce ducem împotriva obstacolelor fericirii noastre în lume, sunt numai la aparenţă deosebite. Convingerile ce avem din concepţia de vieaţă ne dau, în realitate şi cantitatea şi calitatea energiei, a voinţii, a puterii de luptă, peste tot.

De şi atârnând şi de condiţiile fizice ale fiinţii omeneşti , de sănătate, bunăstare materială etc. e l impede că energia e o forţă a spiritului. Ea e zemislită de spiritualitatea noastră, şi va fi aşa cum este, în alcătuirea ei, însăşi aceasta spiritualitate.

Aceasta din urmă, sădită în noi de mâna Ziditorului, după chipul şi asemănarea Căruia suntem făcuţi, — creşte şi se desăvâr­şeşte după calitatea izvoarelor din care se hrănesc celea două or­gane ale ei: inteligenţa şi voinţa cu sentimentele.

Izvoarele — evident — trebue să fie de aceeaşi natură ca şi spiritul nostru.

In mod clar rezultă de aici: energia noastră în vieaţă atârnă de doctrina, de adevărul, de credinţa cari trăesc în conştiinţa noastră.

De aceea intensitatea luptei omeneşti, întru delăturarea piede-cilor ce-i stau în drumul mulţumirii şi al fericirii, vartază dela om la om, dela popor la popor, dela veac la veac, în semnul credinţei căreia ne închinăm.

Religiile, s istemele filosofice de înaltă doctrină şi morală.'opti-miste, ne arată oameni, societăţi şi popoare cutezătoare, cari nu

Nr. 6 CULTURA CREŞTINĂ 329

îngenunche, decât în restimpuri, de obosire, de epuizare, răului moral, social, naţional, — cari se reculeg mereu, şi continuă lupta pentru îndepărtarea piedecilor ce se pun în drumul realizărilor nece­sare mulţumirii individuale şi colective.

Credinţele religioase sau filosofice pesimiste nu înarmează nici pe individ, nici societăţile, nici popoarele. Subt umbra lor neamurile se cufundă în fatalism, acţiunea lor se schimbă în chietism, energia umană rămâne statică, rareori dând semne de dinamism.

Aceste constatări fiind general admise, valabile pentru ori care om cugetător, dar, mai ales , fiind confirmate în fie care individ, şi în fiecare veac, urmează, în chip firesc, că nu ne poate fi indife­rentă credinţa religioasă, filosofia, din care ne creiem armatura spirituală.

Un fenomen este general recunoscut şi evident chiar în zilele noastre, în frământaţii ani de după răsboiu: numai popoarele în cari s'a resuscitat o credinţă, un optimism, au reuşit să se organizeze. Acelea cari, ca şi noi românii, au eşit din matca unei credinţe opti­miste, şi nu au reuşit să revină sau să-şi formuleze alta, sunt cufun­date în haos şi dibuesc mereu începuturile consolidării lor.

2. Socotim adevărul şi etica aduse în lume de Mântuitorul, cel

mai puternic izvor de energie pentru spiritualitatea omului. In cursul veacurilor Evangelia a fost adeseori fals şi tendenţios interpretată, şi uneori răupnţeleasă. S'a spus — concentrând într'o frază toate rătă­cirile, — că religiunea creştină e izvor de pesimism, nu de optimism. O credinţă religioasă, care pune ca o supremă problemă de con­ştiinţă mântuirea sufletului pentru o altă vieaţă, nu pentru fericirea lui în lume, nu poate avea nimic comun cu energia noastră vitală, ce trebue să ne dea biruinţa în aceasta vieaţă, să ne facă aici fericiţi.

Se spune: creştinismul a stricat rânduiaia firii. El pune axa vieţii dincolo de moarte, iar de lume nu se interesează, ba chiar o dispreţueşte. Cum ar putea sorbi cineva optimism, energie în lupta lui pentru pânea cea de toate zilele, pentru înlăturarea nedreptăţilor şi asperităţilor sociale, pentru desăvârşirea organismului naţional, sau uman, urmând porunca: dacă aruncă cineva în tine cu pietre, tu să arunci cu pâne? Dacă te pălmueşte cineva pe obrazul drept, tu întoarce-i şi pe cel stâng? Putere de luptă cum vei lua dintr'o doctrină care învaţă: „Nu vă îngrijiţi de ce veţi mânca, de ce veţi bea, sau cu ce vă veţi îmbrăca, ci căutaţi înainte de toate împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte vi se-vor adauge vouă!"

Vecinie aceasta împărăţie a lui Dumnezeu! Vecinie preocu­parea de spirit!

330 CULTURA CREŞTINA Nr. 6

Apoi, da! însăşi aceasta preponderantă preocupare de spirit este temeiul optimismului şi al energiei. Pentrucă energia, chiar pentru a-ţi agonisi bucata de pâne, izvoreşte numai dintr'un spirit sănătos. Şi, e constatat prin experienţa umană istorică, de atâtea ori milenară, că numai spiritualitatea ridicată pe celea mai inalte culmi ale perfecţiunii poate fi puternic izvor de energie.

De altfel e falsă cu totul interpretarea creştinismului, când se afirmă despre el că a mutat axa vieţii omeneşti In vecinicie. Da, ţinta firească a spiritului nemuritor e vecinicia, dar aceasta vecinicie, după Evanghelie, nu o câştigă creştinul într'o luptă din cer, ci în traiul şi lupta sa de pe pământ. Pentru aceea nu-i poate fi indi­ferent pământul şi vieaţă pământeană. Nici biruinţa piedecilor ce i-se pun în drumul fericirii şi mulţumirii în lume. Nici mulţumirea sa, a societăţii, a neamului din care face parte, a întregii umanităţi chiar. Creştinul aspiră la vecinicie, dar ştie că n'o poate atinge de ­cât ca un luptător pentru bine şi desăvârşire aici pe pământ. Iată dar că axa vieţii lui, deşi cu un pol în cer, cu celalalt e bine f ixaţi pe pământ.

Ba încă în aşa măsură fixată că nu se poate atinge cerul dacă nu e bine stăpânit pământul. In aşa măsură stăpânit de spirituali­tatea noastră, încât să coborîm „împărăţia lui Dumnezeu pe pământ".

Dar coborîrea acestei împărăţii a lui Dumnezeu pe pământ presupune maximul de energie spirituală în delăturarea tuturor p ie ­decilor ce se pun in celea mulţumirii individuale şi colective. Implică însăşi fericirea omului în lume, care, supus ordinei etice eterne, nu poate fi mulţumit prin călcarea acesteia. Şi toate lucrurile lumii se cer puse în concordanţă cu ea.

Ori, creştinismul urmăreşte exact acest scop. Când Mântuitorul a spus: .Cutezaţi , eu am biruit lumea", subt „lume" n'a înţeles, şi nu se înţelege, bucuria şi mulţumirea acestei vieţi date de D u m ­nezeu, ci biruirea instinctelor primare şi a patimilor cari nefericesc pe oameni chiar în vieaţa cea trecătoare. Cu un cuvânt: doctrina şi morala creştină, adevărul Evangeliei , ne dă energia necesară să luptăm împotriva răului moral şi material, şi să ne creştem toate însuşirile bune până la schimbarea lor în virtuţi. In cer nu poate ajunge cine n'a năzuit să coboare cerul pe pământ. .Fiţ i desăvâr­şiţi precum Părintele vostru cel ceresc desăvârşit este". «Mergeţi dela mine blestemaţilor în focul cel de veci, căci am fost flămând şi nu mi-aţi dat să mănânc, gol şi nu m'aţi îmbrăcat, bolnav şi nu m'aţi cercetat". „Ori ce veţi face unuia din aceşti fraţi mai mici ai mei, mie mi-aţi făcut". „Nu tot cel ce zice Doamne-Doamne, ci cel ce face voia Tatălui meu carele este în ceriuri, va intra îa împă­răţia lui". „Dacă ochiul tău e rău, aruncă-1 dela tine". „Nici furii

Nr. 6 CULTURA CREŞTINA 331

nici curvarii nu vor intra în împărăţia lui Dumnezeu". „Vai vouă fariseilor făţarnici că sunteţi ca mormintele spoite, pe din afară fru­moase, pe dinlăuntru pline de oase". „Dacă mi-aş da toată averea mea săracilor, şi trupul meu să-1 arză, iar dragoste nu am, nimica nu sunt"...

Ni -se pare că toate acestea nu privesc vieaţa vecinică, ci com­portarea omului în lume. Şi s'ar putea aduce citate nenumărate de aceasta natură.

E limpede, deci: creştinismul e un adevăr, o doctrină şi o mo­rală pentru vieaţa aceasta. Numai realizându-i în tine, în societate, în naţiune, în umanitate, poţi nădăjdui vieaţa şi fericirea vecinică.

Dar realizarea creştinismului în vieaţă e acelaşi lucru cu înlătu­rarea piedecilor cari se pun în drumul fericirii tale, a societăţii, a naţiunii şi a umanităţii. Ei confirmă şi coboară eterna lege etică a vieţii, fără care nu poate fi fericire in lume, fiind însăşi firea supe­rioară a omului zidită în conglăsuire cu aceasta lege.

Realizarea creştinismului în vieaţă e o poruncă pentru cel botezat: „Credinţa fără de fapte moartă este". Şi duşmanii cei mai mari ai Evangeliei recunosc că dacă s'ar putea trece în faptă doc­trina şi morala creştină, ar fi o călăuză unică pentru fericirea omu­lui în lume. Dar ei afirmă că aceasta e o imposibilitate, e o utopie, un vis al cerului coborît în lume. Şi chiar prin neputinţa realizării, — un nou izvor de pesimism.

3. Adevărul Evangeliei e optimist şi creator de nobilă energie

umană. Pentru a ne documenta mai adânc, vom cerceta cauzele pes i ­mismului în vieaţă în lumina gândirii, a filozofiei. Subt pesimism înţelegem neputinţa omului de a lua lupta cu vieaţa, atitudinea de a se da bătut dela început, fără a încerca rezistenţa şi atacul, sau după un slab efort. E starea sufletească de vecinică depresiune care sfârşeşte în cufundarea în fatalism, sau în cea ce e şi mai primej­dios pentru lupta vieţii, — în desnădejde.

A crede, a spera, a voi şi a cuteza, e atitudinea optimistă în faţa vieţii. Afirmarea e însăşi vieaţa. A nu crede în nimic, a nu nădăjdui, a nu îndrăzni e atitudinea pesimistă.

In celea mai înalte regiuni ale spiritualităţii, sau în celea mai profunde adâncuri ale ei, ceea ce este tot una, motivele cari deter­mină pesimismul în faţa vieţii sunt mai ales trei. Ele se desvălue spiritelor celor mai alese, dar lucrează — ca nişte rădăcini ale rău­lui, ale lipsei de energie, — inconştient în oricare vieaţă copleşită de pesimism. Aceste trei sunt următoarele: Simţul singurătăţii omu­lui în lume; sfârşitul existenţei cu moartea trupească, deci moartea totală; Imposibilitatea biruinţa părţii bune din noi asupra părţii rele.

332 CULTURA CREŞTINA Nr. 6

Aproape nu este om care să nu-şi dea seama cel puţin în unele momente ale vieţii, de unicitatea fiinţii sale în lume: şi de ucigătoarea, de adânca sa singurătate între lucrurile şi fiinţele lumii. Zadarnic vede mii şi zeci de mii în jurul său, oameni ca şi el. In ceasurile hotărîtoare ale vieţii, în marile dureri, în marile înfrângeri, el se simte ca o stană de piatră în mijlocul deşertului. Sunt clipe, ceasuri şi zile când omul îşi dă perfect seama că în ajutorul lui — şi chiar atunci are mai mare nevoie de ajutor — nu poate veni nici unul din semenii săi. Se simte singur şi pustiu, şi problema e x i ­stenţei i se înfige ca o suliţă rece în conştiinţă. Şi nime nu-1 poate ajuta, nime nu-1 poate mângâia sau întări.

Omul superior, omul gândirii, ajunge la aceasta conştiinţă care-1 imobilizează şi fără marile lovituri ale vieţii, fără marile înfrângeri. Soarta, „fatumul" antic, mai tare şi decât zeii, s'a născut în clipa când omul cugetător şi-a dat seama despre aceasta singurătate a lui în lume. Şi tot din aceasta conştiinţă s'a ridicat şi concepţia tragică a vieţii.

Omul cel mai tare, cel mai bine înzestrat, are clipa de înfrân­gere, în care ajunge mai neputincios ca un copil. Şi o singură astfel de înfrângere poate să-l desarmeze pentru tot restul vieţii, să ajungă un pesimist incorigibil.

Şi omul cel mai măreţ în clipele grele, deşi s'a crezut mai înainte un zeu, devine copil şi instinctiv ar alerga la spriginul pă­rintelui său...

Dar doctrina creştină vindecă cu desăvârşire simţul singură­tăţii, al părăsirii omului în lume, prin descoperirea lui Dumnezeu - Tatăl, a lui Dumnezeu - Părintele. E adevărat că omul nu sea ­mănă cu nici o altă fiinţă cunoscută de el, că nu are rudenii pe pământ, şi, subt acest inţeles, că e singur pe pământ. Dar Mântui­torul ne-a descoperit adevărul că avem, în chip real, un Părinte al tuturor, şi că noi suntem nu numai creaturi şi supuşii Lui, ci copiii, fiii Lui. Un părinte care ne iubeşte pe toţi cu o dragoste ne­mărginită. „Aşa a iubit Dumnezeu lumea (adică pe oameni) încât a dat pe Unul Născut Fiul său pentru noi". Fiul ne-a descoperit că „nici un fir de păr din cap nu ni -se clăteşte fără ştirea Tatălui". S. Pavel ne spune despre acest Părinte: „Ochi de om nu au văzut, urechi de om nu au auzit, la inima omului n'a străbătut, ceeace a pregătit Dumnezeu celor ce-1 iubesc pe El". Aceasta descoperire a Iui Dumnezeu - Părinte iubitor e marea revelaţie de optimism a Evangeliei . E marea realitate în care poate ancora orice suflet omenesc în celea mai grele nenorociri, ca şi în cea mai înaltă e le-vare a cugetării noastre.

Nu un Dumnezeu în înţeles panteist, unul care se identifică cu

Nr. 6 CULTURA CREŞTINA 333

aşa numitele forţe şi legi ale naturii, concepţie care duce tot Ia chietism, la fatalism sau la desperare, ci un Dumnezeu - Părinte, un Dumnezeu fiinţă, deşt nemărginită, distinctă de natură, stăpân şi creator al naturii. Care ne-a zidit şi pe noi după chipul şi a se ­mănarea Lui, cari îi suntem cu adevărat fii, iar prin Hristos şi moştenitori.

Acest adevăr al Dumnezeului-Părinte a şters simţul singurătăţii omului în lume din sufletul tuturor acelor cari cred în El. Pentru credincioşi nu mai există întâmplare, nu mai există soartă, nu mai există orbul joc al puterilor firii, ci există atotştiinţa şi atotputinţa lui Dumnezeu care e părintele nostru cel prea bun. Prea bun, chiar atunci când ne ceartă, după cum părinţii trupeşti ne ceartă şi ne pedepsesc când suntem răi pentru a ne îndrepta, sau ne pun la încercări pentru a ne creşte puterile.

Când omului i-se pare că a pierdut totul, sau chiar a pierdut în realitate, el ştie, în creştinism, că pe cel mai mare bun al său, pe Părintele, nu-1 poate pierde decât din vina lui. In vreme ce ateii şi închinătorii puterilor naturii se zvârcolesc ca şerpii în singură­tatea lor ucigătoare, sau în durerile cari i-au prăbuşit, creştinul adevărat se odihneşte în voia Celui Preaînalt convins de dragostea Lui nemărginită şi de ajutorul Lui.

In vreme ce filosoful păgân nu poate afla nici un punct de razim în cosmosul fără odihnă, gânditorul creştin află pace şi putere de muncă în credinţa lui în Ziditorul şi cârmuitorul tuturora.

In vreme ce ateul blestemă vieaţa, şi cere zdrobirea lumii întregi în cumplitele lui chinuri, sfântul creştin laudă pe Domnul şi zidirea manilor sale, în ori ce chinuri s'ar afla. In nenorociri va spune cu dreptul Iov: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat".

Credinţa în Dumnezsu-Părintele, — şi când omul nu poate înţelege căile Lui, care „sunt departe de căile noastre, şi sfaturile Lui de sfaturile noastre, ca cerul de pământ" — ne umple de pace, de optimism, de putere de creaţie, de dor nou de vieaţă.

Credinţa într'un Dumnezeu panteist, care n'are grije de lucrurle sale, umple sufletul cu pustiu şi vieaţa cu ingheţ. Credinţa creştină în Dumnezeu - Părintele luminează lumea şi vieaţa, încălzeşte sufletul, dă aripi intelectului şi fortifică voinţa.

Iată dar cum întâiul element al pesimismului e înlăturat de creştinism.

4. Al doilea element al pesimismului — considerând mereu ultima

raţiune a lui — este sfârşitul existenţei cu moartea trupească. Sau o singură existenţă pentru om, cea trecătoare.

334 CULTURA CREŞTINA Nr. 6

Aproape nu a fost gânditor mai de seamă în omenime care să nu fi recunoscut că cea mai grozavă şi mai neînţeleasă pedeapsă a omului în lume este moartea Soartea lui de fiinţă muritoare, care-şi dă seama încă fiind în vieaţă de acest sfârşit inevitabil- Dacă gândul şi conştiinţa morţii ar fi în permanenţă vie, omul nu ar mai avea curajul să întreprindă nici o activitate, ştiind că, dat fiind sfâr­şitul, toate lucrurile lumii sunt deşertăciuni. Chiar între cărţile s. Scripturi se află una, „Eclesiastul", atribuită împăratului Solomon, care constată, după o strălucită analiză a lucrurilor omeneşti: «Deşer­tăciunea deşertăciunilor şi toate sunt deşertăciuni". „Ce folos are omul din toată truda ce ş i -o dă, subt soare? Un neam trece, şi altul vine, şi pământul rămâne vecinie în picioare". „Ce a fost va mai fi şi ce s'a făcut se va face: nu este nimic nou subt soare". „Nime nu-şi mal aduce aminte de ce a fost mai înainte: şi ce se va în­tâmpla mai pe urmă nu va lăsa nici o urmă de aducere aminte la cei ce vor trăi mai târziu". „Am văzut tot ce se face subt soare; şi iată că totul este deşertăciune şi goană după vânt" (Eccl. c. I). latr'adevăr, din firea sa omul gânditor nu se poate împăca cu sfâr­şitul vieţii, cu moartea. El simte instinctiv că ceea ce face nu are nici un rost dacă el este muritor. Şi consideră moartea ca o ne ­dreptate a sorţii, sau a lui Dumnezeu. Omul copleşit de conştiinţa zădărniciei vieţii omeneşti, nu mai este bun de nimica. Energia lui seacă. Nu mai luptă pentru înlăturarea piedecilor ce i -se pun în cale.

Pe de altă parte conştiinţa sfârşitului existenţii cu vieaţa pă­mânteană, suprimă şi în alt chip energia bună a vieţii: ne abatem dela realizările grele, dela creiaţia valoroasă, şi ne risipim forţele dând frâu liber instinctelor. Saturarea lor satisface un restimp, nici­odată permanent, şi urmarea e descurajarea, un greu pesimism, o amorţire a spiritului. Aşa cum se simte omul după o grea beţie, ori după o beţie a mândriei, a urii, a răzbunării.

Pornind dela zădărnicia vieţii sfârşite prin moarte, înţeleptul Solomon s'a dedat şi el la tot felul de beţii ale simţurilor şi ale raţiunii, dar după fie care constata cu amărăciune că e o deşertă­ciune şi o alergare după vânt.

Natura, sau mai bine rânduiala naturală a Domnului a lăsat ca omul, — deşi el singur conştiu că e muritor dintre toate fiinţele cunoscute de noi, — să nu trăiască mereu cu aceasta conştiinţă. Ceea ce i-ar face imposibită existenţa în vreme.

Dar fără conştiinţa, fără nădejdea în nemurire, şi aceasta uitare de moarte, dacă ne ajută să trăim, nu ne ajută spre a trăi bine, superior. In acest caz ne agăţăm de harurile lumii cu mâni şi cu picioare, ca şi când ar fi ele vecinice. Instinctele sar din frâul inte-

Nr. 6 CULTURA CREŞTINA 335

ledului şi al voinţif, şi lăcomesc la tot mai mult. Se desvoltă In acest caz o energie, dar o energie primejdioasă pentru individ, societate şi neamuri. Lacomul, avarul, superbul, răzbunătorul, cei ce declară războeie, sunt plini de energie, dar nu de una care să înlăture piedecile răului în lume şi să asigure mulţumirea, ci de alta care seamănă lacrimi şi sânge în drumul lor.

In ultima raţiune, în ultima cauză, nedreptatea, imoralitatea, răz­boiul, răzbunarea, furtul, tâlhăria — tot elemente de pesimism pentru cei mulţi la faptele celor puţini — se datoresc aceluiaşi gând: murim! După moarte, nimic! Nici vieaţă, nici răspundere, nimic! Pentru ce să nu-mi fac cheful câtă vreme trăesc? In ultima cauză toate decăderile deia legea naturală şi cele positive, civile sau ecle-siastice, sunt nişte fapte ale disperării cauzate de gândul morţii vecinice. „Bea, mănâncă şi te veseleşte, după moarte nu mai este nici o plăcere*. .

... Adevărul creştin a alungat pe pustii locuri şi pe acest al doilea element al pesimismului, pentru toţi aceia cari cred în Hristos şi Evangelie, şi practică morala creştină.

A, cât e de adevărat că vieaţa de pe pământ nu-i vrednică de înălţimea omului, dacă totul se sfârşeşte cu moartea! Da, însă moartea completă, definitivă, na există/ Omul a fost zidit, dela început, ne ­muritor, şi moartea a intrat în lume prin păcatul unui om. Dar ea a fost biruită de al doilea om, de al doilea Adam, Isus Hristos, prin patima şi învierea Lui din morţi.

Creştinismul e doctrina, e adevărul vieţii vecinice. Prin învierea lui Isus „începutul invierii morţilor s'a făcut". „Scris este omului să moară (cu trupul), iar după moarte judecata". „Aştept învierea morţilor, şi vieaja veacului ce va să vie".

Truput e muritor, dar iar va invia şi el. „Seamănă-se întru strică­ciune, sculase-va întru nestricăciune; seamănă-se trup muritor, scu-lase-va trup spiritual", glorificat. Sufletul, partea spirituală din noi, e nemuritoare de-acum. El nu se întoarce în elementele lui, fiindcă nu are nici un element, ci la Ziditorul Iui.

Credinţa în nemurire e izvorul nesecat al energiei şi luptei omeneşti pentru mai bine, pentru perfecţionare, pentru înlăturarea piedecilor ce se pun în calea fericirii omului, sau a cufundării lui în animalitate.

Credinţa în nemurire e izvorul celui mai înalt optimism creiator, dătător de vieaţă.

A căzut străvechea plângere disperată a omului: „Deşertăciunea deşertăciunilor şi toate sunt deşertăciuni"! A căzut în prav lozinca: „Ede, bibe, comede, post mortem nulla voluptas". A căzut înţelep-

336 CULTURH CREŞTINA Nr. 6

ciunea omenească: „Fii bun şi drept, ori fii pătat de crime" căci te aşteaptă aceeaşi „adâncime şi uitare".

A dispărut de pe orizontul celor credincioşi spectrul groaznic al morţii vecinice!

Dar în lumina nemuririi sufletului şi a învierii trupului nu mai rămâne „alergare după vânt", nimic din ce e lucrare şi creaţie o-menească subt soare. Vieaţa de pe pământ nu mai este deşertăciune. Pentrucă tot ce facem şi lucrăm apune in ţărână, dar energia ce am pus în lucrarea noastră, creşte spiritul nemuritor. Încă trăind aici, şi anume prin felul cum trăim, ne pregătim vieaţa vecinică, pentru fericirea sau osânda de veci.

Numai adevărul creştin a reuşit să armonizeze deşertăciunea aparentă a lumii cu instinctul de vecinicie al spiritului nostru. Cre­ştinismul a îmbrăcat în haina nemuririi ori ce efort al gândului, al voinţii, de pe pământ.

Cum va fi „deşertăciune" tot ceea ce fac, când Dumnezeu mă va judeca, pentru vieaţa sau osânda vecinică, după tot ceea ce fac? Valoarea vieţii trecătoare a crescut imens, până la valoarea vecini-ciei, prin doctrina creştină în nemurire.

Iar cuvântul „zădărnicie" a fost şters de către Evangelie din vocabularul omului credincios.

Nimic nu mai este zădărnicie, nici fapta bună, nici fapta rea, nici virtutea nici păcatul. Te îmbraci în haine strălucitoare — în virtuţi şi fapte bune — sau te înveşmântezi în zdrenţe mur­dare — în păcate — cât trăeşti subt soare. Dar aşa cum te-ai îm­podobit până la moarte, aşa vei trece dincolo. E sigur că vei trece: „Hristos înviind din morţi începătura învierii morţilor s'a făcut".

Optimismul creştin, născut din credinţa şi convingerea în ne ­murire, e focarul cel mai aprins al tuturor energiilor bune, şi baia de ghiaţă a instinctelor rele şi a patimilor omeneşti .

Cel ce crede în nemurire şi ştie că trece prin judecata Jude­cătorului, ori ce face, face în lumina acestor adevăruri, ş i , prin a-cesta, e un creiator de vieaţă superioară prin dreptate, cinste, cură­ţenie, muncă, milostivire etc.

Se plăteşte să-ţi trăeşti viaţa! Să lupţi pentru perfecţionarea ei în tine, în societate, în n e a m ! Pentrucă tot efortul tău se scrie la nemurirea ta. „Alta e strălucirea soarelui, alta e strălucirea lunii şi alta a stelelor... Că stea de stea se deosebeşte.. . Aşa va fi şi la înviere" (Sf. Pavel) .

Celor cari acuză creştinimsul că a strămutat axa vieţii în altă lume, le vom opune această măreaţă şi strălucită concepţie creştină a valorii acestei vie\i: prin ea ne câştigăm nemurirea fericită sau pe cea de osândă.

Nr. b CULTURA CREŞTINA 337

Nu mai e nevoe să stăruim în a arăta cât de generatoare de optimism creiator şi luptător e credinţa în nemurire. Istoria ne este martoră: sfinţii, eroii, şi toate neamurile cari au crezut intens ne ­murirea sufletului.

5. Al treilea element al pesimismului, — iarăşi în ultimile lui

rădăcini — este imposibilitatea biruinţii binelui asupra răului. „Video meliora, proboque — deteriora sequor''. Sau cum spune s. Pavel: „Două legi se luptă în mine, legea trupului meu şi legea minţii meie... Văd ceea ce e bine, şi fac răul". Sau, în vorbirea comună: Nime nu poate îndrepta lumea. Cum este azi, a fost şi eri, şi tot aşa va fi mâne.

Intr'adevăr nici o decepţie nu este mai grea decât cea lăsată de înfrângerea pe care o simţi când n'ai reuşit într'o luptă — dusă cu tot sufletul, — pentru perfecţionarea ta, a societăţii sau a neamului. Uneori aceasta înfrângere îţi umple sufletul cu aşa de copleşitor pesimism, încât nici nu mai cutezi a încerca a doua oară. Omul nu poate explica şi pricepe originea şi puterea răului, şi nu poate legitima mai marea putere a răului faţă de bine.

Boala ce birue sănătatea, nedreptatea ce calcă în putere justiţia, minciuna ce ia de pe picioare adevărul, mândria ce răstoarnă s im­ţul demnităţii personale, lăcomia ce soarbe într'o lingură de apă cumpătarea, luxuria ce înfrânge curăţenia, cinstea, fericirea familiei; ura şi răzbunarea care calcă în picioare dragostea, etc. sunt tot atâtea pricini de pesimism, de descurajare. Descurajare de ordin intelectual mai întâi, întru cât mintea noastră află de firesc lucru ca binele să birue răul. Descurajare de ordin sufletesc, a două oară, întru cât şi simţirea noastră ne spune acelaşi lucru.

Nenumărate energii omeneşti, odată înfrânte, nu se mai ridică spre cer ci rămân în pulbere o vieaţă întreagă, ori se târăsc nepu­tincioase pe pământ, din aceasta pricină. Ea e o neobosită semănă­toare de pesimism pe drumurile vieţii...

... Dar creştinismul a lecuit şi aceasta anomalie din vieaţa omenească, stârpind aceasta rădăcină de pesimism 1

Da, e adevărat! Omul, rămas numai la puterile lui, vede ce e bine şi adeseori face ce este rău. Desigur aceasta constatare nu se poate generaliza. Sunt şi oameni cari în împrejurări normale, fac binele. Şi poate cei mai mulţi. Dar şi ei pot ajunge între astfel de împrejurări încât, lăsaţi numai la puterile lor, sunt biruiţi de rău.

Sf. Pavel mărturiseşte că sunt şi păgâni cari, deşi nu au lege scrisă, fac ale legii după legea scrisă în inimile lor. Sunt şi au fost în toate timpurile şi la toate popoarele oameni în cari a stăpânit legea minţii asupra legii trupului.

2

338 CULTURA CREŞTINA Nr, 6

Totuşi adevărul rămâne acesta: de foarte multe ori omul, cu intenţiile şi voinţa cea mai bună, nu poate birui răul din el, din societate sau din omenire. Şi aceasta înfrângere e aducătoare de greu pesimism.

Creştinismul a ridicat vălul de pe aceasta anomalie şi i-a adus şi l eacu l Originea răului este străvechea călcare a poruncii dum-nezeeşti. Adam a pierdut înzestrarea lui primordială şi moştenirea făgăduită, şi prin el au rămas fără moştenire toţi urmaşii lui şi fără Înzestrarea cea peste fire. Cum din pricina tatălui milionar care şi-a risipit averea, copiii şi toţi urmaşii lui nu mai pot trăi ca milionari, ci cu muncă şi zdroabă. E adevărat că Hristos ne-a ridicat la inzestrarea cea dintâi, dar pentru vieaţa aceasta numai cât pri­veşte sufletul, nu şi trupul. El a rămas muritor, cu înviere la ziua judecaţii Trupul a rămas supus boaîelor, instinctelor etc. Originea mai apropiată a răului aici este a se căuta.

Dar Hristos a adus leac pentru acest contrast dintre legea trupului şi legea minţii. Când se plângea s. Pavel: cine-1 va scăpa de trupul acesta „plin de moarte", de ispita la rău, Domnul îi răs­punde: „Deajuns îţi este ţie ajutorul meu, pentrucă virtutea întru neputinţe se desăvârşeşte".

Mântuitorul a spus iarăşi: „Fără de mine nu puteţi face ni­mica" (bun). Şi tot El: a E u sunt viaţa, voi mlădiţele. Dupăcum mlă-diţa nu poate aduce roadă dacă nu va rămânea în viţă, aşa şi voi dacă nu veţi rămânea întru mine".

Mântuirea prin Hristos are şi acest element component: El ne dă ajutor să biruim răul şi să facem binele.

Acest ajutor în teologie se numeşte har sau graţie. Graţie ajutătoare, şi graţie sfinţitoare.

Hristos a lăsat pe pământ, după înălţarea Lui la cer, izvoarele graţiei sfinţitoare în celea şapte taine ale Bisericii. Cu sprijinul harului ajutător şi al celui sfinţitor, omul poate lua, cu sorţi de izbândă, lupta impotriva răului moral şi, întărit prin graţie, şi împotriva rău­lui material. „Şi iată Eu cu voi sunt, în toate zilele, până la capătul veacurilor". „Cutezaţi, Eu am biruit lumea".

Creştinismul conţine deci ceea ce nu are nici o altă religiune din cele trecute sau existente: ajutorul real şi eficace pentru a putea păzi doctrina. In primul rând: pentru a putea duce la biruinţă spiri­tualitatea din noi, cu esenţa şi legile ei. Prin aceasta Evangelia e un nou focar de optimism. Cine crede şi se foloseşte de mijloacele harului dumnezeesc, are siguranţa să birue. Să se perfecţioneze pe el însuşi, societatea, neamul, omenirea.

In creştinism omul nu mai e singur numai în înţelesul că are

Nr 6 CULTURA CREŞTINA 339

un Părinte vecinie, care ştie de el, ci unul care-1 ajută decâteorl cere ajutor şi se foloseşte de s. Taine, lăsate anume în acest scop.

Dacă omul creştin, societatea, sau popoarele creştine, în ma­joritate, nu birue destul nici după aproape două mii de ani răul prin bine, dacă omenirea a progresat aşa de puţin în biruinţa spi ­ritualităţii asupra materiei, vina nu e a creştinismului, ci a oamenilor cari nu se folosesc deajuns de izvoarele harului dumnezeesc. Fără ele, creştinismul stă pe loc, înaintează şchiopătând. Cu ajutorul ce ­rut, cu mijlocirea graţiei ajutătoare şi sfinţitoare, am avut şi avem florile cele mai superioare ale omenirii: pe sfinţi şi pe sfinte.

Toţi creştinii pot ajunge sfinţi. Mijloacele le au. Numai să aibă credinţă şi voinţă a se folosi de ele.

însuşi acest fapt, aceasta realitate, e bogat semănătoare de optimism. Să ştii că ai mijloace să birui răul în tine, în deaproa-pele tău. Să ştii că poţi ajunge un om desăvârşit, un erou al legii etice, un sfânt.

Şi că pentru a face lumea mai bună, a coborî împărăţia iul Dumnezeu din cer pe pământ, Hristos-Dumnezeu a făcut ce a fost partea Lui şi nu mai restează decât voinţa noastră să conlucreze cu a Lui, să rămână mlădiţa în viţă, să ne folosim de izvoarele harului dumnezeesc.. .

* . * Toate celea de mai sus pentru credincioşi sunt vieaţă, pentru

necredincioşi, nebunie. Pentrucă „fără de credinţă e cu neputinţă a plăcea lui Dumnezeu".

ION AGÂRBICEANU

2*

EVOLUŢIA DOGMATICA A CREŞTINISMU­LUI PANA LA ANUL 325 )

î na in t e de -a a r ă t a evo lu ţ i a dogma t i că a c reş t in i smulu i p â n ă la conci l iul de la Nicea , t r e b u i e s ă l ă m u r i m , în p rea l ab i l o che s t i une p r inc ip i a ră . Es t e posibi lă , î n gene ra l , o evolu ţ ie a d o g m e l o r ? Es te cu pu t in ţ ă ca o dogmă să e v o l u e z e şi, deci , e a s ă a i v ă i s t o r i e ? R ă s p u n s u l d e p i n d e de în ţe lesu l p e ca re ' l d ă m c u v â n t u l u i evo lu ţ i e . Dogme le s u n t adevăruri re­velate, definite ca revelate de biserică, s a u c u m s p u n e con­ciliul V a t i c a n „ea omnia... quae in verbo Dei scripto vel tra-dito continentur et ab Ecclesia... tamquam divinitus revelată credenda proponuntur11. D u p ă a c e a s t ă definiţie, Conci l iul s p u n e , că dogme le t r e b u e s c c r e z u t e a ş a c u m a u fost definite, cu în ţe ­lesul p e c a r e l-au a v u t a tunc i , în m o m e n t u l definirii, ace l în ţe les n e p u t â n d îi p ă r ă s i t nici oda tă . Şt i inţa poa te p r o g r e s a , î n ţ e ­lesu l d o g m e l o r nu. (Hinc s a c r o r u m q u o q u e d o g m a t u m is s e n s u s p e r p e t u o est r e t i n e n d u s , q u e m seme l dec l a r av i t S a n c t a Mater Ecc les ia , n e c u n q u a m a b eo s ensu , a l t ior is intel l igen-t iae spec ie r e c e d e n d u m ) . P r in u r m a r e în ţe lesul lor e s t e in­va r i ab i l şi i nmutab i l , el es te i n d e p e n d e n t de p r o g r e s u l ştiin­ţe lor şi al civil izaţiei şi deci o evolu ţ ie a lor e s t e impos ib i lă . Un a d e v ă r r eve la t , definit c a r e v e l a t de Biser ică , r ă m â n e a c e l a ş pe d e - a s u p r a t u tu ro r con t ingen ţe lo r t impur i lor , o a m e ­ni lor şi locur i lor , el n u se s c h i m b ă şi, deci, n e a v â n d evo lu ­ţie, n u a r e nici i s tor ie .

i \ r e î n s ă is tor ie definirea dogmelor, cristalizarea şi sta­bilirea lor. F i x a r e a în ţe lesu lu i definitiv al u n u i a d e v ă r r e v e l a t a fost p r e c e d a t ă de discuţi i , de f r ămân tă r i , de lupte şi, de m u l t e ori , de g re le ră tăc i r i . Apo i p r o g r e s u l ş t i inţelor şi în spec ia l al îilosoîiei a da t noi şi noi posibil i tăţ i de mai com­pletă lămurire, de mai adâncă înţelegere, şi mai uşoară ex­plicare a dogmelor . O evo lu ţ ie în acest sens a exis ta t şi e-xis tă şi v a exis ta a t â t a t imp câ t v a exis ta c reş t in i smul î n s u ş i .

') Capitol din Istoria Bisericii, al cărei întâi volum va apare în cursul acestui an.

Nr. 6 CULTURA CREŞTINA 341

Is tor ia d o g m e l o r î n concep ţ i a ca to l ică n u e is tor ia t r a n s ­formării , a s ch imbăr i l o r şi evolu ţ ie i înţelesului lor, ci es te istoria procesului de lămurire, de cristalizare şi de precizare definitivă a acelui înţeles, a ap ro fundăr i i p r in d e s c o p e r i r e a noilor a r g u m e n t e şi a noi lor p u n c t e de v e d e r e , a înţelesului inmutabil şi invariabil al dogmelor, s a u c u m zice s. flugustin „ c o n s i d e r a n t u r di l igent ius et in te l l iguntur c l a r iu s " (De c ivi -tate Dei XVI, 2).

Cauze l e p r inc ipa le , c a r e a u de te rmina t , în gene ra l , e v o ­luţia d o g m a t i c ă a c reş t in i smulu i în s e n s u l a ră ta t , a u fost u r m ă t o a r e l e d o u e : 1. erezi i le şi 2. t end in ţ a f i rească a c r e ş ­tinilor de -a l ă m u r i u n e l e antinomii, u n e l e con t rad ic ţ iun i a-pa ren t e , a le a d e v ă r u r i l o r r e v e l a t e ( D u m n e z e u unul î n trei persoane, Hr i s tos Dumnezeu şi om etc), apo i t end in ţa la fel de f i rească de -a adânci m a i mul t î n t r e g c u p r i n s u l reve la ţ ie i , a d â n c i r e c a r e a d u s t r ep t a t şi m e r e u la c r i s t a l i za rea , la r i ­d i ca rea la sup ra f a ţ ă a a l tor şi a l tor a d e v ă r u r i c u p r i n s e î n Sc r ip tu ră şi în t radi ţ ie şi r ă m a s e n e a p r o î u n d a t e şi nec r i s t a ­lizate în deî ini ţ iuni dogma t i ce .

In p e r i o a d a de c a r e n e o c u p ă m , c a u z a c a r e n u n u m a i a de t e rmina t ci a forţat evo lu ţ i a d o g m a t i c ă a u fost erezi i le . In faţa a tâ to r î n v ă ţ ă t u r i g reş i te c a r e s ' au ivit î ncă din t impul apostol i lor , b i se r i ca a fost silită s ă fixeze a d e v ă r u l r e l eva t , a ş a c u m se d e s p r i n d e din i n t e r p r e t a r e a au t en t i c ă a Scr ip tur i i şi a t radi ţ ie i apos to l ice , să-1 expl ice şi să-1 a p e r e . Căc i a c ­c e n t u ă m din n o u : Biser ica n u a creiat dogmele , n u le-a in­ventat ea , ci ele a u fost descope r i t e de D u m n e z e u ; Biser ica a fost şi es te n u m a i depoz i t a r a , p ă s t r ă t o a r e a , e x p l i c ă t o a r e a şi a p ă r ă t o a r e a lor sau , c u m zice Conci l iul V a n t i c a n , „fam-quam divinitus revelată credenda proponunturu.

In faţa va lu lu i de erezi i , c a r e a u a m e n i n ţ a t c reş t in i s ­mul dela î n c e p u t u l r ă s p â n d i r i i sa le , r e p r e z e n t a n ţ i i lui a u stabilit î n a i n t e de toa te norma credinţii ( n o r m a îidei). A c e a s t a es te tradiţia ierarhică, e s te învăţătura Bisericii reprezentate prin episcopii ei. Cine v r e a s ă n u r ă t ă c e a s c ă , t r e b u i e s ă a s ­cul te de Bise r ică şi s ă i-se s u p u n ă ei. A ces t l u c r u îl g ă s i m prec iza t c u m u l t ă tă r ie în Scrisoarea către Corinteni a lu i C l emen te R o m a n u l , s c r i s ă pe la sfârşi tul v e a c u l u i în tâ i . R-postolii , s c r i e C lemen te , a u pr imi t î n v ă ţ ă t u r i l e de l a Hr i s tos şi s ' au îngrij i t c a s ă le t r a n s m i t ă , a ş a c u m l e - a u primit , u r m a ş i l o r şi p r in u r m a r e , aceş t i u r m a ş i — îi şi n u m e ş t e : episcopi i şi d iaconi i [InioxoTtoi xal dtâxovoi) — pro fesează ce»a -

342 CULTURA CREŞTINA Nr. 6

ce a u pr imi t de la Hr i s to s p r in apostol i (E. 42, 1—2; 42, 4 şi 44, 2). D e - a c e e a , zice el, fiţi s u p u ş i preo ţ i lo r (rrQEopuTiyois) căc i c ine n u p r i m e ş t e c e e a c e a spus Hristos prin noi, s e e x p u n e u n e i m a r i pr imejdi i (c. 57 şi 59). A c e l a ş l u c r u îl s p u n e şi s. Igna ţ iu (f c. 107) î n sc r i sor i le sa le c ă t r e b iser ic i le din E p h e s , Magnes ia şi Tra l l es , s c r i s e în t impul p o p a s u l u i î ăcu t î n S m y r n a în d r u m s p r e Roma . Vorb indu- l e de p r imejd ia care- i a m e n i n ţ a din p a r t e a eret ic i lor iuda izan ţ i şi dochet iş t i , le r e c o m a n d ă ca refugiu s igur a s c u l t a r e a de m a i mar i i lor b iser iceş t i . E p h e s e n i l o r le s c r i e :

„Ori p e c ine p u n e s t ă p â n u l ca admin i s t r a to r al case i sa le , t r e b u i e să-1 a s c u l t ă m ca şi p e s t ă p â n u l î n suş . Deci şi ep i scopu lu i t r ebu ie s ă n e s u p u n e m ca lui Hr i s to s" (6, 1). Cred inc ioş i lo r d in Magnez ia le r e c o m a n d ă să-1 p r i v e a s c ă pe e p i s c o p c a p e a c e l a c a r e p r e z i d e a z ă în locul lui D u m n e z e u , p e preo ţ i ca p e sfetnicii apostol i lor i a r pe d iacon i ca p e n iş te p e r s o a n e p u s e în s e rv i c iu l lui I sus Hr i s tos (6, 1). Tot a ş a le sc r i e şi c red inc ioş i lo r din T r a l l e s : „toţi s ă s t imeze p e d iacon i ca p e I sus Hr is tos , la fel şi pe ep i s cop ca p e i m a g i n e a Ta tă lu i , i a r p e preo ţ i ca pe s e n a t u l lui D u m n e z e u şi c a p e sfatul apostol i lor . F ă r ă aceş t i a n u poa te fi v o r b ă de b i se r i că (3, 1)".

C l emen te din A l e x a n d r i a d o v e d e ş t e în d o u e capi to le (16—17) din c a r t e a a 7-a scr ier i i s a le Stromata (irywM^rffc) că exis tă n u m a i o Biser ică , fi indcă exis tă n u m a i u n D u m n e ­z e u şi u n D o m n . E a îi c o n d u c e pe toţi la un i t a t ea credinţ i i . N u m a i în ea se g ă s e ş t e a d e v ă r a t a c red in ţă p e n t r u c ă , în ea e un i t a t ea şi apos to l ic i ta tea . D e - a c e e a c ine p ă r ă s e ş t e t radi ţ ia biser ic i i n u e fiul lui D u m n e z e u şi î n v ă ţ ă c e l u l D o m n u l u i . Or igene , e l evu l şi s u c c e s o r u l lui C l emen te în f runtea şcoa le i din A l e x a n d r i a , s c r i e în c a r t e a s a De principiis (IJtQl «qxwv) c ă d u p ă ce sun t mul ţ i ca r i se zic creş t in i şi î n v a ţ ă l u c r u r i cont rad ic tor i i , t r ebu ie p ă s t r a t c e e a c e p r o p o v ă d u e ş t e Biser ica de la Apos to l i p â n ă azi şi t r ebu ie c r ezu t n u m a i a c e e a ce n u se a b a t e de la t rad i ţ ia b i s e r i c e a s c ă şi apos to l i că (I Praef. 2).

Cei m a i prec iş i , m a i ca tegor ic i şi m a i ampl i în dec la ­r a r e a şi d o v e d i r e a Biserici i c a n o r m ă de c red in ţă sun t scr i i ­torii din Occ iden t : I r eneu , (îl socot im occ iden ta l f i indcă a funcţ ionat ca ep i s cop în Lyon , deş i o r ig ina r e r a din Orient) , Ter tu l l i an şi, m a i a les , C y p r i a n . In m a r e a sa c a r t e Adversus haereses s. I r e n e u s p u n e că credincioş i i , în faţa î n v ă ţ ă t u r i l o r d ive r se lo r sec te , t r ebu ie să se î n t eme ieze pe norma adevăm-

Nr. 6 CULTURA CREŞTINA 343

lui inmutabil (xavwv r/}? dtydslaq dxhvin) p r imi tă în bo tez (I, 9, 4). A c e a s t ă n o r m ă se g ă s e ş t e î n Biser ică . Ei i-a î n c r e d i n ţ a t D u m n e z e u s a r c i n a de-a vivifica p e toţi me m br i i . „Căc i u n d e este Biser ica a c o l o e Spir i tul lui D u m n e z e u şi u n d e e Sp i ­ritul lui D u m n e z e u , aco lo e Biser ica şi tot da ru l , i a r Sp i r i ­tul e a d e v ă r u l " (III, 24, 1). A d e v ă r u l t r ebu ie dec i c ă u t a t în Biser ică şi a n u m e î n biser ic i le î n t e m e i a t e de apos to l i , a i că ro r s u c c e s o r i pot îi înş i ra ţ i p â n ă azi . Dar mai ales trebuie căutat în Biserica Romei, c a r e a fost î n t e m e i a t ă de P e t r u şi Pave l . Cu ea t r e b u i e s ă s e u n i a s c ă toa t e biser ic i le ş i toţi credincioşi i de p re tu t inden i , fi indcă e a a p ă s t r a t t rad i ţ ia apostol ică . D u p ă Ter tu l l i an „testimonium veritatisa e s te c o m u ­n i c a r e a a d i c ă l e g ă t u r a cu biser ic i le apos to l ice . „ C o m m u n i -c a m u s c u m eccles i i s apostol ic is , q u o d nul i i doc t r ina a d v e r s a , hoc est t e s t i m o n i u m ver i t a t i s " , sc r ie el în obic inui tu- i stil sen tenţ ios . Apostol i i a u pr imi t î n v ă ţ ă t u r i l e de la Hr i s tos apo i s 'au împrăş t i a t p r e d i c â n d în l u m e a î n t r e a g ă , a u î n t eme ia t biserici, de la c a r e a u î m p r u m u t a t şi î m p r u m u t ă zilnic ce le ­lalte biser ic i şi astfel p ă s t r e a z ă şi p r o p a g ă şi ele î n v ă ţ ă t u ­rile lor. (De p r a e s c r i p t i o n e h a e r e t i c o r u m c. 20). A n u c r e d e nimic î n a î a r ă d e c e e a c e î n v a ţ ă Bise r ica î n s e a m n ă a şti totul . Locul întâi şi în concep ţ i a lui Ter tu l l i an î l o c u p ă b i se r i ca Romei, b i se r i că fericită, a că re i î n v ă ţ ă t u r ă a u stropit-o P e t r u şi P a v e l c u s â n g e l e lor (Ibidem c. 36).

Nici u n u l din mar i i scr i i tor i şi ma r i i c o n d u c ă t o r i ai c r e ş ­t in ismului an t ic n ' a l ă sa t pag in i a tâ t de i m p r e s i o n a n t e d e s p r e Biser ică c u m sun t a c e l e a a le s. C y p r i a n . Biser ica a d e v ă r a t ă e n u m a i u n a , p e n t r u c ă es te u n s ingur D u m n e z e u şi u n s in­gu r I sus Hr i s tos . A c e a s t a e b i se r i ca î n t e m e i a t ă p e Pe t ru . (Deus u n u s es t et Ch r i s t u s u n u s et u n a ecc les i a et u n a c a t h e d r a s u p e r P e t r u m Domin i v o c e fundata . Ep . 40). E a s i ngu ră es te p ă s t r ă t o a r e a î n v ă ţ ă t u r i l o r lui Hr i s tos şi a le a p o s ­tolilor şi d e - a c e e a îna fa ră de ea n u ex is tă m â n t u i r e . Cine se s e p a r ă de ea „v i tam n o n tene t et s a lu t em" , p e n t r u c ă n u p o a t e a v e a ta tă p e D u m n e z e u c ine n u a r e ca m a m ă Bise r ica (De ecc les iae ca tho l i cae un i t a t e c. 6). Conducă to r i i Biserici i s u n t episcopi i şi c ine n u e cu ep i scopu l , n u e în Bise r ică (Ep. 69, 8).

S tabi l i rea p r e c i s ă a a d e v ă r u l u i că Biser ica î n t eme ia t ă p e Pe t ru şi c o n d u s ă de ep iscopi , s u c c e s o r i ai apostol i lor , es te n o r m a credinţ i i , testimonium veritatis, c u m îi s p u n e a Ter tu l i an s a u , ş i m a i p r o n u n ţ a t , xavuiv rîjg dfojduag dxfavfc =

344 CULTURA CREŞTINA Nr. 6

n o r m a a d e v ă r u l u i inmutab i l , d u p ă exp re s i a fericită a lui Ire­n e u , a fost de-o e x t r a o r d i n a r ă i m p o r t a n ţ ă . E a a dat c r ed in ­cioşi lor u n c r i t e r iu s igu r de o r i e n t a r e în mij locul i m e n s e l o r v a l u r i e re t ice , c a r e a u f r ămân ta t în v e a c u r i l e u r m ă t o a r e v i e a ţ a c re ş t in i smulu i de p re tu t inden i .

în tâ iu l a d e v ă r descoper i t , c a r e a t rebu i t a p ă r a t , a fost ex i s t en ţa unui D u m n e z e u în trei persoane. D o v e d i r e a , şi ex­p l i c a r e a unităţ i i , ori m a i b ine a unici tăţ i i lui D u m n e z e u faţă de pol i te ismul p ă g â n i l o r şi faţă de dua l i smu l u n o r a din s ec ­te le gnos t ice , n u a fost g r e a şi s 'a făcut r e p e d e şi cu s u c ­c e s d e s ă v â r ş i t , fără a p r o d u c e conflicte şi d i sens iun i . K fost, î n s ch imb , e x t r a o r d i n a r de g r e a l ă m u r i r e a şi p r e c i z a r e a m a r e l u i mi s t e r al Treimii, r econc i l i e r ea uni tă ţ i i lui D u m n e ­z e u c u ex i s ten ţa a t re i p e r s o a n e d iv ine dis t incte . S. Sc r ip ­t u r ă dă î n a c e a s t ă p r iv in ţ ă p r e a pu ţ ine detalii; ea af i rmă s imp lu că exis tă u n D u m n e z e u , că în D u m n e z e u s u n t t re i p e r s o a n e , Tată l , Fiul ş i s. Spiri t , c ă Fiul e n ă s c u t din Ta tă l , c ă ei s u n t u n a , c ă t oa t e câ t e s ' au făcut s ' au făcut p r in Fiul , c ă s. Spir i t p u r c e d e de la T a t ă l şi se t r imi te de Fiul . C u m p o a t e fi şi Fiul D u m n e z e u şi S. Spir i t D u m n e z e u şi Ta t ă l D u m n e z e u şi to tuş s ă ex is te n u m a i un D u m n e z e u ? H s t a a fost g r e a u a p r o b l e m ă c a r e a f r ămân ta t v e a c u r i d e - a r â n d u l obş t ea c reş t ină , p â n ă c â n d în u r m a u n o r lungi discuţ i i şi m a r i eforturi s ' au găsi t te rmini i potr ivi ţ i a e x p r i m a fără p u ­t in ţa nici u n u i e c h i v o c a d e v ă r u l dogmat i c .

Păr in ţ i i apos to l ic i (C lemente R o m a n u l , Ignaţ iu, P o l y c a r p ) af i rmă în scr isor i le lor a d e v ă r u l s. Tre imi , a ş a c u m se gă­se ş t e în Sc r ip tu ră , fără a s t ă r u i a s u p r a dificultăţilor p e c a r e le p r o d u c e or i le p o a t e p r o d u c e î n m i n t e a c red inc ioş i lo r şi fără a î n c e r c a s ă expl ice m a r e l e mis te r . Cel dintâi c a r e s'a opr i t a s u p r a lui, 1-a e x a m i n a t şi a î n c e r c a t o expl ica ţ ie a fost s. Iust in. î na in t e de toa t e s. Ius t in s tab i leş te preexistenta C u v â n t u l u i (sloyog = v e r b u m ) , î na in t ea t u t u r o r c rea tur i lo r . El n u e c r e a t u r ă (xtiojucc s a u no^iu) ci e născut din T a t ă l ; e fiul Ta t ă lu i şi deci e deosebi t de Tată l . E al tul («Vr^o?) decâ t Ta tă l , a l tu l c a număr n u ca î n ţ e l ege re şi vo in ţ ă (irsQog ton... «(utfyw Uyt», dyllă ov yvwftrj. Dial . c u m T r i p h o n e 56,11). Intr 'a l t loc foloseşte şi e x p r e s i a nepo t r iv i t ă dQid\u<p steqov tI ian, a d i c ă C u v â n t u l e d in p u n c t de v e d e r e n u m e r i c altceua (aliud) de ­câ t Ta tă l , c e e a c e a r admi t e expl ica ţ ia u n e i deoseb i r i î n t r e natura Ta t ă lu i şi a c e e a a C u v â n t u l u i . E x p r e s i a a r a t ă n u m a i dificultăţile, c u c a r e a v e a u de lup ta t în tâ i i teologi c reş t in i î n

Nr. 6 CULTURA CREŞTINA 345

vremi l e c â n d l ipsia î n c ă o t e rmino log ie exac tă . S. Iustin a î nce rca t s ă expl ice c u m e posibi l ca deş i Logos-ul e a l tă p e r s o a n ă decâ t Tată l , e altul (hs^og) d ecâ t Ta tă l , to tuş u n i ­ta tea lui D u m n e z e u r ă m â n e n e a l t e r a t ă . Expl ica ţ ia o d ă p r in ana log ia focului : u n foc se a p r i n d e de la alt foc fără ca a c e ­sta s ă se d iminueze s a u s ă se î m p a r t ă în doue , s a u d. p . c â n d eu p r o n u n ţ â n d u n c u v â n t c o m u n i c o ideie, ideia n 'a î nce ta t de-a exis ta în m i n t e a m e a p r in faptul că a fost co ­mun ica t ă . Ală tu r i de Ta tă l şi Fiul e s. Spiri t s a u în ţe lep­c iunea lui D u m n e z e u (-oifi.ee iov îreol) obiectul adora ţ iun i i noas t r e .

Cu ma i m u l t ă v i g o a r e şi c la r i ta te es te a c c e n t u a t ă ide ia unităţii în treime în Suplica pentru creştini ( t o ^ s / k * « > Î x^io-ticcvo'.•>>) s c r i s ă de s. A t h e n a g o r a s pe s e a m a î m p ă r a t u l u i Marc Aure l iu . D u m n e z e u Ta tă l şi D u m n e z e u Fiul şi D u m n e z e u Spiri tul sun t una. Fiul es te în Ta tă l şi Ta t ă l în Fiul p r in un i t a t ea şi p u t e r e a spi r i tu lui (mw/pn). A t h e n a g o r a s n u folo­seşte c u v â n t u l O I ' f f / A = e sen ţ ă , n a t u r ă ci c u v â n t u l m>sv/na = spirit. Ta t ă l şi Fiul a u deci a c e l a ş nvii<fm = spiri t , a d e c ă a c e e a ş e s e n ţ ă şi n a t u r ă . D u m n e z e u Ta tă l şi D u m n e z e u Fiul şi D u m n e z e u Spir i tul Sfânt, p r e c i z e a z ă în c o n t i n u a r e A t h e -n a g o r a s , sun t una, se d e o s e b e s c î n s ă d u p ă o rd ine , d u p ă r a n g (tV Tlj T«§«().

D a c ă scri i tori i citaţi p a r a a v e a , din felul c u m se ex­pr imă, concep ţ i a că Cuvântul a fost n ă s c u t nu din eternitate ci în v e d e r e a crea ţ iuni i , la C l emen te din A l e x a n d r i a ideia naş ter i i din e te rn i ta te es te e x p r i m a t ă ca tegor ic . C u v â n ­tul e fără î n c e p u t (nvayyog), f i indcă Ta tă l n u e Ta tă l de ­cât d a c ă a r e p e Fiul (S t romata VII, 2). Şi T a t ă l şi Fiul sunt D u m n e z e u (««'/'" « &s<k) p r e c u m D u m n e z e u e şi s. Spi ­rit. Cu Or igene s e face u n p a s cons ide rab i l î n p r e c i z a r e a te rmini lor şi noţ iuni lor . In concep ţ i a lui, D u m n e z e u es te în­ceputu l t u tu ro r luc rur i lo r (dgz'i ™ C ovrmi O e s te „intel-lec tual is , n a t u r a s implex, nihil o m n i n o in se ad junc t ion i s admi t t ens ut n e m a j u s a l iquid et in îe r ius in se h a b e r e c re -da tu r sed ut ex o m n i p a r t e [wvac et, u t i ta d i cam, Ivâg et m e n s et fons" (De pr incipi i s I, 1, 6). D u m n e z e u es te î n s ă şi Toiag = t r e i m e : Ta tă l , Fiul şi s. Spiri t . Fiul e n ă s c u t din e te rn i ta te din Tată l . Ta tă l şi Fiul s u n t u n a ( * C = u n u m ) , sun t consubstanţiali o^oovgioi, sun t î n s ă d o u e p e r s o a n e dis t incte (dvo ti) înoaruazi ziaciyfjaTcc). C u m v e d e m , n e a p r o p i e m cu paş i r epez i de formulele definitive a le conci l iu lui d in Nicea .

346 CULTURA CREŞTINA Nr. 6

In ce p r ive ş t e s. Spirit , El e D u m n e z e u şi Or igene se r e v o l t ă î m p o t r i v a a c e l o r a ca r i n u c u g e t ă c u m t r ebu ie d e s p r e divi­n i t a t ea Spir i tului . Şi în p r i v i n ţ a A c e s t u i a O r i g e n e se a p r o p i a de soluţ ia r ă m a s ă , în u r m a conci l iu lui al doilea, definit ivă. S. Spiri t n u e născut, n ă s c u t e n u m a i Fiul . S. Spiri t vine (purcede) de la Ta tă l pr in Fiul. In aces t fel de -a p u r c e d e v e d e m a r e l e A l e x a n d r i n s i n g u r a deoseb i r e în t r e cele t re i p e r s o a n e : Ta tă l e n e n ă s c u t (dyevniToz), Fiul e n ă s c u t din Ta tă l i a r s. Spiri t p u r c e d e dela T a t ă l p r in (#•««) Fiul.

Scri i tori i din Occ iden t , m a i pu ţ in specu la t iv i şi deci m a i pu ţ in încl inaţ i s p r e subt i le le expl ica ţ iun i filosofice decâ t cei din Orient , se m u l ţ u m e s c m a i mul t c u a f i rmarea s implă a a d e v ă r u l u i dogmat i c . S. I r e n e u o d e c l a r ă de la î n c e p u t c ă felul c u m s 'a n ă s c u t Fiul din Ta tă l nu-1 c u n o a ş t e n i m e ci n u m a i Ta tă l c a r e a n ă s c u t şi Fiul c a r e s 'a nă scu t . Or ice î n c e r c a r e de -a exemplif ica a c e s t m a r e mis t e r e z a d a r n i c ă . „ Inena r rab i l i s i t a q u e g e n e r a t i o e ius c u m sit, q u i c u n q u e n i tun-tu r g e n e r a t i o n e s et p ro l a t i ones e n a r r a r e , n o n sun t c o m p o t e s su i e a q u e i nena r r ab i l i a sun t e n a r r a r e p r o m i t t e n t e s " (Ad-v e r s u s h a e r e s e s II, 28, 6). D e - a c e e a el s e m u l ţ u m e ş t e s ă af i rme că exis tă u n s i n g u r D u m n e z e u în t rei p e r s o a n e : Ta ­tăl, Fiul şi s. Spiri t . Fiul e e t e rn ca şi Ta t ă l ( s e m p e r coex is -t e n s Fi l ius Patr i ) şi a r e a c e e a ş s u b s t a n ţ ă ca şi Ta t ă l ( Ibidem II, 30, 9). Ter tu l l i an a î n c e r c a t to tuş s ă expl ice mis te ru l ( A d v e r s u s P r a x e a m c. 5), expl ica ţ ie p u t e r n i c in î lu in ţa tă de a c e e a a scr i i tor i lor din Orient . Insă n u a c e a s t a , c a r e e u n s imp lu joc al imagina ţ ie i , i n t e r e s e a z ă , ci faptul că Ter tu l l ian , c a r e e c r e a t o r u l t e rminolog ie i teologiei la t ine , a găsi t şi p r i ­v i tor la s. T r e i m e formulele c a r e a u r ă m a s definit ive. „Et P a t e r D e u s et Fi l ius D e u s et Sp i r i tus S a n c t u s D e u s , et D e u s u n u s q u i s q u e " . „Tres a u t e m n o n s t ă tu sed g r a d u , n e c s u b -s tan t ia sed forma, n e c po te s t a t e sed spec ie , u n i u s a u t e m s u b s t a n t i a e et u n i u s s t a t u s et u n i u s po tes ta t i s" . Cele t re i n u s u n t unus ci unum. Doc t r i na lui Ter tu l l i an se r e d u c e dec i la formula s c u r t ă : T r i n i t a s u n i u s divini ta t is , Pa te r , Fi l ius et Sp i r i tu s S a n c t u s (De pudic i t ia c. 21) s a u şi m a i c o n c i s : tres personae una substantia. O b s e r v ă m c ă el a fost în tâ iu l c a r e a folosit t e r m e n u l Trinitas.

Al doi lea m a r e a d e v ă r , c a r e a t rebui t a p ă r a t l ă m u r i t şi expl ica t a fost divinitatea şi umanitatea lui Isus Hristos, u n i r e a n a t u r e i d iv ine şi a celei u m a n e în p e r s o a n a a d o u a a s. Tre imi , a d i c ă unirea hypostatică. Din t end in ţa de -a r e -

Nr. 6 CULTURA CREŞTINA 347

concil ia unitatea lui D u m n e z e u cu divinitatea lui Hr i s tos s ' au n ă s c u t în e p o c a de c a r e n e o c u p ă m t re i erezi i p r i n c i p a l e : a) doche t i smu l b) a d o p t i a n i s m u l c) m o n a r c h i s m u l p a t r i p a s -sionist. Cea dintâ i n e g a u m a n i t a t e a lui Isus , i a r a c e s t e d o u e din u r m ă d iv in i ta tea Lui.

Dochetismul a fost o conc luz ie a concepţ ie i gnos t i ce p r iv i toa rea la ma te r i e . D a c ă m a t e r i a e r e a în s ine , e c r e i a t ă de Demiurg-u l d u ş m a n al lui D u m n e z e u , a t unc i a c r e d e c ă D u m n e z e u Fiul s 'a î n t r u p a t cu a d e v ă r a t , î n s e a m n ă o p ro ­fanare . D u m n e z e u şi m a t e r i a sun t i reconci l iab i le ca b inele şi r ău l , a p a şi focul. P e n t r u a pu t ea s a l v a n e a m u l o m e n e s c de păca t , p e n t r u a p u t e a p r e d i c a d iv ine le a d e v ă r u r i e t e r n e a fost n e c e s a r ca Fiul s ă fie v ă z u t şi auzi t . D e - a c e e a a lua t u n co rp nu r ea l , ci u n u l aparent. De-aci şi n u m e l e erez ie i ( . W a l ' = a p ă r e a ) . O p e r a mân tu i r i i n u cons t ă în pa t ima şi m o a r t e a lui I sus ci în î nvă ţ ă tu r i l e Lui. Din concep ţ i a a c e a s t a u r m e a z ă ev iden t că Măr ia n ' a fost m a m a a d e v ă r a t ă a lu i D u m n e z e u şi că E u c h a r i s t i a n u e co rpu l şi s ânge l e lui Hr is tos . De uni i ca r i n e g a u u m a n i t a t e a r e a l ă a lu i I sus a m i n ­teşte şi s. Ioan în s c r i s o a r e a sa în tâ ia (4, 2—3). Rep rezen ­tan tu l p r inc ipa l al aces te i erezi i a fost î n s ă gnos t icu l Mar-cion a tâ t de ene rg i c c o m b ă t u t de Ter tu l l i an în c a r t e a Ad-versus Marcionem. — Doc t r ina adopţianismului e s t e e x p u s ă de Hippolyt (f c. 235) în o p e r a Philosophumena astfel: I sus es te om n ă s c u t din fecioară . R t ră i t ca toţi ceilalţi o amen i , a fost î n s ă m a i d rep t şi m a i cu frica lui D u m n e z e u decâ t toţi. La botez s 'a coborî t a s u p r a Lui, în formă de p o r u m b , Hr is tos , c a r e i-a dat pu te r i le n e c e s a r e (dwccuti;) mis iuni i sa le (7, 35). P r in c o m u n i c a r e a a s t a a puter i i d iv ine , el n u a deven i t D u m n e z e u ci u n fel de fiu adop t i v al lui D u m n e z e u . S. Epi -faniu (c. 310—403) s p u n e în c a r t e a sa UadQtov ( = cut ie c u doftorii) că adopt ioniş t i i îşi î n t e m e i a u doc t r ina , în t re al tele, p e cuv in t e l e a d r e s a t e de I sus farisei lor (Ioan 8, 40): „ a c u m cău ta ţ i s ă m ă uc ide ţ i pe mine omul, c a r e v ' a m gră i t v o u e a d e v ă r u l p e c a r e l ' am auzi t de la D u m n e z e u " , şi pe u r m ă ­to ru l text d in s c r i s o a r e a în tâ ia a s. P a v e l c ă t r e T imote iu (2, 5): „ p e n t r u c ă es te u n s ingu r D u m n e z e u şi u n mijlocitor în t re D u m n e z e u şi o a m e n i , omul I sus Hr i s tos" . A u t o r u l e r e ­ziei a fost u n a n u m e T h e o d a t din Bizanţ , c a r e în u r m ă a t r ecu t la R o m a r ă s p â n d i n d u - ş i şi ac i teori i le ajutat de-o se r ie de e levi . In R o m a , fiind exc luş i din c o m u n i t a t e a creş t in i lor de p a p a Vic tor (189—198,99), a u înfiinţat o comun i t a t e p ro -

348 CULTURA CREŞTINA Nr. 6

pr i e în f runte cu ep i scopu l Nata l i s . Mai t â rz iu teor ia a fost a d o p t a t ă cu u n e l e modif icări de P a u l din S a m o s a t a ep is ­c o p u l (dela 260 îna in te ) Ant iochie i . In concep ţ i a lui, Cu­v â n t u l şi s. Spiri t n u sun t p e r s o a n e dis t incte de Ta tă l ci pu te r i (dwafiug), a t r ibu te a le Ta tă lu i . I sus e o m n ă s c u t d in fec ioara Măr ia şi î n el s 'a să lăş lu i t insp i rându-1 Cuvântul, c u m a insp i ra t şi pe Moise şi p e profeţi. D e o s e b i r e a î n t r e ace i a şi Chr i s tos e n u m a i can t i t a t ivă , a d e c ă c o n s t ă în g r a d u l de insp i ra ţ ie , i a r n u esen ţ ia lă . I sus şi C u v â n t u l n u f o r m e a z ă o p e r s o a n ă , căc i a l tul e I sus şi a l tul e C u v â n t u l . — Tot î n Orient s 'a ivit şi a t re ia e rez ie , monarchismul patripassionist. A u t o r u l ei a fost u n a n u m e Moet din S m y r n a . E l evu l s ă u E p i g o n u s a dus-o la R o m a . Cei m a i c u n o s c u ţ i t eore t ic ian i şi r ă s p â n d i t o r i ai e rez ie i a u fost î n s ă P r a x e a s , c o n t r a c ă r u i a şi-a sc r i s Ter tu l l ian c a r t e a Aduersus Praxeam şi Sabe l l ius . De la a c e s t a e rez ia s 'a n u m i t şi sabellianism. Doc t r i na a c e a s t a c a r e v r e a s ă s a l v e z e u n i t a t e a lui D u m n e z e u şi d iv in i t a t ea lui Hr i s tos se r e d u c e , d u p ă c o n t e m p o r a n u l Ter tu l l ian , la u r ­m ă t o a r e l e : C u v â n t u l n u e decâ t o numire a Ta tă lu i . P r i n u r m a r e cel c a r e s 'a n ă s c u t d in Măr ia a fost Ta tă l , c a r e î n -t r u p â n d u - s e a deven i t p rop r iu l s ă u fiu, s a u c u m zice Ter tu ­l l ian : ipse se sibi filium fecit. Dec i ta tă l a păt imit şi mur i t (de-aci pa t r i pa s s ion i sm) .

Ca şi î n v ă ţ ă t u r i l e g reş i t e p r i v i t o a r e la s. T r e i m e şi la relaţ i i le p e r s o a n e l o r d iv ine , şi a c e s t e a p r iv i t oa re la I sus Hr i s to s D u m n e z e u - O m u l , a u da t u n p u t e r n i c i m p u l s e v o l u ­ţiei dogmat i ce , d e t e r m i n â n d a d â n c i r e a şi e x a m i n a r e a a t e n t ă a a d e v ă r u l u i r e v e l a t şi exp l i c a r ea lui s u b toa t e a spec t e l e , p e c a r e le p u t e a înfăţ işa . Astfel s. Igna ţ iu î n sc r i sor i le s a l e c ă t r e b iser ic i le d in S m y r n a şi T ra l l e s a c c e n t u i a z ă c u d e o ­seb i tă t ă r i e î m p o t r i v a doc t r ine i dochet i s te , că I sus Hr i s tos a fost î n t r ' a d e v ă r om, o m comple t (rîluo^ uvO-unog) c u t r u p şi suflet c a şi noi , c ă î n t r ' a d e v ă r s 'a n ă s c u t , a a v u t t r u p r e a l o m e n e s c fi indcă altfel n u a r fi pu tu t pă t imi şi m u r i ş i , deci , nu a r îi pu tu t d a Ta tă lu i sat isfacţ ie p e n t r u p ă c a t e l e n o a s t r e . A s u p r a felului c u m s 'a un i t î n Hr i s to s n a t u r a d iv ină cu cea u m a n ă s. Ignaţ iu n u s t ă r u i e şi nici n u î n c e a r c ă să-o expl ice . In s c h i m b a c c e n t u i a z ă , tot c o n t r a doche t i smulu i , c ă o p e r a r e d e m p ţ i u n i i c o n s t ă în jertfa Mântu i to ru lu i pe l e m n u l cruci i , d e - a c e e a sc r ie c red inc ioş i lo r d in E p h e s că s u n t r e n ă s c u ţ i p r in s â n g e l e lui Hr i s tos c a r e s 'a da t jertfă lui D u m n e z e u p e n t r u noi {nqoacpoqâ xul &vaia), A c e l a ş l u c r u îl s p u n e şi

Nr. 6 CULTURA CREŞTINĂ 349

C lemen te R o m a n u l în s c r i s o a r e a c ă t r e C o r i n t e n i : „din iub i re fată de noi , pot r iv i t voinţ i i d iv ine , Hr i s tos ş i -a da t s â n g e l e p e n t r u noi , c a r n e a s a p e n t r u c a r n e a n o a s t r ă şi sufletul său pentru sufletul nosttu. A c c e n t u a r e a sufletului e deoseb i t d e impor t an tă , f i indcă e r a u ca r i c r e d e a u — c h i a r şi m a i t â r z iu — că î n Hr i s tos sufletul a fost în locui t de C u v â n t , a a v u t dec i n u m a i t r u p o m e n e s c fără s ă a ibă şi sufletul o m e n e s c . în t ru­p a r e a es te p e l a r g exp l i ca tă şi doved i t ă de s. Ius t in şi o d o v e d e ş t e m a i a l e s c u sufer in ţe le lui H r i s t o s : a v ă r s a t l a -c r ă m i de s â n g e , i a r p e c r u c e ch inu r i l e a u fost a t â t d e c u m ­plite î n c â t a exc l ama t : „ d a c ă es te c u pu t in ţă s ă t r e a c ă de la mine p a h a r u l a c e s t a " . A suferi t foame ca şi noi , frig c a şi noi, d u r e r i ca şi noi . D e u n s i n g u r l u c r u a fost scut i t t r u p u l lui H r i s t o s : de ispi te . S. Iust in sc r ie s en t en ţ io s că I sus Hr i ­s tos e r a Corp , C u v â n t şi suflet {piofxu xai ).6yog xaî cov/n) a d i c ă D u m n e z e u şi om. A s u p r a feliului uni r i i divinităţ i i c u u m a ­ni ta tea nici el n u s t ă ru ie . S t ă ru i e î n s ă p e l a r g a s u p r a oper i i r ă s c u m p ă r ă r i i , c a r e c o n s t ă î n pa t imi le şi m o a r t e a p e c r u c e . A c e a s t ă m o a r t e o n u m e ş t e misterul mântuirii. P r in ea Hr i s tos i-a r ă s c u m p ă r a t p e o a m e n i p r in s â n g e l e s ă u şi p r in mis ­teru l cruci i .

D u p ă I r e n e u î n t r u p a r e a a fost n e c e s a r ă . E r a n e c e s a r , s p u n e el, c ă a c e l a c a r e v o i a s ă u c i d ă p ă c a t u l şi s ă r ă s c u m ­p e r e pe o m de la m o a r t e , să se facă î n s u ş om. D a c ă a r fi lua t alt c o r p n u u n u l o m e n e s c , n u l-ar fi pu tu t î m p ă c a p e o m cu D u m n e z e u . S a l v a r e a n o a s t r ă s 'a făcut p r in m o a r t e a pe l emnu l cruci i . P r in l e m n (ad ică p r in p o m u l ştinţii b ine lu i şi r ău lu i din P a r a d i s ) a in t ra t p ă c a t u l în l u m e şi tot p r in l e m n ( lemnul cruci i ) a ven i t şi m â n t u i r e a z ice s. I r e n e u ( A v e r s u s h a e r e s e s V, 16, 3). In t r ' un loc din s c r i e r e a s a c o n t r a eret ic i lor (III, 16, 6) a u t o r u l a r e o e x p r e s i e fericită, c a r e r e d ă exac t ideia unirii hypostatice şi p e c a r e o r e p r o d u c e m t ex tua l : Unus et idem est Christus lesus Filius Dei, qui per passionem reconciliavit nos Deo et resurexit a mortuis, qui est in dextera Patiis el perfectus in omnibus". Uneor i foloseşte c u v â n t u l com-mixtio a uman i t ă ţ i i şi divini tăţ i i î n I sus Hr i s tos , apo i com-munio Dei et hominis. Mai n o r o c o s a fost în f ixarea formulei ep i scopu l Melito din S a r d e s . In c a r t e a s a despre întruparea lui Hristos (riegl oaoxwQeog xQiatov) s c r i s ă c o n t r a lui Marc ion s p u n e : Dumnezeu şi tot odată om deplin, într'o persoană ne-a făcut cunoscute amândouă naturile sale (ovoias). Ace l ea ş i e x p r e -s iuni şi fo rmule le foloseşte şi Or igene , c a r e d is t inge î n te r -

350 CULTURA CREŞTINĂ Nr. 6

m e n i c lar i d o u ă n a t u r i î n H r i s t o s : natura deitatis şi natura humana. A c e s t e d o u ă n a t u r i s u n t un i t e î n t r ' o s i n g u r ă p e r ­s o a n ă . „ C u v â n t u l lui D u m n e z e u d u p ă î n t r u p a r e a deven i t una ("v) cu sufletul şi co rpu l lui I sus Hr i s tos (Con t ra Cel -s u m II, 9). Un i r ea a c e a s t a Or igene o c o m p a r ă c u fierul î n ­roş i t î n foc, î n c a r e s u n t con top i t e fierul şi focul.

Mare le christolog al ant ichi tă ţ i i c reş t ine r ă m â n e fără în ­do ia lă Ter tu l l i an . In mul te le sa le ope re , d a r m a i a l e s în Adversus Marcionem şi î n De carne Christi Ter tu l l i an a l ă m u r i t p r inc ipa le l e p r o b l e m e î n l e g ă t u r ă c u mis t e ru l lui Hr i s to s -D u m n e z e u - O m u l . Real i ta tea co rpu lu i o m e n e s c al lui Hr i s tos e a r ă t a t ă în t e r m e n i d e - u n r ea l i sm c a r e p e n t r u u r e c h i l e sen­sibile e d e - a d r e p t u l s u p ă r ă t o r (d. p . de c a r n e Chr is t i c. 4). Nu n u m a i c o r p u l a fost o m e n e s c ci şi sufletul, căc i d a c ă a r fi a v u t alt suflet, deosebi t de al nos t ru , a t unc i l -ar fi r ă s ­c u m p ă r a t p e ace la , n u p e al n o s t r u şi, deci , p e noi nici n u n e - a r i n t e r e s a (nihil a d n o s qu i a n o n n o s t r a m — a n i m a m — l iberavi t . Ib idem c. 10). Un i rea na tu r i i d iv ine şi a celei u m a n e într'o persoană, a d i c ă u n i r e a h y p o s t a t i c ă es te e x p r i m a t ă în t e r m e n i r ă m a ş i definitivi î n teologia c r e ş t i n ă : videmus in una peisona deum et hominem. Et a d e o s a l v a es t u t r i u s q u e p r o p r i e -t a s s u b s t a n t i a e ( = na tura! ) u t et sp i r i tus r e s s u a s eger i t et c a r o p a s s i o n e s s u a s functa sit ( a d v e r s u s P r a x e a m c. 27).

C u m v e d e m de la s. Igna ţ iu şi C l e m e n t e R o m a n u l , a d i c ă î n c u r s de d o u ă su te de an i , l ă m u r i r e a mar i l o r mis ter i i a le Tre imi i şi î n t r u p ă r i i lui Hr i s tos a rea l i za t p r o g r e s e i m e n s e . Cu toa te a c e s t e a ele n u au pu tu t î m p i e d e c a f r ământă r i l e şi r ă tăc i r i l e d in v e a c u l a l p a t r u l e a , c a r e a u sgudu i t a tâ t d e a d â n c l iniş tea Biserici i ch i a r î n v r e m i l e c â n d îşi d o b â n ­dise c o m p l e c t a l iber ta te de r ă s p â n d i r e şi a c ţ i une .

Z. PÂCLIŞANU

UNIREA CU ROMA ŞI EMANCIPAREA ROMÂNILOR DIN ARDEAL ŞI BANAT DE

SUB IERARHIA SÂRBEASCĂ

In privinţa planului muscâlesc cu teritoriile din Dacia Traiană, iată ce citim la Iorga, Istoria Românilor din Ardeal şi Ungaria, voi. I Bucureşti 1915, pp. 403 urm:

„E netăgăduit — şi poate că actele vor ieşi cândva la iveală — că era şi un plan politic în această propagandă a „naţionalului" ortodox purtată de sârbi, şi legături se pot bănui din spre partea Rusiei. Trăia atunci în statele austriace un om ciudat, fiul cel mai mai mare al lui Ştefan-Vodă Cantacuzino, Radu, sau cum îşi zice el, Rudolf. Fire exaltată, dar nu onestă în iluziile sale"... şi dl Iorga, dupăce arată câte titluri şi-a luat şi pe unde a umblat acest prinţ, continuă:

„Cantacuzinul era un conspirator mai serios decât titlurile sale... Nefăcut general la suirea pe tron a Măriei Tereza, el călă­tori la Petersburg, unde fratele său Constantin, un om simplu, era căsătorit cu o principeasă Şeremeter. Aici s'a pus ceva la cale, căci întors în Austria, Radu trecu la Dresda în 1741 oferindu-se duş­manului Habsburgilor, Frederic de Prusia. Refuzat, el petrecu un timp prin Veneţia, apoi se întoarse în Saxonia, pentrucă la 1744 să propuie pretendentului bavares la tronul imperial, Carol al VH-lea, o mare lăscoală a ortodocşilor din Monarhia austriacă: «Greci, Munteni, Moldoveni, Slavoni, Dalmaţieni, Albanezi". Şi el spunea răspicat, In acest memoriu, anterior primăverii anului 1744, că „sunt mulţi nemulţumiţi printre naţiile slavonă (sârbească) şi românească în Transilvania, şi naţiile rusească şi croată, adecă: Cei de ritul grecesc, cari nu pot să aibă niciodată bună înţelegere cu Ungurii, din timpul lui Râkoczy, ca unii cari au slujit pe îm­păratul Leopold contra Ungurilor, şi de oarece azi Ungaria a căpătat dominaţia, supt pretextul religiei face multe şicane naţiei ilirice, aşa încât supt acelaş pretext al deosebirii religioase, prinţul ar putea să facă o lovitură (jouer son tour)", mai ales că „în Ungaria s'ar uni calvinii îndată cu Ilirii". E destul de limpede, şi tulbură­rile din Ardeal intră vădit în acest program.

„Dar ştim şi mai mult. Din Rusia, Radu atrăsese pe Constan-

352 CULTURA CREŞTINA Nr. 6

tin, fratele său, ofiţerul împărătesei Ana. Ni amintim că la Cruşedol se oferea Românilor din Schei, de Vlădica Nicanor, vin vechiu din cupa „despotului sârbesc". Ei bine, actele procesului ce se făcu de austrieci — în lipsa lui Radu — acestuialalt Cantacuzin, care fu închis mulţi ani de zile, mai până la moarte, în fortăreaţa din Graz, împreună cu Mălăescu, vorbesc de legăturile lui cu Paşa din Belgrad, cu un „ieromonah" misterios, cu un boier din Arpaşul Făgăraşului şi cu Patriarhul sârbesc el însuşi. Şi ştim că aceste legături cu Belgradul erau vechi, că amândoi fraţii avuseră prie-tinie strânsă cu Mitropolitul Moise, înaintaşul lui Vichentie şi că se stabiliseră anume raporturi şi cu foarte respectatul Patriarh de Ierusalim, Hrisant. Şi Mălăescu apare şi ca secretariu al Mitropo­litului sârbesc, având, încă din 1718, strânse legături şi cu Muscalii şi cu Ardelenii".

„In numele ortodoxiei, al „naţionalului iliric de rit grecesc" şi al Ierusalismului spre care predindea că se duc, apăru la 1744 pela Dobra şi Orăştie, apoi şi la Sălişte... un călugăr Visarion zis Sărai"...

Iată, cum au intrat în planurile expansiunei muscăleşti spre Dacia, revoluţiile împotriva Unirei Românilor din Ardeal, în sec. XVIII. Iată că ceeace cu o sută de ani mai târziu, marele luptător naţionalist vede verificându-se cu privire la Banat, era conceput pentru întreg teritoriul locuit de Români!

Dar ce s'a ales de Banat? O să vedem mai la vale, cum a fost salvat Românismul din Banat prin despărţirea de ierarhia sâr­bească, graţie tendinţei de unire cu Roma. Dar că ce s'ar fi ales de Banat, dacă nu s'ar fi făcut Unirea, ni-o putem închipui din ravagiile ce le face biserica sârbească şi azi, între Români, în Ro­mânia mare. Sunt extrem de interesante constatările publicate în revista antirevizionistă „Piatră de hotar" dela Arad, în nr. din 15 Ian. 1936 pp. 69—73. Reproducem următoarele:

>La un zece Maiu, zi cu mândru soare, m'am oprit in Liubcova, o comună din Clisura Dunării, aparţinătoare judeţului Caras. N'am văzut nici un steag, nici pe edificiul Primăriei, nici pe al şcoalei, nicăiri. Cum priveam nedumerit, cu prietinii mei (uitasem să spun că nu eram singur), se apropie de noi un ţăran voinic. Ne dete bineţe în româneşte. Am aflat imediat că e primarul comunei şi în această calitate credea că eu sunt prefectul, iar prietinii mei secretari gene­rali sau consilieri. Ştia şi nu ştia de zece Mai; nu avea ordin; se juruia însă că e Român, cu tot numele său sârbesc; moşii şi strămoşii săi au fost Români. Grupul nostru atrage cercuri tot mai largi de ţărani. Deodată rămânem surprinşi, că primarul, cu toată stăruinţa noastră de a continua vorba începută, bate câmpii, ba la un moment dat, se declară de Sârb get-beget. încercând a-i reaminti prima sa mărturisire, dinainte cu câteva minute, mă loveşte cu cotul, ca în urmă, la o parte, să-mi spună, cu lacrimi în ochi, că deşi e Român — e nevoit a se de-

Ut. 6 CULTURA CREŞTINA 353

clara Sârb în faţa obştei, căci altfel popa sârbesc nu mai intră cu >vodiţa« (căl-dăruşa) în casa lui, îi refuză eventualele boteze şi cununii, ba chiar si cumine­carea şi înmormântarea. Românii n'au aici nici biserică nici preotul lor, fiind încă sub ierarhia bisericii sârbeşti')...

>Am aflat, că Liubcova a fost odinioară românească, dar aproape un veac') de israrhie sârbească în cele bisericeşti, faptul că această comună fusese sediul companiei de grăniceri sârbi, lipsa unei şcoli româneşti până la 1919*), dar mai ales împrejurarea că despărţirea ierarhică ii lăsase pe Românii de aici fără o bi­serică proprie, au contribuit la sftrbizarea numelor lor şi la o slăbire, tn mare măsură, a conştiinţei lor de Români. Mi-s'a spus, că prin 1898 se Jucau încă două hore naţionale, una românească sus, în faţa bisericii (semn că Românii erau încă în majoritate) şi alta sârbească, in partea de jos a satului. O mişcare de redeş­teptare a reuşit de curând să concretizeze într'o cerere a peste 350 capete de familie pentru crearea unei parohii ort. române.

»Cu mici variante şi cu deosebiri de intensitate, acelaş film s'a depănat înaintea ochilor noştri — vrea să zică: acelaş lucru l-au văzut — în aproape toate comunele din Clisurăc.

Şi mai înşirând vre-o zece comune din care a luat dovezi despre felul cum s'au sârbizat în ele Românii, autorul încheie:

>Un şir întreg de sate, în Clisura Dunării româneşti, cândva in întregime sau în parte româneşti, rămânând prin forţa împrejurărilor şi nevolnicia noastră, sub ierarhia bisericii sârbeşti, s'au sârbizat sau sunt pe cale de a se sârbiza. In cele dintâi s'a păstrat doar amintirea strămoşilor cari vorbeau româneşte sau numele de familii româneşti, — în cele din urmă, chiar dacă se mai vorbeşte româneşte în familie, există o prea slabă conştiinţă naţională. Adânc religios, Românul de aici preferă să fie considerat sârb in România mare, decât să fie excomunicat din unica biserică a satului, ortodoxă-sârbă*.

Desigur nici cu ortodoxia rusească din Basarabia nu stăm mai bine.

4. Emanciparea Românilor de sub ierarhia sârbească. Concursul dat de biserica unită.

Cum în Biserica unită a Românilor — despre care cu atâta rău­tate se spune că se înfrăţise cu cea maghiară, şi de fapt, canoni-ceşte era supusă mitropolitului latin dela Strigon — nu se vedeau asemenea lucruri: episcopii erau români, clerul român, şcoalele româneşti ce au făcut să răsară lumina pentru neamul în t reg ; toate acestea au trezit şi la fraţii ortodocşi dorinţa de a avea ierarhie naţională.

') Cum de nu s'au îngrijit fraţii ortodocşi, ca In aceste părţi să facă, tndată după unirea neamului, biserici româneşti, nu prin ţinuturile curat unite, ca Săt-marul, Maramurăşulf...

') Ce un veac? Două veacuri şi jumătate. Aproape un veac e numai de-când ar fi trebuit să iasă de sub ierarhia sârbească.

*) Va să zică din 1919 au şcoală românească. Cum de nu se trimit acolo invăţStori din Regatul vechiu, cari fac »românism* prin comunele române unite?

3

CULTURA CREŞTINA Nr. 6

Lupta de emancipare de sub Sârbi prezintă două aspecte: întâiu acela de a se avea pentru poporul românesc episcopi de neamul nostru, apoi acela al organizării ierarhice cu mitropolie proprie. La ambele şi-a avut partea sa de merit Biserica română unită.

a) Lupta pentru episcopi naţionali la Sibiu şi la Arad. Rolul episcopului S. Vulcanu.

In primele decenii ale sec. XVIII se ivesc zorile biruinţei na­ţionale în biserica ortodoxă română de dincoace de Carpaţi: două din scaunele episcopeşti ale lor primesc titulari români; se deschid şcoalele de dascăli şi preoţi la Sibiu şi Arad şi ia avânt întreaga evoluţie spre bine a lucrurilor. In acest timp, în anii 1806—1839, episcop unit la Oradea e marele îndrumător, apostol al românis­mului şi ocrotitor al culturii româneşti, pentru care atâta a jertfit: Samuil Vulcanu. Concursului dat de el, graţie legăturilor ce le avea cu cercurile înalte, este a se mulţumi, în bună parte, isbânda dela Sibiu, dar mai ales cea dela Arad, cum urmează să se vadă din ce vom expune. Lucrul acesta, recunoscut în parte şi de scrii­torii ortodocşi mai obiectivi, şi durere, învăluit în bănuieli şi acuze nedemne de către alţii întunecaţi de patima confesionalismului, a fost pe deplin lămurit, în bază de acte autentice, de către regre­tatul prepozit dela Oradea Iacob Radu, în volumul „Samuil Vulcan episcopul român-unit al Orăzii mari (1806 -1839) şi Biserica orto­doxă română", Oradea 1925 pp. 104, din cari pp. 40—104 conţinând cu titlul „anexe", în număr de 34, scrisori originale acum prima dată scoase la lumină. Cu ajutorul acestora vom constata următoarele:

1) După moartea episcopului sârb Adamovici, întâmplată la 1796, scaunul dela Sibiu a stat vacant patrusprezece ani. In acest timp nu mai puţin de 12 inşi şi-au trimis cererile la Viena să fie numiţi ep iscopi l ) . La 1809 s'a recunoscut ortodocşilor ardeleni dreptul de a-şi alege episcop, propunând trei candidaţi. La sinodul electoral din Turda ţinut la 19 Sept. 1810, au fost aleşi trei can­didaţi: Nicolae Huţovici, Vasile Moga şi Nestor Ioanovici. Acesta din urmă sprijinit de patriarhul dela Carlovăţ, care voia cu orice preţ să-şi menţie influenţa asupra ardelenilor. La 20 Oct. 1810 episcopul Vulcan scrie împăratului propunând numirea lui Moga, dupăce de Huţovici nu putea fi vorba căci avea puţină carte şi nu vorbea decât româneşte, iar despre Ioanovici arătând cu exemple concrete ce intolerant este.

') /. LUPAŞ: 12 peţitori ai episcopiei transilvane vacante dela 1796- 1810 Braşov, 1916

Mr. 6 CULTURA CREŞTINĂ 355

A fost întărit ca episcop Vasile Moga, care în toată vieaţa i-a purtat recunoştinţă lui Vulcan, cum se vede din scrisorile ce-i trimitea din când în când, cerându-i sfatul şi ajutorul în anumite chestiuni. Din aceste scrisori reiese că Moga era conştient de im­putările ce până azi i-le fac cercurile or todoxe ' ) , că el ar fi fost slab episcop, care avea prea multă considerare pentru biserica unită. împotriva acestor duşmani aşteaptă el totdeauna părinteasca povăţuire a aceluia care îi era mai mult decât părinte şi fără a cărui patrociniu nici când — zice el — nu ar fi ajuns la treapta arhieriei. „Dar şi aceasta pricep — îi scrie Moga lui Vulcan — că nu atât mie ai vrut a prii cât neamului nostru, a cărui fericire adânc la inimă îţi stă, sânt învins (adecă: convins), de unde şi cunosc aşa numai a-ţi putea fi eu mulţămitor, când aş răspunde acelui cuget sfânt şi aşteptării ce-i fi dat înălţatului nostru împă­rat de mine" 2).

In o altă scrisoare arată Moga că toate mizeriile, ce i-se fac, vin dela Saşi, pentru motivele ce le arată. Interesant, că atât pe timpul sedisvacanţei, cât şi sub Moga, notarul consistorului dela Sibiu era un unit: Aron Budai, om iscusit, în aceeaş vreme con-cipist la tesaurariat 3).

îndată ce Moga şi-a ocupat scaunul, la 1811 s'a deschis semi­narul ortodox din Sibiu cu un curs de 6 luni pentru viitorii preoţi şi de 6 săptămâni pentru viitorii învăţători. „El şi-a dat silinţa să facă tot ce era în putinţă pentru înaintarea bisericii, a preoţilor şi a poporului" spune păr. Lupaş 4 ) . A făcut rânduială, ca patru clerici ortodocşi din Ardeal să meargă la Viena să înveţe Teologia, ca apoi să fie profesori la seminar, lucru ce, spre marele regret al adevăratei ortodoxii, s'a schimbat mai târziu în aşa fel, că dela Sibiu nu s'au mai trimis teologi la catolici să înveţe, ci la pro­testanţi, de unde s'au întors saturaţi de ideile protestante-raţiona-liste ale sec. XIX.

2. La Arad apostolii naţionalismului: Pavel Iorgovici, Const. Diaconovici-Loga, Dimitrie Ţichindeal şi Moise Nicoară au reuşit în 1812 să obţie o şcoală normală ort. care la 1821 s'a complectat cu seminar teologic. Tot ei au început mişcarea pentru obţinerea unui episcop român pe scaunul de acolo. In această chestiune s'a dus o luptă de 15 ani 5) — luptă în care Sârbii se numiau pe sine

') PUŞCARW, o. c. p. 20. ') RADU, o. c p. 34. 3) LUPAŞ, Ist b s pp. 131 şi 153 4) O. c. p. 153. ') ŞTEFAN POP: Frământări româneşti tn jurul scaunului episcopesc ort.

dela Arad Arad 1929, p. 6.

356 CULTURA CREŞTINA Nr. 6

oţelul iar pe Români cremenea — iar succesul a fost mai mult de importanţă principiară căci Nestor Ioanovici, numit la 1829, încă nu s'a atins de privilegiile limbei sârbeşti, abia succesorul acestuia, Gherasim Raţiu (1835—50) a introdus limba română în locul celei sârbeşti.

In lupta aceasta pentru dobândirea dreptului la episcop naţional la Arad, episcopul Vulcanu a avut un rol covârşitor. Bieţii Români arădani nu aveau nici parale, nici legături, poate nici pri­ceperea necesară pentru toate circumstanţele, ca să ducă lupta. De aceea chiar la începutul ei s'au adresat lui Vulcan. Acesta la 10 Iunie 1814, încă înainte de a se deschide sedisvacanţa, trimite împăra­tului o jalbă a arădanilor, făcută tot de el, prin care se arată ne­dreptăţile ierarhiei sârbeşti faţă de Români. După moartea episco­pului Avacumovici, la 1815 pleacă la Viena o delegaţie a arăda­nilor, sub conducerea lui Moise Nicoară... Acesta îi scrie lui Vulcan mai multe scrisori de pe drum şi dela Viena, unde a rămas să lucreze mai mult timp, informându-1, cerându-i sfatul, intervenţii şi parale.

Prima scrisoare e trimisă la plecare dela Arad. Din aceasta vedem, că Vulcan le-a pus la dispoziţie înainte o sumă de bani. NRoară mulţumindu-i, insistă asupra nevoei de bani spunând că totul atârnă de „induracione sii mare binevoliinza" lui Vulcan.

A doua scrisoare, din Giula, mulţumeşte pentru banii trimişi ca răspuns Ia prima şi-i face diferite comunicări, cerând să-i scrie la Buda Ia Petru Maior, înainte de plecare din Giula, mai trimite şi a treia scrisojre, mulţumindu-i lui Vulcan pentru petiţia ce le-a făcut şi comunicându-i cine sunt candidaţii, intre aceştia îl pomeneşte pe Nestor Ioanovici ca sprijinit de patriarhul numai din cauza că, deşi Român din Transilvania, a crescut între Sârbi. încheie cerând iarăş bani.

A patra scrisoare e trimisă din Buda, relatându-i că au fost primiţi de palatinul ţării, îi arată cât au cheltuit pânâ aici (700 fl., cam mult din cauza că unul din delegaţi, directorul Puspokl, se cam obicinuia,cu tihneala unei coconite*, de aceea nici nu-1 mai duc cu ei).

Sosind la Viena Nicoară, ii scrie numai decât lui Vulcan, arătâudu-i cum, denunţaţi înainte de către Sârbi, ca oameni periculoşi, au fost duşi la poliţie să se legitimeze. 11 cere o petiţie şi ii comunică ştiri cu privire la Dicţionarul din Buda care atunci era in lucrare. Ii comunică şi aceea că mitropolitul dela Iaşi a oprit Istoria lui Petru Maior din cauza că în ea sunt citaţii latineşti. -Peste 6 zile ii scrie altă scrisoare, peste trei zile alta, făcându-i diferite comu­nicări. In aceasta din urmă spune că nunţiul Albanl i-a promis toate cele posi­bile. In scrisorile următoare (in total avem 19 scrisori ale lui Moise Nicoară către Vulcanu) li comunică toate peripeţiile prin cari a trecut, toate temerile şi planurile sale de acţiune, cerându-I să-I împrumute sau să-i dea o poliţă, având nevoie de cel puţin 200 galbini, ca să astupe gurile tuturor. împăratul era la Milano; Nicoară avea ideea că negreşit trebue să meargă la el acolo pentru a paraliza acţiunea Sârbilor, până e ferul cald. Dar nu a fost nevoe să meargă peotrucă s'a dat dreptul de a ţine sinod electoral, cu condiţia să se candideze

Nr. 6 CULTURA CREŞTINA 357

un Român. In cele din urmă şi Nicoară acoardă mai mare încredere lui „Făgă-răşanu" cum 11 numeşte el pe Ioanovici, pentrucă oricum, e Român, nu se poate presupune ca sângele să se prefacă In apă, şi apoi: .şi cel mai rău Român e mai bun pentru Români, decât cel mai bun Sârb".

La una din scrisorile lui Nicoară e anexată copia unei scrisori mai lungi primite dela prietenii săi din Arad. Aceştia 11 informează asupra uneltirilor ce se fac de către Sârbi in favoarea candidatului Brancovici, Cel mai periculos agent al acestuia este protopopul Aradului Alexici, care intr'o adunare ţinută la Mică-'aca a spus că dacă vor primi episcop român, toţi se vor face uniţi şi că spre acest scop vicarul Zarandului Ioan Popovici ar fi primit dela Vulcan 6000 Ho­reai. Cu asemenea argumente şi minciuni umblă protopopul terorizând pe oameni să Iscălească in favoarea candidatului sârb.

Cel puţin la unele din scrisorile lui Nicoară va fi răspuns şi Vulcan. Nicoară recunoaşte primirea câtorva în răspunsurile lui, iar la Academia Română sunt trei scrisori ale lui Vulcan către Nicoară. Afară de acestea, din conceptele ce se găsesc la arhiva episcopiei de Oradea — toate studiate de ilustrul istoric Radu în o. c. — se vede câte intervenţii a făcut Vulcan direct la Viena folosindu-se de legăturile şi de marea lui trecere pela cercurile înalte, ca eparhia văduvită a Aradului să primească episcop român

Prin aceste intervenţii ale lui şi-a atras apoi Vulcanu ura episcopilor sârbi şi a contelui Rhădey, corniţele suprem al Bihariei, care — cum se plânge Vulcan într'o scrisoare adresată episcopului Bob la 1817 — până la 1815 (când s'a ivit chestiunea cu episcopia Aradului) îi căuta prietinia iar de atunci încoace, dupăce în acel an a vizitat diecezele şi mănăstirile sârbeşti din Banat fiind şi împrumutat cu bani din fondul naţional al Sârbilor, acest conte calvinian a devenit duşman neîmpăcat al Unirei, căutând a se răsbuna pe Vulcanu, prin o anchetă ce s'a terminat cu totala rea­bilitare a celor bănuiţi, spre marea satisfacţia episcopului.

Toate acestea nu l-au durut pe Vulcan aşa cum ar fi să-1 doară azi şi ne doare pe noi, nerecunoştinţa cu care — în opoziţie cu Nicoară şi cu ortodocşii de atunci — unele persoane mult-puţin oficiale ale ortodoxiei române îi tratează mărinimia dovedită prin atâtea intervenţii şi prin jertfe băneşti considerabile. El este acuzat, că tot ce a făcut, a făcut cu gândul — împărtăşit şi de împă­ratul — că prin sprijinul ce 1-a dat deschiderii şcoalei normale dela Arad şi numirei unui episcop român, să poată trage la unire pe românii ortodocşi. Este nedemnă această acuză sau bănuială măcar, izvorîtă exclusiv din orbia confesională, şi nu merită să fie combătută în mod serios. Să ni-se arete un singur moment care ar dovedi că Vulcan a căutat să sconteze în acel sens binefacerile

*) O. c. pp. 22 - 2 3 .

358 CULTURA CREŞTINA Nr. 6

sale: luat-a el cuiva promisiuni în acel sens? Pretins-a la urmă cuiva să se facă unit ca revanşe? Dar avea el nevoie de asemenea încercări? Dacă era la mintea lui unirea forţată, au nu o făcea mai întâi la cele 72 sate de iobagi de pe domeniul său episcopesc, alungându-le preoţii şi închizându-le bisericile?! Sau punea condiţia că la şcoalele deschise de el la Beiuş nu se primesc decât tineri catolici! Memoria lui Vulcan, a acestui mare ocrotitor al tuturor mişcărilor naţionale şi culturale de pe vremea sa, străluceşte cu mult mai sus decât ca să poată fi atinsă de asemenea bănuieli nedemne. Că el a fost un bun catolic şi un sincer propovăduitor al Unirei, este netăgăduit, dar de aci până la prietenie aparentă şi făţărie este o mare distanţă. Şi dacă el voia că toţi românii ortodocşi să se unească, ce rău le dorea prin aceasta? Le dorea salvarea dela desnaţionalizarea sigură, pe care înşişi ortodocşii o recunosc şi de care pe altă cale nu puteau scăpa decât făcându-se uniţi sau naţionalizându-şi biserica. Vulcanu i-a ajutat în direcţia aceasta a doua, ştiind că prin naţionalizare — desigur — ajung mai aproape şi de fraţii lor uniţi, cum de fapt Ţichindeal era şi dovedit încâtva de aderent al catolicismului ')• Dacă era răutăcios, le punea toate piedecile în această cale, îi lăsa cât mai mult expuşi sârbizărei: aceasta avea să-i aducă mai sigur în braţele Unirei, cum a adus pe o parte din Românii din Banat (a se vedea mai la vale).

b) Despărţirea ierarhică între Români şi Sârbi. Precedentul cu Mitropolia unită. Unirea din Banat un argument puternic

pentru cedarea Românilor de către Sârbi.

La adunarea naţională ţinută la Blaj în 1848, şedinţa 2-a din 4/16 Maiu s'a hotărît sub p. 2.

„Naţiunea română pretinde ca Biserica rămână, fără distinctiune de con­fesiune, să fie şi să rămână liberă, independentă dela oricare aitâ biserică, egală in drepturi şi foloase cu celealalte biserici ale Transilvaniei. Ea cere restabilirea mitropoliei române şi a sinodului general anual după vechiul drept..." etc.

Dupăce, cum am arătat mai sus, episcopia unită a Făgăra­şului se considera continuatoarea vechei organizaţii de Alba Iulia, la anul 1850 s'a hotărît şi apoi s'a şi înfiinţat mitropolia unită cu titlul de Alba Iulia şi Făgăraş.

Intr'aceea, isteţul episcop dela Sibiu şi omul de mare con­cepţie Andreiu Şaguna, începuse şi el acţiunea pentru organizarea

M Ar fi spus la un examen, fiind catehet la Arad, că Papa Romei trebue să fie cap văzut al întregii Biserici creştine, deci şi acelei ortodoxe sârbeşti şi româneşti. A cerut şi un post la Seminarul Central Sf. Varvara din Viena. Pop o. c. p. 1J.

Nr. 6 CULTURA CREŞTINA 359

autonomă, în cadrele unei mitropolii, a bisericii ortodoxe din Ardeal şi Banat. In acest scop, la 1849 a tipărit la Viena un „Pro me­moria" despre dreptul istoric al autonomiei bisericei naţionale a Românilor de religiune răsăriteană, căruia în 1850 i-a tipărit un adaus la Sibiu. Tot la 1849 a început tratative şi cu Hacman pentru o organizare pe întreg imperiul austriac, ceeace nu a reuşit, căci fiecare dintre ei avea ambiţia de a fi el mitropolit, ba episcopul de mai târziu al Aradului Ivancicovici nu era străin nici el de ase­menea gânduri. Destul că Şaguna începând acţiunea, la 1850 a ţinut un sinod diecezan mixt cu ai săi, iar altul la Arad, angajând şi acestea la acţiunea pornită. împotriva lui Şaguna a dat mitro­politul Carlovăţului Raiacici o broşură, combătând pretenţiile Ro­mânilor la biserica naţională. In sfaturile pe cari le-au ţinut la Viena în anii 1850 şi 1851 episcopii ortodocşi, Şaguna încă a cerut înfiinţarea mitropoliei române, dar nu a ajuns la nici un rezultat. La 1851 a dat la guvernul imperial al treilea „Pro memoria".

„Până când episcopii orientali adunaţi le Viena despicau părul in patru asupra cauzei episcopului Platon — scrie Bariţiu în «Părţi alese" - iată că cu data din 12 Dec. 1850 apare prea tnalta decisiune prin care pentru poporul român unit (gr. catolic) se acordă înfiinţarea unei arhiepiscopii şi mitropolii cu titlul de Alba lulia şl două episcopii, una la Gherla în Transilvania, iară alta la Lugoj in Banat.

Ca şi cum ar fi picat o bombă in mijlocul unei adunări de oameni, aşa efect avu intre Români aceea resoluţie preaînaltă; aceeaşi insă a scuturat, cum am zice, şi pe celelalte confesiuni religioase. Pentruce nu şi nouă? putea să întrebe pe ministru episcopul Andreiu sau oricare Român ortodox. Ministrului insă nu-i era greu să răspundă, sau cu cauze serioase, sau cu pretexte plausibill: V'aţi împăcat, v'aţi învoit cu Sârbii, care şi câte episcopii să le rămâie lor şl câte să fie ale voastre? Şi cu averile bisericeşti, cu mănăstiri şi cu alte institute, aţi regulat diferenţele dintre voi? Veniţi la mine pregătiţi..."1)

Se ştie că publicarea hotărîrei împărăteşti în privinţa mitro­poliei unite a fost precedată de o consfătuire ce s'a ţinut la Viena în vara anului 1850 sub presidiul primatelui Scitovski. In memoriul său scrie Şaguna că aflând el despre hotărîrea de a se cere mitro­polie pentru Uniţi şi episcopii la Gherla şi Lugoj, el a înţeles că această hotărîre a fost îndreptată cu deosebire împotriva şi „spre stricarea — cum zice el — bisericei noastre din Banat, căci acolo confraţii noştri naţionali şi coreligionari erau foarte mulţumiţi cu episcopii lor sârbi..." Spune că a atras atenţiunea corului epis-copesc ortodox „asupia primejdiei ce ameninţă biserica din partea nou creândei episcopii de Lugoj", însă fraţii nu au voit să înţe­leagă..^)

') BAR1J1U, Părţi alese, voi. II. pp. 734 - 5. ') PUŞCAR1U, Metropolia, p. 74.

360 CULTURA CREŞTINA Nr. 6

De fapt, cât de mare era nemulţumirea în Banat, o arată hotărîrile adunării naţionale ţinute la Lugoj, în ziua de 15/27 Iunie 1848 sub conducerea lui Eftimie Murgu, ale cărui sentimente le văzurăm mai sus. Intre altele s'a hotărît ca printr 'o cerere colec­tivă adresată dietei ungare să se pretindă separarea — cât mai curând şi definitiv — pe teren bisericesc a Românilor de către Sârbi. Şi:

a) Pană ce va urma dela minister altă dispoziţiune, să nu se mai pome­nească numele episcopilor sârbi din Timişoara şi Vârşet, ~ ilegali pentru români, cărora nici odată nu s'a supus prin vreun act sărbătoresc — in rugă­ciunile de comun şi să li-se denege toată ascultarea şi supunerea in cele bise­riceşti.

b) Ca preoţii români să lapede numele şi conumele sârbeşti ce le au fost impus cu puterea de episcopii sârbi la actul hirotonirei, si să adopte numele ori­ginale şi frumos răsunătoare româneşti, cum sunt Ionescu, Petrescu, Dumitrescu şi altele.

c) Ca Românii să nu se folosească mai mult, nici pe terenul bisericesc, nici politic, nici in public, nici privat, de literile cirile vulgo „potcoave", cari sunt contrare naturel şi spiritului limbei noastre romane, cl să se folosească de lite­rile străbunilor noştri, de literile latine, naturale, a dulcei noastre limbi romane.

d) Ca Românii să scoată afară limba şi cărţile sârbeşti din biserică şi să le înlocuiască prin cele româneşti ')•

Durere, se vede că nici Şaguna nu înţelegea pe deplin du­rerea bănăţenilor, de aceea el la 1855, împreună cu patriarhul dela Carlovăt şi cu episcopul sârb dela Vârşet, a anatemizat „Gazeta Transilvaniei" dela Braşov, pe motivul că e în serviciul ultramontanismului — şi împreună cu ea a anatemizat literele lat ine; prin un alt circular s'a interzis a se pune nume antice din istoria Romei, la Români 2 ) . El se considerase provocat la asemenea manifestaţii şi prin faptul că Şuluţiu în vara anului 1850, când erau ambii la Viena, i-a făcut propunerea de a se uni cele două biserici româneşti în cadrele mitropoliei de Alba-Iulia-Făgăraş, primind el Şaguna să fie mitropolit 8 ). O asemenea ofertă i-s'a făcut la 1857 şi de către ministrul Leo Thun l ) .

In Banat însă lumea văzând că nu este altă scăpare, a re­curs la expedientul radical: s'a intensificat mişcarea de Unire, începută prin anii 1830.

Aici o mică paranteză. Unirea în Banat in forma actuală e de dată re­centă, dar ea are o istorie veche. In evul mediu (sec. XV), cum ne arată Ci-pariu la Acte şi Fragmente, se găsea la Caransebeş episcopul Mateiu cu 30,000 uniţi, despre care dl Meteş afirmă că ar fi fost episcop catolic fără nici o legă-

') V. Biserica şi Şcoala (Arad) 1879 No. 35. •) BARIŢ1U o. c. p. 739. •) POPEA, Andrei Şaguna Sibiu 1879 p. 109. 4) BAR1Ţ1U o. c. p. 739.

Nr. 6 CULTURA CREŞTINA 361

tură cu Românii, dar nu o dovedeşte. Avem şi alte dovezi despre existenta unui frumos număr de comunităţi unite înainte de epoca turcească.

După izgonirea Turcilor din Banat la 10 Febr. 1717 găsim petiţia publi­cată de Nllles prin care 12 protopopi cu toţi preoţii, 40 primari cu mai multe sate şi districte, cer comandamentului suprem al Banatului să le dea lor de episcop — desigur unit — pe anume Petronie în locul lui Moise rămas dela Turci, care ţine rânduiala turcească şi-i beleşte rău. Tot atunci era vorba de înfiinţarea unei episcopii unite In Banat cu reşedinţa la Moldova nouă, dar eve­nimentele răsboinice, ce au survenit, au împiedecat realizarea ideel. Găsim însă la 1737 ordinul imperial prin care se aprobă a se plăti salariile pentru preoţii uniţi din Timişoara, Murani, Chesinţ, Fintaş, Făget, Goiz, Comorîşte, Cacova, Fenlac, Sacosul turcesc, Vizma, Gladna şi Sărăzani; tot in sec XVIII au luat fiinţă parohiile Arad şi Zabrani. Durere, din toate acestea nu au rămas decât Aradul, Timişoara şi Zabranul; la Comorîşte actuala parohie e din anul 1857. Dominaţia sârbească din Banat şi-a făcut ravagiile.

Dar ca o reacţiune la această dominaţie, începe la 1831 valul de unire care incetul cu încetul cuprinde intreg Banstul. La 1831 se face unirea Ia Izvin, la 1836 la Lugoj, la 1837 în Reşiţa şt Budinţ, la 1839 în Chizdia, Zorlenţ, Zgri-beşti şi llidie, Ia 1810 in Ciuchici, la 1845 in Igrij, Jebel şi Secăşeni, Ia 1846 în Gârlişte, in 1847 in Bocşa, S. Nicolaul mare, Gârnecea, Folea şi Sllha, la 1851 In Lăţunaş, la 1852 in Ticvaniul mare, Surduc şi Părul, la 1853 în Hisiaş şi Vermeş, la 1855 în Cenad, Isgar, Scăiuş, Părul, 1856 in Comloş şi Valea-Lungă, la 1857 in Comorîşte, Beba, Vărădia, Coşteiul mare şi mic, Nevrincea, Ballnţ; Ia 1858 în German, Fârliug, Dobreşti, Clopodia, la 1859 în Lighet (Pădureni) şi Hitiaş, la 1863 în lcloda, la 1864 în Marcovăţ, Greovaţ, Oraviţa, Ramna, Jitin, Mârcina, Vişag, Racoviţa, Ghilad, Parţa, Petromani, Silaj, la 1872 în Şuşanoviţa, la 1881 în Ticvaniul mic, la 1888 în Crivobara şi Târnova, la 1893 în lancahida, la 1895 in Belotinţ, in 1899 in Ohaba-Forgaci, la 1901 în Dragşina.

Dacă la 1851, când s'a hotărît înfiinţarea episcopiei de Lu­goj, abia erau în Banat 22 parohii unite, din cari 3 din sec. XVIII iar 19 înfiinţate în decurs de 20 ani (1831—52) — pentru acest motiv i-s'a ataşat eparhiei Lugoj şi Hunedoara cu 91 parohii, iar dela 1930 această eparhie mai are 20 parohii primite dela Oradea

în anii 1851—64, cât ţin frământările cu despărţirea de Sârbi, numărul lor creşte cu 36 (în 12 ani), iar la 1864, când Francisc Iosif a decretat mitropolia română autonomă, deodată să taie valul de unire şi abia sporadic dacă se mai produce ceva, 8 parohii în restul de 50 ani până la răsboiul mondial. Dacă creşterea trecerilor la unire în anii 1852—64 s'ar pune în contul funcţionarei episco­piei unite la Lugoj, acest fenomen ar fi trebuit să se producă în acelaş mers şi după 1864, căci episcopia a rămas în funcţiune.

Este adevărat şi aceea, că Unirea a întâmpinat foarte multe

') Sgmbolae voi. I p. 445. ŞTEFAN POP în lucrarea La trecutul diecezei Caransebeşului, Caransebeş 1932 p. 59 e de părerea, că se cerea .episcop or­todox de legea românească de până aci". Dar unde a fost până aci legea ro­manească şi cine cerea episcop ort. împăratului? Abia peste 100 ani se cer episcopi români.

362 CULTURA CREŞTINA Nr. 6

greutăţi din cauza funcţionarilor sârbi, cari se găseau în Banat şi cari dădeau mână de ajutor episcopilor sârbi ca să paralizeze por­nirea oricât de frumos s'ar fi început. Avem cazul parohiilor Bocşa mont., Cârnecea, Clopodia, Ghilad, Jitin, Lighet (Pădureni), Părul, Parţa, Petromani, Racoviţa, Ramna, Silaj, Vărădia, Vermeş, Vişag, unde Românii au trecut la unire cu biserică cu tot, dar s'a găsit câte unul-doi, cari au putut fi momiţi să se declare ca ne­trecuţi, şi li-s'a luat oamenilor biserica înapoi iar ceice au rămas uniţi, au trebuit să-şi construiască biserici noui.

In privinţa şicanelor suferite de uni(i din partea proprietarilor şi funcţio­narilor sârbi din Banat este interesanta arhiva parohiei Cenad de prin anii 1863 - 6. Preotul de atunci Gheorghe Oros mereu raportează asupta mizeriilor ce i-se fac mai ales din partea primpretorului sârb Staici. Socrul preotului i-a cumpărat acestuia un loc ca să-i facă o casă în apropierea bisericei sârbeşti, Sârbii se opun şi e silit să primească banii înapoi. Iar primpretorul la care apelează, îi spune ameninţător: pentru naţiunea şi religiunea mea sunt gata a sta chiar şi in gura tunului!

Uniţii voiesc să-şi construiască biserică în piaţă in apropierea bisericii ortodoxe (sârbeşti), se opune proprietarul Nako. Toţi funcţionarii judeţeni sunt sârbi. Abia la 1865 sârbii se arată bucuroşi a autoriza construirea unei biserici ' unite, ca să treacă toţi Românii la uniţi şi cea ortodoxă cu întreagă averea să le rămână Sârbilor... Iar Românii la rândul lor, ca să-i majoreze pe Sârbi, ispi­tesc pe preotul Oros, extenuat de mizerie, să treacă cu poporul la ei. Nu le 1

reuşeşte, până la 1875 când preotul Ilie Telescu de fapt defecţionează cu o j parte din popor. ]

Şaguna la 1 Dec. 1855 trimite împăratului un memoriu mai ] lung în cauza mitropoliei i). La p. IX din acest memoriu Şaguna j protestează împotriva faptului că mitropolitul Şuluţiu a dat o cir- j culară prin care invită pe toţi Românii să îmbrăţişeze sfânta Unire \ şi prezintă mitropolia de Alba-Iulia ca restaurarea vechei mitro­polii. In schimb tot el, Şaguna, referindu-se la faptul că „greco-catolicii se veselesc pentru înfiinţarea unei mitropolii şi a două episcopii nouă", cere mila împăratului şi pentru Românii ortodocşi.

Adecă se folosea acest isteţ ierarh de toate motivele pentru a-şi susţine teza.

Intr'acea — spune Barlţiu 3) — clerul superior sârbesc işi făcea de cap cu despotismul său exercitat asupra preoţimei şi comunităţilor româneşti, in cât ţi-se părea că dacă cineva ar fi vărsat milioane în pungile episcopilor sârbi, aceştia nu ar fi lucrat mai cu bun rezultat spre a respinge şi a îndepărta dela sine pe Români, şi aşa tocmai din acel an (1960) s'a pornit din nou o reacţiune viguroasă în contra acelui despotism bisericesc, acum însă mai mult prin băr­baţi mireni cu fraţii Mocioni şi cu Gojdu în frunte, pentrucă preoţimea era prea înjugată. Urmarea firească a fost că apoi episcopul br. Şaguna in timpul de aproape patru luni cât a stat la Viena s'a folosit de toate ocaziunile posibile

'1 La Popea, o. c. pp. 8 7 - 103. *) O. c. voi. 111 pp. 34 - 5 .

Nr. 6 CULTURA CREŞTINA 363

spre a pregăti la curte calea pentru despărţirea Românilor gr. orientali de Sârbii gr. or. şi concentrarea lor într'o mitropolie naţională cu totul independentă...

De fapt, la 27 Sept. 1860 împăratul a dat rezoluţia prin care spune că nu e contra (nicht abgeneigt) înfiinţării unei mitropolii greco-neunite. Dar trăia încă patriarhul Raiacici şi stabilirea acor­dului în privinţa nouei mitropolii era o muncă foarte grea. Abia la 1862, după moartea lui Raicici, se puse iarăş Şaguna pe lucru şi aşa la 24 Dec. 1864 obţinu dela împărat decretul prin care se înfiinţează mitropolia ort. română şi el e numit cap al ei. Au urmat diplomele din 8 Iulie 1865 prin care Românii ort. din Banat şi Crişana sunt scoşi de sub iurisdicţia episcopilor sârbi, înfiin-ţându-se pentru ei episcopiile de Arad şi Caransebeş, supuse mi­tropolitului din Sibiu.

Desigur — cum spune Bunea J ) — dedându-se cei puternici a vedea cel puţin o parte din Români adunaţi într 'o biserică naţio­nală şi autonomă mai uşor s'a putut realiza şi dorinţa Românilor neuniţi de a avea şi ei o mitropolie naţională şi de a scutura prin aceasta jugul Sârbilor. Dar tradiţia din Banat spune, că mirenii cari solicitau despărţirea de Sârbi, ar fi pus net alternativa: ori se despart de Sârbi, ori se unesc. Şi e de crezut această tradiţie, pentrucă chiar acum câţiva ani, la sinodul eparhial al unei epis­copii ortodoxe, discutându-se chestiunea Românilor din Iugoslavia, în şedinţă secretă s'a discutat Unirea cu Roma.

In orice caz, avem mulţumirea că unul dintre rezultatele Unirei a fost şi desrobirea fraţilor de sub jugul străin care-i ame­ninţa cu peirea!

N. BRÎNZEU

li BUNEA, Discursuri, Autonomia, Diverse, Blaj 1903 p.

SA NU-I SMINTIM PE TINERI

E o caracteristică a vremurilor noastre păcătoşenia de-a pune în cârca adevărului şi ignoranţa, şi eroarea, şi minciuna, şi tăce­rea interesată. Şi dacă s'ar aplica acestea numai unor glume de Aprilie, treacă-ducă-se. Dar e o adevărată crimă, să le foloseşti în tâlcuirea adevărurilor de credinţă.

In problema unirii Bisericilor — unire pentru care generaţia noastră are cinstea şi chemarea imperioasă de-a lupta — e sigur că numai adevărul lui Hristos va putea birui. Chiar de aceea, avem obligaţia de-a cunoaşte şi de-a iubi acest adevăr al Lui, precum avem şi obligaţia de-al împărtăşi altora, cât mai net şi cât mai genuin.

Primul pas spre unire, s'a spus de multe ori, trebue să fie o leală recunoaştere a valorilor ce le posedă cele două Biserici, lucru care presupune cunoaşterea şi respectarea noastră reciprocă.

Mânată de acest gând, Roma a fondat şcoli superioare; a dat directive şi încurajează orice activitate, fie de rugăciuni, fie de studii, cum apare din desele Săptămâni şi Congrese, consacrate gândului de-a înţelege cât mai temeinic Biserica Răsăriteană de azi şi pe cea din alte vremuri, mai glorioase.

La noi chiar, s'a făcut apel, nu odată, la dragostea de adevăr şi de neam a Bisericii ortodoxe, ca în numele şi în favorul acestei duble iubiri, să cercetăm împreună ce ne deosebeşte, şi cum ne-am putea uni.

Nu ne interesează acum rezultatul acestei chemări. Sigur este atât, că noi aşteptăm, cum au şi ei dreptul să aştepte dela noi, ca cel puţin atunci când vorbim unii despre alţii, să spunem adevărul în toate, dar mai ales în cele ce aparţin credinţei celei­lalte părţi. — Noi o cerem aceasta pentru totdeauna, o pretindem însă îndeosebi şi riguros, când propunem elevilor de şcoală di­ferenţele de doctrină dintre Bisericile creşt ine: elevii au, mai mult decât oricine, dreptul de-a nu fi înşelaţi.

A expune elevilor tăi doctrina Bisericii tale, cu argumentele respective, se înţelege. Dar a atribui celui din altă strană o doc-

Nr. 6 CULTURA CREŞTINA 365

trină pe care nu a profesat-o niciodată, nici nu a propus-o, este într 'adevăr ceva mai prejos de orice critică.

Am înainte câteva manuale de şcoală, care şi-au luat, cu toate acestea, şi acest rol. Şi, durere, sunt chiar manuale de re­ligie. — In cele ce urmează, mă voi ocupa mai detailat de unul, intitulat: Dogmele Bisericii Cieştine Ortodocse, pentru cl. V. sec. de Părintele Econom D. Georgescu, profesor la Liceul de Fete „Regina Măria" din Bucureşti, manual aprobat nu numai de Mi­nisterul Instrucţiunii, ci şi de Sf. Sinod cu ord. No. 1 1 5 - 9 3 5 .

Nu am de gând să pun faţă 'n faţă doctrina catolică şi pe cea ortodoxă, sau invers, ci numai să reproduc unele texte care ne privesc, întrucât ne atribue dogme cari nu le-a profesat nici­odată Biserica noastră, ca astfel să apară o anumită mentalitate şi felul de argumentare cam la modă astăzi, în cele ce se spun şi se scriu despre catolicism cu orice ocazie aflată ori căutată.

Răspunsurile care cuprind doctrina catolică le iau, afară de unul, tot din manuale de şcoală, pe care autorii despre cari e vorba, ar trebui să le aibă, cel puţin ca autori de cărţi di­dactice, dacă nu ca profesori. Ele sunt: Catehismul Eparhiei ca­tolice de Iaşi, din editura Seminarului Franciscan din Hălăuceşti, având ca autor pe P. losif P. M. Pal, şi Dogmatica Specială a păr. Dr. Augustin Tătar, canonic, Blaj, 1926.

I. La pag. 80 a manualului său, păr. Georgescu scrie»): „Bi­serica romano-catolică susţine, că unitatea Bisericii se realizează prin unitatea de conducere, reprezentată prin Papa, lăsând fie­cărei Biserici să-şi păstieze credinfa (!) şi practicele ei". Şi încheie: „Aceasta nu mai este unitate, ci un conglomerat de credinţe".

De acord. Dacă aceasta ar fi doctrina catolică despre unitatea Bisericii, atunci imensul edificiu al acestei Biserici ar fi de fapt numai un conglomerat artificial. Dar dacă P. Georgescu ar fi des­chis barem Catehismul Eparhiei Catolice de Iaşi, ar fi putut afla în Partea I. pag. 136—7, următoarele:"... biserica cea adevărată a lui Hristos... trebue să fie: una, adecă să aibă în toată lumea şi în toate timpurile aceeaş credinţă, aceleaşi Sacramente şi un singur Şef văzut".

E vorba aici numai de şeful văzut, de Papa? Iar mai jos: „Biserica noastră este una pentrucă are aceeaş

credinţă lăsată de Hristos şi o predică în toată lumea, la toate popoarele în totdeauna aceeaş..., pentrucă totdeauna a avut şi are aceleaşi mijloace de mântuire adică cele şapte Sacramente, precum ^ J * i j H i m a i un singur cap (şef), pe Papa dela Roma".

') Sublinierile sunt ale noastre.

366 CULTURA CREŞTINA Nr. 6

Iar dacă păr. Georgescu nu are acest manual, şi nici altul romano-catolic, nu-mi pot închipui să nu cunoască manualele noa­stre, care — ştie toată lumea — cuprind aceeaş dogmă catolică. Şi atunci ar fi putut afla în Dogmatica Specială menţionată, la pag. 77, — ca să nu mai adaug decât una — următoarea clarificare: „Biserica catolică... este una, pentrucă toţi membrii ei au aceeaş credinţa şi propun aceeaş învăţătură, se folosesc toţi în toate lo­curile de aceleaşi şapte sacramente, şi toţi au un singur cap suprem văzut, pe Papa dela Roma".

Deci Biserica noastră, catolică, cere trei condiţii pentru afir­marea unităţii sale. Trei, dintre care prima este unitatea credinţei, o caracteristică prin care se exclude „conglomeratul" atribuit nouă de păr. Georgescu.

2. Tot la pag. 80 atacă păr. Georgescu şi chestiunea infaili­bilităţii şi exprimă doctrina „romano-catolică" în următorul sofism: „Biserica romano-catolică învaţă, că Papa este infailibil, când ia o hotărîre de pe catedra papală.

Această învăţătură nu este admisă de Biserica ortodoxă şi chiar de mulţi din catolicii vechi, deoarece un om singur nu poate fi scutit de greşeli, chiar când ar vorbi de pe catedra papală. Sin­gur Mântuitorul a fost fără de păcat".

Notaţi, vă rog, că privilegiul infalibilităţii, în sens catolic, priveşte numai excluderea erorii şi a posibilităţii ei din câmpul limitat al adevărurilor de credinţă şi de morală. — Ce priveşte cuvântul „greşală", ştie toată lumea că e termen echivoc şi că poate însemna şi eroare (defect intelectual), şi păcat, adecă orice lucrare ce comportă vreo vinovăţie (defect moral).

Acum să contemplăm silogismul păr. Georgescu: Majora: „Biserica romano-catolică învaţă că Papa este infai­

libil, când ia o hotărîre de pe catedra papală; Minora: Dar „un om singur nu poate fi scutit de greşeli",

căci cuvântul „greşală" înseamnă păcat, şi „singur Mântuitorul a fost fără de păcat".

Concl. I. Deci, fiindcă „un om singur nu poate fi scutit de greşală" — păcat, iar „infailibil" înseamnă chiar scutirea aceasta,

Concl. II. Pedrept cuvânt „această învăţătură nu este admisă de Biserica ortodoxă".

Nu putem felicita pe păr. Georgescu pentru acest exemplu de logică, fiindcă nu serveşte adevărul. Iată, de fapt, cum se prezintă adevărata doctrină catolică în manualele de şcoală ale catolicilor.

Nr. 6 CULTURA CREŞTINA 367

„Acest dar al Bisericii de-a nu greşi în lucruri de credinţă şi de moravuri se cheamă infalibilitate^)".

Acelaş lucru îl putea afla păr. G. şi în „Dogmatica Specială" amintită, la pag. 80. Dar peste tot, mai onorabil şi mai ştiinţific era să fi reprodus însuş documentul Conciliului Vatican, care ex­primă autentic şi clar doctrina catolică asupra infalibilităţii, docu­ment reprodus şi în „Dogmatica Specială" a păr. Tătar la pag. 8 2 - 8 3 . „Pontificele roman, când vorbeşte din catedră, adecă atunci, când în calitatea sa de păstor şi învăţător al tuturor credincioşilor, defineşte vreo învăţătură de credinţă ori de morală, pe care trebue să o ţină întreagă biserica, atunci prin asistenţa dumnezeiască, promisă lui în fericitul Petru, se bucură de aceeaş infalibilitate, cu care dumnezeiescul Răscumpărător a voit să fie înzestrată bise­rica sa, în definirea învăţăturilor de credinţă ori de morală".

Definiţia aceasta, care explică şi noţiunea infalibilităţii, şi domeniul ei, nu putea supăra pe păr. G. ca document al unei doctrine, pe care are de gând să o combată. Pentru ce a tăcut-o? Dar mai ales pentru ce a falsificat-o?

3. Cu privire la cele şapte taine, Autorul ne spune că sunt aceleaşi, „numai în privinţa practicării lor şi a materiei întrebuinţate se deosebeşte în multe puncte" Biserica romano-catolică de cea ortodoxă.

Să cercetăm unele din cele „multe" puncte. La pag. 93, fiind vorba despre taina pocăinţei, zice obiectivul

autor 2): „Catolicii mai învaţă a) că preotul duhovnic dă deslegare nu­

mai pentru păcatele uşoare, b) de păcatele mai grele, creştinul se curăţă în purgatoi c) şi de ele poate fi deslegat prin indulgenţe papale, d) în schimbul unei sume de bani".

Patru neadevăruri. Numai patru, într 'un alineat de patru rân­duri, senine ca nevinovăţia.

Acum, iată ce spun manualele catolice: a) Catehismul dela Iaşi (P. II, pag. 69): „Orice păcat, fie cât

de mare... se iartă prin spovadă, dacă păcătosul se căeşte de dânsul..." — Iar mai jos, vorbind despre căinţa ce se recere la iertarea păcatelor, se spune : „Dacă numai de un singur păcat de moarte nu ne-am căi, nu putem dobândi iertarea... De aceea, până ce din inimă nu se urăsc toate păcatele de moarte, nu se dobân-

') Catehismul Ep. cat. de Iaşi, P. I. pag. 134. ') Împărţirea e a noastră.

CULTURA CRE$TINĂ Nr. 6

deşte harul lui Dumnezeu, şi prin urmare nici spovada, făcută cu o astfel de căinţă, nu-i bună".

Exact aceeaş doctrină o putea afla păr. G. şi în Dogmatica Specială a păr. Tătar, la pag. 109: „Materia mai depărtată a tainei penitinţei sunt păcatele de moarte şi cele veniale"...

Acestea referitor la prima afirmaţie a păr. Georgescu. b) Cu privire la a doua, unde e vorba de purgator, Catehismul

dela Iaşi (P. I. pag. 144), zice: „Alţii (fii ai Bisericii) se află în purgator, şi formează Biserica curăţitoare, deoarece acolo îşi ispă­şesc păcatele mici neiertate în lumea aceasta, sau pedepsele dato­rite păcatelor iertate prin spovadă, dar neîmplinite înainte de moarte".

La fel şi în Dogmatica Specială, la pagina 128: „Purgatorul este o stare de trecere, unde ajung sufletele acelora, cari nu sunt încă de tot curaţi, fie că mai au de dat satisfacţie dreptăţii dum-nezeeşti pentru păcatele comise (dar iertate), fie că sunt întinate încă eu păcate veniale".

c) „şi de ele (de păcatele mai uşoare) poate fi deslegat (cre­ştinul în purgator) prin indulgenţe papale"...

Unele indulgenţe se pot aplica de fapt şi sufletelor din pur­gator, dar indulgenţe în sens catolic şi adevărat, nu cum spune injurioasa afirmare a păr. Georgescu, după care indulgenţele sunt iertare de păcate de moarte, şi încă în purgator! lată ce cetim în Catehismul de Iaşi despre indulgenţele care smintesc pe igno­ranţi : „Indulgenţa este iertarea pedepselor vremelnice, datorite pă­catelor iertate, ce ar trebui să le suferim sau aici pe pământ, sau în purgator"... „prin indulgenţă nu ni-se iartă nici un păcat, dar nu­mai pedeapsa vremelnică ce trebue să ni-o tragem pentru păcatele iertate" 1 ) . — Iar Dogmatica Specială zice la pagina 114: „Indulginţa es te : iertarea pedepsei temporale, pe care mai are s'o sufere omul pentru păcatele iertate deja în ce priveşte vina şi pedeapsa eternă"...

E concludentă, mi se pare, această confruntare de texte... d) „... în schimbul unei sume de bani". Catehismul de Iaşi: (P. II. pag. 115): „Pentru dobândirea in­

dulgenţelor se cere : a) să fii în harul sfinţitor, adecă să-ţi faci o spovadă bună; b) să împlineşti faptele poruncite, cum este de pildă împărtăşenia, vizitarea Preasf. Sacrament în biserică, să vizitezi pe bolnavi, ba chiar câteodată se prescrie să se dea o pomană pentru săraci, sau o altă faptă de binefacere"...

Dogmatica Specială pune la pagina 115 aceleaşi condiţiuni, iar

') P. II. p 173.

CULTURA CREŞTINA 369

între lucrările impuse de biserică enumără: „să zică anumite ru­găciuni, să dea elemosină, etc."...

Reiesă din aceste texte, că lucrările impuse de biserică drept condiţiuni pentru câştigarea indulgenţelor nu sunt „sume de bani date Papii", lucru pe care îl afirmă, afară de păr. G., şi păr. Manea Popescu, tot într 'un manual de şcoală 1 ), unde spune despre catolici şi despre credinţa lor în acest punct: „... pentru iertarea păcatelor nu e nevoie de canonisire (ceeace am văzut că însemnează: post, rugăciune, oprire dela sfânta împărtăşanie), ci e destul ca păcă­tosul să cumpere o indulgenţă — o hârtie, prin care păcătosul e iertat de toate păcatele trecute şi chiar şi de unele viitoare, iscălită de autoritatea supremă bisericească".

Iată dar o „învăţătură greşită şi ridicată la gradul de dogmă" de către Biserica catolică.

Ce hulă! E adevărat că aserţiunea cucernicului păr. Popescu se refe-

reşte la vremurile lui Luther, dar că pentru dânsul „dogma" cu care ne cinsteşte este tot dogmă la catolici şi astăzi, o dovedesc următoarele rânduri dela pagina 92, care pretind a exprima doc­trina contimporană a catolicilor asupra acestui punct: „cine cere iertare de păcate dela Papa şi însoţeşte această cerere cu o sumă bănească primeşte indulgenţa, pe care Papa o dă în baza învăţă­turii greşite că Sfinţii au avut merite prisositoare, cu cari Papa poate acoperi păcatele celor ce cer aceasta".

M i e greu să-1 zugrăvesc aci pe păr. Popescu în momentul compunerii sau citirii unei astfel de scrisori, trimisă Papii. II rog însă foarte serios şi chiar preoţeşte, ca într'o nouă ediţie a manua­lului său, ori chiar mai de grabă, să publice o astfel de scrisoare, sau cel puţin un formular, în care să se specifice: a) adresa Papii; b) cererea unei indulgenţe; c) cu scopul de-a primi prin ea ierta­rea de păcate; d) în schimbul sumei alăturate; e) valoarea sumei, sau cel puţin normele după care se stabileşte o astfel de sumă.

Noi nu ne sbatem să acoperim nici un abuz. Sigur este însă atât, că nici odată Biserica catolică nu a dat ingulgenţe „în schimbul" unei sume de bani, deşi rămâne adevărat că s'au dat cu condiţia de-a contribui cu o elemozină, cu o pomană (cum spun şi manua­lele noastre), făcută Bisericii, aşa cum dai câţiva lei unui sărac, ori o sumă mai mare bisericii din sat, pentru susţinerea ori împodo­birea ei. Astfel de danii însă sunt recomandate şi ortodocşilor de către Biserica lor, deşi aceasta nu admite indulgenţe.

') Dogmele Bisericii Creştine Ortodoxe, cl. V. secundară. Ed. Naţională Ciornei. S. A. pag. 120.

4

370 CULTURA CREŞTINA Nr. 6

4. O ultimă afirmaţie din multele care s'ar putea cita din manualele de religie ortodoxă, toate în acelaş spirit de „adevăr" şi de dragoste faţă de noi. De data aceasta e vorba de Maica Domnului: „... romano-catolicii aduc Sfintei Fecioare cultul de ado-rafiune, cuvenit numai persoanelor divine ale Sfintei Treimi" *). Iată o nouă erezie!

In Catehismul de Iaşi nu se specifică cultul ce-I datorăm Preacuratei, ci se recomandă numai cinstirea Ei pentru marea-i demnitate de Maică a lui Dumeezeu. Sigur este însă, că nu ni s'ar putea pune în faţă nici un document de sursă catolică în care să se afle afirmarea incriminată de păr. M. Popescu. Din contră, doc­trina Bisericii catolice zice: cinstim pe Maica Domnului cu un cult inferior lui Dumnezeu, fiind ea o creatură, dar superior celui dat sfinţilor. Şi anume o cinstim cu aşa numitul cult de byperdulie, pentrucă este cea mai aleasă dintre toate creaturile, nu numai prin plinătatea harului, ci mai ales din cauza maternităţii sale di­vine *).

In cele spuse până aci, nu am avut intenţiunea să discut ar­gumente dogmatice pro sau contra ortodoxiei, ci numai să scot în evidenţă un anumit fel de-a scrie manuale de şcoală, în dauna generaţiei de mâne, în dauna neamului şi peste toate în dauna sufletelor a căror soarte veşnică este în bună parte în manile noastre. Căci dacă Biserica propune adevărurile veşnice prin fraudă şi minciună, ce vom putea aştepta dela cei ce vântură păreri sub emblema ştiinţei acestei lumi?

Când vezi în manuale de şcoală, şi încă de religie, prăpăstii şi minunăţii ca cele de mai sus, te întrebi dacă aceşti Autori, fă­când cum fac, servesc ei oare apropierea dintre cele două Biserici? — Alimentează oare dragostea? — Dar Sfântul Sinod, cum poate aproba astfel de inepţi i?

Nu frazeologia împletită pe o tradiţie moartă ne va mântui, Cucernici Părinţi, şi nici declamarea pompoasă a unui adevăr pe care-1 falsificăm cu pilde ca cele de mai s u s . . .

De aceea, să nu smintim pe cei tineri, căci este, pecât ştiu, un „vai!" în Evanghelie...

LIVIU CHINEZU

') M. POPESCU, op. cit. pag. 25 !) C. N. BILLUAR1: Cursus Theologiae. juxta mentem DM Thomae,

Paiisiis 1930, şi SF. TOMA DE AQUIhO, P. III, qu. XXV, 5, DR. A. TĂTAR, Morala Creştină, Blaj 1932 p. 76.

OAMENI ŞI F A P T E

LOCUL NAŞTERII LUI PETRU MAIOR

Istoricii noş t r i l i te rar i sus ţ in c ă m a r e l e is tor ic Petru Maior s'a n ă s c u t î n t r e an i i 1753—1754, în c o m u n a C ă p u ş u l de C â m ­pie din jude ţu l Mureş . Cel d intâ i î n s ă , c a r e î n c e a r c ă s ă r ă s ­t o a r n e a c e a s t ă a s e r ţ i u n e es te Dr. Augustin Bunea, c a r e s c r i a la 1902: „Tată l lui P e t r u Maior, î n 1760, e r a p reo t î n O ş o r h e i u (Târgu-Mureş ) , p r e c u m n e s p u n e î n s u ş i is tor iograful . El î n s ă n u a r ă m a s în a c e s t o r a ş decâ t p â n ă la sfârşi tul a n u l u i 1762, d e o a r e c e d u p ă o s c r i s o a r e a lui A r o n , din 9 Mart ie 1763, î n Oşo rhe iu e r a p reo t de c u r â n d h i ro toni t u n u l cu n u m e l e Yas i le , i a r G e o r g e Maior f igurează ca p r o t o p o p al d is t r ic tu lui Ic landul m a r e c u r e ş e d i n ţ a î n C ă p u ş u l de C â m p i e . Dec i d a c ă Pe t ru Maior s'a n ă s c u t î na in t e de 1762, c e a c e n u se p o a t e a l tcum, a t u n c i el n u s'a n ă s c u t în C ă p u ş u l de C â m p i e ci în M. O ş o r h e i u "

C e e a c e b ă n u i a B u n e a , în a n u l 1902, a c u m se a d e v e r e ş t e pe depl in p r in d o c u m e n t e l e d e s c o p e r i t e în a r h i v a o r a ş u l u i T â r g u - M u r e ş .

Iezuiţii din v e c h e a cap i t a l ă a Secu imi i l u c r e a z ă din r ă s p u t e r i p e n t r u c o n v e r t i r e a Român i lo r şi a Grec i lor de a ic i la u n i r e a c u b i se r i ca Romei . M u n c a lor es te î n c u n u n a t ă de s u c c e s în a n u l 1750, c â n d s u p e r i o r u l lor, Iosif Balog, fostul teolog al ep i scopu lu i Klein, i sbu teş t e s ă c o n v i n g ă pe fruntaşi i Român i lo r şi ai Grec i lor d e s p r e foloasele ce le a d u c e u n i r e a c u b i se r i ca Romei , şi le î ă g ă d u e ş t e u n t e r e n potr ivi t p e n t r u c l ăd i r ea biser ici i r o m â n e ş t i şi a c a s e l o r p a r o h i a l e .

P reo tu l r o m â n , P o p a G h e o r g h e şi r e p r e z e n t a n ţ i i R o m â ­ni lor şi ai Grec i lo r : A n d r e i G r e c u de T â r n a v i a , D u m i t r u Grecu , T e o d o r Bardos i , G h e o r g h e Bucur , Nicolae Ioan e t c , î nche ie , la 20 F e b r u a r i e 1750, cu Iosif Balog u n con t rac t , p r in c a r e se dă Români lo r şi Grec i lor din o r a ş t e r e n u l p r o -

') Dr. A. BUNEA: Epis. P. P. Aron, pg. 185, nota 2. 4*

372 CULTURA CREŞTINA Nr. 6

mis , cu condi ţ ia ca de aici î na in t e s ă m ă r t u r i s e a s c ă a tâ t ei câ t şi u r m a ş i i lor c r ed in ţ a ca to l ică .

I scă l indu-se con t r ac tu l înche ia t , p reo tu l r o m â n Popa Gheorghe, î m b r ă c a t în odăjdii sfinte şi î n t o v ă r ă ş i t de c red in ­cioşii săi , p r e c u m şi de Iezuiţi şi autor i tă ţ i le admin i s t r a t i ve , p o r n e ş t e de la b i se r ica romano-ca to l i c i lo r din pia ţă , u n d e e r a locu in ţa Iezuiţilor, în p r o c e s i u n e s p r e locul des t ina t p e n t r u r i d i c a r e a biserici i r o m â n e un i t e şi a ca se lo r pa roh i a l e . Aici se face sfinţirea ape i şi se a ş e a z ă o c r u c e de l e m n pe locul u n d e u r m a s ă se r idice , în s cu r t ă v r e m e , u n m o d e s t l ă c a ş de î n c h i n a r e . P reo tu l P o p a G h e o r g h e , ct i torul unir i i R o m â ­nilor din T â r g u - M u r e ş , m o a r e la sfârşi tul anu lu i 1751 şi îi u r m e a z ă Gheorghe Maior, c a r e m a i t â rz iu a junge p ro topop al dis t r ic tului Ni raş teu , pe c a r e î l a d m i n i s t r e a z ă din cap i ta la de od in ioa ră a Secui lor . P reo tu l G h e o r g h e Maior func ţ ionează ca preo t în T â r g u - M u r e ş î n c ă din a n u l 1753, c â n d î n m o r m â n ­t e a z ă în n o u a b i se r ica r o m â n e a s c ă pe A n d r e i Grecu , c u r a ­toru l b iser ic i i :

„ A n n o 1753, A n d r e a s Gorog p e r A. R. D. Georgium Maior G r a e c i r i tus p a r o c h u m t u n e M v â s â r h e l y e n s e m in t e m p l u m u n i t u m , ut spec ia l i s e j u sdem templ i bene îac to r , s epu l tu s est; q u o a n n o o m n e s V a l a c h i et G r a e c i M v ă s â r h e l y e n s e s e r a n t uni ţ i . Pa r i t e r 1755, 1756, 17571). i n a n u l 1753, A n d r e i Grecu , b inefăcă toru l spec ia l al bisericii uni te , es te î ng ropa t în a c e a ­s tă b i se r i că de G h e o r g h e Maior, c a r e a tunc i e r a p reo t uni t î n T â r g u - M u r e ş " . Se v e d e deci l ămur i t că pe t impul c â n d s'a n ă s c u t m a r e l e istoric, P e t r u Maior, 1753—1754, ta tă l s ă u funcţ iona c a p reo t uni t î n T â r g u - M u r e ş , u n d e îl g ă s i m şi la 9 N o e m v r i e 1758, c â n d se d e p l a s e a z ă ca p r o t o p o p în c o m u n a , î n v e c i n a t ă Bărdeş t i şi a ic i face c o n s c r i e r e a aver i i b iser iceş t i , î n a i n t â n d d e s p r e a c e a s t a u n m e m o r i u a m ă n u n ţ i t consi l iu lui o r a ş u l u i 2 ) .

In a n u l 1760, p r o t o p o p u l G h e o r g h e Maior din T â r g u -Mureş şi p r o t o p o p u l Dăn i l ă din Uilac deţ in pe P o p a T u n s u , c a r e la t â rgu l din S â m p e t r u (jud. Cluj), a t a c ă cu v e h e ­m e n ţ ă pe uni ţ i şi î n c e a r c ă să- i c o n v i n g ă p e R o m â n i ca să p ă r ă s e a s c ă un i r ea , şi-1 a d u c în T â r g u - M u r e ş , p redându-1 g a r n i z o a n e i de aici 3).

Deţ ine rea şi î n c a r c e r a r e a Popii T u n s u p r o d u c e o deose -

V Arhiva oraşului Tg.-Muieş No. 2092/1771 judic. «) lbidem, No. 515/1759 ') A Burtea: Ep. Petru Pavel Aron pag, 184—185

Nr. 6 CULTURA CREŞTINA 373

bită t u r b u r a r c în sufletele Român i lo r de pe C â m p i e , ca r i îş i a-l u n g ă preoţi i uni ţ i din b i se r i că şi p ă r ă s e s c î n m a s s e u n i r e a . — A c u m p ă r ă s e s c u n i r e a şi o p a r t e din Român i i şi Greci i din T â r g u - M u r e ş , ca r i n u m a i p u t e a u v e d e a cu ochi b u n i p e p ro topopu l lor, G h e o r g h e Maior, de ţ ină to ru l Popi i T u n s u . La sfârşi tul a n u l u i 1762, p r o t o p o p u l G h e o r g h e Maior se v e d e nevoi t a se m u t a în C ă p u ş u l de C â m p i e ca p r o t o p o p al d is ­t r ic tului Ic landul Mare şi de aici a d m i n i s t r e a z ă şi p r o t o p o ­pia tul Niraş teulu i , la c a r e a p a r ţ i n e a o r a ş u l T â r g u - M u r e ş .

P ro topopu l G h e o r g h e Maior a ş e a z ă în c o m u n a Bărdeş t i ca pă s to r al sufletelor p e u n p reo t b ă t r â n şi v ă d u v , obli-gându-1 să r e n u n ţ e la l ocu in ţa p a r o h i a l ă şi la p o r ţ i u n e a ca ­n o n i c ă în favoru l m a m e i şi a f ratalui s ă u (p ro topopulu i ) c a r i sun t robo taş i i (zilerii) p reo tu lu i , i a r a c e s t a s ă t r ă i a s c ă din ven i te le ce le a r e de la c redinc ioş i . Aces t p reo t b ă t r â n n ' a v e a nici ene rg i a şi nici p r i c e p e r e a c u v e n i t ă s ă c â r m u i a s c ă p e credincioş i i să i din Bărdeş t i , t u r b u r a ţ i de c u v â n t ă r i l e Popi i T u n s u şi a le a l tor că lugă r i or todoxi . A t u n c i consi l iul o ra ­şului , î n d e m n a t de Iezuiţi , i n t e rv ine , la 12 Apr i l ie 1766, p e l â n g ă ep i scopu l A t a n a s i e Rednic din Blaj şi-1 r o a g ă s ă tr i­mi tă u n p reo t m a i des to in ic în c o m u n a Bărdeş t i , căc i Ro­mân i i de aici a u î n c e p u t a p ă r ă s i u n i r e a din mot ivu l că n ' a u preo ţ i b u n i ')•

P r o t o p o p u l G h e o r g h e Maior t r ă i e ş t e şi func ţ ionează c a p r o t o p o p al d is t r ic tului I c landu l Mare şi î n a n u l 1779, c â n d p r i m e ş t e de la u n d i acon din B a n d (jud. Mureş ) 11*40 fl, i a r de la p reo tu l din Oroiul de C â m p i e (jud. Mureş ) o i apă , p e n t r u a i n t e rven i la foruri le în d r e p t să- i s c u t i a s c ă de sa rc in i l e p u b l i c e 2 ) .

In a n u l 1762, o p a r t e din Români i şi Grec i i din T â r g u -Mureş p ă r ă s e s c u n i r e a şi se î n c e p e u n p r o c e s î n d e l u n g a t în t re uni ţ i şi neun i ţ i p e n t r u d rep tu l de p rop r i e t a t e a s u p r a biserici i r o m â n e ş t i . In aces t p r o c e s es te a u d i a t şi p r o t o p o p u l G h e o r g h e Maior, c a r e m ă r t u r i s e ş t e c ă a s ta t în T â r g u - M u r e ş ca p reo t 12 an i şi a t u n c i toţi Român i i şi Greci i e r a u uni ţ i . Deci b i se r i ca t r e b u e să r e v i n ă uni ţ i lor .

G h e o r g h e Maior, ta tă l n e m u r i t o r u l u i i s tor ic P e t r u Maior, a funcţ ionat ca p reo t în cap i t a l a Secu imi i î n t r e ani i 1751—1762,

') TR. POPA: Monografia oraşului Ig.-Mureş, pg. 221. ') Tr. Popa: Documente privitoare la Românii din vechiul Scaun al

Mureşului, pg. 44.

374 CULTURA CREŞTINA Nr. 6

t o c m a i p e t impul c â n d s 'a n ă s c u t P e t r u Maior. P u t e m d e c i su s ţ i nea cu toa tă ce r t i tud inea c ă locul naş te r i i lui Pe t ru Maior es te o r a ş u l T â r g u - M u r e ş şi n u C ă p u ş u l de Câmpie» u n d e t a tă l s ă u s e m u t ă n u m a i d u p ă n a ş t e r e a m a r e l u i is tor ic .

In p r o c e s u l v e r b a l , lua t în c o m u n a Bărdeş t i , în a n u l 1758, găs im p e ta tă l lui P e t r u Maior iscăli t Gheorghe Maior al Georginii. D o v a d a că se t r ă g e a din o familie de iobag , căc i altfel a r îi î n t r ebu in ţa t titlul de nobil . A c e a s t ă p r e s u p u n e r e o î n t ă r e ş t e şi m e m o r i u l consi l iu lui o ra şu lu i , îna in ta t , î n a n u l 1766, ep i scopu lu i din Blaj, î n c a r e se s p u n e : „E a d e v ă r a t că p r o t o p o p u l G h e o r g h e Maior a p u s în Bărdeş t i u n p reo t v ă ­d u v şi b ă t r â n , c a r e a l ă sa t în c a s a p a r o h i a l ă pe mama şi fratele său (ai protopopului) ca pe nişte zileri ai preotului". Bu­n i ca şi u n c h i u l d u p ă t a t ă al lui P e t r u Maior fiind zileri , u r ­m e a z ă că d â n s u l se t r ă g e a din o familie s implă de i o b a g c a r e , p robabi l , m a i t â rz iu şi-a pr imi t titlul de nobi l d e Dicio-s â n m ă r t i n *).

T R A I A N P O P A

G. K. C H E S T E R T O N

Englezi i catolici , şi ca to l ic i smul în g e n e r a l , p i e rde în cel c e a îost Gilbert Keith Chesterton, u n p r ivo t de m a r e î n s e m n ă ­ta te . D e o popu la r i t a t e n e e g a l a t ă de n i m e n i în impe r iu l br i ­t an i c a fa ră de B e r n a r d S h a w , l i tera tul t r e cu t la ce le v e ş n i c e î n Iunie c , şi-a câş t iga t u n loc de f runte în r â n d u r i l e ce lor meni ţ i s ă îie lumin i î n î n t u n e r e c şi s tâ lp i î n mij loc de învo l ­b u r ă r i .

S'a n ă s c u t la L o n d o n în 29 Maiu 1874. A s tud ia t la „ S l a v e School" , d u p ă ce a t r e cu t p r in ce leb ru l a ş e z ă m â n t c ă r t u r ă -r i c e sc „S. Pau l " , d i s t i n g â n d u - s e ca exce len t u c e n i c al s lovei . D a r n u şi ca măr tu r i s i t o r al c redin ţe i . D u p ă p r o p r i a lui m ă r ­tu r i s i re „la 12 an i e r a p ă g â n , ia r la 16 u n agnos t i c din c reş te t p â n ă în tă lpi" . C a p logic, do rn i c de ce r t i tud ine , i n d e p e n d e n t şi s incer , n ' a aflat în re l igia naş te r i i sa le , î n ang l i can i sm, c e e a c e cău t a . A s t a e r a s ă îie m a i t â r z iu în 1922, c â n d d u p ă c h i n u i t o a r e s b u c i u m ă r i şi î n d e l u n g a t e medi ta ţ i i v a t r e c e la ca to l ic ism. P a s u l a c e s t a al s ă u a fost s e m n a l a t de Catholic News c a „ e v e n i m e n t i m p o r t a n t în i s tor ia ca to l ic i smulu i con­t i m p o r a n al Mare i Br i tani i" . C u m a şi îost. P e n t r u c rezu l r o ­m a n din ţ a r a lui Alb ion şi d in l u n g u l şi l a rgu l lumii .

') Tr. Popa: Monografia oraşului Tg.-Mureş, pg. 277—78.

Nr. 6 CULTURA CREŞTINA 375

Opere l e lui, mu l t e la n u m ă r , sun t t r a d u s e în t o a t e l im­bile Eu rope i . Cele ma i c u n o s c u t e sun t : N a p o l e o n de Noh ing Hill ; Clubul b res laş i lo r bizar i ; Sfera şi C r u c e a ; O r t h o d o x i a ; Sf. F r a n c i s c de Ass i s i ; Sî. T h o m a s de A q u i n o ş. a., şi î m b r ă ­ţ i şează t e r e n e l e : r o m a n , poez ie , cr i t ică, t e a t r u şi po lemică . In deoseb i r e de compat r io ţ i i şi c o n t i m p o r a n i i săi , d i spă ru ţ i şi ei, Kipling şi Wells, ca r i p l e d e a z ă p e n t r u o concep ţ i e p u r a r i ­s toc ra t i că şi in te lec tua lă a omulu i ce c a u t ă s ă t i ndă s p r e s u p r a o m , d â n s u l se opreş te cu d r a g la omul mijlociu, a c ă r u i m â n t u i r e , c u m o b s e r v ă c i n e v a de la La Croix, (16. VI. 36), Ches t e r ton o v e d e în t r a d u c e r e a în faptă a tâ t a v i r tu ţ i lor t re ­cu tu lu i cât şi a vi i torului .

In te l igenţă d ia lec t ică de m â n a întâiu, el nici s u b jocu l p a r a d o x e l o r şi nici s u b horbo ta cuv in t e lo r sc l ip i toare n u p i e rde din v e d e r e t emeiu l solid al A d e v ă r u l u i de c a r e nici c â n d n 'a v r u t s ă s e d e p ă r t e z e . In t re aliele, mag i s t r a l a s a l u c r a r e O r l h o -doxia r ă m â n e o nep ie r i toa re d o v a d ă d e s p r e n e p u t i n ţ a de a s coa t e pe o m de s u b stăpârjia i m p e r a t i v e l o r m o r a l e şi dog­ma t i ce şi d e s p r e s p l e n d o a r e a şi forţa doc t r ine i re l ig ioase c a ­tolice c a r e s i n g u r ă e în s t a r e s ă ech i l ib reze sufletul u n u i in te lec tua l se r ios .

In ce p r ive ş t e RŞsăritul c reş t in , d ă m în luc ră r i l e lui Ches t e r ton n u o d a t ă p^ste scl ipir i de gen iu ca r i n u s e p o a t e s ă nu-ţ i deie de gândit, 1 E a tâ t de l ămur i t a u r u l aces t e i minţi! A ş a , u n mic p a s a g i u : \

„In v r e m i l e din urrnă a m auzi t d e s e o r i s p u n â n d u - s e c ă Bizanţul înce tu l cu încetVl s'a în ţepeni t î n t r ' o t heoc ra ţ i e a-siat ică, c a r e , m a i mul t ori m a i puţ in , s e a m ă n ă î m p ă r ă ţ i e i Fiului Cer iului , Chinei . D i c â t : ch i a r şi o m u l fără m u l t ă c a r t e p o a t e s ă o b s e r v e par t icularul , diferenţ ialul ce z a c e î n felul c u m c reş t in i smul r ă să r i t eah a sti l izat to tul p e p l a n u l u n i v e r ­salităţi i , c u m a u deveni t , ddex . , feţele i c o a n e . In ch ipu l a c e s t a zugrăve l i l e a u deven i t simple ş a b l o a n e şi î m p o t r i v a s t a tue lo r s 'a p u r t a t u n a d e v ă r a t răzhoiu de n imic i re . A ş a v e d e m apo i — l u c r u des tu l de c iuda t 4 c ă Răsă r i t u l s 'a făcut p ă m â n t u l Cruci i , i a r A p u s u l p ă m â n t i i Răst ignir i lor . Greci i , de d r a g u l u n u i s imbol a u p ie rdu t din Ş e d e r e omul , p e c â n d p o p o a r e l e Nordu lu i a u a juns la u m a n (graţie u n e i u n e l t e de sch ing iu i re .

m a r i e v e n i m e n t e a le Răsăr i i i lu i . A ş a s 'a făcut c ă e l e m e n t u l g r e c e s c în teologia c reş t ină W fost din ce î n ce tot m a i mul t n u m a i u n fel de p l a ton i sm s\c, u n pri lej p e n t r u figuri şi a b -

S ingur A p u s u l a c r ea t ve r i t ab i l e p e n t r u ce le m a i

376 CULTURA CREŞTINA Nr. 6

s i racţ i i . In fond ace l e abs t rac ţ i i e r a u c e v a nobil , d a r n u e r a u î n d e a j u n s s t r ă b ă t u t e de ace l e v e n i m e n t c a r e , d u p ă e s e n ţ a sa , es te a p r o a p e o p u s u l o r i că re i abs t r ac ţ i i : i n t r o m e n i r e a Fiului lui D u m n e z e u . Logosul lor, ce-i drept , e r a egal cu C u v â n t u l , d a r n u m a i e r a C u v â n t u l ce se făcuse t r u p . P e mii de că i de l ica te , ca r i a d e s e a nici n u pot fi c u p r i n s e ori d e s c r i s e , deaco lo , de u n d e s t ă t ea S a c r u l Bas i leus s u b m o z a i c e au r i t e , s'a r ă s p â n d i t a ce s t spir i t a s u p r a îri tregei c reş t ină tă ţ i , şi d ru ­m u r i l e n e t e d e a le împă ră ţ i e i r o m a n e a u deven i t la u r m a u r m e l o r d r u m u r i b ă t u t e p e n t r u Mohamed . P e n t r u c ă i cono ­c l a s m u l c u l m i n e a z ă în is lamism";. . (G. K. Chesterton: D e r Heil ige T h o m a s v o n A q u i n o . Salzburg-Leipzig . T r a d . Dr. G. Kaufmann . Pag . 87—88).

Cine n e v a da o t r a d u c e r e din ace s t v a l o r o s , d a r la no i pu ţ in c u n o s c u t a u t o r ? — Sigun da t îiind stilul v u l c a n i c , a-d e s e a ab rup t , c o n d e n s a t şi greju de r e d a t al lui Ches t e r ton , m u n c a v a fi a n e v o i o a s ă . D a r i v a a v e a cu a tâ t m a i mult drep tu l la r e c u n o ş t i n ţ a obşt iei Noastre c reş t ine .

D. N.

REFORMA SALARIILOR

Plugari şi funcţionari: asta-i România. Şi cu cât este mai pri­mitivă, mai informă massa mare a ţăyanilor, cu atât câştigă în importanţă tagma slujbaşilor publici, ţ i reprezintă nu numai osa­tura de organizare a societăţii, ci suţ/t tot odată şi elementul di­namic al progresului cultural şi economic.

Nu discutăm acum felul cum ^orespunde, ori nu, acest ele­ment esenţial al vieţii noastre naţiobale rosturilor şi menirii sale. Ar fi, de sigur, multe de spus şi /huite de condamnat. Şi de în­dreptat, întrebuinţând în acest sc^p toate mijloacele potrivite. — Ci vrem să ne oprim o clipă la uiul numai din aceste mijloace de îndreptare a răului. Şi anume: sistemul de salarizare al funcţiona­rilor. Este şi el, între altele, un fiictor important în formarea tag­mei funcţionăreşti. Fără să jurăni în primatul economicului, nu putem uita totuşi, că pâinea de faate zilele ce i-se dă slujbaşului determină, în mare măsură, şi c e t a t e a muncii lui şi, prin aceasta, ritmul întreg al vieţii de stat. (

Nu încape nici o îndoială, ,că situaţia de salarizare actuală este un dezastru. Plină de anoţialii, de contradicţii isbitoare, de inegalităţi şi nedreptăţi vădite, la are înfăţişare perfect haotică şi

arbitrară. Nu există principii uniare, nu există ierarhizarea indiş-

Nr. 6 CULTURA CREŞTINA 377

pensabilă. Cele mai uluitoare anomalii te isbesc pas de pas. Ajunge, pentru a caracteriza deplin situaţia, să amintim, că există nu mai puţin de 2000 de „tipuri" de salarizare în fericita ţară românească. Un monument de absurditate mai perfect nici că se poate imagina!

Acum e vorba să se facă o nouă rânduială în acest vălmăşag. S'au făcut studiile pregătitoare şi se lucrează o nouă lege de „armonizarea salariilor"'. — Foarte bine, şi foarte necesar. De sine înţeles, ea va trebui să fie cât mai bună, cât mai dreaptă cu pu­tinţă. Asta o vreau, fireşte, şi autorii reformei. Dar dela vrere până la realizare depărtarea e mare. Are dificultăţi însemnate. Nu le vom înşira aci. Vom sublinia însă un adevăr de temelie: nu se va ajunge la bun sfârşit dacă nu se vor ţinea în seamă comanda­mentele doctrinei sociale rezîmate pe morala creştină, pe drepta­tea socială care îşi are rădăcina în evanghelie.

Un punct de orientare, capital, al acestei doctrine este acesta: trebue pus în aplicare un sistem de salarizare care să ocrotească familia. In special familia numeroasă. S-o facă posibilă; s-o facă de dorit chiar. Mulţimea copiilor să nu mai fie o spaimă pentru părinţii terorizaţi de spectrul mizeriei. Dimpotrivă, să fie mai u-şoară, din punct de vedere economic, viaţa unei familii mari, cu multe odrasle, decât a burlacului înăcrit în singurătate ori a unei perechi îmbătrânită în sterpiciune. — Este un ideal firesc acesta. Viaţa neamului e în strânsă dependenţă de realizarea lui. Iar as­tăzi stăm tocmai la antipod. Familia este, pentru majoritatea lefe­giilor, un lux insuportabil. Iar copiii mulţi par deadreptul o vină în faţa Statului, care nu dă pentru susţinerea lor decât un ajutor ridicol. Şi numai pentru primii t rei! Mai mulţi, sunt indesirabili. Un îndemn oficial la suprimarea lor. Ceva mai monstruos şi mai antisocial nu se poate închipui!

Salar familiar: acesta trebue să fie, prin urmare, punctul de plecare şi idealul nouei reforme. Ceeace nu însemnează, în chip necesar, o îngreunare insuportabilă a bugetului. Ci mai curând o nouă, mai dreaptă distribuţie a totalului bugetar între diferitele categorii de funcţionari, având în vedere mereu criteriul hotărîtor al familiei.

Este cât se poate de interesant, simplu şi de largi perspec­tive, în acest scop, proiectul lucrat de ing. Eiwin Sonnek, adoptat şi transformat în proiect de lege de către asociaţia austriacă pen­tru „apărarea familiei". (Cfr. „Schonere Zukunft" din 27. X. 35). In acest proiect, salar normal este socotit acela care ajunge pen­tru susţinerea, conformă cu situaţia socială, a unei familii cu 2 copii. Toţi salariaţii, cari n-au acest număr de persoane de susţinut,

378 CULTURA CREŞTINA

vor primi salarul scăzut; cei cari au mai mulţi, îl vor avea spori t Cota corespunzetoare unui membru este socotită în 10% din saf larul normal. Schematic, însemnând normalul cu N. vom avea ur­mătoarele situaţii: Funcţionarul singuratic va primi N—30% (cota corespunzetoare la 3 persoane pe care nu le are), sau 70% din normal; o pereche fără copii 80 %; cu un copil 90 > ; cu 2 copii 1000/r,; cu 3 copii 100+100/ 0; cu 5 copii 100+300/ 0; etc. — La toate tipurile de salar se va stabili mai întâi minimul de existenţă, care va fi neimpozabil, eliberându-se prin aceasta toată pătura mai să­racă de orice sarcină, fără a fi exclusă dela beneficiile sporului familiar. — Proiectul lasă libertate părinţilor ca, potrivit cu pre­gătirea ce intenţionează s-o dea copiilor, să aleagă între următoa­rele modalităţi de primire a ajutorului, care se dă lunar: să pri­mească cota întreagă până la vârsta de 15 ani a copilului; ori numai 800/n din ea dar până copilul ajunge 20 ani; ori 70o/n până împlineşte 25 ani. Astfel se ţine seamă şi de cerinţele speciale ale diferitelor pături sociale.

De sigur că alături şi împreună cu această măsură de ocro­tire a familiei, în deosebi a familiei numeroase, concretizată în sistemul salarului familiar, mai trebuesc puse la contribuţie şi al­tele multe, economice, sociale, politice. Şi nici ele, toate împreună, nu rezolvă deplin problema familiei, care în esenţă şi în prima linie este de ordin moral. Totuşi, repetăm, nu se poate nega nici marea importanţă ce-i revine factorului social şi celui economic. Iar în acesta, sistemul de salarizare este elementul esenţial. — Suntem acum, din prilejul anunţatei „armonizări a salariilor", în situaţia de a putea croi drum nou în această materie, în confor­mitate cu poruncile de viaţă ale doctrinei clădite pe principiul dreptăţii sociale a creştinismului. Să vedem, nu cumva să pierdem prilejul. Toţi pe cari îi priveşte şi toţi cari pot sunt datori să mi­liteze şi să-şi impună această părere, pe toate căile legale: presă, adunări, memorii etc. — Altfel, dacă nu vom avea curajul unei reforme mari, de perspective largi, în spirit creştinesc, apoi n-am făcut nici o treabă, ci va fi rătăcirea cea de apoi mai rea decât cea dintăi.

A. P.

CRONICI - ÎNSEMNĂRI A p e l u l „ A s t r a i "

Sufletul ardelenesc trece printr'un proces de primejdioasă disoluţie. Tre­bue să fie un motiv de îngrijorare na­ţională acest fenomen dureros. >Astra<, păstrătoare a vechilor noastre tradiţii, îl şi denunţă conştiinţei generale a nea­mului, într'un >apel« care va trebui să fie un adevărat semnal de alarmă. Prin analiza competentă, dureroasă, pe care o face stărilor de azi, chemarea la munca de înoire a >Astrei« este un adevărat document al vremii. Reţi­nem din el partea esenţială, în spe­ranţa că strigarea vechiului nostru aşe­zământ de cultură nu va răsuna în în pustiu:

>Un materialism exagerat, un invidua-lism tot mai accentuat slăbesc progre­siv temeliile existenţei noastre ca neam, forţele şi instituţiunile îndrumătoare şi generatoare de vieaţă românească: cre­dinţa strămoşească, patrimoniul etnic, familia. Se uită obligaţiile faţă de tre­cut, îndatoririle faţă de viitor, necesi-

1 tatea de a lupta şi jertfi pentru un bine superior etnic, şi domină grijile materiale ale momentului, setea după satisfacţii uşoare, individuale, obţinute fără trudă şi jertfă. A căuta şi afla de­fecte la fraţi, a ponegri şi desbina pe alţii, chiar dacă sunt români, a devenit un căutat mijloc de afirmare şi ridicare proprie, care umbreşte bucuria de-a fi însfârşit toţi împreună într'o singură ţară românească şi slăbeşte forţele, me­nite să ne conducă — solidari — pe drumul propăşirei etnice.

>Se pierde port, cântec, dans, tradiţie românească; se iroseşte comoara moş­tenirii etnice, protectoarea fiinţei noa­stre româneşti; îşi pierd forţa lor în­

drumătoare credinţa, conştiinţa româ­nească, cinstea, demnitatea, modestia; se desorganizează familia, scade nata­litatea şi slăbeşte forţa de luptă şi re­zistenţă.

>In Secuime aşteaptă zadarnic sute de mii de suflete, odinioară româneşti, re­chemarea la matcă; în Banat se stinge, în grozava nepăsare chiar şi a localni­cilor, mândra populaţie românească; iar la graniţa de nord-vest duşmanii noştri de ieri şi de mâine îşi sporesc, nestingheriţi de nime, forţele pe pă­mântul hotarnic românesc.

»Iată cum reuşim să irosim in decurs de scurte decenii comoara unui patri­moniu, agonisit in lungi secole de lupte, jertfe de sânge şi suferinţi, de un neam întreg.

«Remediul in această stare morală morbidă nu este binele material, bună­starea, ci mobilizarea tuturor conştiin­ţelor româneşti, unirea tuturor în jurul unui crez, capabil să ne disciplinele gândurile şi să ne îndrepte faptele spre calea ascendentă a propăşirii româneşti. A contribui cu toate forţele la genera­lizarea acestui crez şi la îndreptarea spre bine e gândurilor şi faptelor noa­stre, iată rostul vechiu in formă nouă al Asociaţiunii noastre...*

O n i s i f o r i s m a Din cele scrise până aci la rubrica

aceasta care, cum am spus, va continua zece ani, cititorii şi-au putut face o palidă, foarte palidă ideie despre deş-teptăciunea d. Onisifor Ghibu, profesor universitar, membru corespondent al Academiei române etc. Şi mai ales au putut admira logica sui generis, care chiar fiindcă e sui generis, ar putea fi numită logică onisiforiană. Un exemplu

380 CULTURft CREŞTINA Nr. 6

de astfel de logică l-am dat în numă­rul din urmă al revistei noastre: faptul că Ion Mateiu — ştiţi: soţul dnei Sanda dela Cluj — nu a reprodus în scrierile sale schimbul de scrisori dintre s. Scaun şi guvernul român privitoare la inter­pretarea unor articole din Concordat, e o dovadă că guvernul şi parlamentul cari au ratificat concordatul nu şi-a dat seamă de importanţa lor. Pentru mine şi pentru Dta cetitorule, nereproducerea acelor scrisori de d. Ion Mateiu poate constitui numai dovada că acest domn nu şi-a dat seama el de importanţa lor. Dar guvernul şi parlamentul? Ce are I. Mateiu cu parlamentul şi guvernul?.,.

Un exemplu şi mai breaz de logică onisiforeană le oferim cititorilor acum. In faimoasa broşură „Nulitatea Concor­datului" d. Qhibu tipăreşte la pp. XLII-XLVI un capitol cu titlul: „De fapt, Concordatul român este opera Ungariei şi a s. Scaun*. Cum vedeţi, un titlu excepţional de grav şi excep­ţional de senzaţional. Acum ascultaţi dovada: concordatul pentru aranjarea situaţiei bisericii catolice din România este opera Ungariei fiindcă: 1) Ungaria, fără a avea un concordat cu s. Scaun şi chiar fără a avea intenţia de-a-1 în­cheia, a înfiinţat o legaţie la Vatican; 2) 1-a numit pe Serddy consultor ecle-siastic al acestei legaţiuni;3) Serddy a dus la Roma pe părintele iezuit Bela Bangha, pe călugărul dominican Szabo Szadok, pe călugărul franciscan Anton Butykai şi pe minoritul Francisc Monay şi »toţi aceştia — scrie textual prea-deşteptul Onisifor — dimpreună cu per­sonalul legaţiei maghiare, formau un veritabil stat major pe lângă s. Scaun în chestiunile ungureşti in generaU. Prin urmare: fiindcă Ungaria a înfiinţat o legaţie la Roma şi 1-a numit consultor eclesiastic al ei pe Sere"dy, iar acesta a reuşit să ducă la Roma alţi patru preoţi maghiari, e o dovadă că Concordatul român este opera Ungariei! Quod erat demenstrandum. Dacă nici asta nu e logică onisiforească, atunci cuvintele şi-au pierdut sensul.

De altfel acest fel de logică nu e nou la d. Ghibu, precum întreaga sa deşteptă-ciune nu e de azi. Ea e veche, prea veche chiar. De pildă: într'o lucrare de o mie de pagini — pedagogul nu e nu­mai deştept ci şi prolix minune mare — scria că universitatea din Cluj, uni­versitatea al cărei profesor e dsa, a fost înfiinţată de Ştefan Eâthory la 1581 şi ca dovada reproduce diploma prin care acesta înfiinţează.. colegiul iezuit din Cluj. Cititorii cari vor crede că fac o glumă de prost gust, sunt rugaţi să citească opera »Acţiunea catolicismului unguresc şi a s. Scaun în România în­tregită» a d. Ghibu pp. 198—201. Car­tea a apărut în 1934. Se va zice ilogica onisiforească totuş nu e atât de veche, fiindcă Nulitatea concordatului a apă­rut în 1935, iar cartea cu universitatea cluj ană înfiinţată de Ştefan Bâthory în 1934. O distanţă deci de un singur an. Iată Insă o dovadă şi mai veche, din 1931. In „Un anacronism şi o sfidare", apărută in acel an, d. Qhibu scrie că Măria Terezia a făcut biserica călu­găriţelor ursuline din Sibiu fiindcă pe ea — pe biserică — se găseşte in­scripţia: >haec aedes pietate Mariae Theresiae... restaurata est*. Ergo: a făcut-o împărăteasa fiindcă a... restau­rat-o! (p).

I n c e n d i a t o r i i Vorbind la un congres al >societăţii

nordice», doctrinarul naţional-socialis-mului german Alfred Rosenberg a spus» între altele: «Batalioane întregi de in­cendiari cutreeră ţările, aşteptând mo­mentul prielnic pentru a da foc casei popoarelor europene. Putem spune cu mândrie, că astăzi Germania e mai so­lidă decât oricare altă ţară şi suntem convinşi, în ciuda şi împotriva tuturor, că noi, aici in Germania, apărăm Eu­ropa*.

In partea întâi, declaraţia cuprinde un adevăr dureros. Cum stăm cu a doua, cu rolul Germaniei?

»Osservatore Romano «din 24. VI.pune în faţa vorbelor umflate ale lui R. o serbare naţional-socialistă ţinută tocmai

Nr. 6 CULTURA CREŞTINA 381

In cinstea pomenitului congres, la Lti-beck. «Naţtonal-sozialistische Partei-Korrespondenzc descrie unul din mo­mentele solemnităţii, în felul următor: »Intreg poporul comunică, în flăcări, cu străbunii săi. Tineretul hitlerist şi uni­tăţile naţional-socialiste s'au adunat în iurul rugurilor mari de pe dealuri. Pur­tătorul torţei dă foc rugului strigând: >Pământul se înoieşte*. Apoi, tn mijlo­cul tăcerii generale, şeful tineretului hi­tlerist declamă: «Porţile vieţii sunt des­chise; vara se apropie. Tineret închinat flăcărilor, pregăteşte-te pentru solstiţiu şi pentru acţiune, mergând spre foc... Foc să fim. Să ardem în focul sacru tot ce nu serveşte la înoirea poporului. Să fim purtători de flăcări; să fim consa­craţi; flacăra să binecuvinteze timpul nostru*.

întrebarea e acuma: cine sunt incen­diatorii? Cei cari aprind bisericile, ori cei ce strigă >să fim incendiu*, şi ard pe rugurile închinate zeilor păgâni însăşi credinţa în Dumnezeul creştin? Ori, poate, şi unii şi alţii, aţâţă rugul care ar vrea s i prefacă în scrum, deodată cu evan­ghelia, şi întreaga noastră civilizaţie! — E bine să-şi pună întrebarea şi la noi nu numai ecstaticii roşii, ci şi toţi închinătorii «focurilor*, de imitaţie na­zistă şi de inspiraţie păgână. Chiar şi dacă se chiamă «stiăjeii»! (a).

N e l i n i ş t e a s p a n i o l ă Nu de mult a apărut la Madrid o

carte foarte documentată, care dă un bilanţ cât se poate de elocvent al pri­milor doi ani de republică spaniolă şi a lui «Octomvrie roşu* în provincia Asturia, 1934. - Reţinem, după «Kultur und Poiitik*, câteva cifre. — In cei dintâi doi ani de existenţă, republica spaniolă a avut: 28 guverne, 75 miniştri noui, 9000 greve, 800.000 şomeri (în 1935 — pe când în 1930 nu exista nici unul!), 30.000 deţinuţi politici; 7 miş­cări revoluţionare cu peste 5000 de morţi, 580 biserici şi mănăstiri incen­diate, ridicarea bugetului de stat la 2 miliarde pesetas. — O singură lună, >Octomvrie roşu* 1934, în Asturia are

bilanţul următor: Au fost incendiate, jefuite ori distruse 63 clădiri publice, 58 biserici, 26 fabrici, 58 poduri, 31 şosele naţionale, 26 linii ferate, 730 case particulare, 158.000 cărţi de valoare; în total o pagubă de 58 milioane Pesetas. Au fost ucişi: 100 guardiani civili, 17 funcţionari dela siguranţă, 51 membri ai comandamentului de atac, 2 detec­tivi, 16 funcţionari de vamă, 98 soldaţi şi 1051 preoţi, călugăriţe şi persoane private. Au fost răniţi 900 soldaţi şi 2054 persoane private. — Adevărat »rai«! (a).

F r o n t c o m u n Cei ce se aseamănă, s'adunâ. Liber-cu

getătorii şi bolşevicii una sunt, ori cât ar zice ba. Şi după Congresul Interna­tional al Libercugetătorilor, ţinut în Aprilie c. la Praga, e de crezut că nici nu vor mai zice aşa ceva. Prea şi-au dat arama pe faţă, şi prea au vobit cu fereştrile deschise, ca să mai poată con­vinge pe cineva de contrarul.

La congresul menţionat au luat parte 74 de reprezentanţi din 11 state. Cei mai mulţi trimişi i-a avut America, Anglia, Franţa şi Belgia. Scopul con­gresului a fost bine precizat: unirea celor şase milioane de membri ai ar­matei internaţionale a ateilor într'o «unică şi solidă organizaţie mondială*, pentiu a lupta împotriva religiei. Asta pentrucă pân'acum fiecare grupare a purtat războiul cu mijloace proprii şi cu scopuri particulare. De aci încolo însă nu va mai fi aşa, ci vor lupta în comun, dându-se preferinţă metodelor folosite de Bezbojnicii (ateii) sovietici, primiţi sărbătoreşte în sânul Uniunii Interna­ţionale a Libercugetătorilor.

înfrăţirea celor două fronturi (liber-cugetător şi bolşevic) s'a făcut — după informaţiile lui Osservatore Romano din 16 Maiu c. — pe baza acordului una­nim: luptă pentru drepturile democra­tice; pentru libertatea gândului; pentru progresul social şi economic şi pentru educaţia corăspunzătoare acestor prin­cipii. — Că apoi ce înseamnă în reali­tatea comunistă-atee principiile afi-

382 CULTURA CREŞTINA Nr. 6

şate, e cunoscut şi arhicunoscut. To­varăşul Lunaciarski, prezent la acest congres, a avut de ce să fie mulţumit şi mândru.

Presa cehoslovacă, spre cinstea ei fie spus, a fost foarte rezervată în repor-tagiile gazetăreşti privitoare la acest congres. Ba Lidone Listy n'a pregetat să facă din acest prilej, remarca justă: »Tare am dori ca aceeaş toleranţă, gra­ţie căreia s'a putut întruni la noi un congres al Libercugetătorilor, să fie în cinste şi în Rusia Sovietică privitor la proiectatul Sinod al Bisericii Ortodoxe. Barem de s'ar bucura religia fie şi nu­mai de a zecea parte din libertatea gândului şi a scrisului, de care se bu­cură la noi comuniştii şi libercugetă-torii«. — Talia autem non leguntur in Sovietia. (n).

N o u î m e t o d e c o m u n i s t e In afară de importanţa lor pentru

viaţa internă, alegerile din Franţa au o semnificaţie politică de ordin interna­ţional, care nu poate fi trecută cu ve­derea. Şi aceasta consistă în surprin­zătoarea afirmare a comunismului. Au intrat în camera franceză 80 de deputaţi cari jură în Marx şi Lenin; cel mai puternic grup parlamentar comunist din toată Europa. Este explicabil interesul cu care lumea aşteaptă să vadă felul cum se va validita în Parlament şi în ce formă va înţelege să-şi deprindă influenţa asupra guvernului de stânga, în care refuză să intre,' căruia însă îi acordă întregul concurs.

E sigur însă de pe acum, că în Franţa, Moscova ţine să infăţişeze lumii o altă experienţă decât cea din Spania. Comu­niştii francezi respectă armata şi nu aprind biserici. Aceasta e şi una din tainele succesului lor uluitor. Dintru început ei au renunţat la metoda vio­lenţei. De 16 ani se mulţumesc cu pre­zentarea unui program de revoluţie so­cială care prevedea suprimarea proprie­tăţii, a profitului, a armatei. Acum, în alegeri, li-s'a părut prea mult şi asta. Au schimbat tactica. Lăsând în club programul revoluţionar, s'au prezentat

publicului alegător ca un simplu partid politic cu program ceva mai radical, mai de stânga, decât ceilalţi socialişti. Se mulţumesc să fie, ca şi celelalte partide din frontul comun, mai mult reformatori oneşti decât revoluţionari. S'au declarat respectuoşi faţă de pro­prietatea privată şi faţă de valorile patriotice, atacând numai excesele plu-tocraţiei capitaliste. Au câştigat astfel nu numai voturile muncitorilor, ci şi ale unor straturi din mica burghesie, care nici pe departe nu poate fi socotită comunistă. — In această metodă este a se căuta, după Pierre Qaxotte, cheia succesului lor. Rămâne acum să se vadă, dacă şi în activitatea parlamen­tară se vor ţine pe această linie de moderaţiune ori nu. întrebarea şi-o pun Francezii mai ales privitor la politica internă, în care socialismul, ajuns >axa< politică a ţării, promite reforme radi­cale, ca naţionalizarea băncilor, deva­lorizarea monedei, politică antipluto-cratică etc. In politica externă, se ştie, ei sunt sclavii Moscovei.

In tot cazul, cu toţii trebue să avem ochii aţintiţi asupra mersului eveni­mentelor din Franţa, unde comunismul cearcă să se prezinte într'o postură nouă. Şi să fim atenţi, ca nu cumva nouile metode de moderaţiune utilizate cu succes acolo, să fie încercate şi la noi. (a).

N o u a P o r t u g a l î e Ceeace s'a realizat tn Portugalia sub

conducerea omului excepţional Oliveira Salazar seamănă a minune. Cuibul re­voluţiilor permanente şi a prăpădului general s'a prefăcut în ostrov de pace, de progres, de înflorire şi mulţumire generală. Cari sunt stâlpii de razim a acestei Poitugalii înoite? E bine să ni-i arate însuşi vrăjitorul acestei minuni de necrezut. La implinirea anului 10 de existenţă a actualului regim, O. Salazar a ţinut la 28 Mai, in Braga, o strălucită cuvântare, care ne lămureşte deplin:

>In noua Portugalie — spune Pre­mierul — nu e pus în discuţiune nici Dumnezeu nici virtutea, Patria şi isto-

Nr. 6 CULTURA CREŞTINĂ 383

ria ei glorioasă, familia şi însănătoşirea ei morală, cinstirea muncii şi a sim­ţului de datorie sunt la noi noţiuni a-supra cărora nu se mai discută. — Re­ligia şi adevărul sunt pentru noi o ne­cesitate socială; puterea de stat este îngrădită prin barierele legii morale; noi nu cădem In greşală de a diviniza puterea ori bogăţia, tehnica, frumseţa ori păcatul: existenţa Dumnezeului Preaînalt la noi nu se pune la îndoială. Autoritatea este pentru noi un iapt de ordin moral şi o necesitate omenească. Ea este un dar nepreţuit ai Provedinţii; fără ea n'ar putea exista nici o cultură demnă de om. Ea însă nu există pentru sine însăşi, nici în familie, nici in şcoală, nici in fabrici şi uzini; ea are sens şi rost numai dacă stă în slujba cetăţeni­lor. Ea nu este o avere a guvernului, ci o sarcină in serviciul comunităţii. In noua Portugalie nu se mai pune în dis­cuţie autoritatea şi nici familia. — Fa­

milia trece astăzi printr'o grea criză în lumea întreagă. Locul autorităţii şi al obligaţiunii morale îl ia, aproape pre­tutindeni, domnia fără frâu a instinc­telor şi, prin aceasta, surparea autori­tăţii paterne. — Şi mai puţin discutabilă este la noi munca: ea constituie pentru noi un drept şi o datorie. Drept; fiind­că este absolut condamnabil a refuza munca acelora, cari n'au nimic pentru a se apăra de foame decât cele două braţe; o datorie, fiindcă altfel li-s'ar recunoaşte celor bogaţi dreptul de a trăi din munca celor săraci...*

Precum se vede, între religie şi po­litică sunt legături organice. O arată nu numai exemplul omului politic Sa-lazar, ci şi realitatea concretă care e Portugalia nouă: clădită în întregime pc temelia indestructibilă a credinţii în Dumnezeu şi pe principiile moralei creştine, (a).

BIBLIOGRAFIE M. THEODORIAN-CARADA: Acţiunea Sfântului Scaun în România

de acum şi de întotdeauna. — Bucureşti 1936. Editura Autorului (Bulevardul Măria 68). Pg. 120. Pre ţu l?

D. Ghibu şi-a găsit naşul. Poate îi încântat şi să-i îie recunoscător. Nu-şi putea dori unul mai simpatic şi mai bun. Bun din toate punctele de vedere. Adecă: deplin competent în problemele cari formează însăşi raţiunea de-a fi a dlui Ghibu. Docu­mentat până la ultimul amănunt. Perfect cunoscător al oamenilor şi al realităţilor. Cu vederi largi în tre­cut şi cu largă înţelegere a rapor­turilor dintre ţări şi neamuri. — Dar bun şi altfel. Creştineşte bun. Senin şi obiectiv. îngăduitor. Nu vrea moartea păcătosului, care e d. Ghibu. Unde e locul, recunoaşte şi partea de merit a dlui Gh. Cum e, de pildă, cazul cu Statusul catolic", pe care neastâmpărul dlui Ghibu 1-a scos din situaţia ilegală şi necanonică în care se găsia, provocând lămurirea şi reglementarea situaţiei lui.

Toate aceste calităţi ale autorului dau cărţuliei valoare şi savoare deo­sebită. Adevărul iasă biruitor, din paginile ei, nu prin luptă şi argu­mentare greoaie, ci senin, uşor, cu zâmbet indulgent şi superior.

Pentru istoricul, juristul eminent, o-mul de cultură largă şi înzestrat cu mult simţ politic, care e d M. T. C. a fost, de sigur, o distracţie şi o jucă­rie să scarmene niţel teoriile onisi-foriste. A făeut-o cu răbdare multă. De sigur nu de dragul balivernelor, enormităţilor, naivităţilor, contra­dicţiilor şi stupidităţilor de cari gem miile de pagini adunate de d. Ghibu pentru a susţine noua sa marotă; ci pentru a lămuri cinstit marele pu­blic de bună credinţă, care uşor ar putea fi indus în eroare. Şi e în in­teresul neamului ca să nu cădem în

384 CULTURA CREŞTINA Nr. 6

aşa greşală. Şi numai agitaţiile răs-leţe de până acuma ale dlui Qhibu şi neomenia atâtor militanţi ai uni-toîobiei ne-au produs şi până acuma pagube şi greutăţi destule; ne-au în­străinat simpatii pe care le puteau păstra. Această îngrijorare patriotică 1-a făcut pe autor să S E ocupe, cu Îngerească răbdare, de tot ce spune şi C E scrie d. Ghibu.

Mai întâi, de problema Concorda­tului. Care e o necesitate. A fost tratat şi încheiat cu concursul şi colaborarea tuturor marilor noştri bărbaţi de stat. In care interesele statului român sunt perfect garan­tate şi, în plus, ca orice convenţie, mai poate îi încă îmbunătăţită. De aceea, „ceice cer denunţarea lui ori nu ştiu ce cer, ori sunt preocupaţi de alte interese, cu totul deosebite de cele ale Statului, iar ceice vor­besc ori doresc realmente un Kul-turkampf, nu fac decât să servească iredentismul maghiar; inconştient poate, dar electiv" fp. 46). — Din bogăţia de lucruri interesante înghe­suite în acest capitol, reţinem, în le­gătură cu concursul dat de cercu­rile catolice la tratativele de pace dela Paris: „Coltor mi-a povestit odată, că Brătianu îl autorizase să spună că, în anumite condiţiuni, el arii gata să facă chiar Unirea" (p. 7).

Dar adevăratul cal de bătaie al dlui Qhibu E altul: Acordul cu Va­ticanul, de care se ocupă c II. al cărţii. D. Ghibu voia ceva mai mult chiar decât un concordat. Acum îl atacă; deoparte din pricina unor in­fluenţe nefaste sub cari a ajuns (mi-trop. Bălan şi ep Ivan); dar şi din pricina Acordului. „Incheerea Acor­

dului de către d Vaier Pop 1-a e-xasperat A început o luptă violentă contra Domnilor Iorga, Ghika, Com-nen, apoi împotriva Acordului, în urmă contra Concordatului şi în sfârşit a ajuns până a pretinde că Românii trebue să rupă orice le­gături cu Roma, fiindcă Papa a creiat revizionismul maghiar, spri­jină pe Unguri şi fiindcă Sf. Scaun şi iezuiţii lucrează în contra României". (63). A ajuns d. Ghibu tot mai jos pe scara acestor pră­păstii fiindcă nu găsia alte argu­mente contra Acordului. Cap. III, intitulat nimerit „Abyssus abyssum invocat", arată pe rând ridicolul acestor teze şi toată nerozia argu­mentelor pe cari se sprijinesc. - „A-devărul adevărat" (cap. IV), despre ceeace a fost pentru noi, în tot tre­cutul şi până astăzi Roma, Papii, este cu totul altul. Binefacerile ce le-am primit de acolo sunt imense. Şi vor îi mai ales dacă vom ajunge acolo unde şi d. Ghibu vroia odată; la unirea întreg neamului românesc cu Roma Problema nu-i insolubilă. Păcat numai că la noi se face o „rea politică" (c. V) bisericească, Prin alta bună s'ar putea realiza marele vis al unirii, spre binele nea­mului nostru. — Drept „anexă" car­tea reproduce un articol al autoru­lui despre „Anglicanism şi Catoli­cism", publicat în „Vestitorul" din 15 III 36.

Concentrând într'un cuvânt tot ce vrem să spunem despre broşura dlui M T C : toile lege! Şi dă-o şi altora. Mai ales celor din strana adversă 1

Aug. Popa

Tipografia Seminarului Teologic gr. cat. Blaj.

/

Dala Administraţia „Culturii Creştine" Am primit st chttăm, ca mulţumită, următoarele abonamente: Câte 500 Lei, abonament pe tntreg anal 1936, dela Domnii: Paris: J.

Emtd; — Soma: Mircea Todericiu; — Trtnton U. S. A: Dr V. Crişan; — Bu-•cunşti: Dr A. Dobreacu.

Câte 300 Lei, abonament pe tntreg aanl 1936, dela Domnii: Bucureşti: A. Cătagiru; — Cluj: Dr Ionel Pop; ing.l. Qhennan; - Dragomireşti: Ioan Ba-rodi; Jadooa: St. Quentin; - Lugoj: Aneta Tuf an; — Odorău: Văd. Dr M. Popp; — Rimnicu Vâlcea: Dr R. Haag; — Sarn Mare: Dr A. Dobosi; - Sf. •Gheorghe: Dr I. Roşu; — Sibiu: medic general r. Dr George Moga; — Stâna 4* Vale: F. Strugurescu; — Turda: L. Gardus; — Vaşciu: Vasile Bell; — Ftf--ţoara: Ion Mureşan.

Câte 250 Lei, abonament redns, pe tntreg anul 1936, dela Domnii: Beiuş: T. Mateiu; — Dumbrăveni: Gheorghe Simu; — Dumbrioifa: Of. par. gr. <cat; — Floreştt: D. Tăuţean; — Ooreni: Of. par. gr. cat.; — Hopârta: A. Mun-1ean; - Nevrincea: Of par.gr.cat.; - Reghin: Ariton Popa; Ploeşti: A.Şit-luţiu; — Satu Mare: V. Herman, Gh. Mărcuş; - Sitari: Of. par. gr. cat; Sân-mărttnul de Câmpie: Gr. Manoilă; - Siseşti: l Şuraai; — Tg. Trotuş: Ol par. rom. cat.; — Viştea de jos: Gheorghe Seicean; — Vulcan: A. Suciu; — Teodor Raita, Krohnoo, Cehoslovacia. «

Câte 150 Lei, abonament pe V , de an, dela Domnii: Aiud: I. Meliaa, I. Viciu; — Alba-Iulia: Qeorge Bariţiu; — Baia Mare: P. Ossian; Blaj; II. D« I. Hossu; — Bucureşti: Dr G. Rusu; - Gherla: Dr E. Precup; — Măluft: V. Cămpean; — Odorhei: V. Stolan; — Oradea: Dr V. Boeru, Dr I. Voştinar; — Parţa: Petru Muntean; Răducăneni: M. Demeter; iîus: Of. par. gr. cat.; — Satu-Lung: Of. par. gr. cat; — Sibiu: Dr I. Stoichiţia; — Sfărmaş: Teodor Lazin; — Suseni: V. Câmpean; Şlmleu: Dr. V. Vicaş;— Tg. Mureş: Dr I. Sârbu; Timi­şoara: M. Simonetti; — Tur: Ovidiu Lupan.

Câte 125 Lei, dela Domnii: Alma: St. Şerban; Arad: R. Grapini; O P ă -curariu; — Baia Mare: T. Iile; — Bărdeşti: Aug. Belea; — Blaj: E. Bucur; — •Căptălan: Alexandra Pop; — Deaj: P. Boeriu; — Qrindeni: Petru Anca; — Ghelinţa: F. Călugăr; — Ludoş: I. Berghezan; — Lupu: D. Coţofan; — Ivăneşti: Al. Şimon; — Micăaasa: D. Boariu; — Prislop: Gr. Ciunterei; — Râciu: S. Ni­coară; — Sârbi: P. Steţlu; — Şeuşa: V. Haţiegan; — Şilindru: Al. Nistor; — Şimleu: T. .Iile; — Tătârlaua: I. Langa; — Turda: LazarCaba; - Valea Largă: A. Căpuşan; — Fa/ca Vişăului: Popa Gh. Al.

Câte 100 Lei, dela Domnii: Aiud: Emil Neamtiu; — Aţei: V. Stoian; — Blaj: Dr C. Ordace, Vasile Varga; — Căpuşul de Câmpie: V.Suciu; — Câmpia Turzii: Aug. Barluc; A. Miroa; — Diciosânmărtin: V. Abuşean; - Gherla: Dr E. Precup; — Juca/ de jos: Izidor Deacu; — Nima Râciu: D. Poptămaş; — Satu Mare: Dr Oct. Popp; — T. Recea: I. Boeriu; — Ttocul de jos: EmilBoca.

La fondai de susţinere al revistei, s'au primit dela Domnii: Blaj — H. Sa Dr Victor Macaveiu, vicarul Mitropoliei 500 Lei; Dr Augustin Tătar, 500 Lei; Alexandru Lupeanu, 500; Dr Augustin Popa, 500 Lei; Dumitru Neda, 500 Lei.