« , - - • " " I i *

C U M M CREŞTINA REVISTĂ L U N A R Ă

MENIREA STATULUI „Un om este p creatură care Umblă delicat pe o sfoară întinsă

— iustine urmi din eroii *Contrapuhctetor« lui Huxley — cu In­teligenţa, conştiinţa şl tot ce e spiritual la an capei al balanţei sate; eu corpul, instinctele şt tot ee e Inconştient, pământesc şl mis­terios, la celalalt capet. In echilibru; — şi asta-t afurisit de greu'.

Da. Dualismul acesta e bisaşi marea dramă a omului. Sunt wntte tit el două lumi, cu două legi, eu graoitaţiunl contrare. Sor­tite să trăiască împreună fără putinţă de despărţire, ele se duşmă­nesc, se luptă, căutând flecare să ajungă singură stăpână, şt ţin astfel tn continuă tensiune, creatoare ori distrugătoare, biata noastră ftlnfă. Şl încordarea lor se prelungeşte dincolo de sbuctumut sulul nostru, în toate planurile şl sectoarele tn care ni se desfăşoară viaţa. Aceeaşi duşmănoasă cumpănire de forţe între om şl societate, între diferitele societăţi minore şl cea mat perfectă dintre ele: Statul, şt mat departe tntre Stat şt Biserică. Pe toată Unla aceeaşi unică, simplă şl totuşi crucială problemă a echilibrului, a armoniei liniş­titoare şt constructive.

Să ne oprim astă dată la cea mai arzătoare şi mal hotărttoarş dintre aceste probleme de echilibru: raportul omului cu Statul. Por­nim dela coneatztile la care am ajuns tntr'un articol precedent: , 0 -mul şt Societatea". Statul fiind suprema formă a organizaţiei so­ciale, ele i se potrivesc tn locul întâi. — Societatea, decişi Statul, fără om e ntmtc. Cl tn şt prin el, omul îşi caută desăvârşirea proprie. Nu atât satisfacerea pornirilor individuale, cât desfăşurarea cât mal liberă a avânturilor sale personale, transcendente. Statul care ar tinde să crească el tn putere şt mărire prin distrugerea acestor drepturi Imprescriptibile ale persoanei ar fl, tntr'adeoăr, acet mal rece dintre toţi monştri rect", cum l-a caracterizat Nletzsche.

CULTURA CfcEŞTtNA te. 16-12

Totuşi de mit de ani r monstrul" există. S'ar putea spune chior, că el a dominat istoria. Sunt relativ puţine veacurile care t-au pu­tut scutura teroarea. Generaţii fără număr a tnghlţlt nemăsurata Iul foame de stăpânire, hecatombe uriaşe de vieţi a costat setea lut de mărire.

Ar trebui să reproducem aci întreg cap. XVIII cartea III din „La ctte anttque" a lut Fustei de Coulanges, întitulat sugestiv: „Despre omnipotenţa Statului: cel vechi n'au cunoscut libertatea in-dlulduală'. In democraţiile greceşti şt sub variatele regimuri ale mi­nunatului stat roman, omul nu a existat. Statul dispune în oricare moment de persoana şl bunurile lui, de viaţa lut particulară şl pu­blică; îi Impune zeii, cultul şi morala sa; îi reglementează mânca' rea, haina, portul părului, căsătoria şl numărul copiilor, educaţia cărora este îndeaproape dirijată dacă nu monopolizată.

Creştinismul a ridicat în faţa acestei tiranii o forţă nouă: pe omul cu suflet nemuritor, cu -destin suprafiresc, cu drepturi şi liber­tăţi superioare. Din acest element, evul mediu a şi reuşit să înjghebeze, tn măsura îngăduită de bejenia vremilor şl de primiti­vismul lor, o nouă ordine politică, din care ideea absolutismului a fost eliminată. Peste samavolnicia autorităţii publice a pus măsura nedtscutatâ a autorităţii divine. Statul nu mai e scop, ci mijloc. Spiritul stă pe planul întâi, şi alături de Stat merge tn frunte Bi­serica. — S'a amestecat însă şt act eternul blestem: echilibrul de care vorblam mal sus. Odată pornită înclinarea batantei dela Stat spre om, nu s'a oprit la limita justă, ci a eoborU tn jos până la răstur­narea Statului. Micit şt marii domni feudali se socot adevăraţi regi; el împart dreptatea, decid asupra răsboiulut şi păcii, bat monede, strîng Impozite etc. Teoretic există încă un guvern, dar noţiunea Statului a dispărut; există organe, dar organismul nu mat este.

O revenire era necesară. Procesul de dlsoluţle trebuia oprit Resurecţia corpului politic se şt produce. Dar vai, el creşte Iarăşi peste măsura normală, luând tot mal mult înfăţişarea „monstrului' detestat. — Umaniştii Renaşterii au deşgropat doctrina statală a veehet Rome. Principele lut Machiavelll este tipul desăvârşit al dom­nului absolutist. — Reformaţiunea religioasă face pe principe domn şi peste conştiinţe şt credinţă: cutus regto etus reltgiol — Marii Jurişti al veacului XVII caută justificări doctrinare pentru a-cest absolutism. Hobbes afirmă că puterea de stat este peste legi. Aşa s'a ajuns la aceea culminaţie a atotputerniciei monarhului, care s'a cristalizat tn celebra formulă a Iul Ludovic XVI: „L'e'tat c'est moi*.

Teoria contractuală a lut Rousseau nu scade cu nimic pute'

Hr. 10-12 CULTURA CREŞTINĂ 557

rea Statului. Atât doar că de acum nu Principele e suveran absolut, el voinţa majorităţii poporului. In faţa el Insă singuraticul este tot aşa de nul şi inexistent ca tn faţa Cezarilor de pe vremuri. — Statul liberal-democratic realizat prin trei mari revoluţii categoric individualiste (cea engleză 1649, americană 1176 şl franceză 1789) a rodit două rezultate aparent contradictorii: anarhia şt dictatura. Cum? — In numele libertăţii s'a produs întâi o fătată acţiune de disociere. Cele trei sectoare tn care se desfăşoară viaţa omeneaseâ: politic, economic şt spiritual, sau autonomizat: .Individ liber tn faţa statului" (Spencer) şi „Biserică liberă în Stat liber" (Cavoar). Rezultatul: deoparte tragedia anarhică în care ne-am înfundat, da altă parte dictatura ascunsă a capitalului, pe care o denunţă cu a-tăta vigoare enciclica „Quadragestmo Anno". Formele democratice au rămas; dar ca simple umbre fără vlagă.

Paralel cu acest proces, în sânul ordtnel sociale Individualiste se naşte şt creste ameninţătoare şl tendinţa contrară. Hegel pro­clamă pur şt simplu divinitatea Statului, isoor al oricărui drept şt întrupare a tdeet morale. Socialismul lui Marx şt Engels preco­nizează dictatura proletariatului tntr'o lume clădită pe primatul e-conomlculul. Rătăciri la aparentă contradictorii, pe care le prefac tn realităţi revoluţiile veacului XX, comunistă, fascistă şt naţtonal-soetaltstă. Sub altă firmă şl pe alte căi, toate ajung la acelaş re­zultat: dictatura.

La acest punct ne găsim astăzi şl de act trebue să ne des­chidem perspectivele de viitor. Ele nu sunt trandafirii. — Vedem în jur regimuri variate, dar nici un stat cu adevărat uman. Ci, îm­pinse de o necesitate lăuntrică neiertătoare, merg toate vertiginos în aceeaşi direcţie: spre o teribilă hipertrofie a Statului care a ajuns, din simplu „paznic de noapte", adevărată Providenţă generală, Idol care cere nu numai ascultare totală şl necondiţionată, ct închinare şt adorare religioasă. Şl, din nenorocire, omul modern e slab — abdica. Se abandeneazâ voluntar în mâna ocrotitoare a uriaşului polip care este Statul „Necunoscând adevărata sa grandoare — re­zumă această stare de spirit Daniel Rops (tn „EUments de notn des­tin" pg. 83) — abrutizată de altfel tn plinul înţeles al cuvântului prin ritmul unei vieţi închinate singurului cult al producţiei, aservit iubirii de argint şt confort, iar pentru rest tncunjurat de an vtd Imens, omul nu mat vrea nici un risc, demisionează". Bolnav care nu vrea să se vindece, ort, şl mai râu, nici nu-şt mal dă seama de mizeria în care înoată.

Totuşi, nu pierdem nădejdea. Trecutul, peste care am aruncat act o reprivlre sumară, arată că balansarea cumpenei între Stat şl

l*

558 CULTURA CREŞTINA Nr. 10-17

om nu cunoaşte odihnă şt că extremele se alternează: Individualis­mul exagerat naşte absolutism de Stat şt Invers. Este sigur, prtn urmare, că precum liberalismul a rodit dictatura, tot aşa totallta-rismele de azi, — reacţtune împotriva anarhiei Individualiste — pro­duc la rândul lor reacpunea necesară. Jn văUortle mizeriei tn care răsturnarea materialistă ori idealistă a aruncat sufletele despoiate de ele înseşi, revolta Inteligenţei împotriva unei aserviri nedemne şt devenită Insuportabilă restltue sensul unei Ierarhii pierdute. Re-găsim demnitatea persoanei umane"*/ Omul se trezeşte.

Primejdia este Insă să nu sărim iarăşi dlntr'un extrem tn altul şl să fie boala cea de apoi mai rea decât cea dintâi. Trebue deci neapărat să ştim de pe acum ce voim, unde mergem, unde trebue să ne oprim. Trebue să aflăm cheia ţi măsura echilibrului firesc şi necesar, ce trebue să ţină tn cumpănă dreaptă pornirile anarhice ale Individualismului şl lăcomia despotică a Statutul.

Trecutul, precum am văzut, n'a reuşit să rezolve mulţumitor problema. Viaţa colectivităţilor a oscilat mereu tntre extreme deo­potrivă de nefaste. Explicaţia nu-l greu de găsit: s'a căutat desle-garea pe plan pur uman, pornind dela concepţii de viaţă natura' liste. Dar tn statul naturii căzute, antinomiile din om nu se pot împăca decât prin harul de sus. Tot aşa contradicţiile vieţii sociale nu se pot armoniza decât prtn puterea principiilor şt normelor su* perloare, transcendente, pe care le îmbie lumea credinţa, concepţia de viaţă creştină. — Dacă a început trezirea conştiinţelor, este in­teres de viafă şt de moarte ca ele să fie îndreptate spre Idealul a-tentic al personalismului creştin, ca să poată crea o lume cu ade­vărat umană.

A răspândi această concepţie tn sensul ei genuin, a dinamiza prin ea societatea, este datorie ardentă şi urgentă. Şi, poate ntcl nu atât de grea cum s'ar părea la prima privire. Fiindcă doctrinele extremiste, Impuse astăzi cu formidabilul aparat al propagandei o-flctale tn spatele căreia stă, ca suprem argument de convingere, forţa statului, au trecut de mult culmea puterii de fascinaţie. Stă­până pe suflete este desorlentarea, din care creşte Invizibil dorul de mat btne, nădejdea unei lumi a bunătăţii şt a păcii, a muncii crea­toare şi a blândeţel înţelegătoare. Peste ouetul Infernului tn care ne sbatem, figura Mântuitorului se ridică luminoasă ca suprema şl ul­tima speranţă.

Apoi, evanghelia noastră socială nu-l un sistem de teorii in-toriochlate, artificiale. Ci cuvântul limpede şt firesc al bunulut simţ,

*) G. Viance: Preface a ime reforme de t'Etat. Pg. 24.

Nr. 10-12 CULTURA CREŞTINĂ

al mlnfil sănătoase. Fiindcă nu pleacă din iluzii ca să realizeze cht-mere. Cl acceptă realitatea integral, aşa cum a ţăcut-o Dumnezeu, fîrm hotărîtă să meargă pe drumul drept al legilor şt puterilor pe care este clădită întreaga creaţlune.

Aceasta e peatra de temelie a doctrinei noastre sociale: ea este teocentrică. Liberalismul este o aberaţie. Toţi şt toate trebue să tindă spre centrul întreget existenţe: Dumnezeu. Cel ce urmăreşte altă ţintă iasă din răndutala firii, spre propria, pierzare. — Societatea, Statul, nu face excepţie. Trebue organizat aşa fel, ca să înlesnească cetăţenilor săi urcuşul spre această culme a supremei lor desăvârşiri:

Calea spre Dumnezeu e făcută din veci şi pentru totdeauna: legile eterne, comandamentele morale, dreptul firii. Pe ele trebue clădită întreaga ordine socială, ca şl viaţa singuraticului. Valabili­tatea lor e universală. Nici un sector de viaţă nu li-se poate sub-trage, cl trebuesc aplicate pe toată linia: în faptele Individuale ca şt în raporturile dintre oameni şi dintre tort. De această încadrare a lor în ordinea suprafirească depinde toată tăria şt eficienţa răn-dueltlor vremelnice. Numai aşa autoritatea publică va ft reflexul divinităţii, şt nu o tiranie răztmată pe baionete şi corupţie. .Pute­rea legilor omeneşti — zice nimerit Leo XIII — nu se poate răzima decât pe convingerea clară că ele îşi au originea tn legea eternă şi că, în consecinţă, ele nu pot dispune nimic ce să nu fie cuprins tn această lege care este Isvorul ultim al oricărui drept'.

Prin puterea acestor legi eterne Iau fiinţă şi societăţile, prtn ele trăiesc. Căci Dumnezeu a pus tn firea omului necesi­tatea de neînlăturat de a vieţui împreună cu alţii pentru a-şl putea realiza destinul. Dar Dumnezeu a făcut om, nu asociaţii şt State; pe acestea le-a făcut — după vota Ziditorului, ce-i drept, dar le-a făcut —omul. Pentru sine. Nu spre a fi strivit de ele, cl spre u se înălţa cu ajutorul lor la deplinătatea personalităţii sale chemată spre rosturile veşniciei. — Evident, are neooe tn acest scop de un Stat sănătos, viguros, care să-t asigure pacea, să-t ocrotească li­bertatea şt să-t fie razim tn lupta pentru existenţă. Un stat slăbă­nog, Incapabil să ţină buna rânduială, să facă dreptate şl să coor­doneze străduinţele tuturor înti^o unitate dinamică, îndreptată spre ţelul comun, nu-l de ntcl un folos. Autoritatea reală şl efectivă a Statului este garanţia Indispensabilă pentru fericirea singuraticului, care trebue să fie gata a apăra şl cu sacrificiul propriei vltţl pros-perarea întregului din care face parte. — Aceasta tnsă nu însem­nează câtuşi de puţin că se poate Inversa nepedepstt ordinea fi­rească, desftlnţândU'Se omul pentru a creşte tn chip anormal pute­rea Statului. Ci măsura dreaptă între autoritatea publică, şi Ufter-

S80 CULTURA CREŞTINĂ Hi. 10-12

tatea Individuală trebue să fte aceasta: libertatea maximă îngăduită de bunul mers al întregului! Numai atâta să se restrângă din li­bera desfăşurare a voinţei cetăţenilor cât e necesar pentru asigura' rea unităţii şt bunel funcţionări a organismului public.

Ltnta aceasta de demarcaţie este elastică. După vremuri şt împrejurări, ea va suferi deplasări tntr'o parte ort tntr'alta. Există Insă un minim de drepturi şi libertăţi individuale, care trebuesc respectate între toate împrejurările, ele constituind zestrea inaliena­bilă a persoanei umane. Pe cele esenţta'e le rezumă enciclica „Di­vini Redemptoris', tn următoarele: .dreptul la viată, la integritatea corporală, la mijloacele necesare existentei, dreptul de a tinde spre scopul său ultim pe calea arătată de Dumnezeu, dreptul de a se asocia, dreptul ta proprietate şl ta folosinţa proprietăţii'.

Să subliniem din ele, fn chip deosebit, pe lângă drepturile conştiinţei, pe acela de a se asocia. El este temeiul structurel or­ganice a societăţii. In concepţia creştină, Statul e suprema dar nu unica societate tn care trăieşte omul. Ci mai sunt altele, Interme­diare între Individ şt Stat, dar cu drepturi anterioare Statului şt imprescriptibile. întâia este, fireşte, familia. Ea e leagănul vieţii, deci şl a societăţii. Intre drepturile esenţiale ale familiei, apoi, tre­bue să accentuăm pe cel al educaţiei copiilor. El aparţine tn chip primar părinţilor, fiind o continuare şt completare a naşterii. Pă­rinţii nu pot fi înlocuiţi prin nici o altă putere pământească.

Sunt apoi diferitele asociaţii protesionale. Ele sunt tot atâtea organe ale corpului social. Autonomia tor este un postulat esenţial al ordtnel sociale creştine, care le vrea investite nu numai cu func­ţiuni particulare cl şl cu puteri de caracter public. — In şl prin ele se desfăşoară în mare măsură munca omului producătoare de bu­nuri, care apoi trebue să-t aparţină, munca fiind o prelungire a personalităţii şi o înstăpânire creatoare a et tn lumea tncunforătoare.

Omul cu drepturile personalităţii sale, apoi grupurile biologice, economice şi morale sunt componente esenţiale ale întregului co­lectiv, ramuri ale arborelui social. Varietatea lor armonizată şl unită tn Stat constltue puternicia Statului, dar apără în acelaşi timp de atotputernicia lut. Dacă 11 se recunosc drepturile şt atrtbuţtunlle fi­reşti, dacă li se dau şt funcţiuni publice şt chiar politice cores-punzetoare, ele sunt un excelent factor al echilibrului ce trebue rea­lizat între Stat şl Individ. Omul nu se mal vede izolat, singur, slab tn fafa „monstrului", care la rândul său nu mai este o simplă a-glomerare mechanică de unităţi Identice, ci o armonie de organe şt funcţiuni care colaborează tn ordine conştientă la progresul în-tngulul.

ttr. 10-12 CULTURA CREŞTINA

Realizarea acestei armonii sociale, dtrecttoarea tuturor valuri­lor de energii creatoare spre ţinta comună, este marea şt nobila misiune a Statului. Rolul lut, tn sociologia Integraltstă, este deci mult mai mare decât al Jandarmului* liberal, care priveşte nepă­sător tnvălmăşala tendinţelor egoist-Individualiste. Evident, este şl aceasta o datorie a autorităţii: de a asigura pacea, tn afară şl în-lăuntru, prin aparatul său de legi şi de forţă pretutindeni prezent şl mereu vigilent. Are însă Statul, peste aceasta, o funcţiune pozi­tivă, datoria de a interveni activ tn desfăşurarea vieţii colective. Dar nu spre a distruge realităţile, energiile, libertăţile şl puterile creatoare ale elementelor sale componente, care sunt propriile tul organe, cl spre a le armoniza şl dirija la colaborare rodnică.

In felul acesta, Statul cuprinde întreagă viaţa socială. Nu e-xlstă acţiune creatoare a omului care să nu Intereseze binele comun.

Toate, prtn urmare treiuesc orânduite, reglementate de către Stat. Dar fiecare potrivit rostului şi drepturilor sale. Lăsată fiecare să-şl îndeplinească rolul firesc în cea mai mare libertate compati­bilă cu unitatea întregului. Să nu caute Statul a le înlocui, a se substitut acolo unde nu este nevoe. Toate activităţile propriu zis creatoare: arta şi ştiinţa, tehnica şi religia pornesc dela persoana liberă. Funcţiunile Statului nu sunt creatoare, cl de guvernare, de administrare, de orânduire. De Stat ţine direct viaţa politică, numai Indirect cea socială propriu zisă. Aceasta nu îl este Indiferentă, cum susţine eronat liberalismul; dar nici nu este o activitate directă a Statului, cum vrea totalitarismul. Astfel, concepţia creştină dualistă realizează echilibrul just şi cuprinde nu numai într'o ordine externă poliţistă, ci într'o unitate dinamică activă Satul cu societate, tmple-ttnd In armonie constructivă, activitatea socială care porneşte dela Individ şt dela diferitele asociaţii libere spre Stat şt pe cea politică, îndreptată dela Stat spre Individ şl asociaţiile libere.

Nimeni n'a avut despre Stat o concepţie mat nobilă, mal înaltă decât Sf. Toma. El l-a definit simplu: minister Dei in bonum. Ni­mic mai sublim. Dar la rândul său, Statul să nu uite că este un simplu slujitor al lut Dumnezeu, nu Dumnezeu însuşi. Compătimim Satut-poltţat, dar avem oroare de Statul-provedlnţă. Acela se usucă pe picioare şl moare de inaniţie. Acesta se prăbuşeşte sub Imensi­tatea poverilor cu care se încarcă şt se sufocă în masa de grăsime ce acumulează. *) Sfârşitul tor este la fel de tragic.

De tncheere şi pentru a rezuma, o pagină luminoasă din »Qua-drageslmo Anno", care precizează problema noastră:

.Cănd vorbim de reforma imtitutiunilor. Ne gândim tn locul tntâlu ta Stat. Nu ca şi cum întreaga mântuire ar trebui aşteptată dela Stat; pricina

CULTURA CREŞTINA Nr, 10-12

este alta. Căutând numai folosul aşa numitului „individualism*, lucrurile au ajuna aşa de departe, tncăt a dispărut aproape cu totul acea viaţă socială bogată tn tot felul de asociafiunt bine rânduite, aşa că au rămas numai in­divizii şl Statut, tn marea pagubă a acestuia din urmă, care prezintă forma brganizaţiunilor sociale de mat înainte şi deci căzând asupra iul toate greu­tăţile, pe cari le purtau eli, s'a trezit zdrobit sab nenumăratele sarcini, afa­ceri şi încurcături.

E neîndoios de sigur, şi Istoria o dovedeşte, că din cauza împrejurărilor schimbate, multe lucruri nu se mai pot îndeplini decât prin organlzaţtuni mart, lucruri pe cari mai tnalnte puteau să le îndeplinească atoclaţlunt mal mici. Totuş trebuie să rămână neatins principiul foarte însemnat în filozofia soci­ală: ca precum nu e învoit a lua dela un individ ceeace el poate îndeplini cu forţa şl industria proprie, şl a-l încredinţa unei comunităţi, tot aşa e nedrept apune tn mantie unei societăţi mai mari sau mai înalte, ceeeace poate face o comunitate mai mică şi mai inferioară. Acest lucru este tn acelaş timp o pa­gubă mare şi o răsturnare a ordlnei sociale; pentrucă datoria societăţii este aceea de a ajuta asociaţianile corpului social, dar nu de a le distruge şl a le tnghiţt.

De aceea e necesar ca autoritatea supremă a Statului să încredinţeze asaclaţtuntlor mai mici şt inferioare grija afacerilor mai mărunte, cari ar constitui o încurcată pentru stat; şi atunci el ar putea împlini cu mai multă libertate, ca mai multă forţă ţi mai mult efect afacerile cari îl privesc numai pe el, pentrucă numai el le poate regula: adică a îndruma, a veghla, a în­demna şi a constrânge, potrivit cu nevolte şt împrejurările. Să se convingă deci guuernantlt neamurilor că cu căi mai exact se va păstra ordinea ierar­hică între diferitele asociaţii, respectăndu-se principiul de a susţinea activi­tatea socială, cu atât mai tare oa fi autoritatea şl puterea socială şi deci cu atât mal fericită şi mal înfloritoare oa fl starea statului însuşi*.

Infr'o formulare concisă şi românească am spune, că doctrina creştină cere un S ta t a l omeniei) care să organizeze libertăţile omeneşti prin dreptate, spre realizarea unei vieţi virtuoase, adecă „de omenie".

AUG. POPA

*) Intr'un discurs ţinut Ia DI]on, la 1 Iunie 1930, d A. Tardieu a subliniat cu putere .contradicţia in care se găseşte, pe toata linia, volumul Statului cu au­toritatea sa. Cu cat creşte funcţiunea lui legală, cu atât. li scade autoritatea. Se cert dela Stat tot mai mult şi i-se da ascultare tot mai putina. Cu cât lumea se •errejte de el mai mult, cu atat tl serveşte mai puţin".

TIMOTEIU CIPARIU ÎNCEPUT DE AUTOBIOGRAFIE

(Continuare si sfârşit)

„întemeiata mi-a fost osândiţiunea (osândirea) au nu, nu pot să judece deplin de cât cart an văzut „Lepturoriul", şi cari vă-zându-1 suat tn stare de a-şi da opiniunea fundată despre opuri fi­lologice romaneşti. Insă de asemenea oameni prea rari se află astăzi între români, după a mea părere, din cauza simplă, că prea puţini se ocupă cu studiul limbii sale cu seriozitate, şi carii se o-cupâ, prea puţini cu cunoştinţa criticei filologice, precum se cade. D. Maiorescu, unul din cei mai competenţi judeci (judecători) tn acest respect, văzurăm cum judeca. Q. Bariţiu, măcar că e scriitor bun de peana si elegant, nu sta ocupat niciodată cu întrebaţfonl filologice, decât prin treacăt, ba Încă odată trecând prin Germania* aproape de Daorautadt, unde chiar pe atunci se ţinea adunarea filologilor germani la a. 1854 — In corespondenţele trimise la gazetă — şi, cftt din glumă cât Intru adins, scria că s'a depărtat de acel loc de spaimă a filotogismului preste tot. Insă de el Încă nu ştiu să-şi fi dat părerea asupra Leptarariului. Ar mai 11 încă Tr. Lauri anul, ci după cat se poate culege din „Tentamen criticum" al Iui, nu * de crezut că ar aproba sistema filologică din Lepto-rariul Bucovinenilor; tnsă nice de el nu ştiu datu-ş'a opiniunea au nu. Alte capete care să aibă si plecare cătră atare studiu ta sine uricios, si talent filologic, Intre Romani, nu ştiu să se mal afle. Moldovenii şl cel din România nu au avut pană acuma edncaţiune solidă, pentru că nu au nici scoale bine organizate, nice pacienta ce e de lipsă la orice studiu serios. Cei ce studiază din aceste provincii, ta ţara lor na află mijloacele cerute la un studia apro­fundat, nice bărbaţi cu destule cunoştinţe, cari să le inspire o a-moare (iubire) entusiasticâ cătră ştiinţe, fără care nici o ştiinţă nu poate a se ridica. Ear cei ce caută edncaţiune mai solida, trec In alte ţări, [mai] ales In Francia la Paris, tn Germania, la Vlena, Berlin şi Monachiu, etc. unde Insă ei toate le pot învăţa, numai Biologia lunbei sale nu. De unde după a mea părere, tn zilele noastre nu s'a sculat nici un filolog românesc In principatele ro-

2

CULTRfl CREŞTINA Nr. 10-12

mâneşti, de Doamne-ajută. Ei Încă, ca şi G. Bariţiu, lipsia unei filo­logii, având de principiu, că limba se cade a se judeca după urechi; ear ce place urechilor judece fiecare după ale sale, şi aşa socotesc şi scriu că tot ce nu place urechilor lor, nu e bine ro­mâneşte, măcar că nimica nu poate fi mai nesigur decât judecata urechilor, carele pre cum nu au toate aceiaşi formă, aşa nice nu pot să judece într'o formă, precum Grecii de mult au observat şi au exemplificat în fabula despre Marsya cu ApbHo. Apoi ei, şi Moldovenii şi cei din Valachia, cred că vorbesc dela ţâţa mâne-sa aşa de curat şi bine româneşte, cât nici nu mai au lipsă de altă filologie, aşa cât toţi câţi nu vorbesc şi scriu ca ei li-se par a fi barbari. Las de cei din România, cari întru adevăr şi pronunţă mai carat de cât toţi Românii ceiaialţi până în ziua de astăzi, şi încă atât in vorbă cât şi în scris, au din fire un ce regulat, ritmic, e-legant şi de bun gust, demn de a servi de model tuturor Româ­nilor, numai cât întru atâta puritate şi regularitate, au şi ei câte un viţiu şi prea multe vorbe streine, de care ei nici întrun modru nu se pot desbăera, numai şi numai din cauza, că nu-şi studiază limba, şi aşa nu-şi pot cunoaşte smintelele; tot ce fac ei imiteazâ acum pe francezi, acum pe italieni, precum mai înainte imitau pe greci, moscali şi turci, imitare servilă fără discreţiune şi fără cu­noştinţă. Moldovenii însă, şi împreună cu ei şi Bucovinenii, in cla­sele mai îpalte se nevoesc a vorbi şi a scrie şi ei ca cei din Ro­mânia, ci de tot nu se pot desbăera de idiotismii cei infami, cari. şi până acum se află In vorbirea şi scrierile lor, cât e cu neputinţă a lege (ceti) fără greaţă. Spre exemplu poate servi: .Trei zeci de ani jucător în cărţi" tradusă de Negruţi şi tipărită în Iaşi la 1833 — înainte de a învăţa româneşte, că de un timp încoace el a învăţat atât de bine, cât scrie ca un bucureştean, mărturie să-i. fie baladele Iui, care le-a scris mai târziu.

In Transilvania încă se vorbeşte puţin curat româneşte, şi {stilul transilvănenilor încă e foarte necurat. De unde nu e mirare, j că cei .din România, cari cu toţii, clasa înaltă şi popor vorbesc bine rpmâneşte, caută cu dispreţ către transilvani, carii cea mai mare parte vorbesc şi scriu rău româneşte. Ci e mirare, că şi Moldovenii se fngânfâ asemenea, şi văzând ştercul în ochii altora, nu-şi văd bârna intru ai lor.

Mai de mult, până câtră a. 1700 şi moldovenii şi transilvanii scriau aşa de curat ca cei din România, şi e de crezut că aşa şi vorbeau. Asta însă zicem numai formele gramaticali, de stil sau.de pronunţie sau scriere, iar nu şi de cuvinte, căci în respectul acestora, limba românească a fost şi atunci, ca şi acum încărcată.

Nr. 10-12 CULTURA CREŞTINA

cu cuvinte streine; greceşti noauă, sârbeşti, ungureşti, nemţeşti, turceşti, nu numai întruna, ci în toate provinciile româneşti, fără alegere, totdeauna. Mărturie sunt cărţile tipărite şi manuscrise ce ne-au rămas de pe acele timpuri.

Aceste cărţi nouă Românilor, ca şi oricărui alt popor ale lor, ne sunt şi se cade să le socotim necesari documente antice, isto­rice, naţionali şi sacre. Căci din ele învăţăm nu numai cum au vorbit părinţii noştri, care se ţine de istoria naţiunii cum se ţin faptele, porturile şi datinele naţionale, ci învăţăm încă a cunoaşte cum s'a schimbat limba pre încetul, de atunci până în zilele noa­stre; învăţăm câte cuvinte bune şi curat româneşti am pierdut, câte forme regulate, au s'aa pierdut de tot, au sau schimbat Intru altele mai rele. Dintr'ansele, şi din alăturarea limbii româneşti de pre atunci cu cea de acum, graduat venim la acea convingere solidă şi fundată pe istorie, cum că, dacă limba românească In decurs de doauă secole atâta s'a schimbat din bine în mai râu. atâtea cuvinte şi forme bune a pierdut, ea a căutat să piardă în­zecit şi mai mult intru acele secole, cari au decurs dela Întâia formare a limbii româneşti până la secolul XVI; ne convingem cum că limba românească, cu cât ne suim sus cătră originea po­porului român din Dacia, cu atâta a căutat să fie şi mai curată în forme şi în stil, şi mai avută în forme şi cuvinte.

Asemenea rezultatul dedus din numitele monumente literare e de mai mare preţ, decât cum se pare necunoscătorilor, şi e mai cert decât să se poată trage la îndoială. El ne serveşte a [con] bate. cu putere opiniunea răutăcioasă a străinilor, că limba ro­mânească e o [ajmestecătură din limbile tuturor acelor popoare barbare, cari s'au topit întruna în poporul românesc, şi aşa că nici limba nu ne e romană, nici noi nu suntem romani adevăraţi, ci numai corcitură, şi limba şi naţiunea noastră. Pentru[că] cu aju­torul acelui rezultat, putem arăta cu documente în mână, că limba ne-a fost cu atât mai curată şi mai română, cu cât ne suim mal sus în secolele trecute, fără de a se amesteca cu alte po­poare, ci numai împreuna locuinţii cu popoare streine, subjugarea sub domnia străină, şi alte împrejurări politice şi bisericeşti ne-au corapt'limba prin secolii trecuţi pre încet, aşa înainte de secolul XVI, ca şi după dânsul.

Pre acest temeiu proptindu-ne putem cerca fără frică toate cauzele ce au putut influinţa asupra naţiunei şi timbei româneşti, a alege toate cuvintele şi toate formele streine, câte au intrat in limba românească din cauzele aflate, şi a declara, că aceste streine sunt mai târzie decât cele latine In limba românească şi prin ur-

2»

566 CULTURA CREŞTINA Nr. 10-li

mare nu sunt adevărat româneşti; şi aşa pre acest temeiu, nu numai cu numele a arăta, care cuvănt şf care formă din ce limbă, cu ce ocaziune, când şi din ce cauză au Intrat in limba noastră, fără de a putea fi mustraţi de cei ce nu voesc a recunoaşte ro­manitatea Umbei şi naţiunei noastre. Pe acel temeiu în urmă putem declara pe toate câte nu sunt de natură şi origine latină, a fi streine, spurii şi conforme limbii româneşti, şi cum că In limba ro­mânească numai până atunci pot să se sufeie, până când vom putea pe încetul introduce altele bune, genuine şi conforme naturii Umbei noastre în locul celor recunoscute de streine, şi prin ur­mare rele".

Cipariu a manifestat o deosebită dragoste pentru studiile fi­lologice şi istorice, încă din anii fragezi ai tinereţii de pe când urma cursurile tn liceul de pe vremuri al Blajului. Iată mărturi­sirea lut:

„Ca să nu cad şi eu în asemeni viţiuri, când voi avea lipsă de a scrie, sau cel puţin ca să pot cel puţin şi din parte-mi a u-şura calea, ce are de a percurge [e] formarea limbei româneşti, încă de tânăr mă apucai, nu numai a învăţa limbi mai ales înfră­ţite cu a noastră, ci şi a cerceta cărţile bătrâne, şi a lua aminte la proprietăţile şi diferenţele ce se află în vorbă şi scrisoare, pre toate locurile româneşti. Aplecarea spre limbi o avui din copi­lărie şi, ca să las altele, încă când începusem a fi numai de 14 ani*), fără gramatică, fără maestru, începui a medita despre limba românească, a o compara cu cea latină, carea pre atunci o învă­ţasem mai mult din studiu privat decât din şcoală, şi în percurre meditând toate părţile cuvântării, în care lucrare a minţii fără manuducător, mi-aduc aminte că cea mai grea problemă aflai Tn declinarea articulată şi nearticulată neştiind de articlii, pentru că în limba latină nu aflam.

La a. 1826 fiind eu novîţiu în mănăstirea de aici, şi având liberă intrarea în biblioteca ei, care afară de cărţile latine şi alte puţine întru alte limbi, avea şi puţinele cărţi vechi româneşti, între acestea aflai şi o Psaltire slavono-românească, tradusă de Dosoftei Metropolitul şi tipărită fn Iaşi la a. 1680. Cari au văzut această carte, toţi ştiu cât de multe cuvinte şi forme astăzi cu totul neuaitate se află în acea versiune, ca şi fn toate cărţile ce-lealalte ale lui. Deci o asemenea limbă nu era cu putinţă, să nu-mi atragă luarea aminte. Rezultatul fu, că eu o percursei [d] in cap

") In Aug. 1819.

Nr. 10-12 CULTURA CREŞTINA 567

tn cap, şi pe o coală de hârtie in 4° împărţită în trei volume pe fiecare pagină, însemnai toate cuvintele, formele şi zicerile, care nu le mai văzusem în nici o carte românească până atunci.

Tot în acelaşi an începusem a învăţa şi limba franceză, până la atâta cât după un an petrecând în M. Oşorheiu şi cercetând prin biblioteca Telekiană decopiai între alte multe şi partea despre insurecţiunea lui Horla, ce o aflai într'o carte franceză, tipărită cum se scrie la Dublin, în care insurecţiunea Horiană e descrisă cu totul în favoarea Românilor, ca şi în istoria lui Christiani.

Aceste fură începuturile studiului asupra limbii româneşti, ear de atunci încoace în decursul a mai bine de 30 de ani, Doamne Dumnezeule) câte ostenele, câte spese, câte călătorii făcui numai şi numai întru interesul lirabei şi istoriei naţionale. Carea limbă romană e, carea eu să nu o fi studiat de atunci încoace? Care carte românească veche nu o am cumpărat, percurs şi estras? Este vreun autor clasic care eu să nu-l fi Ies (cetit) cu peana a mână anotând celea ce ar putea ajuta la cunoştinţa limbii româ­neşti ? Este vreun op care tratează despre vreo limbă romană, încât despre începutul şi istoria ei, carea pre cât mi-a fost cunoscută să nu o fi cercetat, Ies (cetit) şi de s'a putut încă şi cumpărat? Care român privat (particular) cu mijloace aşa puţine ş'a adunat bibliotecă cum a fost cea pierită a mea, şi cum este cea de acum? Cine a sacrificat atâţia bani spre scopul literar din puţina sa a-vere? Cine ş'a stricat ochii, cine ş'a dărăpănat sănătatea ca mine, studiind ziua-noaptea, scriind şi copiind? Cât m'am făcut schelet nu om, de nu mi-a tignit nici de mâncare, nici de beutură, nici de somn, ş'am îmbătrânit înainte de timp mai mult decât cei de o etate cu mine, cât astăzi sunt umbră nu om, de nu-mi sufere nici mâncare nici beutură, nici pot dormi, nici pot umbla, şi mi-am scurtat viaţa studiind, scriind şi copiind, tot întru interesul litera­turii româneşti.

Cei ce mă cunosc ştiu cum că, dela începutul cărărei mele în studiul literar, n'a fost acea idee literară care să nu o fi îmbrăţişat, să nu o fi ajutat cu scrisul şi cu cuvântul. Mărturisească G. Bariţiu, care e cel mai vechiu dintre aceia pe cari i-am îmbărbătat şi a-jutat, mărturisească consoţii mei în profesură, mărturisească preoţii şi alte persoane cari au fost discipolii mei; mărturisească toţi câţi au vorbit Cu mine, de nu le-am vorbit eu tot cu entusiasm despre literatura română".

Aceste preocupări l-au dus mal târziu la publicarea atâtor studii în legătură cu problemele legate de originea şt evoluţia Um­bli româneşti. Dintre ele poate cea mat de căpetenie a fost 9Gra->

568 CULTURA CREŞTINA Nr. 10-12

matica", pe care a scris-o după ani îndelungaţi de cercetări şl con­sultări de nenumărate Isvoare.

„Adevărat că gramatica mea nu o pot eu însumi lăuda, nice s'ar cuveni; însă eu totuşi ştiu mai bine scăderile decât altul ori­cine, pentru [că] e productul cugetării mele, şi aşa o am pre de­gete din fir în păr, şi de când o am dat afară am luat aminte, că am lăsat multe neatinse, multe le-am scris prea pe scurt, încă ici colea s'a furişat şi câte o sminteală, ba ce e mai mult, unele nu le-am putut nici atunci nici de atunci încoace pătrunde deplin, care toate sunt defecte adevărate, însă mă mângâi cu mângâierea a toată lumea; că nimenea nu e fără păcat... şi apoi de nu mă vor ierta oamenii, mă va ierta Dumnezeu. Ceice şi-au bătut joc, de ş'au bătut în principate de gramatica mea, screa-mă-se ei dar şi mai bine, doară cumva vor naşte un elefant Până atunci ţină-şi gura, dacă nu's în stare a produce nici măcar un ţânţar. Gramatici de acelea cum au scris alţii înainte de mine n'am vrut să scriu, nu că doar toate ar fi fost rele, ci pentru că toate erau pe alte baze predate, de cum este a mea. Mulţi gramatici până atunci au scris au gramatica limbei locului său, au gramatica unei limbi ro­mâneşti ce nu s'a mai auzit nicâiri la Români, unii după model la­tinesc, alţii după altele nemţeşti, frânceşti, italieneşti e tc , fiecare după limba care o ştia mai bine. Ci care să fi consultat toate dia­lectele româneşti, toate monumentele scrise şi tipărite romaneşti au cel puţin mare parte din ele, să le fi alăturat cu limba latina şi celelalte mai nouă rămase, eu nu am fost aflat până atunci. Şi de aceia m'am apucat a scrie şi eu una pre aceste baze din urmă, crezând că am făcut ceva serviciu naţiunii mele. Nu că doară aş fi avut pretenţiunea, că această gramatică va să fie atât de per-fectisimă cât altuia să nu mai rămână nici măcar un spic să cu­leagă pe urma mea, nice aşa de clară şi aşa de fără greutate pen­tru orice buchier român, cât numai să-şi caşte gura, şi să-i sară iepurele fript intrânsa. Eu nice n'am făcut asemenea pretenţiuni, nice promisiuni, şi dacă şi le-a făcut cinevaşi de capul Iui, nu e pă­catul meu. Eu am scris-o rea-bună, cum este, oamenii pricepători la astfel judece-o cu paciinţă, sine ira et studio, şi mă Încredinţez, că vor recunoaşte, că dacă n'am născut elefant, am născut ceva mai mult decât un ţânţar".

Cipariu în continuarea răspunsului arată că n'afost condus de nici un sentiment personal, atunci când a făcut critica Lepturariulut, ci gândul iul cel mal curat a fost să îndrepte atâtea din greşelile filologice ale lat Pumnul.

„Deci să vedem care e acea trăsură, şi apoi de vom fi vinovaţi

Nr. 10-12 CULTURA CREŞTINĂ 560

si noi zicem să nu ne cureţe apa Târnavelor, care arare ori e cu­rată, aşa cât nice pe ce) curat nu-1 poate spăla, necum pe cel cri­ticat. Reiata (răutatea) inimei adevărat, că nu se poate spăla nice măcar cu apa Prutului, care trece pe dinaintea casei Cernăuţenilor, nice cu a Siretului-Nistrului, care trece pe lângă marginele Buco­vinei de care şi oamenii de pe aici încă ştiu, când zic de oaspeţii plăcuţi: s'a dus, duce-l-ar apa Nistrului. Reinţa (răutatea) inimei nu se poate spăla decât cu părerea de rău şi îndreptarea..."

Câteva ştirt pe cari le dă referitor la viata lut Aron Pumnul sunt poate cunoscute. Deosebit de interesant este însă faptul, că ziarul „învăţătorulpoporului", editat de Clpariu tn anul 1848 şi des­tinat neamului nostru românesc dela sate, a fost în întregime re­dactat de A. Pumnul.

„Acest Pumnu, transilvan din ţinutul Făgăraşului, învăţă toate şcoalele gimnaziali şi filozofice aici în Blaj, şerb (.credinţer") în casa dlui Canonic Constantin Alutan. De aici se trimise la Viena la teologie, care insă nu ştiu dacă au învăţat deplin, fiindcă era morbitant (bolnav). Intorcându-se la Blaj în 1846, îmi fu colabo­rator împreună cu losif Mânu la „Organ", in anii 1847—48, Insă mai numai cu numele, de oarece abia a scris în Organ 2—3 arti­col! în aceşti doi ani, fiind tot morbitant (bolnav), ci „învăţătorul poporului" ce eşi în vara anului 1648, dela No. 2 începând, până în capăt, e întreg de dânsul. Suum cuique*.

* * Aici se termină autobiografia Iul T. Clpariu din acest caet cu

însemnări zilnice. La sfârşitul notiţelor, autorul lor cu data de 27 Decemvrie scrie:

„Azi noapte deşteptându-mă in urma unui vis, şi fugindu-ml somnul, mă apucai să compun un vers grecesc, care fiindcă mult mă ocupasem zilele trecute, cu poezii greceşti, eacă cum sună:

ITouuXoS^ov 'ArpQoSitti })§i<»ţ &ia flgoiolai (AudîuiOa eXtaig ftev ţiot ysroio oiSnivut >) Si oiţivă NtafioiXi} vtjktutq ut nagoQovaa ooi ţotn Irta elxi"

(Afrodită mult cântată Tu care zâmbeşti atât de plăcut muritorilor, Te rog fi cu îndurare faţă de mine. Mândra Neobule care fără milă m'ai dispreţuit, Să-ţi dea ţie zeiţă pedeapsă).

570 CULTURA GUBŞTDfA Kt 10-12

Şi ca să nu-l nit p i n i dimineaţa* sărind dan aşternut Q şi scri­sei îndată. Ci la atâta au rămas de astă-dată lucrul, căci dimi­neaţa sculandu-mâ, mai adunai unele fragmente ce rămăsese de peste noapte, şi formând o nouă odă complecţi, eacă-o şi pe aceea aici:

âtffţfoSirrjs TOV e^aatfiv tpaol &*iptvxt}V*A&otvtp ifitgut wori Safuvta tijţ 9tâg cl»qi> no&%Cai rt/p igaofiiiiv &iaf Si Trţttăra v?v « xdîxtrt atatSoz ivxh9 avaveîaui 9qaatlav ftvXoi Xtyowt i<uv tttti>i> rţSovov (pefîtîoay

ol ţmvov ffgoroiaCy t«r* watt xal pqTQÎ ylvxtia nalSa pox&i)Qov yiveaSai Soeitws Fel Sv xaloîto vîv Si xiai&s fon *ASutny f) xaXii &tâ yâSovot ovtog a?{>lov Smxbta if&ofto wţj Sri yiroXfia &v>ITOf Hv &tâ awtvvăv,

I

(Se spune că Adonis plăcutul vânător S'a îndrăgostit de Afrodita, cu peplosul De roze dorind iubirea zeiţei, Se spune că Ia început zeiţa fermecătoare n'a ascultat, chiar contra tnclinărei sale de rugămintea copilului, temacdu-se De invidia grozavă a zeilor. Iubirea, chiar pentru zei, nu numai pentru oameni este în-

[fricoşâtoare, Precum şi copilul pentru mama cea dulce este născut In

[dureri, Deşi s'ar numi un lucru peste măsură de frumos. Acum deplângi pe frumosul Adonis O zeiţă cu dinţii frumoşi, Plângi pe Adonis sfâşiat de un mistreţ Pentru vina de a fi căutat tovărăşia zeilor £1 fiind nemuritor).

*

te. 10.12 CULTURA CREŞTINA 5T1

Postquam Valla rudem nuper descendit ad orcum, NOD audet Pluto verba latina loqui.

»

Tres habuit furias quondam, sed Vespia manes Ut petiit, furias quator orcus habet.

* O Deus omnipotens, Vituli miserere Joannis Quem mors preveniens non sinit esse bovem.

Gaudent anguillae, quod jam sit mortus iile Presbiter Andreas, qui comedebat eas.

*

Hic jacet Hillbrandus, stygia fornace cremandus Cujus in hac fossa foetent enormiter ossa.

*

Hac sunt in fossa, Fossae mirabilis ossa, Qui sibi condendo versum cere — cominuit — brum.

* Hic jacet tn tumulo Rosa — mundi, non Rosa — munda Non redolet sed olet, quae redolere solet

Gramaticam novi, multos docuique per annos Declinare taraen non potui tumulum.

Probabil T. Ctpartu să fl scris şt mal târziu părţi ort în­tâmplări din viaţa sa, fie sub forma de însemnări zilnice, fie ca simple notiţe fără gând de a le da vreodată tiparului. De cumva le-a tnsemnat, ele s'au pierdut tn anii de bătrâneţe al acestui cărtu­rar, ort după moartea sa, când întreaga lut comoară de cărţi, notiţe, manuscrise şt corespondenţă a rămas uitată multă vreme, în câ­teva din modestele chilii ale Mănăstirei Sf. Treimi. Zbuciumul su­fletesc, ca şt problemele muri pe cari le frământă mintea Iul Timo-telu Ctpariu, fie tn legătură cu studiile de filologie, Istorie sau teo­logie, fie pentru o mat bună orânduire a rosturilor politice ale Ro­mânilor din Transilvania, nu l-au părăsit până la sfârşitul vieţii. Aceste gânduri l-au îndemnat între altele să publice vestitul său mArhtv pentru filologie şt istorie", pe care l-a redactat singur ani tntregt, cum o mărturiseşte colecţia manuscriselor publicate tn această revistă, cart se află depuse la Muzeul Blajului, în vitrina închinată

CULTURA CREŞTINA Ni. 10-12

acestui cărturar. Nespus de multe greutăţi a avut de Indurat Clpariu, tn timpul cât s'a îngrijit de redactarea, tipărirea şl expedierea Ar-hivului. Singur îşi spovedeşte durerea inimii în următoarea:

„DECLAR/VJIUNE Am scris într'unu) din Nrii trecuţi, că firul vieţii acestei foiţe

(Arbiv pentru filologie şi istorie) e ameninţat cu perirea, şi că la timpul său va să ne explicăm asupra acestei calamităţi, — nu pu­blice, departe să fie de noi atare nemodestie — ci private, nu pen­tru viitor ci pentru acum — şi să ne explicăm atat de clar, cât să nu rămână nice umbră de Îndoială asupra desinteresaţiunii noastre.

Şi iată a venit timpul, să ne dăm explicaţiunea pronunţată şi promisă, cel puţin Intru asta una crezându-ne a fi tn stare, de a împlini promisiunile făcute la începerea acestui organ literar, şi de atunci din cănd în când, dupăce unele promisiuni în adevăr încă nu s'au împlinit, altele stau sub îndoială dacă le-am împlinit au nu, ear înşine suntem mai modeşti, cum se cuvine, decât să ne aro­găm dreptul de a decide, că oare le-am împlinit au nu.

Mai întâi, caută să premitem o împrejurare, care nu ştim, dacă si cu alţii se [în] tâmplă cândva, Insă cu noi foarte adese. O îm­prejurare foarte uricioasă — uricioasă de urâtl

- împrejurarea e, că uneori ne apucă un urât de moarte, de tot ce e literar: de cărţi, lectură, scriere etc. Aşa încât ne vine uneori furia să ne ardem chiar şi biblioteca, sau cel puţin să o — vindem1).

La ce atâta mulţime de bani prădaţi pe cărţi, cari nu ştiu cui vor rămânea, sau nu ştiu cum vor fi îngrijite ? Ce va să fie de manuscrisele mele după mine? De rarităţile ce le-am adunat cu atâta zel şt cu atâta necruţare ? Şt în urmă să mal păţească, ce au păţit ft? 1843—49, sau şl mai rău? Nebunie!

La ce atâta lectură în zi şi noapte, pană la vătămarea sănă­tăţii, până la pericol de orbire ? Şi apoi, după cum se zice, de al învăţa cât de mult, în urmă omul tot moare neînvăţat. Nebunie!

La ce atâta scriere? Erau lăzi de compoztţiuni, preparaţiunl, extracte etc. până la 1848—şt apoi în 1848—49, ce s'a ales din toate acestea ? ce se va alege din cele de atunci încoace ? — A treia ne­bunie 1 Vanitas vanitatum etc. bine a zis filozoful cel Înţelept

Din fericire, au nefericire nu ştiu, asemeni paroximi nu ţin mult Biblioteca Încă tot mai stă, şi nu e nici arsă nici vândută, ci încă tot mai creşte. Lecţiunea se tot mai continuă, că încă nu am orbit,

') Archiv. Nr. XX. 1868, pg. 394-400.

Nr. 10-12 CULTURA CREŞTINA 9T3

mulţâmitâ Domnului, ba Încă nice ne servim de ochelari, nice-i pu­tem suferi, deşi suntem numai cu patru ani mai tineri de cât se­colul curent De scris, asemenea încă tot mai cârţălm.

Insă toate au capătul lor, — şi aşa şi ocupaţfunfle noastre li­terare, şi e mai Înţelept a-şi conchide mal de timpuriu socotelile, de cât a lăsa să te surprindă oara neprevăzută, când va să se zică: Eată mirele!

Eată întâia cauză, însă nu decisivă, nici principală, de a pune jos peana din mână, — cu toate că şi aceea este foarte potinte, ales alăturată la celealalte cauze, şi In consideraţiune, că un re­dactor este In adevăr un rob (sit venia verbo, dar nu am aflat altă ezpresiune atât de expresivă) — rob, sau sclav, mai ales dacă ci­neva e redactor, ca redactorul acestei foi. Aici e buba.

Redactorul acestei foiţe, precum s'a putut observa, nu s'a sub­scris niciodată redactor, ci numai editor, şi din cuvânt

Un redactor, ca redactorii adevăraţi, are să aleagă din mate­rialele puse înainte şi să le pună în ordine; să scrie, dar şi câte un articol de fond, cum se zice, şi câte odată să mai adaugă şi câte o observaţiune între paranteze, sau sub Inie. Aceasta e ade­vărata ocupaţiune a redactorului în regulă, sau a redacţiunei unde sunt mai mulţi redactori.

Ei binel Dacă sunt redactor, unde-mi e materialele din care să aleg, să ordinez, şi să compun numerii foaei ca toţi ceilalţi bo­tezaţi — sau nebotezaţi redactori?

Cercaţi, Domnilor abonaţi vă rog, aceşti douăzeci de numeri, cuprinşi în 50 de coaie mari, din cursul a doi ani de zile: şi nu­măraţi câţi articoli sunt subscrişi de autorii lor? Şi apoi ţinând firm, că toţi cei subscrişi de nimenea sunt numai din peana edi­torului acestei forţe, şi vă veţi convinge, că aici nu a putut fi vorba de redacţiune în strict înţelesul cuvântului — pentru că nu a avut nice un material din care să aleagă şi care să-l redagâ — ci re­dactorul a fost necesitat a compune şi scrie mai numai singur.

Editorul a aşteptat ca după interesul obiectelor ce şl le-a propus de programă şi după mulţimea capacităţilor de filologie şi istorie, ce numără naţiunea română şi amândouă emisferele, se vor afla măcar o centensimă cari să-l susţină în misiunea ce a luat asupraşi.

Nu — nice măcar o centesimă. Editorul acestei foiţe mai înainte de a întreprinde această

operă din partea sa a concurs, pecum bine-şi vor aduce aminte redactorii unor foi politice şi literare, — deşi nu mult, dar tot a

574 CULTURA CREŞTINA Nr. 11 12

concurs multişor la ziaristica romană, pe când corespondenţii erau fncă foarte rari.

Ear Iui, acum ca şi la 1847—48, ei bine, cum i-a corespuns publicul scriitor? Putem zice, cu nimica, pentru că afară de unul doi, atunci ca şi acum, alţii nu au mai concurs cu nice măcar o literă Ia aceste întreprinderi literare.

Aş zice că una din două: au că nu vor, au că nu pot. — A zice că nu pot, ar fi un neadevăr neescusabil. A zice că nu vor, — e mai probabil, de nu cumva mai este şi tertium.

Redacţiunea prezentă nu se află în stare materială de a pro­mite remuneraţiuni din venitul acestei foi spre a-şi câştiga cores­pondenţi; — iar a promite din alte venituri, încă nu ne vine la socoteală.

Rămâne dar, că sau redacţiunea de acuma să mai rămână încă, nu ştiu până când, rob înlănţuit, obligat de a scrie pe lot anul aproape 100 coaie manuscris, compus şi decopiat cu o mână sin­gură, sau urându-i-se în urmă de atâta osteneală, să pună peana jos.

Am mai putea să adăugăm la aceasta şi alte motive mai multe şi dureroase — însă cele de mai sus credem a fi deajuns pentru a justifica aflrmaţiunea noastră, că zilele acestui organ sunt numărate.

Să mai facem o probă încă un an, mi-a zis oarecine, cine ştie dacă nu se vor muia inimile, şi nu vor concura mai cu zel într'o formă şi mtr'alta, spre mulţumirea editorului, ca să nu mai fie tot editor, ci la urmă redactor.

Prea bine; un om nu e un cap de ţară, vreau să zic, o eter­nitate. Să facem dar şi această experinţă. Şi apoi ce va vrea şi Dumnezeu. Anul prezent pentru noi s'a terminat; cel viitor ne stă la uşe, şi numai decât vom cunoaşte ex ungue leonem 1

In fine nu putem să încheem aceasta declaraţiune, fără de a împlini o datorinţă amabilă cătră DD. Abonaţi ai noştri, pentru con­cursul ce ne-au dat şi în acest an; între cari mai cu distincţiune avem a numi pe amicii noştri Craioveni, cari atât în a. c. cât şi în cel trecut ne-au trimis câte 50 de abonaţi.

De am fi fost sprijiniţi şi din alte părţi în asemenea propor-ţinne, Archivul nostru s'ar fi ridicat in formă şi cuprins, la un mo­nument naţional.

Ci aşa, precum ne aflăm, din 600 exemplare din a. trecut, 500 din a. c , după 70—80 exemplare împărţite gratis, şi alte 40 - 50 alese mere-pere, tot ne-au mai rămas pe cap din anul trecut peste 130 de exemplare, la cari cu toată onoarea invităm pe generosul public român din ambele emisfere cis-şi-trans-carpatine.

Nr. 1&-12 CULTURA CREŞTINA 575

Câte ne vor mai rămânea şi din anul curent, vom şti mai târziu*.

Ttmotei Clpariu a regretat mai târziu această mărturisire pu­blică, făcută tn paginile Arhtuului. .Odată — spune el — ne-am văerat şi ne-a părut foarte rău, şi nu am vrut să ne văerăm şi a doua oară — bine ştiind că lamentaţiunile redactorilor, sunt ca şi ale orbilor şi schilavilor de pe drumuri etc. Ce) cu inimă îndură' toare le aruncă bănuţul şi fără lamentaţiune, numai din singurul impuls al nobilei lor inimi, iar cei cu inimă îndurată (sens modern) nu numai că nu se mişcă de văerături şi Iament[tări] ci fug astu-pându'şi urechile să nu audă*.1)

Neajutat şt nesprijinit decât de ucenicul său credincios îoan Micu Moldo van, Timoteiu Cipariu a luptat din răsputeri să salveze existenţa preţiosului său „Arhiv*. Din lipsă de mijloace materiale a fost nevoit să întrerupă publicarea acestei reviste, tezaur atât de bogat de studii, documente, inscripţii, notiţe istorice, filologice tic. Dela încetarea apariţiei Arhivului, Blajul a rămas văduvit de-o astfel de revistă de specialitate, tn pagtnele căreia să poată fi publicate atâtea din bogatele colecţii de documente, acte, corespondenţă, ma­nuscrise, predici, sau cursuri ţinute de profesorii blâjeni dela catedră elevilor şcoalelor din loc. Acest material eşte astăzi în întregime clasat tn cele aproape şase sute de dosare alcătuite şt păstrate cu pioasă evlavie la Biblioteca centrală arhidiecezană, aşteptând vre­muri mai bune când să nădăjduim că se vor găsi mijloace băneşti pentru tipărirea lui, spre folosul cercetătorilor şt spre binele nea­mului întreg.

ŞT. MANCIULEA

Arbiv, 1870 Nr, 35

ALEGEREA DELA FĂGĂRAŞ — DISCURSUL —

.Cel ce mă va mărturisi pe miine înaintea oamenilor, sl eu U volu mar-turW pe el înaintea Tatălui meu, care este tn ceruri'. (Hat. 10. 32-33).

•Ne-a adunat aci, trişti ascultători, ne-a adunat o jalnică în­tâmplare, care aruncă o tristă şi ruşinoasă lumină asupra stărilor, ce domnesc In aceasta nenorocită ţară. Ne-am adunat aci, ca să arătăm cel din urmă semn de dragoste şi de cinste faţă de un tinăr frate al nostru, care a fost silit să părâsiască această viaţă In urma gloanţelor, cu cari l-au ciuruit trupul jandarmii, cari sunt chiemaţi să păzească ordinea şi siguranţa publică, iar nu să de­scarce arme ucigătoare asupra unor oameni nevinovaţi, numai fiindcă aceştia nu au voit să Intre In slujba unui partid politic, care lucrează contra neamului nostru.

„Ce crimă, ce fărădelege a făcut acest frate al nostru cu celalalt! trei tovarăşi, cari ieri au fost aşezaţi Ia cete veşnice? N'au voit nici ei, nici fraţii lor din Mărgineni să iasă Intru întâm­pinarea unui strein adus de vânturi, care nu ştie, nici nu vrea să ştie de vrerile şi de nevoile noastre. N'au voit să strige .osana" unui strein necunoscut cum au fâcut-o aceasta atunci, când can­didaţii partidului naţional român au umblat pe Ia ei. Românii noştri, când Vaida şi Şerban au cercetat satele noastre, i-au ascultat cu cea mai mare plăcere, pentrucă au ştiut, căsunt fraţi de ai noştri, sânge din sângele nostru, cari luptă cu toată tăria pentru drepturile neamului nostru".

•Streinii ar fi vrut, ca cu aceeaşi dragoste, cu aceeaşi căl­dură să fie Întâmpinat şi omul lor, care a venit la noi să se că-pâtuiască şl să ajungă domn mare, pentruca apoi fn capitala ţârii să lucreze contra noastră. Au încercat streinii cu vorbe dulci şi cu bani, au încercat cu ameninţări, dar nu au găsit Intre ai noştri coade de topor, nu au găsit trădători de neam şl atunci tn oarba lor mânie au descărcat puştile asupra fraţilor noştri şi — iatâl — pană acum patru dintre cei ajunşi de glonţul ucigător au fost «Uiţi să părâsiască această viaţă".

Nt. 16-12 CULTURA CfteşTmA

.Poporul nostru, ca orice neam, care vrea să trăiască, are un gănd frumos, un ideal măreţ. Idealul neamului nostru e să trăim liberi pe pământul acestei ţări, îngrăşat cu sângele înainta­şilor noştri de două mii de ani Încoace".

„Voim, ca în deplină libertate să trăim aici şi să ne cultivăm neamul, limba şi legea şi nu-i putere omenească să ne poată face, ca să ne depărtăm de acest ideal al nostru. Noi nu cerem milă, nici bunăvoinţă, ci pretindem să ni se respecteze drepturile, pe cari ni le asigură legile fireşti şi omeneşti. Suntem gata, să suferim orişice şi mergem bucuroşi şi la moarte, cum au mers şi aceşti fraţi ai noştri, dar nu vor putea stârpi din noi dorul după deplină li­bertate naţională şi nu vor fi în stare să ne facă să părăsim câmpul de luptă pentru libertate. Şi până atunci, până când fiii neamului nostru vor fi gata să-şi verse sângele pentru libertate, până a-tunci avem nădejde să vedem odată întrupat idealul naţional. Sângele martirilor e sămânţa, din care va răsări soarele liber­tăţii naţionale".

.Atunci când noi şi ai noştri dorim să trăim şi să murim ca Români adevăraţi, atunci nu facem altceva decât urmăm cuvintele Mântuitorului, care a zis; .Cel ce mă va mărturisi pe mine înaintea oamenilor şi eu tl voiu mărturisi pe el înaintea Tatălui meu care este în ceruri*. — A-l mărturisi pe Isus înaintea oamenilor, între altele, înseamnă a rămânea aceea, ce bunul Dumnezeu te-a lăsat De aceea şi in urma poruncii dumnezeeşti trebue să rămânem Români adevăraţi".

.Cei cari ne îndeamnă pe noi să părăsim pe ai noştri şi să ne alăturăm la un strein, acela lucrează contra patriei, pentrucă acel care azi îşi lasă neamul şi legea sa pentru un strein, fie acela maghiar, sau altceva, acela mâne îşi va vinde ţara lui cu aceeaşi uşurinţă Muscalului, ori Neamţului,, ori Turcului. Interesul ţării cere dar, ca pe noi să ne lase să rămânem aceea, ce Dum­nezeu a voit să ne naş tem".

„Ni se spune, cu orice ocazie, că noi trebue să trăim în pace şi în armonie cu celelalte neamuri din ţară, dupăcum vecin cu vecin trebue să trăiască in pace şi bună înţelegere. Dar atunci când eu îl cinstesc, îl iubesc şi II ajut pe vecinul meu, iar el mă batjocoreşte, îmi atacă drepturile şi mă strânge de gât şi mă calcă In picioare, atunci nu mai are drept să aştepte dela mine cinste şi iubire, ci-mi voiu apăra cu toată puterea drepturile, pe cari ni le calcă în picioare".

,Ni se aruncă zilnic acuzaţia, că suntem trădători de ţară, voim să îmbucătăţim aceasta ţară şi să adaogâm o bucată la Ţara

$78 CDLTURA CREŞTINA I*. S M *

românească din vecini. Nu sunt In stare să arate Intre noi astfel de oameni, In schimb însă putem arăta mii şi sute de mii de fraţi Âe ai noştri, cari şi-au jertfit avutul şi viaţa apărând aceasta ţar i , în care noi n'am avut parte numai de huiduieli şi de batjocori.

Neamul nostru a dat mulţi bărbaţi luminaţi şi mulţi conducă­tori înţelepţi acestei ţări. Cel mai mare conducător de oştire al Ungariei a fost Romanul Ioan Cor vinul; cel mai iubit rege al a-cestei ţări a fost Romanul Matiaş Corvinul, iar cel mai viteaz ostaş din timpul din urmă al Austro-Ungariei a fost Baronul Ursu, fi­ciorul de plugar, care din simplu gregar a ajuns colonel şi baron, decorat cu cele mai strălucite ordine austro-ungare. Acesta s'a născut chiar în Mărgineai, unde acum şovinismul maghiar a vărsat sânge românesc. Astfel de bărbaţi a dat neamul nostru acestei ţări, şi între cei cari cu piepturile lor au apărat aceasta ţară în contra duşmanilor, locul de frunte l-au ocupat Românii. In schimb însă am avut parte numai de batjocuri, de huiduieli şi de gloanţe jandarmereşti".

„Un singur păcat nise poate arunca nouă Românilor: păcatul de a fi prea râbdătoti. Dar toată răbdarea are un capăt".

„Suntem un popor, care vrea să trăiască liber pe pământul acesta apărat şi muncit de moşii şi strămoşii noştri. Furia duşma­nilor o vom înfrânge cu puterea, iar curajul nostru va înspăimânta pe contrari".

„Tu, suflet de martir viteaz, primeşte din partea noastră asi­gurarea, că vom lupta cu toată tăria pentru întruparea idealului nostru. In faţa trupului tău rece şi ciuruit de gloanţe facem sfânt jurământ, că de ne-ar da tot veninul şi toată otrava din lumea aceasta, de ne-ar zmulge carnea de pe oase, de ne-ar trece prin foc şi chiar In focul iadului de ne-ar arunca, şi chiar cerul de ar cădea peste capetele noastre, nu vom părăsi nici o clipă lupta pentru idealul naţional".

(„Dupăce a luat oratorul îndatinatele iertăciuni, a continuat:") „Să ne rugăm, trişti ascultători, să ridicăm o sfântă rugă­

ciune către cel Atotputernic, ca de o parte sufletul acestui erou să-l aşeze In lăcaşurile sfinţilor, iar de altă parte să ducem la izbândă steagul partidului naţional. Tatăl nostru... Amin".

«Cel înmormântat s'a numit David Lie, de 27 de ani, căsă­torit din dulcele Crăciunului"').

•) Din Neamul Românesc", Bucureşti a. V. Nr. 63 din 31 Mniu 1910. Tot Hfs s'a h'paril ai ta ,Informa(Iil6 Ltgtt culturale*, care tn ac*le zile ţi-a ţinut «-dunărea generalii Ia Ploieşti.

Nr. 10-12 CULTURA CREŞTÎNA 579

Miile de participanţi la cele doua Înmormântări au fost tot atâţia propagandişti ai candidaţilor noştri. Vorbirea păr. Oct Popa a fost socotită de gazeta ungurească locală „Fogaras es videke", ca şi de ziarele din Budapesta ca extraordinar de agitatoare — „rendkivul izgato*.

Adunarea judeţeană

După măcelul dela Mărgineni, Înainte de alegeri, s'a ţinut a-dunarea judeţeană, aşa numita .congregaţie comitatensă'. In a-ceasta adunare advocaţii Şerban, Şenchea şi "Oct. Vasu, azi tre­cuţi la cele veşnice, au tras la răspundere pe corniţele suprem Szeil pentru bestialitatea dela Mărgineni şi pentru abuzurile elec­torale. Şerban a folosit cuvinte aşa de aspre la adresa fişpanului, încăt a fost pedepsit cu 100 de coroane. Atunci s'a Întâmplat ceva emoţionant De pe balconul, unde. erau mai mulţi intelectuali, între cari şi d. Iuliu JManiu, venit în propagandă, se coboară preotul ortodox Trandafir dela Arpaşul de jos şi mergând deadreptul la corniţele suprem Szell îi întinse 100 de coroane, zicând cu glas tare: „In numele poporului românesc plătesc amenda pentru domnul deputat Dr. Nicolae Şerban*. Prefectul a rămas uluit şi zăpăcit, ne ştiind ce să facă, iar Românii au aplaudat îndelung gestul ini­mosului preot şi au ovaţionat pe d. Maniu.

In decursul discuţiei s'a propus vot de neîncredere prefectului, cerându-i-se că, până la votare, să părăsiască şedinţa. Prefectul s'a retras în cabinetul său, de unde a cerut comandantului de jandarmi să vină imediat cu o patrulă puternică la casa comitatului.

Românii aflând, s'au ridicat cu toţii şi au început să cânte imnul „Deşteaptă-te, Române". Membrii unguri, saşi şi evrei, cre­zând că Românii vreau să-i atace, s'au refugiat în grabă In cabi­netul fişpanului. Vice-comitele Alexandru Belle a strigat: .Dîsolv adunarea" şi a părăsit şi el sala de şedinţe.

Românii încă au plecat, continuând cu «Preoţi cu crucea'n frunte", având în frunte pe d. Iuliu Maniu Intre vicarul Macaveiu şi protopopul Borzea. In stradă era mult popor din satele din jur, cari au primit pe conducătorii români cu însufleţite strigăte de „Să trăiască*. Dar acolo erau şi fioroşii apărători ai „ideii de stat naţional, unitar, maghiar", gata să intervină, dacă vor vedea „ideia" în primejdie. D. Maniu, în o vorbire scurtă, a îndemnat poporul să se împrăştie în linişte, ca să nu se repete durerosul caz dela Mărgineni, dar mergând acasă fiecare sâ spună alegătorilor, sâ-şi facă datoria de buni Români şi cetăţeni.

9

duLtOftA cftfcşfniA fii. io-iâ Itt .f. i li . , . - , i — — — • - -

Alegerea Alegătorii romani şi-au făcut datoria. In amândouă cercurile

au ales pe candidaţii naţionalişti, la Arpaş pe d. Dr. Ah Votau cu o majoritate impunătoare, la Făgăraş pe Dr. Nle. Serbart cu o mică majoritate, ceeace uşor se explică din cele de mai sus. Despre alegerea dela Făgăraş a scris acelaş ,B" In „Gazeta Tran­silvaniei", următoarele:

„E ştiut rezultatul frumos al alegerii dela Făgăraş. Dr. Ni-colae Şerban e deputatul cercului Făgăraş, care nici când nu a mai fost reprezentat de un Român. Alegerea aceasta e o frumoasă învingere a Românilor, cu atât mai frumoasă, cu cât presiunea şi teroarea desvoltată de autorităţi a fost foarte mare. Le-a fost năcaz Ungurilor deoparte, pentrucă au căzut in un cerc, la care ei contau cu siguranţă, de altă parte pentrucă a cedat cercul Ar-pasului celui mai vrednic Român, neînfricatului Dr. Vai da. Dum­nezeu ne-a ajutat In lupta dreaptă şi azi comitatul Făgăraşului e reprezentat de doi deputaţi ai noştri. Cred, că e bine să Vă comunic unele amănunte despre alegere, pentrucă aceasta alegere e bo­tezul de sânge al Fagărăşenilor".

„Autorităţile comitatense, cercuale şi comunale au desvoltat toată presiunea posibilă, — iar unde au văzut, că nu izbutesc cu presiunile, au început cn banii, de cari aşa se vede, că au dispus din belşug. Dar şi oamenii noştri au fost trezi. — In Grid au în­ceput compârârăiile In 30 Maiu şi se părea, că vor avea succes. Planul Wemeristilor a fost, ca cel cumpăraţi să fie aduşi cu trenul de Marti seara. înţelegând despre aceasta Dr. Gherman şi Dr. Pralea din Şercaia au trimis la Grid pe doi tineri inimoşi, Ghircoiaş1) Şi Boboia, cari au luat Marţi de cu noapte pe Gridani şi i-au adus In Făgăraş. Cu alegătorii au plecat deodată şi cei doi preoţi a Gridului, voind să-şi păziască oamenii^).

Autorităţile au fost înştiinţate şi în capul oraşului aşteptau guvernamentalii In frunte cu protonotarul comitatenz Dr. Benedek... însoţiţi de poliţişti şi de jandarmi. Ai noştri încă au fost de cu bonă vreme înştiinţaţi şi au ieşit Intru întâmpinarea Gridanilor maeştrii tăbacari in frunte cu preotul Octavian Popa 3). Trebue să

') Azi director la „Banca pentru industrializarea st valorificarea produselor agricole" (Blnag) din Cluj.

•) Preot! au fost Oh. Modorcea dela biserica unita şl Oh. Boeriu dela bi­serica ortodoxa) amândoi trecuţi de mult la cele veşnice. Au aduB cu dânşii si pe cel despre cari se ştia, sau se bănuia ca au primit parale dela guvernamentali.

•) Dl Ohircolaş a luat-o înainte spre oraş, cu o trăsura, sj a avizat pe par. Oct. Popa, care a adunat imediat pe maeştrii tăbacari, cari cu calfele lor, cei mal mulţi cu uneltele de lucru fn mani, au ieşit tnaintsa Qridanilor, fo capul ensiilui. Aşa se explica resignarea autorităţilor.

Nr. 16-12 CULTURA CftEŞTÎNA

Însemnăm, că tăbăcarii şl preotul lor au contribuit mult la rezul­tatul frumos al alegerii. Indatăce au sosit Qridaniii au fost opriţi şi s'au încercat toate mijloacele, ca să-i treacă în tabăra Werneri-ştilor. Mai multă larmă făcea Urdea, care vedea, că nici satul său natal nu-1 poate duce în tabăra celor ce l-au plătit >). In urină vă ­zând, că toată larma e zadarnică, au Încercat mijlocul ultim. S'A strigat, că cei ce vreau să ţină cu Werner, să se dea jos din că­ruţe, dar atunci le-au răspuns vrednicii preoţi: „Nici unul nu am adus pentru Werne'*. Atunci i-au lăsat să Intre In oraş şi l-au primit tăbăcarii noştri, ca pe nişte fraţi, logrijindu-se, ca să nu poată fi răpit nici unul, deoarece încercările de răpire urmau una dnpă alta. Cât de înţelepţeşte au lucrat fruntaşii Şercăieni, că au adus pe cei 30 de Gridani, se vede bine, dacă ne gândim la proporţia vo­turilor date. Onoare bravilor Şercăieni I"

„Flascul dela Grid i-a amărît pe Wemerişti şi atunci şi-au pus ochii pe Toderiţa. Au voit să cumpere pe unii alegători de acolo şl cu trenul de dimineaţa să-i aducă tn tabăra lor şi aşa şi-au trimis oamenii să lucre. Despre aceasta a aflat cancelaria Şerban şi Marţi noaptea prin mijlocirea părintelui Octavian Popa au trimis la Toderiţa pe trei tâbăcari în frunte cu Eugen Popp, să poarte grije, ca Toderiţenii să nu poată fi răpiţi Răpirea n'a succes, mulţămită bărbaţilor trimişi şi vrednicului teolog absolvent Debu, ales capelan în Braşov".

„Şi In alte părţi s'a încercat răpirea alegătorilor noştri, dar fără rezultat, deoarece fruntaşii noştri din Făgăraş cei mai mulţi au petrecut zilele din urmă în comunele mai populate. Nici n'au putut răpi tn grupe, cum le-a fost dorinţa, ci numai pe vreo câţiva, cari au venit cu trenul Marţi seara, sau Miercurea dimineaţa şi cari până să-şi dea bine seamă, au fost băgaţi tn tabăra lor şi terorizaţi".

„Dr. Şerban tn zilele din urmă a fost tot In cerc, Îmbărbătând în toate părţile pe alegători. Căruţele cu alegători au venit până la Mândra, unde au aşteptat până s'au adunat din toate comunele şi atunci fntr'un lung convoiu an plecat spre Făgăraş, purtând cu toţii în pălării frunze de stejar şi împodobind caii şi căruţele cu ramuri de stejar. Şi stejari neclătiţi au fost cu toţii! In fruntea convoiului venea Dr. Şerban în trăsura frumos împodobită cu flori. Iţi era mai mare dragul să vezi lungul şi frumosul convoiu. Preoţi îmbătrâniţi, alăturea cu fraţii lor tineri, fruntaşi din Făgăraş printre alegătorii însufleţiţi, toţi în voie bună siguri de izbândă. In Făgăraş

*) Era canditatul guvernului la Arpa* 3*

CULTURA CREŞTINA Nr. 1M2

an fost conduşi tn uliţa Tăbâcarilor, unde bravii maeştri şi preotul lor, — care numai săptămâna trecută a fost luat la goană de toate gazetele ungureşti din capitală, pentru discursul ţinut la înmor­mântarea unui martir dela Mărgineni — s'au îngrijit de aşezarea căruţelor şi de păzirea ordinei. Toate au decurs în bună ordine şi tn mijlocul unor însufleţiri, cari nu se pot descrie. D-rului Şerban 1 se făceau continue ovaţiuni".

.Din uliţa Tăbâcarilor alegătorii în frunte cu Dr. Şerban au mers tn piaţa, care era destinată pentru partidul nostru. Alegătorii s'au aşezat tn jurul fanfarei Gălăţenilor şi aşteptau în linişte să le vie rândul la votare. Mulţimea miliţiei şi a jandarmilor în ceata Românilor n'avea de lucru. Bărbaţii noştri de încredere păziau să nu poată veni tn mijlocul alor noştri lupi răpitori. Unul singnr, un idan scăpătat, a Îndrăznit să vină între ai noştri, dar a trebuit să plece fără ispravă între jandarmi".

.Votarea s'a făcut după comune. In fruntea fiecărei comune a mers preotul, iar înapoi vreun fruntaş din sat, dacă nu erau doi preoţi din acel Ioc, şi astfel corteşii şi cumpărătorii din anttşam-brele şalelor de alegere, nu au putut să facă .geşeft".

.După amiazi, când au văzut Werneriştii, că vor cădea, a în­ceput a o adevărată goană după voturi. Şi de câte zece ori mer­geau după câte un alegător, care n'a votat. Ştiu pe un profesor dela gimnaz, care a mers la tatăl unor elevi şi a încercat cu a-meninţari sâ-1 facă să voteze cu Werner. Bine îşi pricepe mi­siunea acel profesor".

„Toată goana a fost zadarnică şi au căzut! O bună impresie a f Ko it prezenţa preoţilor şi a învăţătorilor. Bătrânul preot Fulicea dela Mărgineni spunea, că el n'a mai venit la nici o alegere, iar acum mulţumeşte lui Dumnezeu, că avem candidat de al nostru şi a ajuns şi D-Sa să-şi poată da votul. Nu ştiu nici un preot să fi votat cu Werner, iar învăţătorii cu toată presiunea inspecto­rului, cei mai mulţi au venit şi au votat cu Dr. Şerban".

„Bine s'au purtat alegătorii din cercul Branulni, cari s'au în­făţişat aproape cu toţii tn frunte cu preoţii şi învăţătorii 1 Acum putem zice, că comitatul Făgăraşului e românesc".

*B* % Tot aşa de hotărtti au fost şi alegătorii din circumscripţia

Arpaşului, unde d. Vaida a fost ales cu o mare majoritate. Amintesc aici, că preşedintele alegerii dela Făgăraş a fost

d. Or. Andretu Mlcu, fost jurisconsult judeţean, acum notar public

•J .Qaaeta Transilvaniei*. Nr, 113 din 23 Maiu v. (5 Iunie n. «10, pag. 2.

Nr. 10-12 CULTURA CREŞTINA 383

tn Făgăraş. Când Dr. Şerban t-a zis, să aibă grije, cum conduce alegerea,, dânsul a răspuns: „Mă, tu mă cunoştiI Eu nu voiu face un pas nelegal şi tu ai lipsă numai de legalitate, ca Să poţi ieşi". Şi aceasta legalitate ne-a fost de cel mai mare folos..

Mai amintesc, că fn dimineaţa alegerii advocatul stagiar Plnţta, din cancelaria lui Şerban, a avut îndrăzneala să treacă prin tabăra guvernamentalilor, spunând că se duce la biserica catolică — dânsul era ortodox I — dar se opria şi mustra pe unii Români ră­tăciţi. Atunci câţiva meseriaşi unguri, cunoscându-1, l-au atacat cu ciomegile şi numai graţie refugierii fn prăvălia comerciantului ro­mân Peia, care a încuiat repede uşa, a scăpat numai cu câteva rane la cap şi vânătăi pe spate.

Astfel s'au petrecut lucrurile în judeţul Făgăraş, care a dat singur doi deputaţi, tn vremece Întreagă Transilvania şl Banatul laolaltă au dat numai trei deputaţi.

Dl profesor [orga a scris despre .Rezultatul alegerilor pentru parlamentul ungar", arătând înfrângerea Partidului naţional, accen­tuând că Banatul s'a prezentat . rău de tot", iar N&săudul s'a pre­zentat .prost", deşi este acolo atâta bogăţie şi inteligenţă româ­nească. Protestează contra asupririlor, deplânge jertfele, dar e În­cântat de numărul voturilor româneşti manifestate, bucurându-se că progresează conştiinţa naţională a Românilor cari nu trebue să se odihnească nici o clipă. Din acest neam sărac şt neluminat trebuie să iasă un neam bogat şi luminat pentru a putea discuta altfel cu duşmanii ')•

încântarea domnului lorga era deplin îndreptăţită, pentrucă alegerea se făcea pe faţă şi se însemna la procesul verbal şi astfel se ştia de fiecare alegător cu cine a votat. Alegătorul îşi da seamă seamă de toate primejdiile la cari se expune, votând cu candidaţii naţionalişti. Se manifesta făţiş conştiinţa cetăţenească şi românească.

încheiere Contra membrilor români ai adunării judeţene s'a pornit cer­

cetare judecătorească, acuzaţi fiind de agitaţie contra Statului. Camera de punere sub acuză a Tricunalului Braşov i-a s <>$ de sub învinuirea imputată.

Contra subsemnatului aceeaşi cameră, la cererea Parchetului, a dispus punerea sub acuză pentru agitaţie contra Statului maghiar şi Tribunalul Braşov a pertractat cauza tn 29 Aprilie 1911. La per­tractare martorii subsemnatului, vicarul lacob Macavetu, clericul

*) „Neamul Românesc* tn numărul 61 din 25 Maju st v, 1910,

CULTRA CREŞTINA Nr. 10-12

Afle, Popp, doamnele Măria Dr. Şerban ţi Aurora Dr. Pinfla an declarat ca nici vorbă de agitaţie nu a fost In vorbirea mea, iar martorii acuzării nu au putut face dovadă, eă vorbirea a cuprins cuvinte ofenzatoare la adresa naţiunii maghiare şi agitaţie contra Statului. Martorul principal, şeful poliţiei Arpad Kiss, care a făcut denunţul, încurcat de subsemnatul, neputând face deosebire Intre .deal* şl „ideal", — «popor* şi .topor", nu a putut să fie socotit ca probă suficientă, iar martorul, care ştia bine româneşte, comi­sarul de poliţie Samuil IakOcs, fusese chiemat de Dumnezeu la cele veşnice Înainte cu o zi doua, de data fixată de judele de instrucţie pentru ascultarea preliminară. Sărmanul Iakocs I Ce om voinic era! Nn ştiu ce boală va fi avut, dar familia lui, când a văzut că si­tuaţia e desperată, crezând că e la mijloc vreo afurisenie cetită de mine, mi-a trimis prin o româncă bani să fac o slujbă pentru .bolnavul Samu". Remlniscinţă din timpul, când bieţii popi româ­neşti, amărlţl de persecuţiile şi nedreptăţile, ce le făceau puter­nicii zilei poporului nostru, se puneau pe rugăciuni şi afurisenii, încât dietele ardelene s'au văzut silite sa aducă hotărtrea, că .popii valahi să nu mai afurisească". îndată ce am auzit, că e vorba de .bolnavul Samu", am ştiut, de cine e vorba. Am făcut slujba, dar mă gandiam, că dacă Dumnezeu i-ar lungi zilele, după pertractarea procesului va trebui să iau drumul Vaţului sau al Seghedinului, sau să trec prin vama cucului în regatul liber ro­manesc. Dumnezeu însă a găsit de bine să cheme la judecata Sa pe robul Său Samu şi pe mine să mă scape de cel mai primejdios acuzator.

Cei dela Tribunal nu cunoşteau vorbirea apărută în .Neamul Românesc*, pentrucă ziarul domnului Iorga era oprit să treacă graniţa In Ungaria şi ne venea numai prin contrabandă. Astfel am fost achitat de Tribunal, dar procurorul a făcut apeL Procu­rorul general Insă a revocat acest apel şi sentinţa Tribunalului a rămas definitivă.

Ministerul de culte şi instrucţiune publică din Budapesta însă no a aşteptat sentinţa definitivă, ci după punerea sub acuză a suspendat ordonanţarea salarului preoţesc şi a cerut Venerabilei Mitropolii din Blaj să numiascâ In locul meu alt catihet la şcoalele de stat din Făgăraş. Atunci am fost transferat la parohia Şacalul de Câmpie — azi Bărboşi, jud. Turda — pe care am păstorit-o din Ianuarie 1911 până în 1919, când — potolindu-se furtuna — m'am reîntors tn Făgăraş.

OCTAVIAN POPA

TANGENTE ROMANEŞTI LA FILOSOFIA CREŞTINA

Izvorftă din setea neastâmpărata de-a deslega marile mistere cari ne copleşesc atât de sus cât şl de jos, tilosofia se sileşte a răspunde la ultimele întrebări asupra existenţei tn general şt a-supra celei omeneşti tn special. Nu se poate spune că soluţiile la cari a ajuns până acum n'ar însemna un adevărat progres. Dim­potrivă. Sunt probleme cari, sunt şi rămân definitiv soluţionate, iar dovada cea mai bună că aceste deslegari sunt adevărate, este adecvaţia lor la realitatea imediata.

In atât de complicatul univers al cunoaşterii se pot stabili anumite puncte de plecare, criterii sau isvoare, la cari se pot re­duce toate marile sisteme şi concepţii filosofice. Totul atârnă de realitatea sau realităţile accentuate de gânditor. Dacă se pune In evidenţă obiectul, neglijând ori chiar absorbind tn el subiectul cugetător, naşte concepţia materialistă: daca, dimpotrivă, se sus­ţine ca singură realitate subiectul gânditor, care la rândul său mistueşte întreagă lumea externă, ca apoi să o proecteze fnafară şi astfel să o cunoască, ia naştere idealismul. Dacă In centrul preocupării se aşează însăşi facultatea cunoscătoare, raţiunea, re-cunoscandu-i-se puteri absolute şi nelimitate tn toate domeniile, concepţia se va numi raţionalism; dimpotrivă, dacă raţiunea va fi considerată ca absolut incapabilă tn ce priveşte cunoaşterea, avem scepticismul. Alte două direcţii filosofice ian naştere « tund când se afirmă posibilitatea cunoşterii cu concepte ori fără con­cepte : cunoşterea raţională — dialectică — şi cunoaşterea in­tuitivă (intuiţionismul). Intre diferitele extreme se eşalonează toate concepţiile şi sistemele filosofice, apropiindu-se de unele. In verne ce se depărtează de altele. Totuşi există o concepţie filosofică care nu-şi primeşte diferenţa specifică dela nici unul din criteriile sau punctele de plecare amintite, ci dela poziţia pe care o adoptă faţa de Revelaţia supranaturală şi. In special, lată de misterele ei. Dacă e ostilă unei cunoaşteri de alt ordin decât cel natural raţional, se numeşte naturalism; dacă se împacă cu premisele şi concluziile ei —cu anumite rezerve—ar putea fi numită şi creştina.

Concepţia din urmă, am spus că nu numai cu anumite rezerve

586 CULTURA CREŞTINA Nr. 1012

s'ar putea numi creştină. Fiindcă o concepţie filosofică nu se poate numi creştină numai pentru motivul că nu se găseşte în opoziţie cu Revelaţia. Sunt sisteme filosofice, cari admit Revelaţia divină şi dogmele. Insă cu toate aceste, sunt departe de a fi creştine. Altceva formează specificul filosofiei creştine; dar pentru aceea, de sine înţeles, că filosofia creştină nu se va putea găsi niciodată tn opoziţie flagrantă nici cu Revelaţia şi nici cu credinţa.

Este interesant de remarcat că popoarele reoglindesc in te­zaurul gândirii lor, toată gama sbuciumului minţii omeneşti şi nu numai anumite note; aşa încât nu putem atribui unui popor un anumit tip de gândire; nu putem lega un sistem oarecare filosofic de destinul unui singur popor. Altceva e cu gânditorii singuratici. Ei Îşi urmează înclinările şi virtualităţile înnăscute, directivele e-ducaţiei sau destinul de care s'au isbit în viaţă. Şi vor fi mate-rialişti ori idealişti, panteist! ori transcendentalist!; păgâni ori creştini; dacă nu cumva vor îmbrăţişa simultan atitudini diametral opuse. Afara de eclectici cari işi dau seama şi cearcă să-şi justi­fice punctul de vedere, realitatea este atât de bogată în curiozi­tăţi Încât ne oferă şi filosofi de aceia cari adoptă puncte de vedere contrarii; fără să-şi dea seama.

La fel cu alte popoare, noi Românii — deşi relativ, tineri în gândire — avem reoglindită tn spiritualitatea noastră toate siste­mele, toate concepţiile, problemele şi soluţiile filosofice. Filosofia romanească — poate mai mult decât a altor neamuri — înfăţişează întreagă drama gândirii omeneşti-, cu toate eforturile, toate aspi­raţiile, înălţările, făgăduinţele, biruinţele şi, mai cu seamă, înfrân­gerile ei. In gândirea românească răsună ecoul tuturor acelora cari au avut de spus ceva cu privire Ia marile probleme ale exis­tenţei. Aci întâlnim alături de BQchner pe Brunschwieg, alături de Spencer pe Bergson, Evanghelia lui Hristos (Cantemir) şi .Evan­ghelia Naturii" (Zeletin) — „un protest împotriva creştinismului" — pe Kant şi pe Sfântul Toma, împreună cu Moleschott şi cu Hegel...

Impresia ce ţi-o face filosofia românească, citind remarcabila lucrare a dlui N. Bagdasar: „Istoria filosofiei româneşti*, ajuns Ia sfârşit, se pare că ai asistat la un concert dat de cei mai mari artişti români, dar cari n'aveau comună decât ideea concertului; încolo, fiecare cânta o partitura a unui alt autor — cu mici modificări de accent — instrumente şi game diverse.

Nu este scopul nostru a arăta varietatea exuberantă a concep­ţiilor, subtilitatea disttdcţiunilar, ingeniositatea construcţiilor, te­meinicia argumentaţiilor, ba nici chiar originalitatea — întâlnită In filosofia românească. La fel nu intră în gândul nostru nici lă-

Nr. 10-12 CULTURA CREŞTINĂ 587

murirea înseşi noţiunii de „filosofie românească", de vreme ce fiind vorba de istoria ei, sensul în care este luată această noţiune, este destul de clar. Nu ne oprim nici măcar la contradicţiile în­tâlnite în cadrul aceluiaşi sistem, la acelaşi filosof. Toate aceste le vor face, poate, alţii. Nouă ne rămâne de văzut unde s'a situat filosofia românească, prin atitudinea adoptată, faţă de filosofia creştină. Există oare între cele două moduri de gândire, o depăr­tare mai mare sau mai mică; se identifică ca două cercuri cu a-ceeaşi rază? se opun diamentral şi iremediabil?

Aminteam mai sus, că gândirea românească reoglindeşte, ca bobul de rouă, întreg cerul filosofiei; prin urmare, în ea trebue să se găsească şi elemente creştine. Aceste elemente se şi găsesc; aşa încât, între filosofia românească şi filosofia creştină, nu sunt frânte toate punţile; filosofia românească are puncte tangenţiale la filosofia creştină. Iată chestiunea la care ne oprim.

înainte însă de a trece la cercetarea acestei chestiuni, ţin să-mi exprim toata admiraţia faţă de munca, cu adevărat ştiinţi­fică, pe care a realizat-o d. N. Bagdasar, cu „Istoria filosofiei ro­mâneşti". O fac aceasta aci, întâi, pentrucă ni se dă atât de rar prilejul de a întâlni, în româneşte, o lucare atât de clară şi o o-biectivitate ştiinţifică atât de distinsă, cum este aceea a lucrării amintite. Sesizarea miezului problemelor celor mai cumplicate se datoreşte, credem noi, faptului că autorul le stăpâneşte cu uşurinţă; în locul al doilea, remarcăm acest lucru aci, fiindcă această lu­crare de valoare, ne-a făcut cu putinţă viziunea de ansamblu a-supra filosofiei româneşti, din care o bună parte nefiind editată, ne-ar fi fost inaccesibilă.

Trecând la obiect, socotim de lipsă lămurirea înţelesului no­ţiunii de „filosofie creştină". O vom face-o însă foarte sumar, fiindcă am făcut-o pe larg şi tot în acest loc, cu alt prilej >)• Tre­când la partea esenţială a problemei, socotim că poate fi tratată în două moduri: 1. Să punem pe fiecare filosof român să-şi măr­turisească convingerile cari ating filosofia creştină în oricare sector al ei; 2. Sau să arătăm cari sunt acele părţi ale filosofiei creştine pe cari cugetarea românească le atinge, susţine şi mărturiseşte. Calea întâi ni se pare mai puţin sistematică şi mai plictisitoare; de aceea rămânem pe lângă a doua.

Aşadară: 1. Ce este filosofia creştină; 2. Cari anume dintre părţile el se găsesc adoptate şi dovedite de către gânditorii români.

-) Vezi Nrii 1, 2-3, 6-7—1937. - Nrii 5, 6-7, 193a

588 CULTURA CREŞTIN A Nf. 10-12

1. Filosofia creştină nu mai este astăzi problemă decât pentru

cei neiniţiaţi ta gândirea filosofică contemporană. Ceilalţi, după ce au constatat realitatea unei activităţi intelectuale, tn acord per­fect cu exigenţele unei logice impecabile şi tn aceeaşi vreme In acord cu Revelaţia divină, cuprinsă fn operele masive ale antichi­tăţii şi ale Evului Mediu, Îndată s'au silit s'o definească. Acest stadiu, al definirii, este aproape Încheiat; noţiunea filosofiei cre­ştine a făcut obiectul mai multor congrese de filosofie şi a mai . multor lucrări de specialitate, aşa Încât astăzi, sub ea se înţelege t

aceeaşi realitate, chiar dacă termenii definiţiei n'ar fi aceiaşi. Cu toţii sunt de acord, că activitatea intelectului care poartă numele de filosofie creştină este, şi trebue să fie un: 1. perfectam opus ratlonis, şi nici decumal Revelaţiei; 2. această activitate izvoreşte din luminile raţiunii şi nu ale credinţei; 3. activitatea raţiunii care poartă acest nume, deşi se realizează independent de revelaţiune şi credinţă, urmându-şi exclusiv legile sale fireşti, totuşi nu se gă­seşte niciodată în opoziţie cu Revelaţia, dimpotrivă, vine să con­firme pe cale raţională un complex de adevăruri naturale cuprinse şi tn Revelaţie, adevărurile cari formează obiectul Teodiceii sau a Teologiei naturale. Filosofia creştină şi Revelaţia se întâlnesc In adevărurile naturale, cari se cuprind şl în una şi tn alta. Ele — aceste adevăruri — sunt cea mai strălucită dovadă a acordului perfect dintre raţiunea naturală şi raţiunea supranaturală. — Filo­sofia acesta nu pleacă dela Revelaţie, nu foloseşte luminile cre­dinţei şi, dacă totuşi există un acord Intre ea şi Revelaţie, aceasta se datoreşte unei cauze mai adânci decât se pare: înseşi naturii omeneşti, cere este tot pe atât de naturală, pe cât e de supra-naturalizată prin barul lui Hristos.

Dar să vedem ce spun despre ea filosofii creştini. .Este fi­losofia, care deşi deosebeşte în mod formal cele două ordine, con­sideră revelaţia ca un auxiliar indispensabil al raţiunii" ]). .Ceeace caracterizează filosofia creştină din punct de vedere al sufletului său particular — zice P. Motte, este calitatea specială a raţiunii, forma curiozităţii, supravaloarea de pătrundere şi de certitudine care derivă din credinţă. Evidenţa raţională a ceeace este, ră­mâne, bineînţeles, singura regulă a valorii filosofice, fnsă percepţia acestei evidenţe, găseşte tntr'o raţiune creştină, condiţii radical deosebite 3).

') EL OUson; Christianisme et Philosophic pg, 130. *) Jonmee d'etudes Juvisy, 193% pg< HO.

Ni. 10-12 CULTURA CREŞTINA

La noi d. C. Noica Inel a atins problema filosofiei creştine tn lucrarea apărută, zilele aceste: .Schiţă pentru Istoria lui cum e cu putinţă ceva nou". Dar d-sa nu se tmpacfl cu definiţia dlui Gilson, fiindcă socoteşte că ea acordă prea multe libertăţi filoso­fiei creştine. D-sa ar dori ca Revelaţia să nu fie numai un auxiliar, chiar indispensabil al filosofiei, fiindcă atunci orice doctrină care ar pleca dela temele revelaţiei s'ar putea numi filosofie creştină. Doreşte ca creştinismul sa schimbe radical visiunea filosofică; de aceea şi dă o altă definiţie filosofiei creştine: „este cea care a-dapteazâ condiţiile de tudumnezeire nemijlocită a omului. Insa fndumnezeire care nu-l scoate pe acesta din ursita şi îngrădirile sale omeneşti"'). Ori, această definiţie nu spune ceva deosebit de cele de mai sus. Credem că afară de terminologie şi de punctu de vedere din care este privită, nu cuprinde nimic nou. Fiindcă esenţa acestei filosofii care este ? deoparte facultatea cunoscătoare: raţiunea cu care se filosof ează; de altă parte creştinismul In ceace are el mai esenţial, adecă In harul fndumnezeitor. In activitatea intelectuală numita filosofie creştină aceste două realităţi se inter-penetrează într'o armonică conlucrare: e o lucrare a acţiunii na­turale restaurate prin har, rămânând In aceeaşi vreme omenească, fiindcă e o axiomă teologică, că graţia nu distruge, ci „perficit naturam".

Chiar dacă s'ar întâmpla ca filosofii să nu se înţeleagă asupra definiţiei, filosofia creştină există In toată splendoarea ei. In ea hn dă mâna Arlstotel cu s. Toraa; două inteligenţe inegalabile, fiecare reprezentant tipic al epocii sale. Aci naturalul aristotelic este fră­mântat, altoit, transfigurat, prin supranaturalul creştin inserat de către S. Toma de Aquino. Lumea gânditoare mai cunoaşte această filosofie şi cu numele de Tomlsm. Sistemul filosofic cunoscut sub acest nume este astăzi cel mai cunoscut dintre toate sistemele fi­losofice moderne. Nu este gânditor care Bă nu-şi fi spus cuvântul, bun ori rău, asupra Tomismului; deja fiecare gânditor a luat po­ziţie faţă de e l : pro ori contra. Şi, fiindcă dintre concepţiile filo­sofice nici una nu se potriveşte creştinismului tn întregime, decât aceasta, de aceea zicem că adevărata filosofie creştină ea este şi nu augustinismul, după cum se pare că i-ar conveni dlui C. Noica. Aceasta o spun toţi marii gânditori contemporani. Aşa d. Maritain: .In ce priveşte mai ales Tomismul, trebue spus, că dacă filosofia tomistă este filosofie, aceasta întrucât este raţională şi nu Întrucât e creştină; de altă parte, dacă totul e privit din punct de vedere

") C. Notea: Schiţă pentru istoria Iul cum • ea putmţaceva nou, pag. 171

590 CULTURA CREŞTINA Ht. 10-12

nu al cauzalităţii formale, ci al desvoltării istorice, caută iarăşi să se spună, că nu singură raţiunea este motivul pentru care tomismul trebue să fie filosofie adevărată, ci şi forţele cart derivă dintr'o realitate care ... fiind principiul raţiuniii, e mai mult ca raţiunea. Ceeace ne interesează Într'o filosofie nu e faptul ca ea să fie cre­ştină, ci să fie adevărată"') .

In ce priveşte caracteristicile esenţiale ale acestei filosofii, ele au format ebiectul unui studiu deosebit apărut în paginile a-cestei reviste*).

Dacă părăsim terenul formal al filosofiei creştine şi ne apro­piem de realitatea istorică, poate mai uşor ne vom înţelege asupra noţiunii filosofiei creştine Ce vom zice despre ea? Este un sistem de cugetare care respectă cu sfinţenie legile naturale ale gân­dirii şi care totuşi nu numai câ poate fi adoptat de fiecare creştin — chiar şi dacă e sfânt — pentrucă nici un principiu şi nici o concluzie a sa nu este în contradicţie cu adevărurile Revelaţiei divine, ci este chiar un mijloc foarte potrivit şi necesar pentru confirmarea şi explicarea raţională a adevărurilor religioase. Cre­ştinul de azi vede câ toată nizuinţa gândirii omeneşti cuprinsă în istoria filosofiei nu este decât o sistematică negaţie a credinţei sale, o reducere la absurd a celor mai sfinte adevăruri, cari for­mează însăşi esenţa şi structura vieţii sale creştineşti. Deci, din două una: ori filosoful ori creştinul, unul din ei trebue să dispară; primeşti concluziile filosofiei moderne? atunci eşti silit să renunţi ta înţelepciunea lui Dumnezeu; sau Întors.

Aşa vorbesc filosofii moderni. Ce bucurie însă, pe creştinul care nu vrea să renunţe nici la

una din cele două realităţi; nici la raţiune, fiindcă ea îl specifică In a fi om; nici la Revelaţie, fiindcă aceasta îl specifică în a fi creştin, fiu adoptiv al lui Dumnezeu — zic, ce bucurie, atunci când găseşte că nu întreagă activitatea raţiunii, nu toată filosofia este în opoziţie cu credinţa, şi că există anume un sistem de gân­dire, acela al bunului simţ, al raţiunii naturale, legiferate de geniul păgânului Aristoteî şi dus la desăvârşire de un alt geniu — de astădată sfânt — care-i fundamentează, desvoltă si apară tezaurul credinţei sale. Această filosofie II învaţă că poate fi oricât de mare filosof, fără să fie silit din partea filosof iei, să nu fie creştin. Pentrucă, în definitiv nu sunt două izvoare ale adevărului în o-poziţie unul cu altul; căci oare se poate opune adevărul, adevă-

*) Jaques Maritain: De la Philosophle Chrâtienne, pg. 56, 57, *) Nr. 1—2, 1939.

Nr. W-i2 CULTURA CREŞTINA

rului? Există un singur Izvor al adevărului: Dumnezeu; dela El pornesc spre muritori, două râuri — ce-i drept deosebite, — dar nu contrare, raţiunea şi Revelaţia; filosofia şi credinţa: ele se în­tâlnesc, întregite şi reconfortate, în sufletul filosofului creştin.

A fost un timp când acest fel de cugetare era socotit ca prostie cvalificatâ. întreg veacul XVIII n'a avut altă îndeletnicire decât să dovedească absurditatea unei adevărate cugetări in creştinism. Astăzi vremurile s'au schimbai; în toate ţările, gândi­tori încercaţi dovedesc cu cuvântul şi cu scrisul, nu numai distincţia, ci mai cu seamă corelaţia fericită dintre autentica filosofie şi a-devăratul creştinism. Până şi la noi. Cine, ia ce măsură; tn ce mod? Urmează să vedem.

II. Cari anume dintre părţile filosofiei creştine sunt adoptate şt

dovedite de către gânditorii români? In logică

Filosofia creştină este cea mai monumentală şi mai so­lidă construcţie a raţiunii omeneşti, fiindcă, spre deosebire de alte sisteme filosofice, cari îmbrăţişează un aspect al lumii cu-noştibile, ea cuprinde întreg universul cunoaşterii, cu toate aspec­tele lui, scrutându-1 în toate sectoarele. Ea procedează metodic. Prima problemă pe care şi-o pune este nu aceea a cunoaşterii propriu zise, ci a drumului pe care trebue sâ-I străbată raţiunea spre a parveni la adevăr. Este raţiunea capabilă de adevăr, dacă este, în ce condiţii, ce regule trebue să respecte? Raţiunea apli­cată cunoaşterii, ca mijloc de a ajunge Ia adevăr ' ) ; „ştiinţa care conduce operaţiile intelectului spre adevăr*') — logica — iată chestiune pe care şi-o pune filosofia creştină.

In logica minoră studiază la. mod analitic, operaţiile funda­mentale ale intelectului. Spiritul concepe întâi natura lucrurilor fără să afirme sau să nege ceva despre ele; apoi judecă şi în urmă, dela lucrurile cunoscute se ridică la mai puţin cunoscute; de aci, cele trei operaţii principale ale logicei: conceptul, jude­cata şi raţionamentul. In partea doua se ocupă cu principiile fun­damentale ale logicei şi ale oricărei ştiinţe, în special cu prin­cipiul contradicţiunii.

Logica este un studiu formal; legile ei au fost pururea ace­leaşi, spiritul omenesc le-a observat chiar şi atunci când încă nu li se cunoştea mecanismul şi nu erau predate ca obiecte de studiu.

>) Jaques Maritnln: Elemente de Phil. Introduci, generale, pg. 100. *) Farges Barbedette: Cours de PhtI. Scholafftique V. I. pg. 14.

9B2 CULTURA CREŞTINA Nr. 10-12

Ca ştiinţă care guvernează spiritul omnnesc prin legi inflexibile îşi datorează fiinţa lui Aristotel, care se şi numeşte fondatorul lo­gicei ştiinţifice, Acesteia nu ştim ce i-s'ar mai putea adăoga. însuşi Kant este silit să recunoască că logica lui Aristotel rămâne aceeaşi dealungul veacurilor. Chiar şi dl C. Noica, care nu e prieten al lui Aristotel, recunoaşte ,că filosoful care a creat ştiinţa logicei, n'ar fi nechibzuit să se spună că nu participă la viaţa culturii sale. Problemele cunoaşterii şi mai mult decât ele, cele ale vieţii spiritului, probleme ce se pun şi precumpănesc tn această cultură, nu sunt, ce e drept, ale lui Aristotel, dar se putea ajunge la ele fără logica lui Aristotel ?" ') Această logică este logica filosofiei creştine.

Gânditorii români, natural, nu puteau inventa o altă logică; tn elementele ei esenţială logica tradiţională a fost primită de către toţi. S'au abătut dela ea numai acei filosofi a căror trăsă­tură secundară a concepţiei lor, o pretindea.

Cete dintâi urme despre această logică găsim la D. Cantemtr: .Micul tratat de Logică". El o împarte In două părţi: logica na­turală — quae a nostra dependit natura — cugetarea naturală urmează legile logice fără ca subiectul să le ştie In mod explicit; logica artificială — quam magis ab Aristotelestraditamhabemus — principiile pe cari le abstragem din gândirea naturală şi le expunem aparte. In cunoaştere distinge trei forme (operatlooes intellectus): apprebensio, cu ajutorul căreia alcătuim naţiunile, sprijiniţi pe in­tuiţie; a doua, compositio et divisio, alcătueşte judecăţile, servin-du-se de noţiuni; a treia oratlo intellectiva, judecăţile discursivei). Ceilalţi logicieni români, dela T. Maiorescu până la d. Petrovicl au păreri, uneori, originale, mai cu seamă tn ce priveşto teoria genezii ideilor; încolo sunt tn logică aristotelici.

După ce a cercetat filosofia creştină regulele pe cari le ur­mează raţiunea In cunoaşterea adevărului, Îşi pune problema fi­nalităţii cunoaşterii: raţiunea omenească doreşte să cunoască ade­vărul pentru plăcerea sau bucuria de a şti; ori doară pentru binele vieţii omeneşti. Numind cunoştinţele cele dintâi speculative, cari au menirea să dea seamă despre lucruri, prin principiile lor su­preme, prin cauzele lor primare, (ordinea speculativă) cealaltă este ordinea practică. Ordinea speculativă are ca obiect suprem fiinţa lucrurilor; cea practică, acţiunile omeneşti. Din această dis­tincţie izvoresc diferitele părţi ale filosofiei. In ordinea speculativă:

<) C. Noica, op. cit., pag. 131. •) Nic Bagdasar: litoria filosofiei româneşti, Buc. 19M, pag. 19. — La

aceasta valoroasa lucrare ne referim de multe ori, cltflndu-o numai simplu: „N. B, pg.,,".

Hz. 10-12 CULTURA CREŞTINA 599

Filosofia matematică, (natura cantităţii, numărului e t c ) ; Filosofia naturii (lumea—corporală—Cosmologia, omul—Psihologia) Meta­fizica (cu părţile ei principale: Epistemologia, Ontologia şi Teo-dicea); tn ordinea practică: Filosofia artei şi Filosofia morală. Aceste părţi cuprind realitatea integrală; nu este chestiune pusă de intelectul omenesc care să nu-şi găsească râspuns^mulţumitor, aşa după cum poate fi dat acest răspuns de înţelepciunea omenească.

In psihologie filosofii romani susţin, fn general, un punct de vedere care nu este aproape de cel creştin. Mai întâi tn ce pri­veşte însuşi obiectul acestei ştiinţe. Aproape toţi, nu ştim prin ce minune, sunt de părere că psihologia se ocupă numai cn feno­menele sufleteşti şi nu cu însăşi cauza, cu substratul acestor fe­nomene, cu sufletul; aşa încât ei fac ştiinţa sufletului fără de suflet. In plus, o mare parte dintre ei au o concepţie strict de-terministă în ce priveşte acţiunile omeneşti; iar alţii sunt de tot aproape de concepţie materialistă. In ce priveşte metoda psiho­logiei, ea este ce» experimentală.

Dela această concepţie se abate deabinele, apropiindu-se de psihologia tomistă, dl /. Petroolci, în studiul: «Dincolo de zare", în care cu multă competenţă, aduce înafară de dovezile cunoscute, altele noui şi originale, pentru nemurirea sufletului. „Existenţa spi­rituală — spune d-sa, depăşeşte cu mult realitatea fizică, nu numai când privim lucrurile In ansamblu, dar şi când coborîm în amănunt". — a Câ se poate constata viaţă efectivă, fără organism material şi că întruparea nu e o condiţie, ci un rezultat al ei, pe care-1 poate produce în circumstanţe determinate" >). Aci, d. Petrovici este pe linia tuturor marilor gânditori creştini, cari In toate vre­murile au considerat nemurirea ca cheie de boltă a vieţii ome­neşti. Fără de ea, pe ce s'ar putea clădi o viaţă cu adevărat o-menească; dar viaţa morală?

In Metafizică Nici o parte a filosofiei creştine nu este mai bine reprezen­

tată în filosofia romanească, decât Metafizica, e adevărat nu întrucât e considerată în sine, întrucât îşi pune problema centrală, ci mai cu seamă In ce priveşte justificarea existenţei sale şi în raport cu ştiinţele speciale, — apoi cu Religia şi cu Arta. Metafizica tratează despre cele mai înalte probleme ale gândirii omeneşti. Sufletul ei 11 formează fiinţa, (ens) dar nu întrucât e corporală, sensibilă sau mobilă, fiindcă din acest punct de vedere o priveşte filo­sofia naturii; nici fiinţa sub aspectul cantităţii, a întinderii şi nu-

•ţ Cit. N. B. pg. 142.

594 CULTURA CREŞTINA N& 10-1

mărului, fiindcă acesta este obiectul filosofiei minierilor, ci fiinţa sub aspectul fiinţei şi a constituţiei sale „ens in quantum ens" — gradul al treilea de abstracţie. Principalele probleme de metafizică izvoresc din cele două puncte de vedere din care se poate privi fiinţa creată: în potentă şi în act, ca esenţă, existenţă; al doilea se referă la diferitele specii de fiinţe create: substanţă şi accidentă. In Epistemologie, tomismul tratează despre legtimitatea şi despre atitudinea cunoaşterii omeneşti, adecă despre criteriile adevărului. In Ontologie, despre natura, proprietăţile, categoriile şi cauzele fiinţei; in Teodicee despre cauza cauzelor: Dumnezeu.

In ce priveşte teoria cunoaşterii, se ştie, tomismul este o fi­losofie a fiinţei, susţinând că primul obiect al intelectului este, ceeace este, fiinţa — id quod in aliqua re per se primo intelli-gitur — ceeace cutare idee pune în mod imediat în faţa inteli­genţei. Aci se deschide imensa prăpastie între realismul tomist şi idealismul sau fenomenalismul kantian. In vremece Kant nega po­sibilitatea cunoaşterii lucrurilor în sine, a esenţei, susţinând o cu­noaştere exclusiv fenomenală, pe atunci filosofia creştină pune ca prim obiect al cunoaşterii intelectuale tocmai noumenul, fără de care fenomenele n'au explicare filosofică suficientă. Fără accep­ţiunea acestei teze, nu ne putem explica cum poate fi cineva — nu tomist — ci pur şi simplu metafizician, doar ce alta vrea să zică acest cuvânt: „Metafizica" (Mtiă Ta<ţvaL*a) dincolo de lucrurile fizice, decât: ştiinţa care tratează despre fiinţa reală şi supra sensibilă?

Filosofia românească, prin cei mai străluciţi reprezentanţi ai săi, se apropie de metafizică luată în înţelesul tomist. Aşa, în ce priveşte definiţia ei, d. Rădutescu-Motru zice: „Metafizica este ştiinţa care are de scop de a ne da cunoştinţa cea mai completă şi mai puţin relativă despre lume. — Omul de ştiinţă specială trebue să găsească înaintea sa o ştiinţă anume organizată care să-i înlesnească aprofundarea noţiunilor fundamentale pe cari ade­seori le-a adoptat numai prin tradiţie. Această ştiinţă este meta­fizica"1). La fel spune d. Petrovict, arătând rostul metafizicei: „ea izvoreşte din nevoia de nestins a spiritului de a deslega miste­rele adânci ale existenţei, de a sesiza principiile prime ale lumii şi de a cunoaşte elementele constituente ale cosmosului" 2). Tot metafizician este şi dl E. Sperantia şi d. D. Bădăreu. Chiar şi dl L. Blaga este metafizician sui generis, doar spune dsa: „fără o metafizică omul nu poate exista; în istorie nu s'a declarat niciodată o vacanţă metafizică". — „Metafizica este un corolar

') N. B. pg. 87; ') ibid. pg. 130.

Nr. 10-12 CULTURA CREŞTINA

al londului uman In genere. In metafizică răspunde însuşi modul ontologic al omului îndeobşte. Metafizica este expresia şi afirmarea veşnic reînoită a unui mod existenţial care ţine constitutiv de fiinţa omenească" (Diferenţialele divine, pg. 14—15).

Juste ni se par observaţiile dlor: R. Motru şi Petrovici, cu privire la raportul dintre metafizică ştiinţă, religie şi artă. Aşa cei dintâi: „Fiecare din ştiinţele particulare studiază realitatea dintr'un anumit punct de vedere, privirea de ansamblu, unitatea supremă a realităţii depăşind cu totul şi principial scopurile lor. Această problemă a căzut totdeauna în sarcina metafizicei. — Ea exprimă absolutul din reacţiunea fiinţei întregi omeneşti" i). Acelaşi lucru îl spune cu şi mai multă prectsie d. Petrovici: „Ştiinţa şi metafizica făuresc icoane despre aceeaşi sau aceleaşi realităţi. Dar ştiinţa le făureşte cu mai mult relativ şi cu mai puţin absolut (punând accentul pe înfăţişarea lor sensibilă) pe când metafizica le alcâtueşte, în orice caz tinde să le alcătueascâ, având un maxim de absolut şi un minim de relativ (punând accentul pe substratul lor supra sensibil). Nu avem deci, o deosebire de domenii, ci de puncte de vedere şi am putea zice nu de natură, ci de grad" *). Cu această mărturisire, d. Petrovici se situiază deplin pe linia de gândire a celor mai mari tomişti. Filosofia tomistă distinge în mod formal domeniul metafizicei, nu numai de al ştiinţelor experimen­tale, ci şi de filosofia naturii, in ce priveşte filosofia, ea scrutează în jurul cauzelor primare; ştiinţa, în jurul cauzelor secundare; una priveşte realitatea din punct de vedere al inteligibilităţii, ceealaltă dintr'al sensibilităţii; analiza filosofică e de tip ontologic, ceea ştiin­ţifică e de tip erapiriologic. Ştiinţa lui (ori) şi ştiinţa lui propter quid (%tori); ştiinţă de cercetare şi aceea unde se asignează şi Tatiunea de a fi. Cele de tip empiriologic „se îndreaptă spre fiinţa sensibilă, însă înainte de toate ca observabilă şi men-surabilă" *). „Ens mobile secundum quod mobile aut secundum quod quandum sub modo definiendi per operationem sensus". După cum am amintit, tomiştii disting metafizica chiar de fi­losofia naturii, care p r i eş te esenţa ascunsă în lucrurile sensibile. .Este o ştiinţă experimentală a fenomenelor specific distinctă de filosofia naturii şi este o filosofie a naturii specific distincta de ştiinţa fenomenelor"'). Acuma ni se pare de minimă importanţă această distincţie intre diferitele orduri de cunoştinţe; însă, dacă ne dăm seama că pozitivismul, negator al metafizicei a căutat din

') Jacqaes Marltain: La Philosophie de la Nature. pg. 75. 'J Idem, ibid. pg. 89-

4

CULTRA CREŞTINA HT. 10-12

răsputeri să erijeze ştiinţa în locul metafizicei, eliminându-i întreg cuprinsul ontologic, operând numai asupra cadavrului empiriologic, tăind astfel gustul oricărei visiuni suprasensibile, vom recunoaşte, că reabilitându-se metafizica, s'a reabilitat însăşi cunoaşterea ra­ţională. Evident, metafizica, şi în special filosofia naturii, trebue să ţină contact permanent cu ştiinţele particularului experimental şi să-şi fundamenteze aserţiunile razimând în faptele observabile şi bineconstatate.

De o importanţă covârşitoare nise pare, mai departe, şi dis-tincţiunea şi raportul dintre filosofie şi artă, constatată în mod clar de către filosofii români. Zn acest punct vederile lor se întâl­nesc cu acele ale filosofiei creştine. .Metafizica nu se identifică cu arta şi cu religia" (zice dl R, Motru). Există asemănări, dar nu e mai puţin adevărat că există şi deosebiri mari. Absolutul meta­fizic consistă într'o gândire, care, deşi deasupra cunoştinţelor spe­ciale, se sprijină totuşi pe metoadele ştiinţifice experimentale". Nu e tomistă însă, afirmaţia imediat următoare a d. R. Motru (Metafizica se serveşte continuu de logica gândirii şi de metodica ştiinţifică pe când arta şi religia se servesc de logica sentimentului* ').

„Metafizica îşi are rosturile şi drepturile ei, asupra cărora arta şi religia nu pot cu nimic impieta". Mult mai tranşant-ni se pare d. Petrovici: religia este practica metafizicei, între ele nu poate fi coflict. Religia prezintă mari avantajii faţă de metafizică. In vreme ce metafizica face afirmaţii problematice, religia face afirmaţii categorice *).

Apoi, orice religie, prezintă o clădire gata, isprăvită, pe când metafizica e o clădire în veşnică construcţie. Metafizica şi religia sunt din natura lor menite să se înţeleagă, nu să se răsboiască.

Condiţia de existenţă a metafizicei este şi rămâne depăşirea experienţei şi a lumii observabile*). In ce priveşte metoda meta­fizicei, d. Petrovici are păreri la fel de juste: „Nefiind o ştiinţă care să se învârtă în arena şi câmpul experienţei, metoda ei de lucru nu poate fi metoda experimentală — totuşi nu se poate construi fără o largă bază de fapte concrete. Nu poate fi metodă metafizicei o metodă apriorică, raţionalistă. Construcţii apriorice cu caracter metafizic, nu pot avea decât valoarea unor opere de imaginaţie, alcătuiri subiective dar n'au valoare de adevăr. Dar menirea metafizicei este şi rămâne o cercetare a realităţii în esenţa ei substanţială. — (subl. n.) — Nici metoda intuitivă a lui Bergson, fiindcă o filosofie lipsită de concepte, nu mai este filosofie" *).

Nr. 10-12 CULTURA CREŞTINA tot

Sunt constatări şi observaţii juste pe cari le subscriu în frunte cu S. Toma, toţi tomiştii, vecbi şi noui.

In ce priveşte teologia, e un adevăr axiomatic: vera tota philosophia ad cognitionem divînorum ordinetur — „filosofia şi teo­logia sunt două ştiinţe formal distincte: atât în principii cât şi în obiectul lor. — In mod formal o filosofie nu poate fi decât filo­sofie şi de loc teologie'). „După doctrina făcută clasică de către Sf. Tomai există după cum se ştie, trei înţelepciuni esenţial dis-distincte şi în mod ierarhic ordonanţe; înţelepciunea infusa (văr­sată) sau înţelepciunea haricâ, înţelepciunea teologică şi înţelep­ciunea metafizică. Ele diferă unele de altele prin lumina lor obiec­tivă şi prin obiectul lor formal. Prima având ca lumină proprie conaturalitatea de iubire a supranaturalului; ea atinge într'un chip experimental şl supra uman pe Dumnezeu în vieaţa sa intima . . . a doua are ca lumină proprie comunicarea ştiinţei pe care o are Dumnezeu despre sine însuşi, care ni s'a făcut nouă prin desco­perire — o înţelegere de credinţă şi raţiune, o înţelegere de cre­dinţă uzând de raţiune . . . înţelepciunea metafizică are ca lumină proprie inteligibilitatea fiinţei degajate la starea pură, la cea mai înaltă treaptă de intuiţie abstractivâ. Obiectul său formal nu este Dumnezeu, întrucât e Dumnezeu, ci fiinţa, după misterul ei propriu, ens secundum quod ens; nu cunoaşte pe Dumnezeu numai Întrucât e cauza fiinţei — o înţelepciune a raţiunii, ea este naturală prin esenţa sa" *).

E bine să se remarce aceste distincţiuni fundamentale pentru a nu se comite grave erori şi neînţelegeri sfâşietoare. Ori, se ştie că până s'a ajuns aci, raportul între aceste domenii ale spiritului omenesc era cât se poate de încordat şi încurcat. In vechime ştiinţele naturii erau absorbită în obiectul filosofiei; în evul mediu, până la Sfântul Toma, filosofia era absorbită de teologie; începând cu Descartes, teologia a fost eliminată dintre ştiinţe, fiindcă nu-şi putea dovedi tezele pe cale matematică. Kant a ucis metafizica, Comte, întreagă filosofia, — toate aceste numai pentrucă nu li s'au cunoscut precis domeniile de cercetare, lumină şi obiectuL Astăzi această confuzie persistă numai în concepţiile acelor filo­sofi, cari au viziune strâmtă, monovalentă a realităţii şi cari din această pricină tratează toate cunoştinţele în acelaşi fel. Ceilalţi ştiu să le distingă fără să le opună şi fără să le confunde între ele.

Una dintre problemele centrale ale metafizicei rămâne cu si-

») Et. Gilson, op. cit. pg. 131. ') J. Marttain; Science et Sagesse pg. 47, 48 pass.

4*

CULTURA CREŞTINA Nr. 10-12

guranţâ aceea care priveşte cauzaţia fiinţei. Se ştie că D. Hume, Berkeley, Hobbes, Ockam, Stuart Mill, Kant şi pozitiviştii francezi au negat orice valoare ontologică şi transcendentală principiului cauzalităţii, socotind că „nu are valoare decât asupra lumii feno­menale şi nu autoriză chiar de loc să se lege toate schimbările de o cauză de alt ordin, care să nu fie însăşi o schimbare (Critica raţ. Pure IV) şi odată cu aceste toate principiile primare, cari nu ne permit să atingem fiinţa substanţială. N'au nici valoare tran­scendentă, adecă nu ne permit să cunoaştem pe Dumnezeu Fiinţa transcendentă, ori tomiştii sunt cu toţii în această privinţă de o părere, formând însăşi substanţa tomismului, că: „Intellectus natu-raliter cognoscit ENS et EA QUAE SUNT PER-SE ENTIS, in quan-tum huiusmodi, in qua cognitione fundatur PRIMORUM PRINCI-PlORUM notitia (S. Thomas C. Gentes I. II. C. LXXXI1I § 32). Cognotiointellectivaoccupatur circa qualitates sensibiles exteriores. Cognitia intellectiva penetrat usque ad essentiam re * S. Thomas, Ii-a II a. q. 8, a. 1). Adm ţându-se valoarea ontologică a cunoa­şterii intelectuale, implicit se admit şi primele principii cari ă- nvă din ea. . Inteligenţa spontană zăreşte întâi în fiinţă adevărul prin­cipiului Identităţii şi a principiului non-contradlcţtuntt, la care se reduce principiul raţiunii suficiente: .Tot ceeace există are ra­ţiunea sa de a fi" şi al cauzalităţii eficiente, cari toate îşi au fun­damentul tn fiinţă. Noi suntem siguri că orice fiinţă, care poate să nu fie, are lipsă de o cauză eficientă, trebue să fie realizată'). Această problemă crucială în metafizica tomistă o pune şi d. Dan Bădăreu. D-sa deosebeşte noţiunea de substanţă de noţiunea de cauzalitate. „Căci în vremece noţiunea de cauzalitate se raportă la evenimente, adică notează transformările pe cari le supaortă un obiect, noţiunea de substanţă se raportă Ia un lucru exprimând identitatea acelui lucru sub formele deosebite pe cari le îmbracă *). La aceasta n'am avea de adăugat decât că noţiunea de cauza­litate în metafizică nu are valoare numai fenomenală şi nu se referă numai la transformările pe care le suportă un obiect — a-ceastă cauzaţie se aplică în fizică — cauzalitatea metafizică are o valoare eficientă, ontologică, şi e vorba de fiinţa care nefiind prin sine, în mod necesar îşi are existenţa prin altul. Apoi d-sa face deosebirea între principiul cauzalităţii şi al identităţii; căci „dacă relaţia cauzală nu contrazice principiul identităţii ea se formează totuşi cu totul departe de acest principiu, în afară de orice preocupare relativă la unitatea substanţei" *).

") Garrtgoa-Lagrange: Dieu, Son existence... pg. 181. T N. B. pg. 23*. *) Jacf/uea Maritain; Sept lecons sur l'etre. pg. 104,

Mr. 10-12 CULTURA CREŞTINA 300

Noi adaugem — natural dacă acordăm valoare ontologică şi nu pur fenomenală principiului cauzalităţii — că principiul cauza­lităţii — că şi toate principiile primare — şi acela al identităţii — derivă din aceeaşi fiinţă, care In cazul identităţii se raportă la sine .c'est l'etre donnee â Fesprit"; L'fitre se redouble ainsi lui — mame, si je pius dire; ii double son aspect, posltion existentielle de son aspect 1 ); ce priveşte al doilea principiu, al cauzalităţii el este acela care motivează punerea fn existenţă a fiinţei — natural e vorba de fiinţele contingente, cari adecă nu sunt prin sine, aşa încât nu se formează.. . In afară de orice preocupare relativă la unitatea substanţei.

Principiul cauzalităţii luat In accepţiunea sa fizică pare a se opune principiului identităţii, fiindcă un lucru care este fntr'un fel (identic cu sine) nu mai e acelaşi, dacă a fost modificat printr'o cauză; însă acest principiu In metafizică se referă la punerea unei fiinţe în existenţă, rinele observaţiuni cu privire la principiul cau­zalităţii, pe cari d. Bădăreu le desvoltă mai departe, dovedesc o Înţelegere cu adevărat tomistă a acestui principiu. .Legea necesară care leagă doi factori X şi Y, se poate enunţa sub formă cauzală ori decâte ori putem spune: X produce pe Y sa Y produce pe X şi numai atunci (relaţia dintre zi şi noapte nu este relaţie cauzală*) — deşi după definiţia principiului cauzalităţii denunţat de pozi­tivişti şi aceasta ar putea fi relaţie cauzală. Ţinem să remarcăm că d. Bădăreu este pentru substanţa lucrurilor ascunsă sub aspectul lor schimbător. „In dosul diversităţilor apare o constantă, apar nişte relaţii fixe cari explică în ce fel lumea nu cunoaşte desfiin­ţării neîncetate urmate de zidiri neîncetate"'). In ce priveşte re­laţia dintre causalitate şi finalitate, ea este foarte strânsă, fiindcă au acelaşi obiect. „Ceeace este esenţial şi constitue raportul de finalitate, este un motio, este intenţia ce apare într'o acţiune ca o adevărată cauză finală" *). Constatare pe care o poate semna fiecare tomist. .Dans le cas du principe d'identite, c'est le tran­scendental Sire lui-meme consideree sous deux aspects differents dans le cas du principe de raison d'etre l'esprit considere le transcendental Stre et le transcendental vral. Dans Ie cas du prin­cipe de finalite c'est l'fitre et le transcendental bleu* •). Aci se găseşte fiinţa întru cât e apetibila, dorită, ca motor extrinsec al activităţii, deoarece: Omne agens agit propter finem. Vederile dlui Bădărău în această privinţă coincid cu ale filosofiei torolste.

*) Jacquee Maritain: Sept lecons sur l'etre, pg. 104. ") N. B. op. cit pg. 235; •) N. B. pg. 236; *> «rid. ^ J. Maritain i La Phl-

losophie de la Ratare, pg. 142.

600 CULTURA CREŞTINA Nr. 10-12

In epistemologie Cheia de boltă a întregei filosofii creştine, credem că este

problema cunoaşterii; dela soluţionarea acesteia se despart in mod iremediabil cele două lumi: idealismul şi realismul. Daca nu cu­noaştem fiinţa şi esenţa lucrurilor, dacă nu cunoaştem decât pro­priile nostre idei şi imagini, modificări ale subiectivităţii noastre; dacă ideile nu sunt mijloace prin cari se realizează cunoaşterea, dacă nu sunt objectum guo, ci objectnm quld, atunci lumea rămâne In veci semnul de Întrebare de care zadarnic am cerca să ne a-propiem. In schimb, dacă cunoaşterea noastră este dianoetică, a-decă prin manifestările sensibile sesizăm cu adevărat realitatea suprasensibilâ, noumenul lucrurilor, atunci şt numai atunci, merită bătaie de cap. Cazul prim e al idealismului; al doilea e al rea­lismului tomist. După epistemologia tomistă .Cunoaşterea este pusă tntr'o dependenţă absolută. In ce priveşte acea ce este. A cunoaşte, într'adevâr, înseamnă în mod esenţial a cunoaşte ceva, întrucât e specificator al actului meu de cunoaştere, nu e produs de cu­noaşterea mea, ci dimpotrivă, regula şi măsura şi, deci, îşi are fiinţa sa a parte" '). — In cunoştere mă subordinez unei fiinţe in­dependente de mine şi adevărul spiritului meu este conformitatea sau cu ceeace este înafară de el şi independent de el *). .Iată rea­lismul şi obiectivismul funciar al filosofiei tomiste" (ibid.) — „Cu procedee critice mult mai eficace şi mult mai subtile decât ale lui Kant, sl. Toma, distinge deci, In conştiinţa noastră ceeace a-partine Înseşi lucrurilor şi ceeace se ţine de modul nostru de a concepe. Căci lucrul este acelaşi în realitate şi în concept, dacă e vorba de esenţa sa şi de constituţia intimă inteligibilă. Insă el există într'un fel de tot diferit in realitate decât în concept: aci în concept: aci are o existenţă materială, singulară, concretă; acolo, existenţă spirituală (intenţională) abstractă şi universală" *). Acesta .este realismul critic sub care se înţelege concepţia aristotelico-tomistă a cunoaşterii'*).

In filosofia românească putem desprinde o înclinaţie simţită spre realismul critic, în înţelesul expus mai sus. O pătrunzătoare critică îndreaptă gânditorii români atât împotriva idealismului des-cartian cât şi contra apriorismului kantian, reabilitând lumea ex­ternă şi obiectivitatea cunoaşterii, asasinate de titanii amintiţi.

') Jacques Maritaln; Reikţxions sur linte! ligence... pg. 302. •) Ibid. pg, 323. ') Idem, ibid. pg. 327. *) Jagues Maritaiti; Les Desgrts du Savoir, pg. 137.

Nr. 10-12 CULTURA CREŞTINA 001

Lucru vrednic de reţinut, deşi aproape toţi filosofii români au suferit influenţe idealiste, atât fn cursul studiilor, făcute- aproape numai in patria acestui curent, cât şi după reîntoarcerea acasă, ei totuşi găsesc calea spre realitatea externa. .Intre lumea externă şi logica raţionamentului din conştiinţa internă a omului — zice d. Motru, nu există o intrerupere", — că „nu există nici o diferenţă între legea după care se propagă lumina înafară de ochiul ome­nesc şi între legea după care nervul optic conduce iritaţiunea primită pe retină până Ia centrul nervos, unde se preface In ima­gine sufletească". Că între logica gândirii şi logica lumii externe nu se interpune nici un domeniu al hazardului, — ci există o con­tinuitate şi un strict determinism)').

„Este profundă neexactitate, spune dl Petrovici, să se con­ceapă existenţa cu lumea fenomenală relative deoparte, şi cu ab­solutul de altă parte, aşa ca să se creadă câ cineva s'ar putea ocupa perfect de relativ; neglijând cu totul realitatea absolută. Dar nu în modul acesta — cu două ţinuturi învecinate — trebue conceput raportul dintre relativ şi absolut, ci cu totul altfel. Abso­lutul este Implicat in retatiu *).

Cu o vigoare dialectică deosebită combate d. P. P. Negu-lescu, apriorismul formelor sensibilităţii kantiane. „Chiar acolo, unde, în cele cinci argumente care se referă la întemeierea aprio-rităţii formelor sensibilităţii, Kant întrebuinţează metoda deductivă, dl Negulescu arată, că premisele pe care se sprijină ea, sunt do­bândite cu ajutorul metodei inductive". Fiind dobândite pe cale iductivâ .ele nu pot avea, pentru Kant, o certitudine apodictică, căci dacă propoziţiile experimentale ar putea fi şi ele .absolut necesare", atunci n'ar mai fi nevoe să se recurgă pentru expli­carea certitudinii axiomelor, Ia ipoteza originii apriorice" *).

Apoi arată cât de şubredă este argumentaţia lui Kant când vrea să dovedească aprioritatea şi intuitivitatea spaţiului. „Spaţiul nu există înaintea experienţei", de aceea „orice experienţă presupune un subiect care o face şi un obiect asupra căruia e făcută, Pen­trucă experienţa să fie, prin urmare, posibibilă, trebue ca un obiect să poată fi perceput ca înafară de subiectul percepător, ca exterior Iui, căci altfel s'ar confunda cu el. Şi tot aşa, pentrucă să avem experienţe de obiecte, trebue să putem percepu aceste obiecte ca exterioare unele altora, ca distanţiate, adecă între ele, căci altfel s'ar confunda împreună şi n'ar putea fi percepute ca obiecte de­osebite" (Critica apriorismului şi empirismului, pg. 11—14)*). .Dacă nimic în materialul sensibil al intuiţiei nu corespunde formei noa-

*) N. B. pg. 91; *) ibid. pg. 13J. ') N. B. pg. 109; *) idem ibid. pg. 10».

602 CULTURA CREŞTINA Nr. 10.12

stre subiective ca substrat al ei, necunoscut, dar determinant în producerea ei, atunci de unde vine necesitatea de a percepe o anumită solicitare sensibilă ca linie dreaptă si alta ca linie curbă Nu mai puţin fină este observaţia pe care o face cu privire la categoria de cauzalitate, unde, spune că I. Kant să săvârşeşte contradicţie, care pe deoparte spune că se aplică numai fenome­nelor, iar pe de altă parte, consideră lucrul în sine cauza senza­ţiilor noastre"') . D. Negulescu spune categoric: „existenţa name-numenală nu poate fi tăgăduită, fără a cădea tn contradicţii fla­grante" •) (subl. noastră).

Hotărît pentru realism ia atitudine d. E. Sperantia. „Când cu­noaştem luăm ,o atitudine" prin care un „lucru" este „pus" sau „propus" (positus) ca independent de faptul gândirii". (Legile şi formele gândirii, Rev. de iii. pg. 341)'). Există un număr de ade­văruri dogmatice referitoare la probleme de ordin transcendent („obiectul în sine, existenţa obiectivă a cunoştinţelor altora, idea liberului arbitru; existenţa unui principiu normativ şi exterior voinţei, indispensabile gândirii. Aceste nu le putem refuza, dacă nu re­nunţăm la gândire; ele formează elementele fundamentale ale unei metafizici naturale, inerente fiinţei noastre — numai pe bazele ei se poate construi un sistem filosofic care să se acorde cu exigen­ţele şi presupunerile ineluctabile ale spiritului nostru5).

D. M. Florlan, a cărui păreri le primim cu foarte mare re­zervă, totuşi, atunci când îşi îndreaptă criticile contra nominalis­mului, se apropie — vrând-nevrând, de poziţiile realiste ale to-mismuluî, care, se ştie, s'a răsboit un veac întreg contra acestei concepţii. „Toate tendinţele contemporane, spune d-sa, antiinte­lectualiste, iraţionaliste, individualiste, care caută să deprecieze ideea şi raţiunea la trapta de ficţiuni verbale, şi susţin intuiţia ca mijloc de cunoaştere, în stare să prindă individualul, fluidul, in­descriptibilul, nu fac altceva decât să justifice nominalismul, chiar când n'o spun pe faţă sau chiar când par a lua o poziţie botărîtă Împotriva lui". „Gândirea nu impune faptelor, regule sau norme. Gândirea este o „oglindire" a faptelor şi a conexiunii obiectelor. Ea nu dă lecţii, cl primeşte lecţii totdeauna. Gândirea serveşte, nu este servită"

In ce priveşte chestiunile de mai sus, faţă de ele tomismul ia o atitudine intermediară, între idealitatea spaţiului şi a timpului susţinute de Kant şi Leibniz şi între realismul exagerat al lui

*) ibid. 112; •) N. B. pg. 112; *) N. B. pg. 113. ') N. B. pg. 197; ») ibid. 203; •) N, B. pg. 217. subl. n.

Mr. 10-12 CULTURA CREŞTINĂ

Qassendi, Newton, Clarke şi Bergson, care consideră timpul ca „stofă a lucrurilor*. Conceptul timpului şi-a spaţiului are fundament tn realitatea experimentală. Există un timp real. „Timpul real fiind fondat pe mişcare, încât timpul şi spaţiul n'au început să existe decât cu lumea corporală şi sunt limitate ca şi ea (Theonas, Ma­ritain pg. 76). „Dar, după cum spune Aristotel: Dacă n'ar fi suflet, n'ar fi de Ioc timp". — „Timpul şi mişcarea n'au fiinţa Încheiată sau perfectă decât tn suflet; dar timpul nu e ideal decât în măsura în care ia astfel consistenţă, graţie numerotatei efectuate de noi, care ardocăm şi menţinem împreună tn spiritul nostru părţile sale fugare" (Idem, ibid. pag. 79).

Faţă de nominalism şi conceptualism, filosofia creştină a-doptă realismul moderat, susţinut de Aristotel şi sf. Toma.

Tot la acest capitol, al teoriei cunoaşterii ar trebui să cer­cetăm poziţia d-lui L. Blaga, aceasta cu atât mai mult cu cât d-sa este gânditorul — după cât se spune — care a adâncit mai mult specificul românesc şi care astfel ar fi cel mal original dintre fi­losofii noştri. Mărturisim că concepţia filosofică a D-sale — este unică în felul său, în special în ce priveşte epistemologia — fiindcă celelalte părţi ale filosofiei sale, se pot prea bine integra într'un panteism mai mult sau mai puţin deghizat. (Ne gândim Ia Cosmo­logiei). Dacă nu cumva ne derutează termenii întrebuinţaţi de d-sa; în caz că realităţilor exprimate li s'ar aplica o altă termino­logie, cel puţin o parte din epistemologie — nu zic că ar atinge undeva gândirea creştină — dar s'ar apropia binişor de ea. Ne place să vedem această apropiere atunci când e vorba de „cunoaşterea înţelegătoare", când se comportă luciferic şi provoacă o criză tn obiect, despicându-1 în două, „într'o parte" care se arată şiîntr'una ce se ascunde „un mister", care deoparte se arată prin semnele sale". (Cunoşti luciferică, pg. 21). Numind partea care se arată fonicul misterului dschis (iţatvzoăat); iar partea care se ascunde cripticul misterului deschis (xQuxrtîv). Nu ştim mai departe, dacă n'am putea vedea în cunoaşterea luciferică, ceeace numim cu­noaştere „discursivă"; iar în cunoaşterea paradisiacă, ceeace nu­mim cunoaştere prin connaturalitate (mistică) fiindcă se „ca­racterizează printr'un fel de alipire familiară la obiectul său pe care-1 socoteşte total dat sau cu posibilităţi de a fi dat" ')• Toate a-ceste apropieri nu se isbesc de greutăţi prea mari, fiindcă, spune d-sa „cele două cunoaşteri se mişcă pe cele două planuri al in­tuiţiei şi al conceptului, dar se deosebesc fundamental prin pro-

') N. B. pg. 177.

604 CULTURA CREŞTINĂ Nr. 10-12

cedeul lor, cât şi prin rezultatul ta care ajung" 1), cu condiţia sine qua nou, ca ceeace numim cunoaştere mistică să nu fie altceva 1). „Cunoaşterea luciferică încearcă să pătrundă tot mai adânc esenţa ascunsă a obiectelor**). Iată pentru ce credem îndreptăţită această apropiere.

Dacă fanicul şi cripticul din filosofia d. Bl aga s'ar putea iden­tifica cu substanţa şi accidentele sau cu numenul şi fenomenul, atunci am avea un punct de contact între cele două concepţii; dacă cunoaşterea luciferică şi cea paradisiacă sunt cele două fe­luri de cunoaştere: discursivă şi prin connaturaiitate (prin încli­naţie) din filosofia tomistă, am avea un al doilea punct câştigat. Şi mai aproape tomîsm ni se pare cazul când cunoaşterea lucife­rică, ar fi ceeace numim cunoaştere intelectuală; iar cea paradi­siacă, cunoaşterea sensibilă, care este, după cum ştim, intuitivă, pe când cea dintâi, abstractivă, dialectică. Facem această apro­piere cu toată rezerva, fiindcă nu putem şti cu adevărat la care dintre modurile cunoscute de cunoaştere s'a gândit filosoful român, când a scris această parte a epistemologiei sale; la una dintre ele, ori Ia alta necunoscută până acum.

Trecând la ultima parte a metafizicei la aeeea care încoro­nează întreg sbuciumul raţiunii speculative, la Teologia naturală, numită şi

Teodicee, trebue să arătăm nexul care o leagă în mod indisolubil de onto­logie — Metafizica, după cum am spus, studiază fiinţa sub aspectul ei de fiinţă, degajată de orice alte contingenţe, ens in quantum ens, sub ratione entitatis; iar ultima dinte problemele ei este aceea care priveşte csuza fiinţei. Aci gândirea omenească nu poate să nu-şi pună întrebarea: fiinţa este; dar de unde este? Răspunsul nu poate fi decât: dela sine, ori dela altul. Dacă este dela sine, n'a început niciodată să fie; existenţa sa se ţine strâns de esenţa sa; ba, este chiar unul şi Scelaşi lucru. Cercetate din acest punct de vedere fiinţele din lume, uşor ne convingem că nici uneia nu i-se poate atribui aseitate, fiindcă la toate există deosebire esen­ţială între esenţă şi existenţă; dacă n'ar fi această deosebire, toate ar fi absolut necesare şi ca atare n'ar fi început şi n'ar trebui să se sfârşească niciodată. Ori, toate încep şi toate sfârşesc. — Dar fiinţa necesară totuşi trebue să existe, căci dacă n'ar exista o fiinţă care să fie însăşi existenţa sa subsistentă — suum esse

t ) ibid-; '} Ctr. Jaqaes Maritala: Les Degres.: pg. 515; *) N. B. pg. 179*

Ni. 10-12 CULTURA CREŞTINA OM

subsistens — acum n'ar exista nimic; Insă fiindcă — precum vedem — există ceva, logica ne sileşte să spunem că a trebuit.să existe şi există cu adevărat această fiinţă, care este tnsăşi cauza şi e-xistenţa sa: Dumnezeu.

Filosofia românească, care şi-a însuşit toate problemele mari ale gândirii şi cărora le-a adus contribuţia sa, e aproape de ne­crezut, cum nu s'a apropiat de această problemă de strictă meta­fizică — dacă, bineînţeles, aceasta se mai poate numi problemă. In vreme ce în Apus, de bine de rău. ea a fost atinsă şi desbă-tută; la noi — popor cu vechi rădăcini creştine — ea a rămas neglijată; ori, dacă totuşi cugetarea românească s'a apropiat de ea, a făcut-o mai mult în bătaie de joc. (Ne gândim în special la d. Blaga). Onoare unei sau două excepţii, pe cari le vom remarca mai jos. De ce, Dumnezeu n'a Intrat in cadrul desbaterilor filosofiei româneşti? Ori fiindcă s'a crezut că nu constitue o adevărată problemă de filosofie pur raţională, ci e problemă numai de cre­dinţă şi astfel cade in sarcina celor cari au interesul s'o* desbată: preoţii; Ori, fiindcă cercetările lor nu erau înrudite cu acest do­meniu. Insă în amândouă cazurile s'a făcut greşală. întâi, pentrucă problema privitoare la Dumnezeu este tot atât a raţiunii naturale, cât şi a credinţei. Sf. Pavel o spune Romanilor şi ar putea pricepe şi Românii; apoi, fiindcă in filosofie oricare cale, dacă nu te o-preşti la mijloc, duce la Dumnezeu, La noi aproape cu toţii s'au oprit în drum.

Singurul gânditor român, căruia nu i-s'a părut că problema lui Dumnezeu n'ar fi o problemă de înaltă filasofie este tot dl Petroutci. D-sa a desbătut, în chip magistral această problemă, tn legătură cu problema ideii de neant, la şedinţele Academiei de ştiinţe din Paris, 1933, rIdeea de Dumnezeu este ~ spune d : sa — echivalentul existenţial şi fecund al Ideii de neant, radical vidă şt stearpă'. Ideea de Dumnezeu oferă spiritului omenesc incompa­rabil mai mult decât îi oferă ideea de neant; şi de aceea, spi­ritul omenesc tinde mereu spre această idee"'). Existenţa lui Dumnezeu nu se, întemeiază pe sentiment şi pe emoţie, după cum sunt tendinţele contemporane în filosofia religiei. „Fără osatura intelectuală nu s'ar fi putut nici ajunge la noţiunea de Dumnezeu, care în toate religiile include conţinutul determinant al unei e-xistenţe exterioare şi superioare naturii, al unui ,din colo*, nici chiar s'o păstreze" (L'idee de Dieu devant la raison). Ideea de Dumnezeu poate ii dovedită cu ajutorul raţiunii, pe ce\e^aposte­riori. Vechiul argument cosmologic, are valoare şi este de o efi-

>) N. B. pg. 137.

m CULTURA CRBŞTWA Nr. 10-12

cacitate concludentă pentru existenţa lui Dumnezeu')- De altfel existenţa lui Dumnezeu se mal poate dovedi — ceeace dl Petro-vici şi face — şi cu alte argumente, In special plecând dela as­pectul Ierarhic al naturii.

Nu mal puţin tomist ni se pare dl Petrovici, atunci când se apropie de determinarea naturii Iui Dumnezeu. .Nu trebue să con­cepem pe Dumnezeu ca pe o perfecţiune ce este tn curs de rea­lizare, ci dimpotrivă, ca pe o perfecţiune realizată dintr'un început şi pentru totdeauna. Absolutul este deasupra devenirii empirice. — Precum succesiunea timpului presupune absolutul eternităţii, dina­mismul perfectibilităţii presupune perfecţia realizată 1). De asemenea: .Noi concepem existenţa în mod teleologic, adecă organizată cu un ansamblu de scopuri şt de mijloace. Concepţia finalistă s'a impus tuturor marilor filosofi, cari nu s'au împăcat cu determinismul me­canic şi orb. Omul devine astfel un misionar al transcendentului" *). Aceste puncte de vedere au primit unanima aprobare a celei mat puternice-reviste de filosofie creştină: mRevue Thomiste", In care s'a publicat darea de seamă asupra desbaterilor Congresului de filosofie şi la care colaborează cei mai mari filosofi tomişti din lume. Amintim pe: P. Garrigou—Lagrange, Jacques Maritain, R. Jolivet, Bernadot etc.

Rămâne să ne mai oprim un moment la

Filosofia practică, După cum ne-am propus la început Înţelegem prin filosofia

practică cunoaşterea care se realizează în vederea activităţii ome­neşti, la realizarea binelui omenesc, afară de binele care rezultă din cunoaşterea însăşi. Dacă se urmăreşte prin cunoaştere binele de care depinde sensul vieţii omeneţti, perfecţionarea înseşi flintei omeneşti, avem Etica sau Morala; dacă cunoaşterea are menirea de a conduce o lucrare de' făcut, se numeşte Artă. Morala tinde la perfecţionarea omului; arta la perfecţiunea operei săvârşite de om*). Astfel, în filosofia practică, se disting două domenii: a lui

') „In sfârşit la obiecţia kantiana că argumentul cosmologic pacatueste prin aplicarea cauzalităţii in transcendent, ajunge să amintim ca şl Kant însuţi a lacut atari aplicaţii neîngăduite de punctul sau de vedere. — Când a afirmat existenta lucrului in sine — ceeace ar fi o probă că nu se poate stăvili cauza-ittacea acolo unde pretinsese Kant". (I. petrovici: Viaţa şi opera lui Kant. 1936-pg. 163. nota 25).

') N. a pg. 139; ') N. B. pg. 143. ') Jaegues Maritain; Introduction â la Philosophie, pg. 186.

Nr. 10-lt CULTURA CREŞTINĂ «frf

aglblle, nSaxrov, şi a lui facttbtle, rroiVo»» tn cel dintâi întră tn joc uzul libertăţii omeneşti = morala; celalat este domeniul acţiunii producătoare considerate numai tn raport cu lucrul produs. .Arta este înafară de linia omenească, ea are un scop, norme valori, cari nu sunt ale omului, ci ale operii de realizat1)* Frumosul este perfecţiunea proporţiilor; sf. Toma îi prescrie trei condiţiuni esen­ţiale: integritatea, proporţia şi mai pe sus de toate o strălucire a inteligibilităţii: Splendor veri, ziceau platonicienii; splendor ordinls, zicea sf. Augustin; adăogănd că unitatea este forma oricărei fru­museţi; splendor formae, zice sf. Toma tn limbajul său precis de metafizician — aşa încât frumosul ar fi: le resplendlssement de la forme sur Ies parttes proportlonnâes de la matlire *).

Concepţiile estetice româneşti nefiind încă bine cristalizate In sisteme, cercetătorul Intimpină mari dificultăţi atunci când vrea să le examineze din punct de vedere critic — comperativ. Cel mai complet, din acest punct de vedere ni se pare a fi d. TudorVlanu. In acest loc nu vom revela întreagă structura concepţiei sale ar­tistice; ne vom mărgini să evidenţiem numai acele puncte tn cari concepţia d-sale ar putea fi integrată în tomism. In general filosofia estetică a d. Vianu e departe de tomism; cu toate aceste câteva afir­maţii esenţiale, credem că exprimă cam acelaşi punct de vedere. Ia-tă-le: .Estetica este, pe lângă o ştiinţă care operează cu constatări şi o ştiinţă ce lucrează cu norme, cu prescripţii, care spun .cum trebue să se constitue opera de artă şi să se desvolte creaţia artistică şl con­templaţia amatorului". Scoate în evidenţă .faptul fundamental.. . că arta este realitatea istorică, supusă mobilităţii şi couditionârilor vieţii In societate; dar in acelaşi timp, privită ca o simplă Întoc­mire estetică, o unitate autonomă superioară mişcării şi relativis­mului istoric şi determinată de singurele ei norme Imanente'' s) Insă din punct de vedere tomist, propoziţia următoare, nu numai că ni se pare contradictorie, ci deadreptul o erezie estetică. .Ceeace participă la valoarea estetică nu sunt lucrurile, nici ac», ţiunile ca nişte date ale experienţei practice, ci aparenţa lor. Nu tabloul este frumos, nici statuia, nici jocul artistului, ci numai felul în care apar, adică acele realităţi ideale corelaţionate cu con­ştiinţa şi cărora nu le-am mai putea presupune nicio existenţă în­dată ce scânteia conştiinţei s'ar stinge". (Estetica voi. I pg. 65). Aceasta este concepţia certesiană şi kantiană asupra frumosului; după ea frumosul depinde numai de dispoziţia şi imaginaţia subiec­tului contemplator. La aceasta s. Augustin răspunde: .Dacă în-

<) Jacques Maritain: Art et Scolastique, pg. 10; ') ibid. pg. 38, •) N. B. pg. 273. Subl. noastră.

iM CULTURA CREŞTINA Nr. ÎO-t?

ţieb, lucrurile sunt frumoase pentrucă plac, ori plac pentrucă sunt frumoase? veţi răspunde fără şovăire: pentrucă sunt frumoase de aceea plac lucrurile". (De vera religione c. XXXII, Ia Far-ges—Barbedette: Phil. Scolastique voi. I. pg. 171). — In favo­rul apropierii de tomism am putea aduce şi constatarea pe care o face d. Vianu cu privire Ia legătura dintre religie, filosofie şi artă, unde are vederi juste. .Filosofia şi arta presupun religia, e-xistenţa unui absolut, dar în vremece pentru filosofie şi artă este suficient ca absolutul să existe, pentru religie este necesar ca el să intervie. — Forme înrudite, dar originale, ele există în perma­nentă simultaneitate şi atingându-se în absolut fără să se deter­mine temporal, nici una dintre ele nu este obligată să se depla­seze şi să înlocuiască pe cealaltă'' >)• Aici d. Vianu are dreptate. Ni se par, cuvintele d sale, ca un ecou al celor mai calificaţi filo­sofi şi artişti tomişti. De aceea nu ne putem reţine fără să tran­scriem pasagiul cel mai mai caracteristic, în această propoziţie, din celebra carte a lui Jacques şi RaXssa Maritain: „Sltuatlon de Poiste": „Les poetes et Ies autres artistes, Ies grands inventeurs et ies satnts, putsent tous ă la mame source divine, mals avec des dlspozl-ttons differentes, et seton des types essentiellement distincts de rela-tlon ă cette source. Ils sont Ies uns et Ies autres des imitateurs de Dieu, mais ies uns sont appeles tout particulifirement â augmenter le tresar humaiu de la beaute et de la science, ils sont Ies imi­tateurs du Dieu creatur; Ies autres sont tout particulierement appeles â entrer dans le mystere de la Deite elle-meme et ă faire connaître en ce monde, par quelque image et por quelque ressem-blance, i a Saintete de Dieu, â i'imitation de Jesus-Christ, par ab-negation de soi-meme et de tout ce qui est de ce monde. La nature et la grâce ont des ouvriers qualiîies, et qui ce portent mutuellement un secours mysterieux, pour l'ascension et la spi-ritualisation de 1'humanite. — „Toutes Ies sources sont en Tot..."

.<pg. 38, 39). Mal putem aminti tot la acest capitol şi pe d. V. Băncilă.

D-sa „consideră frumosul ca o valoare autonomă din punct de vedere al metodologiei artistice. — Frumosul mare este în con­gruenţă cu moralul şi cu religiosul; un frumos imoral neexistând decât pentru oamenii cu conştiinţa anormală *).

In filosofia morală distingem ca gânditor cu afinităţi tomiste pe dl M. Dfuvara, a cărui constatări exprimă, uneori cel puţin, vederi creştineşti. Aşa: .A suprima libertatea persoanei, adecă ini-

V N. fi. pg. 276; ') N. B. pg. 241.

Hr, 10-12 CULTURA CRCŞTTNM

ţiativa creatoare a gândirii, posibilitatea de a voi şi de a pune scopuri de activitate, ar însemna să se anihilizeze gândirea însăşi. Presupunând atât dreptul cât şi morala libertate, ele se disting totuşi prin aceea că dreptul are în vedere ordinea sistematică a acţiunilor exteriorizate In societatea unor fiinţe capabile să urmă­rească scopuri liber alese, pe când morala are de obiect acţiuni încă neexteriorizate. Ideea de constrângere este inerentă atât moralei cât şi dreptului întrucât derivă din însăşi stringenţa ra­ţiunii" i). Nu libertatea propriu zisă, ci libertatea injustă, abuzul de libertate este limitată de ordinea juridică, o asemenea libertate în sens etic (moral şi juridic) este cu totul altceva decât posibi­litatea noastră psihologică şi socială de a face ceva" *).

Nu mai puţin importantă ni se par observaţiile dlui Tralan Brăiteanu cu privire la raportul dintre morala şi politică „Obser­vaţia faptelor ne întăreşte zilnic ideea că politica nu este iden­tică cu morala. Dar, tot aşa, ea ne arată că o politică ce nu ţine seaaiâ de morală este o pobti că rea. — O altă chestiune este dacă politica trebue să dea atenţie în primul rând sau chiar ex­clusiv factorilor morali şi, în sfârşit, dacă politica sau morala are primatul. Uăci mulu autori, între cari şi Kant, susţin primatul mo­ralei asupra politicei" *). (Din acest punct de vedere, socotim că putem li deabinele kantiani). „Morala creştină arată (in teorie şi practică) cum dragostea este su gurui principiu care ingadue de a Întinde comunitatea morală dincolo de limitele familiei până la o-memrea întreagă" (ibid. pg. 27).

Aproape de aceste gânduri îl găsim şi pe d. Al. Haşdeu. „Natura, spune d-sa, nu ucide liberul arbitru, nu împiedecă pro­gresul, nu opreşte realizarea celor mai frumoase tendinţe ale unei napuni. Există selecţiuniproy.'den/H.fe, carenuaxciud liberul arbitru şi responzabihtatea *). — „Progresul e numai posibil, nu e necesar' *).

Nu putem încheia această expunere fără să amintim, cel puţin cu numele — deocamdată — o serie întreagă de gânditori şi scriitori, cari nu sunt cuprinşi în istoria filosofiei româneşti, pe care am citat-o atât de mult. E vorba de aceia, cari fie în lucrări, fie în cursurile ţinute, au manifestat simpatie faţă de cugetarea tomistă contemporană. Aci îi socotim pe d-nii N. Crainic, N. Roşu, M. Eliade şi pe regretatul Nae lonescu, a cărui cursuri nu erau stuăine de gândirea filosofică a tomismului şi pe d. Nicolae Bag-

') N. B. pg. 302; •) ibid. pg- 304. ») Tr. Brăileanu: Statul şi Comunitatea morala, ed. II pg. 19, *) N. B. pg. 326; °) ibid. pg. 3/7.

CULTURA CREŞTINA Nr. 10-12

dasar. Dealtfel, suntem siguri, că se vor fi găsind şi alţii, pe cari nu-i cunoaştem, dar a căror exigenţe raţionale găsesc o substan­ţială satisfacţie tn filosofia creştină.

* Aşa după cum se găseşte cuprinsă în sinteza istorică a dlui

Bagdasar, am expus cugetarea romanească exclusiv In punctele cu cari vine In contact cu filosofia creştină. Cu aceste simple tan­gente, nu vrem să zicem că gândirea unuia sau altuia din filosofii citaţi ar fi pedeadreptul ortodoxă; vrem să zicem că punctele a-mintite se apropie, sau sunt de fapt în concordanţă cu filosofia tomistă. Pentrucă, durere, sunt cazuri, şi încă multe, când într'un punct îl aprobăm, pe când în cele mai multe, filosofia creştină tl respinge hotărît.

După cum se poate vedea, am căutat cu mare stăruinţă — uneori chiar cu sforţare — nu ceeace ne depărtează sau învrăj­beşte, ci punţile de legătură dintre cele două realităţi raţionale, chemate să se înţeleagă şi mai bine. Am făcut-o aceasta numai spre a dovedi celor pesimişti, câ atitudinea sufletească ce au a-doptat faţă de gândirea românească — care, după ei, este ateistă, adecă, panteistă, evoluţionistă, idealistă e t c , ,n'are completă în­dreptăţire, fiindcă — filosofia românească, după cum am văzut nu este străină de gândirea creştină; de altă parte, am voit să spul­berăm şl iluziile acelor optimişti cari socotesc că gândirea româ­nească, este eo Ipso, fiindcă e românească, şi creştină prin definiţie.

E adevărat, direct n'am arătat In ce măsură este Înghiţită gândirea românească de filosofia neopăgână — o vom face-o odată, însă totuşi — oricine îşi poate da seamă, câ punctele de contact dintre cele două cugetări nu sunt nici prea mari, nici prea clare, nici prea multe. Şi oare câţi dintre gânditorii români a căror filosofie am apropiat-o de tomism, vor accepta această apropiere ? Câţi nu vor vedea în aceasta un fel de diminuare a înseşi presti­giului lor filosofic ? Oare, într*adevăr aşa să fie ? Tomismul ca sistem de gândire discreditează pe cel ce-1 primeşte şi în special, pe filosoful român ? mai cu seamă că este şi creştin, atât filosoful cât şi sistemul.

Noi n'avem gânditori cari să nu fie şi creştini. Toiuşi, câţi dintre creştinii aceştia sunt filosofi creştini pedeantregul ? Câţi dintre aceşti creştini sunt filosofi din şcoala ionică, eleată; câţi sunt discipolii lui Vogt, Moleschott, Spencer, Kant e tc , şi câţi — mai bine — care dintre ei este în întregime a simţului comun şi şi a raţiunii naturale sistemizate de geniul scăpărător al lui Aristotel, purificate, sintetizate şi încreştinate de Aquinat? Pe care l-ar putea revendica filosofia creştină pentru sine ?

n . 10-13 CULTURA CREŞTINA 611

Asupra filosofiei tomiste planează încă şi astăzi zgura arun­cată din locomotiva protestantantismului, ura şi dispreţul acestuia. Cine ştie? poate că şi azi mai stărue tn urechile multora cuvintele lui Luther: .Scurt, e imposibil de a reforma Biserica, dacă teologia şi filosofia scolastică nu sunt smulse din rădăcini, împreună cu dreptul canonic" ')•

Oare numai aceasta să fie cauză? Nu cumva se găseşte în însăşi filosofia tomistă vina atitn-

tudinei ostile? Dacă ar fi să credem pe d. C. Noica, atunci am spune, cu D-sa, că: ,E greu de înţeles felul cum ftlosoflceşte, poate cineva crede că elogiază doctrina lui Toma din Aquino atunci când proclamă stabilitatea învăţăturii sale, adecă tocmai trăsătura care interzice în loc să însufleţească" *). Cu alte cuvinte, una din neajunsurile acestei filosofii ar fi .stabilitatea" ei. — Altă greşală, e adevărat, de această dată nu numai a tomismului, ci a tntregel scolastice este aceea că nu este .pedeantregul creştină". A treia şi cea mai gravă: .este de tăgăduit că Scolastica ar da expresiunea cea mai potrivită filosofiei însăşi". Pentrucă „îi lipseşte, nu numai problematica unei conştiinţe cunoscătoare — dar îi lipseşte, mai ales aceea reflexiune a conştiinţei asupră-şi* 3).

Cam la aceste s'ar putea reduce Învinuirile aduse tomismului. Socotim că nu e locul aci să răspundem cât sunt de întemeiate ele şi, din capul locului, dacă toate sunt cu adevărat greşeli. Fiindcă s'ar putea întâmpla ca stabilitatea unei doctrine — mai cu seamă când e adevărată, aşa cum considerăm noi tomismul — să fie una dintre cele mai esenţiale şi mai necesare calităţi. „Fiindcă a Judeca tomismul ca pe o haină care se purta tn veacul XHI-lea şt care nu se mal poartă, ca şl cum valoarea unei metafizici ar ft tn funcţie de timp, este un mod de gândire cu adevărat barbar. Inteligenţa cere de a ţine ca singură valabilă — dacă este ade­vărată o doctrină filosofică între toate celelalte; ceeace nu împie­decă de a şti că cercetarea filosofică este Indefinit progresivă" *), Oare se poate învinui de încremenire o concepţie care între alte devize o are şi pe aceasta: „Inventam phtlosophlcum semper per­fectibile? De aceea o metafizică, oum este cea tomistă, nu gre­şeşte dacă — răzimată în realitatea sensibilă şi inteligibilă •— a-jungând la adevăr, îl menţine peste fluctuaţiile timpului fiindcă so-

') De Wetle, I, 64 — Ia Maritain: .Trots Reformateurs", pg. 44 ") C Noica, op. cit. pg. 210.

*) JacqeB Maritalii: Le Docteur Asgelique, pg. XIV. 5

012 CULTURA CREŞTINA Nt. 10-12

cotim ca rostul filosofiei, acesta este: cucerirea adevărului şi nu cercetarea de dragul cercetării. Sunt insă unii cari „nu văd că imntabilitatea a ceeace înţelepciunea a agonisit odată, nu este tn timp, ci deasupra lui şi departe de a zăgăzui istoria, ti acce­lerează cursul şi progresul cunoaşterii" ')•

In ce priveşte a doua învinuire, suntem şi noi de părerea, că Scolastica nu este .pedeantregul creştină". Scolastica este o me­todă şi o filosofie care stăpâneşte câteva veacuri. Diferite doc- • trine scolastice sunt de multe ori diametral opuse, eretice, con­damnate, respinse. Intre ele există una singură căreia Biserica i-a acordat titlul de creştină: este filosofia sfântului Toma, care dacă n'ar fi pedeantregul creştină ar fi avut soarta atâtor filosofii, fără întârziere şi fără şovăire condamnate. Ori, realitatea care este? „Thomae doctrtnam Ecclesla saam proprlam edixit esse" (Bene-dict XV, 1921).

Este aceasta cu adevărat filosofie ? S'ar putea discuta .cumcă Scolastica ar da expresiunea cea mai potrivită filosofiei însăşi", după cum spune d. Noica. Recunoaştem, că ea n'a atins .proble­matica unei conştiinţe cunoscătoare" aşa după cum a făcut-o filo­sofia şapte veacuri mai târziu. Negăm, cu hotărîre, însă că-i „lip­seşte, mai ales, acea reflexiune a conştiinţei asupră-şi", fiindcă, dacă ne gândim — în special la tomism — el şi-a aşezat însăşi baza asupra reflexivităţii şi a socotit totdeauna că edificiul acestui sistem razimă .în analiza cunoaşterii1), care nu este, să zicem aşa, decât reîntoarcerea fiinţei asupră-şl, deoparte inteligenţa, de alta, inteligibilitatea în raportul lor de desfăşurare" *).

Tomismul este filosofie şi încă filosofie creştină, mai creştină decât oricare filosofie; mai mult, este singura, cu adevărat filosofie . , şi cu adevărat creştină. Este filosofie, fiindcă aci, activitatea ra­ţiunii naturale scobeşte, disecând şi sintetizând întreg universul cunoştibilitâţii. In toate domeniile în toate sectoarele; şi este creştină, fiindcă dintre toate doctrinele este singura, care, deşi ela­borată în substanţă de un păgân şi independent de creştinism, este totuşi, fn concordanţă cu creştinismul, după cum trebue să fie orice filosofie adevărată.

Am putea spune, cam paradoxal, şi mai mult. Tomismul este filosofie fiindcă e creştină, şi e creştină fiindcă e filosofie. Cu a-ceasta, departe de a avea de gând să susţinem că specificitatea tomismutui ar izvorî din creştinism — creştinismul nu poate speci-

•) ibid. pg. XVIII. •) R. P. Ssrtillanges: Les grands Theses... pg. 22; *) ibid. pg. 29.

Nr. 10-12 CULTURA CREŞTINĂ 61b

fica activităţile la ordinea naturii — vrem să zicem, că e filosofie, fiindcă e de acord cu adevărul creştinismului. Adevărul filoso­fiei şi cu adevărul credinţei revelate prin creştinism, se găsesc a fi In consonanţă, fortificâridu-se reciproc. In tomism, cele două laturi ale aceleiaşi realităţi: Intellectus quaerens fldem şi fides quae-rens tntellectum nu formează decât unul şi acelaşi lucru, deşi el o vizează In primul rând pe cea dintâi.

De aceea credem că gândirea românească, dacă nn s'ar izola intenţionat faţă de marile realizări ale cugetării creştine contim­porane, ar avea mult de câştigat, atât din punct de vedere filo­sofic — ca pătrundere, adâncime, claritate, sistem, metodă — cât şi din punct de vedere creştin, cu efecte atât de trainice asupra vieţii individuale şi colective.

„Adaog că pietatea grecească şi rusească, care diferă, se pare, de pietatea catolică mult mai real prin anumite atitudini psihologice decât prin divergenţe dogmatice, repugnă după părerea mea mult mai puţini cugetării tomiste, decât s'ar putea presu­pune la prima privire. Ea atacă problemele pe la alt capet, şi prezentarea scolastică ordinară o răneşte şi o irită. Insă aceste sunt chestiuni de modalitate; eu sunt convins că ordinea tomistă bine înţeleasă ar împrăştia neînţelegeri fără număr şi ar permite întâlniri neprevăzute. Sunt convins deasemenea că dacă fraţii noş­tri separaţi vor fi aduşi, sub presiunea erorilor veacului, la o apă­rare teologică mai sistematică şi mai evoluată, vor fi constrânşi să ceară arme sigure contra filosofiei deşarte, principiilor elaborate de către sfântul Toma'.i)

IOAN MICLEA

Tomismul şl Răsftritenli

') Jacques Maritain; Le Docteur Ang4lique, pag. 62. 5»

MOMENTE DIN TRECUTUL COMUNEI GRANIŢEREŞTI VEŞTEM 0

2 . Mobilizarea eomunel In reghmea Sibiului, la anul 1763, cu- prilejul infiinţării Regi­

mentului I de graniţa, cu sediul tn Orlat, au fost militarizate urmă­toarele patru comune curat romaneşti:

Jlna şi Orlat, din .Scaunul" Sâlişte; Racovtia din „Scaunul" Tălmaciu, şi Veştemul, din „Scaunul"

Sibia. Militarizarea acestor comune s'a făcut, — aşa dupăcum era

Obiceiul 3} — prin mijloace drastice şi constrtngert brutale. lată cum ne lnfătişază L Zagran, fn Cronica sa (p. 74), mili­

tarizarea comunei Veştem: .1763. Militarii grăniţăreşti se fac, fără mare greutate, tn care

vreme şi veştemenilor, tot prin acest comandir general (Baron Bucov), prin petreacerea a multor puscături cu tunurile, U s'au dat hotarul, căci lăcuitorii satului Veştem, nevrAnd a lua armele, au eşit dhi sat; numai ce au rămas: Radu Botara, Dumitru Tomtl Popa, Toma Bunii, Barb Tatu, Radu Başca, Ion tonaşc, Bucur Lup, Onla Lup, Io an Casolţan şi Bratu Nenctu.

.Şi strămoşii tuturor lăcuitorilor celora-lalţi, din ProvinţiaU-şăle, sate au venit, şi armele de bună voae li-au luat, şi, — pană a se muta cu toate cealea încoace — de pe unde au fost, de acolo, au făcut slujbele Cordonului şi ale Ştabului, în doi ani; şl celor eşiţi li s'au voit a li se plăti, căci înalta Împărăţie nimica ne plătit n'au lăsat, iară cel mai mult* nimic n'au vrut să ia.

.Acuma: ce au vrut Domnii Sibiiului a face cu aceţa) mare sumă de bani:

O au ţinut-o şi, mai târziu, s'au socotit de au făcut Câsar» mele ceale mari dela poarta Clsnădiei, ca să se scutească orăşănii de a corteni cătanele ' t

') Veal .Cultura Creştina" or. 7—9. •} cfr, Dr. C. Suda, Rev. Blaju), an. 1934, p^j. 66.

Nr. 10-12 CULTURA CREŞTINA «ts

In regiunea Sibiului, dupăcum vedem, au fost militarizat* numai aceste 4 comune romaneşti!

De multeori mi-am pus Întrebarea logică şi firească: Pentruce, — dintre atâtea comune româneşti, situate la preajma

graniţei, — au fost militarizate numai aceste patru comune; şi pentruce: tocmai acestea, Iar nu altele M

Şi mal vârtos, se aşteaptă un răspuns lămuritor m întrebarea: Pentruce, dintre atâtea comune româneşti din „scaunul Si­

biului* s'a ales singur numai Veştemul, care este situat bt o de­părtare de 50 Km. dela graniţă, şi nu s'au militarizat comunele româneşti: Sadu şi Răşinari, cari sunt situate mai aproape de frontieră, şi au o populaţie mai numeroasă decât Veştemul?

Este sigur că, alegerea comunelor grănităreştt, an a'a fă tat la voia întâmplării, ci după anume, s i precise, scopuri I

S'a urmărit adică: asigurarea unei cât mal sigure paze • graniţelor!

Iar spre a se putea obţine acest rezultat, a fost necesar: a se militariza comunele acelea, cart aveau proprietăţi — pe linia dintre trecătortle de munte (păsuri) — tocmai tn punctele stra­tegice cele mal gingaşe şf mal vulnerabilei

Şl de fapt, tn regiunea Sibiului, atari puncte strategice se găsesc pe hotarul celor patru comune grăniţereşti.

Dovadă evidentă, — dar, tn aceeaş vreme, amar de dure­roasă, — ne-a servit, In această chestiune, războiul din anul 19161

In toamna acelui an, Corpul alpin, format din Bavarezi şi Prusieni „numai oameni aleşi, toţi sub 30 de ani, echipaţi şi antre­nări pentru răsboiul de munte" >) — spre a putea face un marş de învăluire a Armatei române, a pornit, tn ziua de 22 Septemvrie (patru zile înainte de ziua atacului), „din satul Jfaaa* ... „trecând de-a curmezişul munţilor Clblnulut, — (adică: prin regiunea Or* latului), — .pe poteci înguste, într'o regiune pustie, la poale printre păduri dese, apoi sus, tn regiunile înalte, printre stânci, sau pe platouri reci, coloanele alpinilor merseră, în timp de patru zile» în coasta armatelor noastre (române), spre a-şi ocupa poalţHte de luptă.

„Această, expediţie, executată prin astfel de regiuni grele, pustii şi lipsite de drumuri, de un corp numeros (10.000 soldaţi), ducând cu sine artilerie, şi urmat de lungi coloane de aprovizio­nări, muniţiuni, formaţiuni, şi material sanitar, şi difertre maşini de

>) Cfr. Const Kiriţe&ea: Ist. Râsboiului pentru Întregirea Ramam», puţ-. U» ţi următoarei*,

616 CULTURA CREŞTINA Nr. 10-12

răsboiu... trece peste munţii Guga (1300 m.), Cândrelul (2240 m.) şi Ştrefleşti (2236 m.)-.

Dupâce trecu de vârfui Negovanului, coloana* se împărţi în două grupe.

Grosul, sub comanda directă a generalului Tuschek, schimbă direcţia, oblicând spre stânga, merge în marş forţat, paralel cu linia de frontieră, şi se aşează in poziţie de luptă, pe o linie Nord-Sud, dela vârful Preajba (1748 m.), până la Vârful Mare (2073 m.) »).

Coloana alpină bavareză, — pe deoparte, spre a-şi putea o-cupa poziţiile de luptă; iar, pe dealtă parte, spre a putea răsbi la Voineasa, şi, de aci, pe valea Lotrului în jos, la trecâtoarea Turnu-Roşu, şi a ocupa poziţii în imediata margine a defileului, la .Boita, la gara Turnu-Roşu, şi la Rîul Vadului" *), — a trebuit să traverseze, ort să oeupe poziţii tn munţii: Buceciu, Jtdu, Dobrun şi Voinigel cari munţi, pe timpul Înfiinţări! regimentului de graniţă erau In posesiunea comunei Veştem.

Iar dupăce, „fn zorii zilei de 29 Sept, armata română dela sud de Sibiu rupse lupta, şi era tn retragere"..., o parte din tru­pele diviziei 13, neputându-se retrage spre Făgăraş. — fiindcă le era drumul închis de către trupele generalului Schmetow,.. „ a u trecut munţii spre sud, peste înaltele muchi ale vârfurilor: Surul *) şi Scara" — aaadara: pe la cealaltă comună grăniţărească, pe la Răcorită!

Importanţa strategică a munţilor de pe hotarul comunei Veştem a cunoscut-o şi comandamentul armatei I-a română, care .insta­lase o companie de grăniceri pe vârful Dobranulut, Ia trecerea din valea Sadului în Valea Lotrului.

.Situaţia acestei companii îi permitea supravegherea celor două văi. Trecerea coloanelor alpine, pe la Negovanul şi BatindruL In imediata ei apropiere, nu i-ar fi putut scăpa neobservată şi comandamentul român ar fi fost înştiinţat Ia timp.

Generalul Popovici a ridicat însă această companie dela locul ei şl a.trimis-o la batalionul căruia-i aparţinea, spre a-si spori efectivele.

Din această cauză, coloanele germane n'au Întâlnit decât ciobani, şi abia In ziua de 25 (Sept) câteva rare patrule*').

•} cit. Const. Kirtţeacu, op. cit pag. 280—281. *l 285. *) Muntele Sonii, pe timpul înfiinţării Regimentului dt graniţa, aparţinea

•••unei Racoviţa, *) ctr. Const. Klrlţntu, op. cit. p. 262,

Hi. 10-12 CULTURA CREŞTINA 617

Tot prin aceste puncte din munţii, cari ţi azi sunt înscrişi In Cartea funduară a comunei Veştem, se făceau, apoi, cele mai multe treceri, — prin .pasul cucului", — tn Ţara romaneasca.

Pe aici a răsbit la Voineasa, şi de acolo la Ramnicu-Vfllcea, — unde s'a întâlnit cu ceialalţi fugari „membri ai comitetului na­ţional" — marele învăţat, canonicul Timotetu Clpartu, care, tn Martie 1840, spre a nu fi arestat în Sibiu de husarii lui Bem, fu­gise peste munţi, împreună cu protopopul Sava Popovici Barcianu şi popa Bratu din Răşinari, — moşul după mamă al poetului O c t Goga — şi însoţit de elevul Toader Borza şi de seminaristul Suciu.

Importanta strategică a munţilor aparţinători comunelor gră-ntţereştl a fost, deci, principalul motiv pentru care, stăpânirea austriacă, a construia aceste sate (cu: proprietăţi tn punctele strategice dela frontieră), să se militarizeze, spre a se asigura, astfel, apărarea graniţelor Ţării.

In sprijinul tezei noastre — că munţii amintiţi constituiau proprietatea respectivelor comune grăntţerestt — mai avem, fiind vorba de comuna Veştem, şi următorul argument:

Comuna Veştem, conform conscrierel de dare din an. 1721, — aşadară: cu 42 de ani mai înainte de-a ajunge comună grăniţe-rească, şi abia numai la 9 ani după năvălirile pustiitoare şi pră­dalnice ale hoardelor de „Curuţi", cari au incendiat satul şt-au jefuit tot ce Ie-a ieşit In cale, fn special animalele, — avea o situaţie economică aproape mal înfloritoare') decât cea de azi, ceeace, la niclun caz, nu s'ar fi putut realiza, dacă, această comună — săracă şt azi tn pământ de cultură, — nu a* fi dispus de bo­gatul şl estlnsnl păşunat, — de mii de jugăre, — din munţii Buceciu, J ldu, Dobrnn şi VoinigellI

Istoricii şi politicienii Saşi s'au străduit, — atât pe timpul re­gimentelor de graniţă, cât şi după desfiinţarea acestora — ca, prin interpretarea tendenţioasă a documentelor istorice vechi, sâ-i înfăţişeze pe Românii de pe „pământul crăiesc", ca pe neşte: simpli uzufructuart temporari (sub durata regimentelor de graniţă) ai munţilor şl al pădurilor, şi, astfel să-i deposedeze de munţi, etc.

Teza săsească: că, Românii din comunele grăniţereşti, au primit munţii numai cu prilejul înfiinţării regimentelor de graniţă, şi că au fost simpli uzufructuari temporari, — sub durata regi- -mentelor de graniţă, — este spulberată de către istoricii români şi maghiari, cari au tratat temeinic această problemă.

Acelaş adevăr se desprinde şi din argumentele indirecte m-

') cir. Cultura Creştina, an. 1940, pag. 319.'

618 CULTURA CREŞTINA Nr. 1042

vocate de către subsemnatul In prezentul articol; precum şi din mărturia preţioasă a Iui Ioan Zagran, care a avut prilejul să-şi cu­leagă informaţiunile direct dela isvor, dela primii grăniceri din comuna Veştem, şi care, — în care Cronica sa la p. 77, — vor­bind despre aşezarea din a. 1765, a grănicerilor, în Veştem — scrie următoarele:

,1763. In Mai Ii se dau militarilor satele cealea de lăcuinţă, şi naţia săsască dă din pământul lor, mai multor sate, 00*005, pre­cum şi veştemenilorV

Acest .adaos", — pe care 1-a dat .naţia săsească, din pă­mântul lor", — e s t e : te ren de cultură, în preajma vetrtî satului, tar nu tn munţi, ceeace se vede limpede din următoarea Însem­nare a lui I. Zagran (pag. 89—92) şi anume:

„însemnare. Dupăce s'au adunat militarii grăniţăreşti prin satele lor anu­

mite, In anul 1765, — cum mai sus s'au arătat, — desmâtandu-i unii şi alţii, iar mai cu semă Invecinatele sate. pe cei (d)in Veştem veniţi, au început a iugi în ţara rumânească, şi întru atâta de gros, cât puţini, ba foarte puţini, au fost de care să nu fie fugit.

„Insă taţi iarăşi cu întoarcere. .Drept aceea, rămânând pe acea vreame moşiile nelucrate, s'au

rugat Invecinatele sate de crăiască Gubernie, şi militărescul împă­rătescul General Komando Baron Bucow, ca să li se dee tndărăpt cel despre partea naţiei săsască spre împlinirea hotărâtor grăniţă­reşti, din pricina nelucrului, ca să nu stee pustii, căci când le va trâbui, foarte bucuroşi iarăşile îndărăpt îl vor da.

.Despre care făgăduinţă (a) lor, in cănţălăria şi arhifumu au-ditoresc, la cinstitul regiment. In staţia Ştabului Orlat se aftâl

„Şt pană în zloa de astăzi nu s'au mal căpătat îndărăpt; căci naţia săsască au fost mai cu minte decât militarii noştri, şi cu nespuse minciuni au plecat, şi pe Domnii, despre partea noastră, ... (—)... de îndată, dupăce li s'au dat hotărâte îndărăpt, au făcut şl ocoUnţa hotarului, făcând şi morminte fără ştirea militarilor1), şl au stricat ceale ou ştirea şt împreună cu ei făcute, şi aşa pană tn zloa de. astăzi sânt lipsiţi militarii de pământ*.

I. Plattner, (cfr. Tageblatt, Sibiu, an. 1928, Nr. 16.430) ase­menea afirmă că, grănicerii din Veştem, au primit „importante părţi de hotar dela comunele Bradu, Şelimbăr şi Tălmaciu", dar trece sub tăcere: .luarea îndărăpt", a pământului, de către Saşi.

') In 17 Sept 1848, In adunarea generală dela Orlat, grănicerii hotâresc Intre altele, a se interveni la împăratul, spre a li se face dreptate: restituindu-11-se moşiile, cari li s'au luat per abusum de către „satele provinciale". Cfr. Oh, Baritiu, Părţi alese din Ist. Trans. U, pag. 185—187,

Nr. 10-12 CULTURA CREŞTINA

L Plattner, In articolul amintit, mai susţine, că Veştemul a primit şi .munţi*, — cu prilejul militarizării, — dar nu-i numeşte cu numele, şi nici nu Ie arată suprafaţa acestora.

Observăm Insă, că .munţii", despre cari, I. Plattner, crede că s'au dat veştemenilor, cu prilejul militarizării, nu sunt munţii Bucecia, Jldu, Dobrun şi Voinlgelul, despre cari am vorbit mai sus, — ci sunt alţi munţi, şi anume: Furnica, Olteagul şi Stricatul, cari munţi, de fapt, fuseseră daţi, Insă nu tn folosinţa veştemenUor, ci tn fbloslnfa regimentului de graniţă, cu scopul: de-a-se creia, din exploatarea lor, aşanumitul: fond de montură', „cate mai târziu, tn anul 1651, când s'a desfiinţat regimentul I de graniţă, a devenit: „fond scolastic', pe care-1 administrează Comitetul fondului grăni-ţeresc din Sibiu, iar munţii aceştia din urmă, — cu prilejul des­fiinţării regimentului de graniţă — au şi fost restituiţi, Universi­tăţii săseşti din Sibiu, fără a protesta veştemenii contra acestei restituiri.

Procesul pentru munţi — purtat de către comuna Veştem contra Universităţii săseşti din Sibiu, — a avut ca obiect numai munţii Buceclu, Jldu, Dobrun şi Votnigel, ceeace vom dovedi a-mănunţit când vom scrie despre: Procesele comunei Veştem, ca Universitatea săsească din Sibiu, tn cauza munţilor.

Organizarea şi viaţa gospodărească a grănicerilor din Veştem.

Comuna Veştem, — dupăcum am văzut — a fost militari­zată In anul 1765, când, cu excepţia alor 10 familii, toţi veşte­menii, — instigaţi fiind de către agenţii agitatorului Sofronie, — părăsesc satul şi se stabilesc, undeva. In Ţara românească.

In locul celor plecaţi, sunt aduşi .grănicerii", cari se stabi­lesc aci, cu familii cu tot, abia numai tn an. 1765; iar, până a-tunci .slujbele Cordonului şi ale Ştabului' le făcea, fiecare, din comuna sa natală.

Grănicerii Insă nici nu s'au aşezat bine în Veştem, şi, încă in acelaş an, — dupăcum mărturiseşte cronicarul I. Zagran, — fug şl aceştia tn Muntenia, aproape cu toţii, „cât puţini, ba foarte puţini, au fost de care să nu fie fugit; însă toţi târâş cu în­toarcere'.

I. Zagran susţine că, grănicerii din Veştem, tn anul 1765, au fugit din pricina că au fost desmântati .de unii şi de alţii, «iar mai cu samă de Invecinatele sate".

Este fnsâ foarte mare probalitatea că, că la fuga aceasta, au

620 CULTURA CREŞTINĂ Nr. 10-12

Fondul de montură s'a înfiinţat din reţinerile') făcute grăni-mai contribuit, atât instigaţiile agenţilor lui Sofronie, pripăşit la Hâmnic-Vălcea, cât şi tratamentul brutal al ofiţerilor Instructori.

Gh. Bariţiu, fn Istoria Regimentului 11 grăniţeresc, la pag. 10, scrie următoarele:

Măria Therezia, cunoscând eroarea, — în locul .ofiţerilor in­structori, pe cât de ignoranţi, pe atât şi de brutali' —, a trimis alţii, „mai ales născuţi fn Tirol şi Italia, cari cunoşteau şi limba latina".

Ofiţerii aceştia, cari erau deprinşi cu viaţa aspră a locuito­rilor munteni, ajutaţi fiind de limba lor maternă italiană, şi de cea latină, .descoperind, spre marea lor mirare, mulţimea elementelor latine în limba noastră, şi comuniunea acesteia cu cea italiană, n'au ezitat un moment de a tracta, pe Românii militarizaţi, ca pe descendenţii anticelor legiuni şi colonii ale Romei; au început a-i studia din acest punct de vedere; a face relaţiuni oficiale către comanda supremă, tot In sensul acesta".

... „Una din problemele principale, care aştepta o deslegare justă şi promptă, era ca, ofiţerii instructori, să înveţe şi să dedea pe colonia militarizată cu căutarea de mai multe mijloace de vieţuire...

Bărbaţii au fost obligaţi a-şi ara şi sămâna locurile; femeile a cultiva grădinile cu legume, iar torsul, ţesutul, cusutul şi fiertul de bucate bune, pentru toată familia, se înţelegea de sine (p. 11).

Sub conducerea ofiţerilor au făcut drumuri şi poduri, au edi­ficat mai multe case de locuit pentru ofiţeri, birouri ')• magazine pentru arme şi muniţiuni etc.

In ce priveşte administraţia internă, regimentele grâniţereşti, — fiind obligate a se susţine din venitele proprii — au înfiinţat câte un .fond de provente', din care se acopereau toate spesele şi trebuinţele administraţiei.

Regimentul I. — precum şi alte regimente — a mai înfiinţat şi „fondul de montură', din care se ajutorau grănicerii .la aprovi­zionarea cu îmbrăcăminte, pe care, altcum, erau datori să şi-o procure pe spesele proprii"').

') Generalul Slsfcoviia, In an. 1765, a evacuat câteva case din Veştem spre a se servi de ele ca birouri şl locuinţe pentru ofiţeri. Pe foştii proprietari j-au mutat fn Sadu şi Mohu; iar mai târziu, i-au trimis tn Gura-Rlului şi In Sacadate (cir. I. Plattaer, loc. citat).

') cir. C, Oiaeonovich, Enciclopedia română III, p. 743.

Nr. 10-12 CULTURA CREŞTINA 021

cerilor din plata lor zilnică, pe care o primiau când ieşiau de pază pe frontieră.

Spre a se putea alimenta acest fond, s'a dat regimentului I de graniţă mai mulţi munţi, Intre cari: Olteagul, Furnica si Strl-catul, cari munţi sunt situaţi tn raza de control a grănicerilor din Veştem.

Grănicerii din Veştem — cu un efectiv de 86 bărbaţi 1) re­crutaţi dintre locuitorii comunei şi puşi sub comanda unui locote­nent (oberleutnant) — alcătuiau a Vl-a companie, din regimentul I de graniţă, cu sediul tn Orlat.

.Grănicerii, după statul şi poziţia lor, erau: ofiţeri, subofiţerii funcţionari publici, preoţi învăţători, comercianţi, industriaşi şi gregari.

.Aceşti din urmă, tn timp de pace, erau obligaţi a face ser­viciu de pază, transport şi ordonanţă, tn staţiunile militare ale Re­gimentului, precum şi a îndeplini serviciile de cordon la confl-niile ţarii.

.Deprinderile militare, pentru începători, se ţineau din Oc-tomvrie până în Martie, cate 4 zile in fiecare lună; iar primăvara şi toamna se făceau, câte-o săptămână, deprinderi In companie şi divizie (2 comp.)

.Timpul liber de serviciu militar îl petreceau, grănicerii, acasă cu economia, iar în timp de răsboiu erau duşi, ca şi ceialalti soldaţi din ţară, contra inamicului."

Orftnicerii e rau Îndrumaţi şi controlaţi, — atât el, cât şi familia lor, — tn toate lu­crările casnice si gospodăreşti.

Foarte des li se făceau inspecţii Inopinate, In gospodăriile lor particulare, pentrucare motiv erau datori — dacă plecau de-acasă — să lase cheia dela casă într'un anumit loc pe care-1 cunoşteau ofiţerii şi subofiţerii de inspecţie.

Cu astfel de prilejuri se făceau amănunţite inspecţii tn casă, curte, grajd e tc , controlându-se, de aproape, curăţenia, aranja­mentul interior, gătitul mâncărilor; apoi rânduiala din curte, grajd* şură, precum şi hrana şi ingrijitul vitelor.

Nu numai militarii, dar şi membrii familiei, erau aspru pedep­siţi, dacă nu se găsea ordine şi curăţenie, ori dacă femeile nu pregătise mâncare bună şi hrănitoare.

') cir. Victor Laz ar: Daoid Urs de Mărgineni, pag. 19. *) Enciclopedia rom, III p. 743.

CULTURA CREŞTINA Nr. 10-12

Asemenea erau pedepsiţi cei neglijenţi In lucrările de gospo­dărie, precum şi cei cari n'au eşit la muncile agricole, la ora fi­xată de către comandantul graniţerescl

Cronicarul I. Zagran descrie, la pag. 134—135 a Cronicei sale, inspecţia făcută In gospodăriile veştemenilor de către Prinţul Ferdinand de Este:

„In anu(l) 1834, In au mai venit şi crăescul Prin­cip şi Guvernator din Galiţia, Ferdinant de Este, şogorul împăra­tului Franţ, ca să ţină landtag.

„Şi In ^ A p l î i e a u t r e c u t P r i n Veştem, şi sosind la capu Satului s'au scoborît pe jos, şi au umblat prin curţi, căşi, cămări, şuri şi grajduri; ba fncă şi în crâjmă, şi au cinstit feciorilor, care au fost în bătaia dela Zamoş, 10 Zloţi de argint, să beie.

„Iarăşi au mai trecut pomenitul Herţog prin Veştem şi eşind staţia toată în capu satului de către Sibiu, întru întâmpinare, s'au scoborît şi au lăsat să se depărta glidele, şi li-au vijltăluit din fir tn păr, şi au fost foarte îndestulat.

.Tot la acest prilej s'au dat instanţie, făcută de scriitorul cărţii aceştia, pentru hotar, acestui preamărit herţog, care o au şi primit, însă dându-o tn mâna hofconţipistului Rosenfeld — a căruia tată fură sănator, când s'au luat hotarul — şl tnţălegftndu-se cu Baronul Bruckenthal şi Exelenţla Sa Domnul Comisar de ţară (: a-mândoi saşi fiind, şi pe veştemeni neputându-i suferi:)

„Ce au făcut, căci tatăl celui dintâiu au fost magistrat: nu­mai ce au scris tn dosu(l) Instanţiii, câ acea rugăciune nu se poate primi, nici auzire a i se dărui, şi iscălindu-se mai sus numitul conţipist o au trimis minteni, din Avrig, pe notarâşul acelui loc, despecetluită, care s'au dat judelui Nicolae Velţan să se grijascâ.'

Lucrări de Interes obştesc şi gospo­dăresc s&varşlte In Veştem, snb În­drumarea ofiţerilor.

Din cronica Iui I. Zagran cunoaştem următoarele lucrări de interes obştesc şi gospodăresc:

„In anu(l) 1781 s'au măsurat cu lanţu(l) acest puţin hotar, fiind Domnul Calian >) oberlaitnant, şi Ladtslau* Moldovlan firăr In

') Locotenentul Caliant este transferat la Regimentul II de graniţă, si face parte din batalionul Intaiu, care tn 9 Martie 1793 este trimis, sub comanda loc-colonelului Stoianicin, sa lupte .tocma In regiunile Renului unde tn acel an a luat parte (batalionul) Ia şase batalti mai mari şl mai mici. I r 27 August bata-

Nr. 10-14 ctittURA CftfîSrnNA

Veştem, tocma dupăcum se fin şl acuma moşiile, la anul 1831" (Pg. 93).

.Iară la anul 1784 au ars satul, care s'au aprins de un be-cisnic, anume Pico, şi la anul 1786 s'au făcut căslle ceaste de piatră') pentru care au trâbuit să plătească meşterii şi materialele pentru fieştecare casă, cu 115 zloţi, şi tatâmplându-se Domnul oberlaltnant Filimon Raglan a fi, tn anufj) 1810, în Vestem, şi în­ţelegând de scăderea banilor, adică a banco-ţidulelor, dela 5 zloţi la l FI., au silit cu mare silă, pe aceşti cu casele, de li-au plătit Intru aciastă sumă, tn băncuţe, pană tncă nu s'au fost pusă la scădere ' (p. 94).

„Şipotele au fost rămasă tncă de strămoşii noştri romani, care au adus apa din munte, tot pe tăvi de oale, şi pivniţa apil se află tn hudiţa din dărăpt, la ştejariu, tocma tn mijtocuţl) hudiţii; şi s'au prenoit zidul în anu(l) 1761; şi mai pe urmă râpăluit tn anu(l) 1831, fund Domnul oberlaltnant Front Huslvek de Paula, tn Veştem."

In an. 1823 au ars, în Veştem, casa lui Toader Milea Nr. 10, şi Încă la 3 vecini.

Focul s'a „iscrăştt* — dupăcum se bănuia — din cauza că, nevasta lui Ion Toader Milea, ar fi .scos cenuşa la o salcie"; iar în anul 1 8 2 4 - ~ ^ j ~ — au ars 26 de familii „dupâcare aprindere căpătând — dela Invecinatele sate, mai cu samă dela Racovlţa — lemne, s'au făcut, tot întru acelaş an, căsile, şuri, şi grajduri, mă-surându-se pământul de Domnul oberlaitnant si ban-ofiţir Laureaţi, în 11 şi 12 Martie 1824, dupăcare au urmat reapedta lucrare".

.1817. Au făcut Andrei Veştemian, cu fratele său Iosif, o moară cu o roată tn valea Tocitelor".

.1826. S'au zidit turnul bisericii"

.1828. S'au făcut podul peste pârâul şipotului."

.1830 ... s'au închis verzăriile şi s'au fncunjutat cu sade de carpin spre a prăsi gard viu*.

Honul comandat In una poziţiune grea, iu poalele muntelui Zabern, tn faţa unu) mare număr de inamici pe aceştia i-a respins; /-a costat tnsă moartea căpiţa' nulul Calliani şl 12 ostaşi, cari au căzut tn luptă glorioasă* (Gh. Bariţiu op. cit. pag. 14).

Fiul acestui brav olifer, este: generalul Caltanl, care s'a distins tn luptele din anii 1848 şi 1849 şl care Îşi lăcuse studiile la Blaj. (Oh. Bariţiu op. cit. pag. 107).

•) Tot atunci s'au zidit şi casele parohiale, cari au slujit ca locuinţă preo­ţească pană în an 1934, când s'au clădit actualele case parohiale.

824 CULTURA CREŞTINA Nr. 10-12

„1831 ... s'au făcut belitoarea 1) fn părăul Şipotului" ,1832. S'au Întovărăşit preotul Cozma Lup cu italianul lacob,

carele au făcut o moară cu 2 roate în apa Sibiului..." „Făcăndu-se contrâtuş fn duplicat, s'au dus şi s'au Întărit şi

de Ci.(nstitul) regiment." .1832 ...aşa de vrăşmaşă ploi s'au întâmplat, cât pe laloniţă

Ţulbaş şi Onia Muntian au ieşit apa, şi pană la casa Căşo(l)ţăniIor cea bătrină s'au tins şi cu armăsarii pe hudiţâle de supt sat s'au dus, şi lemne mari — vânturi şi tălpi — de prin grădini au cules, şi în rogojină (au) aşezat, însă puntea din temeiu toată o au spălat, şl nimica dela ea nu s'au mat aflat, şi cât ţine lunca tot ocian de apă au fost, până încă şi pe locurile neagre, şi foarte multă pa­gubă au pricinuit, câ nu numai bucate au înecat, cl şl pământuri au rupt, şi podul cel mare *) fiind nou făcut, şi o casă unde sădea straja podului, Ion Bogaciu anumit, acâriia temeiu de piatră au fost, şi cu ţigle coperită, fără de a-i fi cunoscut locul ei, o au spălat, şi podul încă, de acea parte, rupt Insă paguba oeştemenllor, — care eu dascălul Veştemului, loan Zagran alias Coman, în scris o am loat, pană la 4462 de zloţi şi 3 cr. au făcut, şi aceasta pe uşor socotit".

O altă lucrare de mai târziu, executată de grăniceri, este: zidirea bisericei din Veştem, în anul 1842, precum şi zugrăvirea acesteia, în anul 1852.

') abatorul. *) Podul şl puntea de peste Cibin au (ost refăcuta de către grănicerii din

Vestem.

ROMUL MOLDOVANU

D. LOYINESCU DESPRE T. M/YIORESLU In două volume mari, de aproape o miie de pagini, Intitulate

„T. Maiorescu", D. Lovinescu ne dă o foarte interesantă mono­grafie a Iui Maiorescu. Deşi autorul caută a se menţine mai numai în ce a spus despre el însuşi Maiorescu, In Însemnările lui atâtea cât au fost publicate, sau în scrisori adresate Iul Jak Negruzzi, Iui Duiliu Zamfirescu şi câtorva alţi prietini, autorul isbuteşte a ne lăsa să înţelegem şi mai mult decât atât. Face foarte bine, căci posteritatea trebue să-şi cunoască predecesorii, aşa cum au fost în realitate.

Nu am înţeles nici odată de ce înaintaşii trebuesc zugrăviţi altfel de cum au fost, şi am groază de biografiile romanţate. Ro­mane istorice oricâte poftiţi, dar când pretinzi că faci istorie, a-tunci rogu-te nu te apuca să inventezi legende. Spun astea în ge­nere, căci D. Lovinescu a căutat, în aste două volume, să ne dea o cât mai sinceră icoană a dascălului său. Dacă uneori se înşeală, neîncetat rămâne de perfectă bună credinţă şi obiectiv.

De aceea dar, până se va găsi încă cineva să se ocupe atât de amănunţit de fostul Prim-Ministru al lui Carol cel Mare, mono­grafia ce avem sub ochi rămâne tot ce s'a scris mai complect despre fiul lui Ion Maiorescu. Foarte probabil că opera d-lui Lo­vinescu va mai avea şi alte ediţiuni, prin urmare. Cred, aşa dar, câ nu fac nici un rău, dacă arăt acilea cum ş'ar putea complecta opera sa.

Mai întâi de toate nu pricep de ce se evită a se spune tot ce este adevărat, privitor la Ion Maiorescu. In arhivele Blajului se găsesc acte ce dovedesc câ sub numele de Ion Trifu, el a fost hirotonit preot necăsătorit şi a fost trimis de cei din Blaj la Viena, în Augustineum, în pepiniera de episcopi austriaci, ca pe preotul în care Blâjenii vedeau pe viitorul lor chiriarh. Se mai găsesc acolo adrese de ale Augustineumului, în care se spune că Trifu nu a revenit-încă după reînceperea cursurilor şi întreabă ce este cu el? Pare că Blajul nu a dat nici un răspuns Vienei. Nu le venea oamenilor să Ie comunice că Ion Trifu se însurase şi, ipso facto, renunţase la preoţia sa. Deşi preoţilor răsăriteni — uniţi şi neuniţi — le este îngăduit a se căsători şi după hirotonie, dar că în acest

628 CULTURA CREŞTINA Nt 10-12

caz ei pierd dreptul a liturghisi, râmăind de fapt simpli mireni Pentru apusenii din Viena, fapta lui Ion Trifu scandaliza, mai ales că era vorba de un preot pe care Blajul II recomandase că e vrednic să ajungă arhiereu cu timpul. De altfel chiar răsăritenii, In general, nu stimează prea mult pe preoţii, cari, de dragul unei femei, re­nunţă la preoţie; li se zicea şi li se zice încă, răspopiţi. Iată de ce Ion Trifu, după cununie, trecu tn ţară şi obţinu sub numele de Ion Maiorescu, o catedră la Cerneţi. Mueratic ca şi Titu, fiul său. Ion Maiorescu făcuse un pas, care aşa văzut, adică exact cum a fost, explică amărăciunile Iui de acasă şi caracterul lui de ursuz, veşnic nelndestulat Că în pasul lui Ion Maiorescu n'a fost apostasie, se vede din faptul că a rămas necontenit In cele mai bune re ia - ' ţiuni personale cu Blajul, care 1-a sprijinit băneşte, spre a lace e-ducaţia lui Titu. Piosul Cipariu, fncailea II numea .dulcele lui văr ' ; iar Şaguna îl socotea drept un propagandist al Unirei. Din astă cauză îl vorbea de rău, sau, ti şi punea piedici. Astă vrăşmâşie a lui Şaguna o cunoaşte şi dl Lovinescu, care pomeneşte de ea.

Pentru cetitorii câţi mai mulţi de dorit monografiei lui Titu Maiorescu, fie-ne îngăduit a semnala şi câteva mici lipsuri şi ne­însemnate confusiuni. Cel ce a demisionat din Guvernul Lascar Catargi în 1873, pentrucă ministerul nu-i admisese propunerea de a se fonda un credit fonciar prin acordarea de concesiuni unui consorţiu de capitalişti streini, a fost Ministerul de finanţe Mavro» gheny şi nu altcineva. Lascar Catargi a trebuit să se despartă de Mavrogneny, pentru că Prinţul Dimitrie Gnika (Beizadea Mitică), şeful centrului şi Preşedinte al Camerei Deputaţilor, se raliase so-luţiunei preconizate de Ion Brătiaou, în favorul întemeierei de ere-. dite fonciare bazate pe solidarizarea proprietarilor împrumutaţi, şi prin urmare ar fi pierdut majoritatea sa; care se sprijinea la putere, dacă s'ar fi opus cererei proprietarilor.

Sub pseudonimul de Baron de Nahn, autor al broşurei >L'es-pion prussien* nu se ascundea Dumitru Sturdza, ci Ghiţă Mărzescu. Aceasta o ştia Maiorescu, când, răupunzându-i, vorbeşte de un Mi­nistru din 1870—71, căci Sturdza nu era ministru în 1870, ci Măr­zescu. De altfel acum acest lucru este In deobşte cunoscut şi ne­contestat

Tratativele pentru intrarea Junimiştilor tn cabinetul Brătianu, nu s'au rupt tocmai aşa cum crede autorul. Ele le-a tnceput Ion Brătianu tn 1883 cu Maiorescu şi, foarte probabil, că au decurs aşa cum spune el în însemnările sale. Din ele se ştia că Ie-a întrerupt Brătianu, sub cuvânt că le va relua după alegerile generale, ce au avut loc la începutul lui 1884, alegeri în care junimiştii au in-

Nr. io-12 CttLtlrttA CRfiŞtmA

trat în Parlament sprijiniţi de liberali In însemnările lui Malorescn se citeşte mâhnirea lui că nu au fost reluate. In realitate Insă ele au fost reluate în toamnă, şi se formase chiar lista noului cabinet cu Carp la Externe, şi Maiorescu la Culte şi Instrucţie. Ministerul aşa întocmit urma să presteze jurământul a doua z i Spre uimirea junimiştilor, Brătianu însă s'a înfăţişat Regelui cu alţi miniştri de­cât cei admişi în ajun. Dela Eugeniu Carada ştiu, că pricina ace-, stei schimbări de front se datora lui Sturdza. Pe seară a venit la, Brătianu de i-a spus că fusese Carp Io dănsulşi Ii declarase că a primit să intre în guvern pentru ca să se bizuie pe concursul cum­natului său, spre a forma majoritate în guvern şi să răstoarne pe Brătianu. Dacă a auzit Primul-Ministru una ca asta, fără să mai zică nimic, şi-a format cabinetul fără junimişti Această fourrufe dea dupes se datorează intervenţiei lui Sturdza. Ceeace nu se va şti niciodată, este dacă în adevăr Carp s'a gândit la o astfel de.-năsbâtie, ori Sturdza â făcut o intrigă. In ori ce caz, ruptura nu s'a făcut pe vreo chestie principială.

In schimb In Februarie 1888, dintr'o chestie de principiu nu s'a putut Înjgheba un minister liberal-junimisL Brătianu dorea un astfel de guvern sub prezidenţia Principelui Dumitru Ghika. El se şi Întocmise, dar a căzut pentru că s'a cerut pentru Teodor Ro-setti postul de Guvernator al Băncii Naţionale. S'a vroit o schim­bare a cărmuirei financiare care, cu mici transacţiuni, a durat din 1881 la 1910. Ca să nu se mai poată încerca aşa ceva, imediat a fost numit Ion Câmpineanu Guvernator al Băncei. Astea nu mi-au fost spuse de nimeni; le-am aflat în acele zile din 1888, In care zilnic eram în casele din strada Colţei 50, unde locuiau Brătianu şi Eugeniu Carada.

Apoi dacă este drept, că Maiorescu era un liberal-moderat, nu se poate zice că a fost încântat de formarea cabinetului con-servator-junimist din 1892. In scrisorile adresate lui Duiliu Zamfi-rescu, se vede că dorea răsturnarea cabinetului General Florescu-Vernescu şi ca urmare o rupere definitivă a junimiştilor de con­servatori şi trecerea lor la liberali. Formarea cabinetului Lascar Catargi-Carp, o numeşte într'o scrisoare „caraghioslâc". Ce mai urmat se ştie. Această resemnare a contribuit ca el să devie şef al partidului conservator, junimistificat. Mai puţin se ştie, că nu asta dorea el, în 1892.

Dacă monografia d-lui Lovinescu ar fi apărut câteva luni mal târziu, probabil ar fi fost mai drept cu politica pe care Maiorescu a preconizat-o în Consiliul de Coroană din August 1916. Fără a intra în amănunte, la lumina celor ce s'au petrecut în vara asta,

0

m s e poate înţelege că Maiorescu era mai clarvăzător decât s'ar fi crezut. In casă Ia Marghiloman, l-am auzit ceva mainainte zicând, câ ta răsboi nu se cade să intrăm, decât numai dacă ar fi absolut sigur că nimeni nu he va mai scoate niciodată din Transilvania.

Dacă s'a înşelat vreodată Maiorescu, tn politica externă, a fost tn 1912 când nu a intrat imediat în răsboi contra Turciei, alături de toate statele creştine din Balcani. Mai ales In 1913 s'a înşelat el. Adevărul este însă câ în 1912, Carp şi Filipescu, împreună cu alţii, în 1913 voia numaidecât să ne răsboim cu Bulgarii.

Ori cum, Maiorescu avea o stofă de bărbat de stat şi mult mal superior la alde Filipescu şi Take Ionescu. Păcat că nu avea msă temperamentul necesar unui bărbat politic. Când a dimisionat din şefia partidului, zicea amicilor lui câ trebue sâ se dea la o parte, nu din pricina lui Filipescu ci fiindcă spre a conduce un partid de guvernământ la noi, trebue să fii om bogat. De aceea se va strădui să treacă şefia Iui Marghiloman .care este bogat şi consultativ".

Neîndoios că, dacă trăia, în 1918 Marghiloman ar fi avut cu cine să se sfătuiască. De aceea dar, deşi aproape octogenar în 1917, Maiorescu a murit prea de vreme, aşa cum Carp a murit prea târziu. Moartea lui Maiorescu nu a fost o pagubă pentru fi­losofie şi nici pentru literatură. Ea rămâne însă o adevărată ne­norocire pentru politica României.

Nimeni nu se mai poate Îndoi azi de acest lucru, ce nu trebue trecut cu vederea când este vorba de Titu Maiorescu, sau de politica externă a României.

M. THEDORIAN-CARADA

SPIRITUL BLAJULUI Fragment din conferinţa ţ inută In Dumbrăveni la 26 M«dm

1940, la congresul genera l al Agrulni arhidlecexan

Mulţi dintre D.-voastre, mai ales cei din generaţia mai tâ­nără, se vor întreba: ce este acest spirit blăjan ? De aceea căteva lămuriri asupra lui îmi par necesare. îmi par necesare, pentrucă acest spirit nu este înţeles în esenţa, tn origina şi desvottarea lui, nici de aceia cari îl desaprobă şi nici de aceia cari, apre-ciindu-i rosturile din trecut şi cari au fost chiar crescuţi In el, cred că împrejurările schimbate, care nu mai seamănă cu cele vechi, impun părăsirea lui. Apoi, am făcut şi eu şi au făcut şi alţii con­statarea dureroasă că spiritul blăjan trece printr'o perioadă de primejdioasă eclipsare, care poate duce la dispariţia lui, ceeace ar constitui, fără îndoială, o pierdere ireparabilă pentru viitorul moral şi cultural al naţiei întregi.

Spiritul Blajului, aşa cum se desprinde din manifestările lui de două ori seculare, este sinteza fericită a mândriei originii ro­mane, a naţionalismului adio care merge până la jertfirea de sine, a profundei convingeri creştine încadrate In disciplina Bisericii occidentale şi a devotamentului creator faţă de cultura româneasoâ. Armonioasa contopire a acestor patru elemente fundamentale ne-a dat spiritul blăjan.

întâmplarea a făcut ca acest spirit să pornească dela Înteme­ietorul fnsuş al Blajului, dela vlădica Inochentle Mtcu Klein. Deal n'a fost, in ordinea cronologică, întâiul convins de origina noastră romană, fiindcă această convingere o aveau şi cronicarii moldo­veni, a fost întâiul care a făcut din ea un element de luptă pon­tică şi o inepuisabilă sursă de avânt. Argumentul principal invocat de Inochentie Micu Klein în sprijinul postulatelor sale de desrobire naţionala a fost continuitatea noastră neîntrerupta pe plaiurile Daciei, a cărei cei mai vechi locuitori suntem; această vechime dandu-ne dreptul, dacă nu la o prioritate în ceeace priveşte rostu­rile politice în vieaţa ţării, cel puţin la o egalitate cu cei veniţi după noi şi cari, fiind şi mai puţin numeroşi şi, prin urmare, şi participă In măsură mai mică decăt noi, la sarcinele publice ale e t

«30 CULTURA CREŞTINA Nr. 10-12

Dar Inochentie Micu Klein n'a fost numai Întemeietorul poli­ticii naţionale româneşti tn Ardeal, ci a fost şi Întâiul martir al ei. Indurând din cauza acestei politici un cumplit exil de 24 de ani, pe care printr'o renegare a convingerilor lui şi printr'o părăsire a luptei Începute atât de vijelios, l-ar fi putut evita. Şi nu numai atât, ci printr'o îmbinare fericită de împrejurări, vlădica martir, a fost şi iniţiatorul întemeierii mănăstirii şi a şcoalelor blâjene, şi, sigur, când în al zecelea an al exilului său, în 1754, acestea scoale au fost deschise de Petru Pavel Aron, exilatul a avut cea mai fe­ricită din puţinele zile bune ale lungului său surghiun. Apoi episcop unit fiind, nici primejdiile prin care trecea biserica lui, nici nedrep­tăţile pe care i le făcea Majestatea Sa catolică din Viena, nici în­verşunatele duşmănii al iezuiţilor ardeleni şi ale Status-ului catolic ardelean, nu l-au putut clinti din alipirea sa faţă de Unire, al cărei apărător şi răspânditor a fost în tot cursul (tăstoririi sale, iar în faţa persecuţiilor duşmane şi-a căutat refugiul la umbra basilicei s. Petru din Roma papală.

Aceste patru elemente fundamentale, care stau la temelia activităţii lui Inochentie Micu Klein, şi care alcătuiesc spiritul blăjan, s'au desvoltat în cursul vremii luând proporţii nebănuite.

Sigur, aceste elemente nu s'au evidenţiat simultan, toate, In forme egal de pregnante. Astfel, preocupările de căpetenie ale ur­maşului său. Petru Pavel Aron, au fost salvarea Unirii de efectele dezastruoase ale marei mişcări religioase pornite de călugărul So-fronie, când această unire, încheiată înainte cu o jumătate de veac, era redusă la abia câteva mii de familii; apoi deschiderea şcoalelor din Blaj şi înfiinţarea tipografiei de-acolo. Pentru biserică, pentru şcoală şi pentru tipografie, vlădica a sacrificat totul. Şi-a sacrificat liniştea; petrecând mare parte din anii păstoririi lui în lungi şi. grele vizitaţiuni canonice — chiar şi moartea 1-a găsit departe la Baia-Mare — a sacrificat confort, trăind o vieaţă de-o extraordi­nară austeritate, nu numai dintr'o superioară înţelegere a rosturilor' vieţii pământeşti, ci şi pentru a putea strânge mijloacele necesare asigurării viitorului rodnic al şcoalelor lui. Pe aceeaş linie a mers şi prietinul şi succesorul său Atanasie Rednic.

In Grlgore Maior a ţişnit iarăş energia luptătoare alui Ino­chentie Micu Klein. Maior a fost elevul lui Klein, a fost susţinătorul aprig şi devotat al lui şi acest devotament faţă de surghiunitul dela Roma 1-a arucat şi pe el în surghiunul dela mănăstirea ru-teană a Muncaciului. Vlădicia lui a fost, din toate punctele deve-vedere, deosebit de rodnică. înainte de toate el a refăcut opera sdruncinată a Unirii cu Roma, putând fi considerat ca al doilea

Nr. 10-12 CULTURA CREŞTINA 031

întemeietor al ei. Apoi s'a răsboit mereu cu toţi puternicii vremii pentru drepturile clerului şi ale poporului; a plănuit Înfiinţarea unor scoale noi la Făgăraş după modelul şcoalelor blajene; a făcut fun­daţia celebrilor .ţipai* pentru elevii săraci ai şcoalelor din Blajul reşedinţii sale, iar atunci când împărăteasa Măria Terezia vrea re­cruţi pentru nevoile de răsboiu ale monarhiei, vlădica a răspuns că dă recruţi dar cu condiţia ca aceştia să formeze contingente separate româneşti ne mat fiind înglobaţi In contingentele maghiare şi săseşti. Argumentele invocate In sprijinul acestei surprinzătoare cereri sunt aceleaşi, pe care le găsim şi în memoriile Iui Inochentie Micu Klein: este împotriva dreptului firii ca regimentele compuse din Români să servească subt numire ungurească sau săsească şi este împotriva demnităţii lor ca, pe când celelalte popoare din ţară, mult mai puţin numeroase decât Românii, Îşi au regimentele lor, cu comandanţii lor, numai ei Românii să nu aivă.

Evident, această activitate atât de îndrăsneaţă şi neastâm­părată n'a putut fi pe placul celor mari. Popularul vlădică a fost Înlăturat din fruntea bisericii unite, sfârşindu-şi zilele nu într-un în­depărtat surghiun ca Ipochentie Micu Klein, ci în mănăstirea din Maierii Bălgradului. Este al doilea martir al aceeace numesc eu spirit brajan.

Dar acest spirit n'a rămas izolat intre marginile înguste ale o-răşelului abia înfiripat dela îmbinarea Târnavelor, ci s'a răspândit prin elevii şcoalelor lui strânşi acolo din Sălaj, din Chioar, din Ba­nat, din Maramureş, din Secuime, din Ţara Oltului, iar mai târziu, prin cărţile tipărite de elevii şi profesorii lor, în toate colţurile pă­mântului românesc, fecondând cugetarea românească şi simţirea românească. Spiritul blâjan ne-a dat marea mişcare politică din anii 1790—92, care a culminat tn acel celebru Supplex Ltbellus Volachorum din 1791; el ne-a dat acel memorabil protest al con-sistorului din Blaj din 1842 împotriva intenţiilor dietei ardelene de a maghiariza şcoala românească şi biserica românească şi el a pregătit neamul pentru marea adunare dela 3-15 Maiu 1848 de pe Câmpia Libertăţii.

Reprezentanţii străluciţi ai acestui spirit au fost Samuil Micu Klein, autorul primei gramatici româneşti;. Gheorghe Şincai autorul Cronicei Românilor, întâia mare încercare de-a prezenta unitar e-voluţia istorică a neamului întreg, de pretutindeni; Petru .Maior, a-utorul Istoriei pentru începutul Românilor tn Dacia; Samuil Vulcan întemeietorul şcoalelor româneşti din Beiuşul aşezat la graniţa de vest a Românismului; Ieronim Kalnoki, întâiul dascăl al şcoalei'ro­mâneşti din Năsăud; Timoteiu Cipariu, întemeietorul ştiinţei fîlolo-

CULTRA CREŞTINA Nr. 10-12

gice romaneşti; Aron Pumnul, redeşteptătorul Românilor bucovi­neni, Gheorghe Bariţiu părintele gazetăriei româneşti ardelene; iar tn timpurile mai noi Ion Micu Moldovan, Augustin Bune a şi atât de curând dispărutul mitropolit Vasile Suciu.

Dar spiritul Blajului nu s'a menţinut şi nu s'a desvoltat, şi n'a produs imensele roade atât de binecuvântate pentru Întreagă viaţa naţională, numai de acestea câteva personalităţi care i-au împru­mutat strălucire şi glorie, ci s'a menţinut şi desvoltat prin neînce­tata muncă migăloasă, modestă şi retrasă, atât de slab răsplătită şj atât de puţin apreciată, a miilor de preoţi şi Învăţători anonimi, a canonicilor şi profesorilor cufundaţi şi ei în marea anoiiimctniu!. Dîn munca tuturor, din jertfa de fiecare zi a tuturor s'a închegat tradiţia blăjană şi spiritul blăjan, care constitue cea mai preţioasă zestre spirituală adusă de ardeleni Statului românesc întregit în graniţele lui fireşti.

împotriva acestui spirit blăjan se ridică mereu glasuri, care îndeamnă Ia o părăsire a lui. Unii ridică glasul confundând spiri­tul blăjan cu Blajul material de azi şi de eri: un târguşor mic, prâ-fos, fără apă, fără confort, monoton, lipsit de toate distracţiile u-şoare şi ieftine şi de modernitatea marilor centre sociale şi eco­nomice. Alţii recunosc marile merite ale acestui spirit pentru viaţa publică românească, dar cred că rostul lui s'a terminat cu unirea din 1918, că el a devenit un anahronism, că acest spirit e greoiu, e lipsit de elasticitate şi de sprinteneala care caracterizează toate manifestaţiile societăţi' actuale şi că el nu se adaptează uşor cu­rentelor de cultură modernă.

Acuzaţiile pot fi în parte adevărate, dar autorii lor, cari de multeori sunt de bunăcredinţa, uită un lucru esenţial. Uită că acest spirit blăjan vine din depărtarea a două veacuri, că el e ca ste­jarul care are rădăcinile înfipte adânc în inima pământului şi ast­fel nu se clatină atât de uşor la cea mai mică adiere a vântului, cum se clatină arbustul cu rădăcinile la suprafaţa solului, uită că reprezentanţii şi aderenţii acestui spirit nu pot părăsi o tradiţie de două ori seculară, înfiripată din lacrimi şi sânge şi verificată în crâncene lupte şi verificată, mai ales, prin rezultatele ei hotărltoare şi definitive, pe care le-a dat pentru viaţa noastră naţională, de dragul curentelor aruncate la suprafaţă de moda efemeră. Uită că dementele cari compun spiritul blăjan: mândria originii romane, naţionalismul până la jertfirea de sine, adânca convingere creştină fd devotamentul desăvârşit faţă de cultura românească, sunt tot­deauna nu numai actuale, ci ele constituie Însăşi temelia unei solide vieţi naţionale şi garanţia sigură a trâiniciei neamului nostru,

Nr. 10-12 CULTURA CREŞTINA 8 »

Marea primejdie care ameninţă acest spirit nu o constitue cri ' ticii pripiţi de afară, ci — să nu se supere prietinii mei dela Blaj — o constituie locul originii sale. Blajul însuş. Am impresia, de câte ori petrec In Blaj, că vechiul spirit blăjan începe a se eclipsa. Mi se pare că nu se mai găseşte în toate manifestările efemere ale vieţii politice dârzenia, mândria de altă dată, nici acea frenezie a muncii tăcute şi rodnice care a făcut minuni, nici pasiunea pentru studiul trecutului românesc şi nici vechiul spirit al jertfirei de srae. Se poate sâ mă înşel. In tot cazul dispariţia spiritului blăjan chiar w locul originii sale ar fi un mare păcat, pentrucă prin dispariţia Ud vieaţaj naţională românească ar fi lipsită de una din garaaţtite esenţiale ale normalei sale evoluţii. De-aceea spiritul Blajului tre­buie să dureze şi toţi câţi trăiesc la Blaj, toţi câţi trec prin şcoa-lele lui, elevi şi profesori să nu uite că ori unde Îşi îndreaptă pri­virea tn acel mic târguşor, prăfos şi fără confort, dau de un capi­tol mai mare sau mai mic, dar un capitol, de Istorie romaneasca. Piaţa largă a fost croită de mucenicul Inochentie Micu Klein; tn castelul mitropolitan s'a uscat In post şi In rugăciuni ctitorul Petam Pavel Aron; în cutare căsuţă cu acoperişul ţuguiat s'au pus bazele ştiinţei filologice româneşti; tntr'o chiliuţă din vechea mănăstire şi-a scris Samuil Klein operele sale; în alta Petru Maior priveghea contemplând strălucirea originii noastre romane; iar tntr'o altă oasă modestă dela capătul străzii Regele Ferdinand de azi, Gfaeorghe Şincai făcea planuri pentru Cronica sa In care să prezinte vieaţa poporului nostru desvoltându-se ca un măreţ fluviu, pornind din acelaş izvor, purtând aceieaşi valuri şi Indreptăndu-se liniştit si sigur spre acelaş drum. — Saxa loquntur din toate colţurile micu­lui orăşel şi glasul lor trebuie auzit şi Înţeles.

Z. PACLIŞANU

OPTIMISMUL ROMANESC Io istoria poporului românesc niciodată nu au urmat catas­

trofele aşa de fulgerător, una după alta, ca în anul nenorocirii na­ţionale, a prăbuşirii graniţelor, 1940. Cercetătorii din viitor, când vor fi cunoscute toate dedesupturile acţiunilor diplomatice ce s'au îm­pletit peste Europa, ca şi cauzele adevărate ale noului războiu, -— european până acum, dar care pare a ameninţa să ajungă mai mondial decât cel trecut — vor fi în măsură, mai bine decât noi, contemporanii, să descifreze cauzele prăbuşirii noastre fără rezis­tenţă, unice în istoria naţională.

De altfel în actualul războiu s'au petrecut fapte şi prăbuşiri unice şi în istoria altor popoare europene, şi motivele se vor des­coperi poate înlănţuite peste întregul nostru continent.

Un adevăr se poate fixa însă de acum: dezastrul nostru nu -e rezultatul măsurării de forţe a micilor puteri şi a micilor naţiuni. Dacă marile puteri nu s'ar fi amestecat în destinul nostru, cu prie­teniile ţărilor mici cu cari aveam legături, noi am fi putut păstra şi pacea şi graniţele noastre. Echilibrul politic Ia care ţările din Mica înţelegere şi Balcani au fost ajuns, era suficient de tare pen­tru a zăgăzui revizionismele ungare şi bulgare. Dacă am fi fost lăsaţi în pace de către cei puternici, România, ori de câte păcate interne era copleşită, ar fi şi azi între graniţele sale.

Dar, cum a spus de curând primul ministru al Bulgariei, şi cum s'a adeverit din evenimentele de până azi ale războiului, — şi cum ştim cu toţii — s'a adeverit încă odată că, în conflictul dintre marile puteri, ţările şi popoarele mici ajung simple figuri de şah, pe cari cei mari le mută şi le schimbă după interesele lor. E una dintre marile nedreptăţi ale lumii, pe care cultura şi civili­zaţia nu le-a putut înlătura până azi, fiind lipsite de caracterul genuin şi real creştin care pune la temeiul relaţiilor între ţări şi neamuri dreptatea şi dragostea, iar nu forţa şi ura.

Dacă la prăbuşirea catastrofală a graniţelor vom mai adăuga şi cataclismul marelui cutremur, cine ar putea spune că paharul durerilor şi suferinţelor româneşti ar putea fi şi mai plin ? El e um­plut, demult, până la vărsare, şi din el bem cu toţii amarul nespus, ca dintr'o cupă cu fiere.

Kr. 10-12 CULTURA CREŞTINA 68S

Suferinţe fizice, mizerii, lipsa de cămin, lipsa de ocupaţie, lipsa de mijloace materiale alor sute de mii alungate dela câminurile lor, suferinţe spirituale, incomporabil mai mari, legate de evenimentele proaspete, — şi între ele mai ales faptul ruşinos, inexplicabil, de­gradator şi nemai-întalnit în istoria romanească de-a nu fi scos sabia să ne apărăm sau să cădem învinşi, — au căzut adânc şi gem fără hodină în sufletul naţiunii noastre înjunghiate şi sfâşiate din trei puncte cardinale, subt protecţia aceloraşi forţe.

Din epoca năvălirilor barbare o bejenie de proporţiile celei de azi n'a mai ajuns neamul românesc şi întreaga Europă, care se chimie, se sfarmă pentru o nouă renaştere.

Sunt vremuri în cari sufletul neamurilor se pune, ca argintai, în topitoare. Şi cine se va dovedi zgură şi nu metal nobil, va fi aruncat cu gunoaiele de maidan.

Avem noi romanii metalul nobil care să ese curat din topi­toare? După tăria neclintită şi îndelungă răbdarea cu care supor­tăm catastrofele, se pare câ îl avem. El este credinţa şi nădejdea noastră în biruinţa dreptăţii, optimismul nostru viguros. Dar nu un optimism pasiv, de natură fatalistă, ci unul activ, care ne adună

< fntr'un mânunchiu forţele spirituale sănătoase, şi ne porunceşte să ne curăţim şi să ne scuturăm de slăbiciuni şi de neputinţe. Opti­mist nu este cel ce, îngenunchiat fiind de către puteri mai mari decât ale lui, aşteaptă lângă pământ să fie ridicat de către alţii, ci omul care-şi adună ultimele forţe şi se ridică singur în picioare, sau se ridică şi cu sprijinul altuia dar punându-şi mai întâi el sin­gur toate puterile într'o opintire supremă.

Neamul românesc, de atâtea ori îngenunchiat tn scurgerea veacurilor, s'a ridicat în picioare atât cât a putut, — poate cu o singură escepţie, în care împrejurările i-au fost favorabile având şi concurs străin — numai prin propriile sale puteri. Nu ne-a dus nime de mană, ba nici mâna nu ne-au dat-o alţii, în trecutul nos­tru zbuciumat. Cel mai pacinic, cel mai plin de blândeţă creştină popor dintre toate celea din jurul nostru, am fost mereu urgisiţi şi duşmăniţi de către toţi vecinii. In dramele şi tragediile noastre nu ni s'a întins o mână de nicăiri.

Şi totuşi, datorită metalului preţios din care s'a călit sufletul nostru, am înaintat crescând în istorie, din veac în veac Am îna­intat încet; un lanţ grozav de lung de îngenuncheri şi ridicări.

Nu fatalismul greu oriental e caracteristica rasei noastre, ci un optimism adânc şi robust creştin, de-o adâncime care ne face să fim îndelung răbdători, şi chiar această putinţă de îndelungă răbdare i-a indus în eroare pe unii, luându-o drept fatalism. Intr' adevăr optimismul nostru uneori poate fi cu greu urmărit şi Inţe-

«36 CULTURA CREŞTINA Nr. 10-12

Ies, In aşa mari adâncuri spirituale s'a coborlt în noi. L-am putea afla fn temeliile sale în faptul că românul nu se Sndoeste de bi­ruinţa binelui asupra râului, a dreptăţii asupra nedreptăţii, a bună­tăţii asupra răutăţii, chiar când el a luptat zadarnic pentru trtum~ ful celor dintâi, viaţa întreagă, şi acum se află pe marginea mor­mântului. Şi atunci el crede încă şt e sigur că ceea ce n'a putut face el, va săvârşi cu siguranţă Dumnezeu.

Dar a fi astfel zidit sufleteşte însemnează o înălţime spirituală ameţitoare. însemnează că tu te-ai contopit cu ordinea etică a e-xistenţei rasei omeneşti, ordine nevăzută dar existentă dela creia-rea primului om, tot aşa de inexorabilă şi neînfrântă in legile ei, ca şi ordinea fizică, şi care — mai pe urmă şi desăvârşit — a fost ravelatâ lumii de Mântuitorul.

Deci optimismul românesc e o expresie a ordinei morale din lume, şi, prin încreştinare, şi a moralei creştine.

De aici imposibilitatea aproape fizică a românului ca neam de a urma cel puţin legea revanşei, de a scoate dinte pentru dinte, ceea ce pentru ordinea etică este neasemănat o mai puţină, mai mică ştirbire, decât a scoate tu cel dintâi dintele deaproapelul.

Dovada cea mai recentă am avut-o în 1918, când minorităţile ce ne-au stăpânit şi ne-au tratat împotriva ordinei morale, rămase pe mâna noastră, n'au avut nimic de suferit

Şi altă dovadă nădăjduim să o avem fn curând, când ne vom întoarce cu arma în mână şi cu steagul biruitor, la câminurile pă­răsite. Ori cât ar fi de rănit şi însângerat sufletul nostru de oro­rile săvârşite în ţinuturile evacuate, ori cât s'ar striga azi In gura mare că la reîntoarcere nu va mai fi milă şi cruţare, cutezăm a prooroci că va fi ca şi în 1918. Dovada o avem încă de pe acum subt ochii noştri: felul cum ne purtăm noi cu ungurii rămaşi încă în România.

Pentrucă un popor tn totalitatea lui nu se poate purta decât aşa cum îl porunceşte structura tul sufletească. Iar spiritualitatea poporului român, limpezită şi inobilată şi mai mult de străvechiul său creştinism, nu-şi află nici îndemn, nici plăcere fn abaterea dela ordinea etică a lumii, pe care poporul o concretizează aşa de just în Dumnezeu, şi fn faptul de a-L lăsa pe El să facă dreptate, EI singur care are dreptul „să judece vii şi morţii", sigur că repara­ţia ordinei etice frânte va veni inexorabil. Acest optimism cu sub­strat etic e străvechiu la poporul nostru, întărit apoi şi nobilitat prin creştinism.

Principiile şi legile ordinei etice, — după cari se înalţă sau se frânge viaţa omenească fn mod necesar, deşi omul are liberta­tea să ţină sau să calce acele legi scrise în conştiinţa fiecăruia de

Nr. 10-12 CULTURA CREŞTINA 697

mâna Ziditorului, — au aflat aluat bun In sufletul românesc dela zămislirea poporului nostru. Au aflat coarde fine, sensibile, din ar­gint curat, adânc răsunătoare la cea mai mică atingere.

* In ce se manifestează mai limpede şi mai deplin spiritualita--

tea unui popor dacă nu în creiaţiunea sa artistică? Iar această In întregime e stăpânită şi inspirată de ordinea etică a vieţii: de ne­cesitatea biruirii binelui asupra răului, a dreptăţii asupra nedrep­tăţii, a frumosului asupra urâtului. Cu un cuvânt, creiaţia artistică a poporului nostru e inspirată, susţinută, îndrumată de optimismul ce naşte din,conştiinţa stăpânirii şi biruinţii legii morale, a mi­sterului existenţei lumii spirituale, care trăeşte observând şi supu-nându-se ordinei etice, sau se prăbuşeşte în nenorocire, condam­nare şi moarte, căicându-o în picioare.

In strălucitele creaţii ale literaturii poporale, cari sunt poveş­tile, legendele, colindele şi chiar baladele noastre, binele învinge mereu răul, moralul-imoralul, dreptul-nedreptatea, frumosul-urâtul; lupta epică, desfăşurarea epică se dă mereu între principiul binelui şi principiul râului, cel dintâi rămânând până la urmă biruitor. In rarile cazuri când eroul ce reprezintă binele e răpus, spiritualitatea românească, în creaţiile sale artistice, îmbrăţişază cu întreaga sim­patie pe cel biruit, şi încarcă cu blesteme pe cel ce personifică răul, nedreptatea, urâtul, şi care, incidental, a rămas biruitor. Ca o dovadă că sufletul românesc nu se Iasă desnădejdii de a vedea râul biruitor, nici în astfel de cazuri.

In Mioriţa, baciul moldovean reprezintă principiul binelui; cel ungurean şi vrăncean, pe al râului: ei îl pizmuesc pe cel moldo­vean pentrucă are

Care oi mai multe Mandre şi cornute ŞI cal Învăţat! Şi câni mai bărbaţi.

Pismă, lăcomie, răutate, pe-o de-oparte; nevinovăţie, bunătate şi blândeţă, de partea ceealaltă.

Simpatia spiritului creiator merge dela început cu baciul mol­dovean, şi încă In aşa măsură că pentru cazul când ar fi să birue crima răutăţii:

.Dac'a fi să mor Pe câmp de mohor*

poetul popular schimbă moartea baciului moldovean într'o superbă şi unică apoteoză:

Tu să-i spui curat Cam avut nuntaşi Că m'am însurat Brazi şl păltlnaşi C'o mandră crăiasă Preoţi, — munţii mari, A lumii mireasă; Paseri — lăutari...

CULTURA CREŞTINA Nr. 10-12

Ca o asemenea atitudine spirituală biruinţa nu mai este a răului care ucide, a criminalului, ci a aceluia care s'a însurat „c'o mandră crăiasă, a lumii mireasă*.

In povestea „Cenuşotca*, fata cea mai mică şi dispreţuită de surori, care trăeşte ca o anexă inutilă in familie, umilită şi batjo­corită de toată lumea, birue asupra sumeţiei surorilor; numai pe piciorul ei se potriveşte condurul cel de aur, mic ca o jucărie, şi ea va ajunge soţia feciorului de împărat.

Un mai strălucit exemplu al ordinei etice din lume, — a ade­vărului cuprins mai pe urmă în cuvintele Mântuitorului: . tot cel ce se Înalţă se va umili, şi cel ce se umileşte se va înălţa* — cre­dem că cu greu se va putea afla. In basmele românilor legea etică a înălţării prin umilinţă şi a căderii prin mândrie se resimte Şi In lumea animalelor: calul cel răpănos, din fundul grajdului, pe care nune nu-l mai iea în samă, şi fn care tovarăşii lui zvârl cu copita, ajunge el singur să mănânce jeratic şi să sboare în înaltul cerului, de-asupra pământului, ca gândul ori ca vântul, după cum doreşte stăpânul său Fât-Frumos, singurul are minte bună, sau din sfatul bun al altuia, nu s'a scârbit să se apropie de calul cel răpciugos.

In .Fata babei cea leneşe* ordinea etică se manifestează fn răsplata hărniciei şi a bunătăţii de inimă a fetei moşneagului, şi pedepsirea lenei şi a răutăţii în fata babei. Cea dintâi, iată vi­tregă a babei, îşi iea lumea in cap de răul ei. Dar In drum, Insă-toşată, dă de fântâna înglodată, şi la rugămintea ei fata o curăţă, şi bea apă rece şi răcoritoare, văzându-şi mai departe de drum. Sleită de foame află cuptorul părăsit, plin de cenuşe şi de tăciuni, nelipit, aproape dărâmat şi la rugămintea lui îi drege şi-1 lipeşte, şi cuptorul îi dă pâne caldă. Dar fata babei leneşe nu vrea să-şî murdărească manile nici cu fântâna, nici cu cuptorul. Dar când, după anul de slujbă Ia sf. Vineri, se întorc cu simbria Închisă In lăzi, din Iada fetei harnice ies bogăţii, iar dintr'a celei leneşe şerpi şi scorpii.

Pe Făt-Frumos care porneşte să afle şi să mântue pe lata de împărat răpită de zmei II ajută, când se luptă cu duşmanul ce-i iasă pe rând de subt trei poduri, pajura ce aduce apă în cioc să verse pe flacăra potrivnică. Toate vietăţile, şi chiar apa, pietrile, arborii dau concurs în basmele româneşti eroului ce reprezintă bi­nele pentru a birui pe zmeu, pe zgripţoroaicâ sau pe mama pădurii, întruparea răului.

Chiar când Făt-Frumos e ucis, şi ucigaşul, ţiganul, e pe punctul de a se însura cu fata împăratului, apa vie adusă de unde se bat

Nr. 10-12 CmTtJRA CREŞTINA

munţii tu capete scoală In picioare pe voinicul ce se miră „ce somn greu a dormit", şi zădărniceşte nelegiuirea ţiganului.

Când puterile rele sunt neasemănat mai mari decât ale e-roului ce personifică binele, creaţia spiritului românesc naşte pe Gerilă, pe Sfarmă Piatră, pe Strâmbă Lemne, cari li sar tu ajutor. Şi albina, şi furnica vin tn ajutorul eroului bun, pentru un mic ajutor ce i-au dat în drumul lui pus în slujba ordinel etice peste fire, pentru viaţa spirituală.

Dar ar fi fără rost să continuăm cu pildele; întreaga noastră literatură poporană e Inspirată de ordinea morală, care, tn esenţă, e necesitatea biruinţa binelui asupra răului. Insă o astfel de con­cepţie asupra lumii şi vieţii nu e nici pesimistă, nici fatalistă, ci e o concepţie fundamental optimistă.

Subiectele tratate în literatura poporală, materialul imagi­nativ şi etic, este cu siguranţă mai vechiu decât creştinismul. Şi, mai este comun cu a altor popoare, ca o dovadă despre unitatea genului uman, şi iarăşi,, ca o dovadă, că au fost timpuri când legea etică a vlefii a fost resimţită adânc de sufletul neamurilor.

Important pentru noi e să constatăm notele creaţiei poporane a neamului nostru, şi să aflăm că ele sunt optimiste, conforme cu ordinea etică. Şi, In al doilea rând, să constatăm că aceste ele­mente străvechi, şt Inobtlate apoi prin creştinism, se păstrează pană azi tn viaţa de toate zilele a poporului, ca unitate şt totalitate et­nică, pe când din comportarea zilnică a altor neamuri ele au dis­părut, chiar când urmele se mai pot afla în creiatiile lor artistice poporale. închinarea la forţă, brutalitate, ură, răzbunare, lăcomie la ce este a altuia, la pizmă, sunt laturi necunoscute sufletului românesc, ca unele care sunt rodul râului, condamnat de ordinea etică a lumii spirituale, şi, cu el, condamnate şi ele.

Toate aceste patimi şi pasiuni pot împrumuta, temporal, cre­dinţă, optimism. Dar necruţătoarea ordine morală care se execută cu necesitate fizică, întocmai ca şi ordinea materială, dărâmă, răs­toarnă, orice realizare temporală a răului. Optimismul pe care 0 împrumută pasiunile şi patimile, e un falş optimism.

Optimismul românesc totuşi nu este un optimism pasiv. Nu aşteaptă cu braţele încrucişate ca biruinţa binelui să vină fără concursul omului. In întreaga noastră literatură poporală Făt-Frumos luptă cu vitejie, e un erou care înlătură piedecile ce i se pun în: drum, sufere şi uneori e răpus pentru a fi trezit din morţi cu stro­pirea apei celei vii.

„Ajută-te, şi Dumnezeu — autorul legii morale —te va ajuta", e un principiu de viaţă, un element constitutiv al optimismului românesc.

na CULTURA CREŞTINA Nr. 10-12

într'o asemenea concepţie de viaţă datoria luptătorului este, fn primul rănd, de a-şi pregăti, de a poseda armele necesare, atât pe cele spirituale cât şi pe cele materiale. Să le examineze dacă nu-s ruginite, dacă limba săbiei încă nu e tocită, dacă resorturile armelor funcţionează la perfecţie.

In împrejurările de azi ale neamului, optimismul nostru, cre­dinţa şi nădejdea noastră în biruinţa finală, ne impune să ne exa­minăm amănunţit armamentul spiritual, in primul rSnd. Să ne vedem cu sinceritate greşelile, slăbiciunile, defectele, tot ceeace poate Îngreuna spiritul în noul avânt în care e obligat să pornească neamul întreg, pentru a da concursul nostru ordinei etice a vieţii, pentru a fi colaboratori ai lui Dumnezeu, autorul acelei ordine.

Necesitatea unei re o aş teri a spiritualităţii româneşti subt ra­port etic este, aşa dară, nu o lozincă a unei noui învăţături, ci o poruncă a optimismului românesc, şi a Evangheliei. Nici o învăţă­tură sau program nou de viaţă nu poate fi mai vechiu decât ele­mentele cari au determinat concepţia noastră optimistă de viaţă; dar nu pot fi, şi nu sunt mai vechi nici chiar decât Evanghelia, din care, de două milenii, porneşte orice gând, sentiment sau rea­lizare cu adevărat superioară prin umanitatea ei.

Optimismul nostru, cu elementele lui, ne învaţă câ nici o re­naştere spirituală, nici o curăţire a argintului sufletesc de materia străină, nu e posibilă decât având ca temeiu şi izvor ordinea etică naturala, care a scris fn inimi cele zece porunci, înainte de a fi scrise pe lespezile de de piatră, şt năzuind către ordinea etică su­pranaturală a Evangheliei Mântuitorului.

Optimismul întemeiat numai pe forţa brută, pe puterea instinc­telor: a urei, a răzbunării, a lăcomiei, a egoismului, după lozinca: forţa primează dreptul, sunt tare, voiu face tot ce-mi va dori inima, — nu e un optimism real, nu are urmări statornice, pentrucă se iea la bătae cu ordinea etică a vieţii, luptă din care inexorabil va ieşi înfrânt fiindcă, fn esenţă, vrea sa se lupte cu însuşi Dum­nezeu şi să birue împotriva lui.

Credem şi nădăjduim cu tărie în refacerea dreptăţii pentru na­ţiunea noastră, sfâşiată azi spre batjocura lumii şi spre condam­narea celor ce ne-au adus aici.

Dar punctul de plecare al credinţei şi nădejdii noastre ne­zdruncinate este: „să ne curăţim simţirile", să facem ordine în casa sufletului nostru, pentrucă energiile pe cari va trebui să le punem tn curând Ia bătae să nu fie tmpiedate sau chiar sufocate de pro­priile noastre păcate şi neputinţe.

Jltiind câ nici o biruinţă n'a câştigat-o Fât-Frumos fără mare are a tuturor forţelor sale, cine aşteaptă izbândă e obligat

să-şi pregătească puterile de luptă. Iată Îndemnul şi porunca optimismului românesc, aşa cum

s'a manifestat în întreg trecutul neamului nostru. I. A G A R B I C E A N U

SF. AMBROSIU ŞI PREOŢIA Lumea catolică a evocat şi comemorat cu fast deosebit al

XVI-lea centenar al naşterei (340—1940) providenţialului episcop al Milanului, ridicat la plenitudinea preoţiei prin glasul inspirat al mulţimii. „Abil diplomat, inteligenţă şi inimă bogată, vieaţă nepri­hănită, caracter dârz dar afabil, hotărît dar loial, scriitor elegant şi cult, vorbitor s impatic . . . părinte al norodului, sfătuitor şi prieten al împăraţilor şi principilor, adversar necruţător al tiranilor, apără­tor neînfricat al drepturilor Bisericii*; aşa îl caracterizează glorio­sul său urmaş Achille Ratti, mai târziu Papa Pius XI. (La Chlesa ambroslana. Milano, Bocea 1897).

Adăugând la acestea înalta sa concepţie spirituală inspirată din romanitate, concretizată în sănătos şl echilibrat optimism, în­temeiat pe realităţile vieţii şi ferit de păgubitoare excese şi exa­gerări, simţul autorităţii bazat pe legile justiţiei şi echităţii, cultul acţiunii fără şovăire, încununat cu caracterul unităţii catolice ce imprimă romanităţii înfăţişarea ce trebue urmată; — vom avea o icoană sumară a nobilei şi covârşitoarei sale personalităţi. Şi tntr'ade-văr, strălucitul episcop este o fericită sinteză a umanismului şi creşti­nismului, culturii antice şi Evangheliei, a Romei ce-i vrăjia spiritul cu minunile poeziei, dreptului şi imperiului, şi a Romei eterne „unde Hristos e Roman". Romanitate catolică pe care dânsul şi poste­ritatea, forţând în parte sensul literal, o repetă: „t/M Petrus, Ibl mula mors, sed vita aeterna" (Enarr. in Ps. 40, 30). Din aceste motive, este adecuată şi corespunde adevărului preţioasa mărturie a lui Petrarca, aplicată de valoroşi scriitori Sf. Ambrosie: „Unum plena et Indecerpta laude decoratum Ambrosium, culus ne juvenls qutdem turnam mordax liuor attigerit*.

Ca omagiu şi contribuţie la sfârşitul aniversării, vom schiţa câteva date după „Civilta Cattolica" Nr. 2171, a. 1940, din vieaţa şi doctrina sa, ce vor înfăţişa în adevărată lumină* măreaţa-i concepţie avută despre excelenţa demnităţii preoţeşti.

Dacă strălucitul geniu din galeria marilor înfăptuitori a im­primat urme istorice în cumplitele frământări religioase, morale, politice şi culturale ale vremii, se datoreşte In mare măsură deose­bitei intervenţii divine în alegerea sa de episcop. E fapt necontestat

CULTURA CREŞTINA' Hr. 10-12

că In familie înfloriseră preţioase virtuţi ce-au încununat şi purificat sufletul tinârului predestinat. Tradiţiile glorioase familiare (muce­nica Sotere), educaţia religioasă, vieaţa imaculată a sorioarei Mar-cellina, prietenia Papii Liberiu, contribue definitiv la menţinerea aprinsă a flăcării creştine. Cariera însă şi preocupările de Consul al Italiei, lipsa pregătirei religioase (era catehumen) şl a vieţii austere nu-l indicau pentru noua misiune. Provedinţa însă, în nepătrunsele-i planuri şi căi ascunse, hotărise altfel. Servindu-se de glasul nevi­novat şi inspirat al unui copil ce striga din mulţime: «Ambrosiu episcop", opri privirea preoţimei, credincioşilor şi împăratului Va-lentiulan I. asupra viitorului reformator al cantului sacru şi înteme­ietor al ritului ambrosian. Astfel alegerea lui Ambrosie de episcop este pecetluită prin voinţă divină. E emoţionantă în această pri­vinţă mărturia ce ne-a lăsat marele chiriarh: „Se va spune cu drep­tate: îată-1, n'a fost instruit şi educat de Biserică, n'a trăit din fragedă copilărie în austeritate, ci la tribunale în vâltoarea vanităţii, obişnuit cu frământările judecătoreşti, iar acum cu recitarea şi cântarea psalmilor. Rămâne totuşi în preoţie nu prin merite personale, ci prin harul Iui Hristos. — O Stăpâne, apără şi păzeşte misiunea di­vină, darul ce l-ai împărtăşit aceluia ce nu-l doria. Recunosc că sunt nevrednic să fiu episcop, căci sunt absorbit lumii; dar prin harul tău sunt ceeace sunt" (Cfr. De Poenitentia, f, II n. 72—3; Migne PL. 16, 536. Cfr. pentru citate din Migne, La Civiltă carto-lica Nr. 2171).

Predilecţiei divine corespunde integra) cu sinceritate prover­biala. Cu înflăcărat zel apostolic, şi avânt creştinesc ce nu cunoaşte piedeci, dirijat de înţelepciune şi prudenţă supranaturală, stăpânit de mântuitoare ţeluri, se dăruieşte cu admirabilă jertlelnicie chemării sfinte. Cucerirea virtuţilor ce-i încununează aureola de sfânt, cunoa­şterea şi pătrunderea temeinică şi indispensabilă a Evangheliei ce se va restrânge hotărftor asupra Sf. Augustin, prilejuind admiraţia şi stima contimporanilor şi păgânilor, solicitudinea şi grija formării tinârului cler, vor rămâne pilde strălucite de preocupări, activitate şi râvnă episcopească. Minunatele alocuţii ţinute clerului, împletite cu sugestii şi directive ce străbat prin veacuri, sunt înmănunchiate după treisprezece ani de episcopat, în monumentala operă: De offlcUs minlatrorum, un vade-mecum, îndreptar al vieţii slujitorilor lui Hristos.

Convingerii intime, muncei rodnice şi fără odihnă, îi înfrăţeşte tn scrieri înalta concepţie despre darul preoţiei, la care experienţa, posteritatea şi pietatea creştină n'au mai adăgat nimic în curgerea veacurilor. E imagine tradiţională desprinsă din paginile luminoase:

N -r. 10-12 CULTURA CREŞTINA 643

ale Codului sacru reprezentarea misiunii preoţeşti Iu asemănare cu a îngerilor- Dar limpezimea expunerii, plasticitatea şi tăria expre-siunei, aparţine sfanţului. Iată ce scrie In De mysterlls, c. II, n 6: ,Ai văzu t . . . ministrul, presbiterul, marele preot; nu privi la în­făţişarea omenească, ci la sublimitatea misiunei. Ai vorbit In pre­zenţa Îngerilor, dupăcum s'a scris: Buzele preotului vor păzi ştiinţa, şl vor cere ştiinţa din gura lut, căci e îngerul atotputernicului Dum­nezeu. Nu căutăm să înşelăm, nu putem să făgăduim: e un înger ce vesteşte împărăţia lui Hristos şi vieaţa veşnică. Nu judeca după aparentă, ci slujba; priveşte cu grijă misiunea şi recunoaşte excelenţa (Cfr. Migne PL. 16, 407—8).

Superioritatea instituţiei preoţeşti a Legii noui e motivată din faptul strânselor legături de participare şi continuare a misiunei marelui Arhiereu Isus, Fiul lut Dumnezeu întromenit. Ilustrarea a-cestui adevăr face prin comparaţie. Leviţilor li-se cerea, din mo­tivul alegerii şi demnităţii înalte, sfinţenie deosebită. In noua le­gătură, prin punerea mâinilor Arhiereului, preotul e proprietatea Regelui Hristos. I-se încredinţează puterea de a jertfi pe Hristos, sau mai precis: El e Acel care se jertfeşte prin mijlocirea preotului. In Testamentul vechiu eficacitatea sacrificiilor era legată de vii­toarea răscumpărare, leviţii oferind sângele victimelor pentru pă­catele poporului. In cel nou e Insuş Isus ce se jertfeşte pentru salvarea lumii, iar preo'.ul este substituit acelora. Şi Inchee: preotul este podoaba şi cinstea altarelor, deoarece, ca Hristos şi cu Hristos, aduc şi sunt aducători de jertfe şi victime (Cfr. Migne PL. 16,223).

Caracteristicele atletului lui Hristos sunt: milostenia, împartă-' şirea durerii, blandeţa, îndepărtarea şi calmarea vrăşmăşiei, iubitor al celor cucernici, caritatea, îndreptarea păcătoşilor, instrument divin tn promovarea pietăţii. Din aceste motive va evita nu numai de­fectele mari, ci şi cele neînsemnate, asemenea dumnezeescului învă­ţător, nesupus patimilor, deslegat de legăturile de sânge şi lume va rămâne singur. „Insă nu singur — zise Domnul — căci Tatăl e cu mine" (De fuga saeculi, c. O n. 7; Cfr. Migne PL. 14, 601). .Se înţelege uşor — scrie în cartea „De vlduls* — cum trebue să fie slujitorul Domnul: indiferent atracţiilor pasiunii şi scutit de orice pată a sufletului şi trupului. Cum e tn stare să administreze reme­diile nemuritoare, dacă e păcătos şi bolnav? Grijeşte să nu atingi trupul Domnului cu mâinile încă reci. Să fii mai întâiu curat, ca să poţi adininistra. Dacă Hristos vrea ca leproşii să se îndepărteze curăţiţi dela preoţi, cu cât nu va trebui să fie curat mai Însuşi preotul" (c. X, n. 64—5; Migne PL. 16, 266—7).

Tinerilor leviţi le pretindea vocaţiune divină. Adevărata lor 7

CULTURA CRRŞTTNA Rr.lb.Fl

rrrţetepxiuoe, precum şi a altor categorii de persoane, va fi cucerirea dtsivârşlrei creştine, ce va străluci tn toate manifestările vieţii, tn gând, vorbă, afect şi acţiune- Idealul preoţesc tn toată măreţia, se Concretizează în fapte ce sunt accesibile văzului şi aprecierii pu­blice. Repeta cu Sf. Pavel: „ne-am făcut privelişte lumii, Îngerilor şl oamenilor (I Cor. IV, a). Din acest motiv, evocând spusele E* vangheliei: „cine e credincios în lucruri mici, e credincios şi In cele mari", fixează norme de viaţă şi conduită externă, din care probabil s'a inspirat şi Sf. Ignaţiu de Loiola In determinarea le* gitor modestiei şi seriozităţii.

Cât de mult aprecia vieaţa cucernică a preoţimei, o dovedesc lacrimile ce le vărsa la pierderea acestora, şi gândul ce-1 frământa de a nu-i putea înlocui în sublima misiune. In schimb, pe cei ne-gfigerrţi îi osândeşte în termeni energici, însuşindu-şi cuvintele Sf. foan îndreptate episcopului din Laodicea: .Ştiu faptele tale; că un eşti nici re^e, nici fierbinte. O de ai fi rece sau cald I Iar fiindcă eşti stâmpărat (nepăsător), şi nici cald, nici rece, te voiu vărsa din gura mea" (Apocalips, 3, 15—16). Cei nepăsători vor fi pe­depsiţi cu asprime In lumea răsplătii viitoare, iar In prezent să fie respinşi fără şovăire, sau, dacă e de lipsă, depuşi definitiv dela Slujba altarului. Nu este milostiv acela, care permite moartea bol-navitor pentru a tolera existenţa medicilor negligenti. Nu e înţelept cel ee-şi încredinţează clădirea casei nepriceperei şi negrijei în­treprinzătorului sau confecţionarea stofelor unor muncitori neex­perţi şi nepăsători. Astfel în vieaţa spirituală cel lânced trebue în­depărtat, pentru a-1 feri de greşeli mai mari.

Aceste atitudini hotărite şl afirmaţii, s'ar părea prea severe ş! exagerate, celor ce nu-şi dau seama de rolul şi binele spiritual ce trebue să-l procure preotul, şi pagubile imense ce provin pentru suflete tn urma condamnabilei nepâsări. Dar Ambrosie, al cărui Ideal -era aducerea oilor In turma Domnului (EpisL LXVII n. 11; Migne PL. 16,1283) care ştiu că arăta atâta delicateţă şi înţelegere faţă de cei mai încăpăţînaţi păcătoşi, nu poate fi taxat de asprime, lată ce scrie în această privinţă în cartea: De ofticile mtntâtrorum l . II c. 27 n. 136: .Cu mare durere se amputează un membru in­fectat. Se curează vreme îndelungată pentru a-1 însănătoşa. Dacă na e posibil, un medic expert îl stârpeşte. La fel grja unui bun episcop e de a vindeca pe cei bolnavi, de a Ie cura rănile, de a cică* friza de e nevoie, însă au de a amputa. Numai când nu se poate attfeţ vindeca, se va amputa cu mare mâhnire. Aşa străluceşte In adevărată lumină porunca, să nu ne îngrijim de ale noastre ci de la* altora- Astfel se evită duşmănia şi exagerarea ta pretenţiuni".

Nr. 16-12 CULTURA CREŞTINA 645

Sf. Ambrosie nu numai tn teorie, ci mai ales tn trăirea vieţii, rămâne un cadru desăvârşit al spiritului şi idealului preoţesc. Ziua era absorbit de probleme pastorale, lectură pie şi scurtă recreaţie (Sf. Augustin, Confes. I, VI). O parte din noapte o dedică com­punerii de scrisori şi cărţi cu caracter exclusiv pastoral. Suflet cu­cernic, un îndrăgit al rugăciunei şi postului. Uşa camerei deschisă tuturor, discreţi şi indiscreţi. Bogatul patrimoniu familiar îl dăru­ieşte săracilor, construirii lăcaşurilor de închinare, susţinerii preo-ţimei şi mănăstirilor. Diaconul Paolino numeşte, fără exagerare, viaţa sf. Ambrosie: îngerească. Sf. Ieronim elogiază scrierile des­pre feciorie şi zelul eroic şi neînfrânt în păstrarea purităţii credin­ţei. (Epist XXII, ad Eustochium, c. X). Politica sa autentic creştină era impusă de cerinţe pastorale. Cu Graţian şi Teodosiu, după fră­mântări şi lupte, stabilesc dreptul public eclesiastic, căruia se dato-reşte în mare măsură progresul şi înflorirea civilizaţiei medievale. Dornic şi dispus să-şi dea vieaţa pentru credinţă, nu se lasă amăgit de vexaţiunile Justinei şi ale lui Valentinian II. Şi dacă împrejurări tulburi l-au determinat să treacă Alpii Ia Maximos, n'a fost într'atât gândul de a apoi distrugerea imperiului, cât credinţa neclintită că de conservarea acestuia este legată indestructibil biruinţa creşti­nismului.

Cei douăzeci şi trei de ani de bogat şi istoric episcopat sunt elogiul cel mai grăitor al preoţimei catolice. Sunt realizarea vie a minunatului cadru, ce 1-a înfăţişat în .De obitu Valentiniani conso-latio", Migne PL. 16, 1420: „In preoţi luminează frumseţa Bisericii. In ei floarea e mai delicată, virtutea mai desăvârşită. Asemenea Învelişului rodiei (plantă ornamentală) strălucesc In afară prin vieaţă curată şi nepătată, în vreme ce prin activitate intensă in­terioară promovează şi hrănesc poporul lor încredinţat, cu vieaţa supranaturală. Deşi expuşi dispreţului mulţimei, totuşi nu întrerup administrarea bunurilor spirituale".

Aşa a grăit şi aşa a trăit Sf. Ambrosie. Să-1 admirăm şi ur­măm. Sa zicem din acest fericit prilej cu rugăciunile din Orologhion (pag. 267 şi pag. 354): .îndreptar al credinţei şi chip al blândeţe!, învăţător al înfrânării te-a arătat pe tine turmei tale adevărul fap­telor; pentru aceasta ai câştigat cu umilinţa celea înalte, cu să­răcia celea bogate». Cu dumnezeeşti învăţături strălucind, înşe­lăciunea lui Arie ai întunecat, Arhiereule şi pastorale Ambrosie: că minuni făcând cu puterea Spiritului, feluri de patimi arătat ai vindecat, Părinte cuvioase; roagă pe Hristos Dumnezeu, să se mân­tuiască sufletele noastre.*

SEPTIMIU I. TODORAN 7»

S'APROPIE SFÂRŞITUL LUMII? Cu vreo trei mii de ani mai înainte de ce ştiinţa ar fi pre­

cizat adevărul că în natură, sub raportul cantităţii, .Nimic nu se pierde, nimic nu se mai crează" •), Eclesiastul spunea acelaţ lucru: .Cunoscut-am că toate câte au făcut Dumnezeu vor dăinui din veac In veac; şi nimic nu se poate adăuga lor, şi din ele nimic nu se poate scoate afară" (Ecles. 3, 14). Despre aceasta nu încape nici o îndoială. Dar iarăşi, sunt aproape doue mii de ani de când, pe meleagurile Ţării Sfinte, a răsunat, nu din gură de muritor de rând, ci din gura Celui ce, pe când pământul era încă nevăzut şi Jie-tocmit şi întunerec era deasupra adâncului, şi nimica din celea ce fiinţează azi, nu era încă scos din nefiinţă, zisese, ca unul din Treime, ce era de mai 'nainte de toţi vecii: Să fie lumină, şi s'a făcut lumină! (Facere 1, 2—3); da: din gura Acestuia s'a auzit cu­vântul: Ceriul şi pământul vor trece (Mt. 24, 35; Mc. 13, 31; Lc. 21, 33). Despre aceasta, deasemenea, nu încape nici o îndoială. Ca şi despre adevărul spusei Apostolului Neamurilor că adecă, trece chi­pul lumii acesteia (/ Cor. 7, 31); ori a Ucenicului iubit: Trece lu­mea şi pofta ei, rămânând şă se bucure fn veac numai cel ce face voia lui Dumnezeu (/ Io. 2, 17).

Sfârşitul vine; vine sfârşitul I striga odinioară fiilor lui Israil prorocul Ezechll (7, 6). Ameninţarea aceasta privea numai neamul evreesc de pe atunci. Pe noi însă ne frământă alt sfârşit: cel al omenirii întregi. Şi ne întrebăm cu firească îngrijorare: Când va avea loc acest desnodământ tragic?

Adevărat: Nu este lucrul riostru să ştim vremurile, sau so­roacele, pe care Tatăl le-a pus intru a sa atotputernicie (Fapte, 1, 7). Iar de ziua şi ceasul care va pune capăt vremelnicei vieţi pă­mânteşti a muritorilor a spus-o însuşi Mântuitorul câ nimeni nu ştie; nici chiar îngerii din ceriuri, numai singur Tatăl (Mt. 24, 26).

Cu toate acestea problema s'a pus chiar dela începuturile creştinismului şi sf. Paoel, totdeauna la curent cu ceeace se petrece In sufletele credincioşilor, se simte Ind .torat sâ-i dumiriască, iară şi iară, pe cei din Thesalonica: .Iar despre vremuri şi despre ceasul sorocit, fraţilor, n'aveţi nevoie ca să vă scriem. Căci singuri ştiţi prea bine câ ziua Domnului vine aşa, ca un fur în puterea nopţii.

•) Vezi .Cultura Creştina' Nrii 7-9 a, c.

Mt. 10-12 CULTURA CREŞTINA 647

Atunci când vor zice: Pace şi linişte 1 atnnci, fără de veste, dă peste ei pierirea... In privinţa venirii Domnului nostru Isus Hristos şi a adunării noastre împreună cu el, vă rugăm, fraţilor, să nu vă lăsaţi prea degrabă zguduiţi in cugetul vostru, nici să vă spai-măntaţi, nici de duh prorocesc, nici de vorbă, nici de vre-o scri­soare ca pornită dela noi, precum că ziua Domnului a şi sosit. Să nu vă amăgiască nimeni, cu nici un chip. Căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai Intâiu nu va veni lepădarea de credinţă, şl nu se va da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării; protivnicul, inâlţându-se mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau e făcut pentru închinare, aşa încât să se aşeze în templul lui Dum­nezeu şi pe sine să se dea drept Dumnezeu. — Nu vă aduceţi a-minte că, pe când eram încă la voi, vă spuneam aceste lucruri?" (/ Thes. 5, 1—3; 2 Thes. 2, 1—5).

Temeiul acestor preocupări răscolitoare de suflete era, înafară de profeţii, mai mult ori mai puţin vagi, ale Vechiului Testament, vorba limpede a Fiului Omului: „Precum iese fulgerul dela răsărit şi se arată până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului Omului... Şi atunci vor plânge toate seminţiile pământului; şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii ceriului, cu putere şi cu slavă multă. Şi va trimite pe îngerii săi cu glas mare de trtmbiţă şi vor aduna pe cei aleşi ai lui din cele patru vânturi, dela marginile lor" (Mt, 24, 27—31; Mc. 13, 4—37; Lc. 21, 25—86). Aşişderea şi asigurarea celor doi bărbaţi misterioşi, îmbrăcaţi în haine albe, cari li-s'au arătat şi au grăit celor ce erau cu Mântuitorul când s'a Înălţat la ceriu: .Bărbaţi Oalileeni, de ce staţi uităndu-vă la cer? Acest Isus, care s'a înălţat dela voi la cer. astfel va şi veni, precum l-aţi văzut ducându-se la cer* (Fapte 1, 10—11).

întrebarea lui Petru, Iacob, Ioan şi Andreiu: .Spune nouă când vor fi acestea? Şi care este semnul, când acestea toate se vor săvârşi" ? (Mc. 13, 4), nu e decât cea mai firească şi mai spon­tană ce şi poate închipui cineva. Şi nu i lucru prea de mirare În­frigurarea cu care creştinii vremiior apostolice, ca şi cei din vea­curile ce au urmat, au ştiricit mereu: când va fi sfârşitul ? Mai ales că stătea scris în Cărţile Sfinte că .nu va trece neamul acesta, până când toate aeestea vor fi" (Mc. 13, 30); iar Sf. Pavel, mân­gâind pe cei Întristaţi pentru cei morţi ăi lor, le spune, după cu­vântul Domnului: ,Noi cel vlt, care vom ţi rămas ta venirea lut,,. vom fi răpiţi, împreună cu ei (cu cei morţi, dar înviaţi) In nori, ca să întimpinăm pe Domnul în văzduh, şi aşa pururea vom fi cu Domnul" (/ Thes. 4, 15—17). îngerul tainic al Apocalipsului, din partea sa, şopteşte şi el de repetate ori văzătorului din Patmoş

648 CULTURA CREŞTINĂ Nr. 10-tl

încântat de biruinţa asupra balaurului legat pe o mie de ani, cât va stăpâni apoi pace şi fericire pe pământ, şi de vedenia cerului nou, a pământului nou şi a noului Ierusalim: Iată viu curând, şi plata mea este cu mine {Apoc. 22, 7, 12—20).

Cu admirabilul său bun simţ şi judecată sănătoasă, Românul vremilor noastre, tn faţa chinuitoarei întrebări a sfârşitului lumii, şi a celor ce o să se întâmple în legătură cu aceasta, îşi are filo­sofia sa cuminte resemnată:

O, tu, Doamne, bine ştii, Din patru cornurl de lume Căndu-i sfârşitul lumtl, Vil şi morţi să se adune Şi odată ce Dumnezeu ştie un lucru ca acesta, care nouă ne

este tăinuit — ne împăcăm cu atâta. Doar vreo babă din Cocova Ieri! (Munţii Apuseni) de va prinde'n vers un alean ca următorul:

Peste treizeci de ani iară Vot veni tn astă ţară*).

Dar: dorul babii e numai dor, deşi-I spune tuturor. Dela Nistru pan' la Tisa nu va fi Român să creadă altfel. Şi nici baba Însăşi nu va fi de altă părere, ori cât îşi va cânta cântecul. Noi ştim altceva: că rând pe rând se ducem toţi şi că, până să piară lumea, va mai curge multă apă pe Dunărea bâtrînă. Din partea asta nu ne prea amărtm zilele. Cum au făcut-o alţii In vremuri mai vechi şi mai noul

Trecem peste anul de groază al dărîmării Ierusalimului, (70) cu arătărfle-i de spaimă, când atâţia credeau că a sosit vremea să răsune trîmbiţă arhanghelului apocaliptic; asemenea şi peste anul 195, socotit şi el fatal (se cuprindea în numele, scris greceşte, al Romei: e=lOO; «»=800; t*=4Q; >;=8=948, minus 753, anul În­fiinţării cetăţii de pe cele şapte coline, = 195), ca şi peste anul 365 (atâţia ani, câte zile tntr'un an), crezut şi acesta de rău augur. Şi ne oprim numai la anul 1000 — zllia. 'ixn a Apocalipsei (20,2 squ). De ce fiori ai morţii n'a fost cuprinsă atunci, mai ales lumea a-puseană, veacuri dearândul încălzită cu măririle visului hiliast, dar şi.înspăimântată de vedeniile aceluiaş vis milenarist — după cum erau propovăduitorii acelei plăsmuiri fanteziste, dar susţinută ca adevăr ce s'ar cuprinde lămurit în Sf. Scriptură'). Ca totdeauna în preajma momentelor de tulburare obştească, n'au lipsit de lângă

*> Ci. fiorin Tecnlescu: Pe Murăş şi pe Tarnave. Sighişoara. 1928. Pag. 86. ') fosif E. Naghiu: Viaţa viitoare In bocetele romaneşti. Bucureşti 1940.

Pag- 49. ') S'a ocupat serios şi temeinic cu această problema păr. Alex. Todea: De

doctrina mlUenaria. Romae. 1940. (Teză de doctorat).

Hi. 10-12 CULTURA CREŞTINA

falşii proroci nici cobîile cari au mărit spaima până la paroxism. Iar tn cazuri de aceste e ştiut că nu glasul celor cu scaun la cap e ascultat — Icoana ce urmează numai exagerată nu se poate spune c'ar fi:

.Scena Judecaţii din urmă trebuia să se desfăşoare la Ierusalim, In 999, numărul pelerinilor ce se Îndreptau spre Răsărit pentru ca s'aştepte tn acest oraş sosirea Domnului, era aşa de mare, că puteau fi comparaţi c'o oştire pustiitoare. Cei mai mulţi tşi v&nduseră bunurile şi averile înainte de a părăsi Europa, şl ta Ţara Sfântă trăiau pe câmp. Clădiri de tot felul erau lăsate să cada ts rnlni, pentrucă » dedea cu socoteala ca-i de prisos st mai fie Îngrijite, odată et os­păţul lumii era aşa aproape. Anumite edificii de seamă erau darlmate cu dea-dinsul. Chiar şi bisericile, tn generat atăt de cu grijă Întreţinute, suferfau <Ua pricina acestei nepăsari. Cavaleri, oameni din burghezie şi robi, merg*» spra Soare-Rfisare tn cete, ducându şi femeile şl copiii, cântând psalmi tn mta şl m-runcând priviri de spaimă spre ceriu, despre care gândiau că m toată cUptta te poate deschide să lase pe Fiul lui Dumnezeu să se pogoare în toată gloria n* *).

Pronosticuri cu privire la celea ce aşteaptă omenimea s'au mai făcut ele multe şi înainte, şi după anul 1000. Aşa, într'o vreme, astrologii dădeau ca sigur sfârşitul lumii In anul 1186, Pe la 1080 Raderi, episcop al Florenţei, anunţa că Antihrist e deja pe pământ; prezicătoarea Josefma Lamartine a fixat şi anul când se va arăta Antihrist: 19002). loachim, egumenul mănăstirii cister-cite din Ftori-Calabria (f 1202), răspândise vestea că tn anul 1260 , precis începe perioada Sf. Spirit incomparabil superioară perioa­delor zise una a Fiului (Noul Testament) şi alta a Tatălui (Vechiului Testament), care va dura apoi până la sfârşitul veacurilor. S'a legat de numărul 1260, răzimându-se pe viers 17 dela Matelu cap. L unde se spune că dela Adam până la Mântuitorul Hristos au trecut cu totul 42 neamuri (3X14). Decât: perioada a doua trebue să fie fi ea tot aşa de lungă ca cea dintâiu. Aşadar de 42 de nea­muri. Cum Insă lungimea unui neam ( = generaţii) e de 80 de ani, e dovedit matematiceşte (30X42=1260) că perioada Fiului se Ta tnchela la 1260, ca să se înceapă cea a Spiritului Sfânt"), când va stăpâni, până la sfârşitul lumii, Evanghelia veşnică, spiritul luând locul literei în înţelegerea şi trăirea creştinilor. — Cu doue veacuri mai târziu Sf. Vincenţiu Ferrier (f 1419) va colinda Apusul .pregătind mulţimile sufleteşte pentru cataclismul apocaliptic ce se află la uşă, cu înfricoşata judecată din urmă. A scris şi Papei Be-nedict XIII fn cauză, declarându-se însă, fn prealabil, supus Intru

') W. Henry Harrison, ta H. James Forman; Les propheties a travers Ies Btedes. Paris. (Puyol). 1938. Pag. 96.

') CL Forman, o. c. pag. 98—90. ') CI. A. Boulenger: Histolre Qeneralo de l'Eglise. Tome tj, vot V Pari».

1935. Pag. 303.

690 CULTURA CREŞTINA Nr. 10-12

toate judecăţii Sf. Părinte. Convingerea sa intimă a fost strigătul des repetat, In scris şi cu graiul: „Antihrist vine în curând; foarte In curând; e chiar aci", latr'o cuvântare din cele ţinute prin Spania şi-a băgat In spărieţi ascultătorii cu focul ceresc care o să-i facă scrum In patruzeci şi cinci de zile... La nici un caz însă dânsul n'a mers aşa departe ca Martin Gonzalea care afirma, în 1359, că-i fratele sf. arhanghel Minai), şi că Dumnezeu i-a reservat lui locul ce-I pierduse Lucifer. La capătul lumii, caie-i foarte aproape, el, Martin Gonzales, „primul Adevăr al Scării cereşti" o să strivească pe Antihrist, în mâni cu crucea lui Hristos şi pe cap cu Cununa de spini...»), — Austerul Saoonarola (f 1498) a avut şi el vedenii înfricoşate şi n'a făcut taină din ele: Odată (în 1492) a văzut ceriul deschizându-se şi o mână arătându-se cu o sabie pe care era scris: „Gladius Domini super terran cito et velociter" ( = Sabia Domnului asupra pământului în curând şi cu degrab). Intr'una din sguduitoa-rele sale predici „Despre corabia lui Noe" atrage luarea aminte a tu­turor că uşa corabie! lui Noe e deschisă încă. Dar numai puţintică vreme: „Va veni vremea, şi nu-i departe, când corabia se va închide şi mulţi se vor căi prea târziu că n'au intrat în ea ' .— Pico della Mirandola, care-i ascultase o predică pe tema: .Ecce ego adducam acquas diluvii super terram" ( = Iată, voiu aduce apele potopului peste faţa pământului) notează că s'a depărtat, din domul dela Florenţa, Îngheţat, şi cu părul măciucă 1).

Am înşirat câţiva, din catastihul lung al apusenilor ce au prezis sfârşitul lumii.

Ani de groază au fost ei mai mulţi. Aşa anal 1496 când se povestia cu spaimă c'a fost pescuit în Tibru un monstru cu cap de măgar, trup de femeie, piciorul drept de cerb, cel stâng labă de sgripţor şi, în loc de spinare, cu un obraz bătrin, acru şi sbftrcit... Din care arătare astrologii îndată au tras încheerea: s'a sfârşit cu lumeal Dar anul 1496 a trecut, iar păcătoasa de lume a rămas cum a fost —Un anumit Stoffler, cumpănind zodiile, a aflat că în 1524 planetele Saturn, Marte şi Jupiter se află tustrele, deodată, în zo­diacul Peştilor, din care lucru nu poate ieşi altceva decât pierirea Pământului. Asta fără doar şi poate: în Februarie 1524. Pământul şi pământenii au scăpat însă teferi şi de astâdatâ. Ca şi în anul

') CLM. Gorce: St Vincent Ferrier. Paris. (1935 (.Les Saints". Pag. 86—91. *) Ci Piero MlseiattelU; Saoonarola. (Trad. H. H. Revhegyi Rc*sa). Bu-

dapest. 1936. Pag. 80-85.

ttr. 10-12 CULTURA CREŞTINA

1666, cel cu numărul Fiarei apocaliptice, când iarăşi se aştepta prăpădul cel mare. Şi ca şi tn 1843 când, după toate socotelile americanului rămas de pomină, Willlam Mtller, avea să se Întâmple, negreşit, catastrofa finală. Acesta lntrecuse tn precizie toţi înain­taşii In astfel de vedenii: Ia miezul nopţii Iui 21 Martie 1843 lumea înceată să mai existe! Un tovarăş de idei a lui Miller, mai practic decât dânsul — nici că se putea altfel, odată ce-1 chema Josua V. fjtnes — s'a îngrijit de haine albe (sigur că pe bani buni) pentru drepţii cari vor fi ridicaţi tn aer. Intru întâmpinarea Domnului... La Boston au fost văzuţi; de cu seara, ieşind bărbaţi, femei şl copii, cete-cete, spre câmp, pe coline, sub cerul liber, ca să poată fi răpiţi Intru cele înalte, mai comod... Când a apus soarele, şi mal ales când au răsărit stelele, mulţimile au izbucnit într'un .Aliluia* puternic, ce a ţinut până Ia miezui nopţii, şi dup'aceea. Soarele dimineţii de 22 Martie i-a petrecut acasă abătuţi, tăcuţi, cu ochii plânşi, şl frânţi de oboseală. — Tot atunci milleiiştii din Westford (Massachusetts) s'au adunat pe la moşii să aştepte înălţarea la ceriu, fn rugi şi închinăciuni. Amos, nebunul locului, • s'afla şi el pe acolo. Dar el nu credea nimic din câte se svoniau. Şi cum tocmai 11 apucase un dor nebun să sufle In goarnă, şi-a făcut cheful numaidecât. Atâta a trebuit ca mulţimile întrunite să se re­verse pe uşi afară, la larg, Intrecându-se care de care să ajungă la loc mai potrivit pentru înălţare la ceriu. .Slavă Ţie Doamne, slavă Ţie! Aliluia!" cutremura văzduhul. Iar Amos îi trăgea tot mai cu foc, — până a fost descoperit. Dar şi atunci tot el de către pădure: .Prostănacilor) Cârăbăniţi-vâ acasă şi îndopaţi-vă cu ba-raboi)" — Şi s'au dus plouaţi rău. Dar încalţe n'au păţit-o ca un

.alt „millerMst care a vrut să-i . t a ie ' pe toţi: şi-a pus aripi de curcan şi s'a avântat dela înălţime mare să sboare, dar a căzut butuc şi s'a ales cu un braţ rupt. Şi cum a păţit-o Miller însuşi: a fost lovit de apoplexie când a văzut câ şi cu al doilea termin profetic: 31 Decemvrie 1844, s'a dat de minciună. — Mother Shipton (Maica Shipton) n'a nimerit-o mai bine cu a. 1881, apoi 1882, declaraţi ani ai cataclismului universal. Şi vedem c'a trecut şi anul 1931, despre care Societatea Profetică din Dalkts (Texas) afirma că-i arătat, indubitabil, a fi an fatal lumii întregi, de Apoca-lipsă şi de apocrife, de coridoarele piramidelor şi de cronologia profetului Daniil, de alegerea lui Kemal Paşa şi de numărul Bestiei apocaliptice. Şi de alte isvoare de mâna Intâiu. Mai rămâne acum a. 2000, respectiv 1998. Ce) dintâiu e dublul mileniului, cel de al doilea e triplul magic (3X666=1998) 9> e chiar numărul pă­timirii Fiului Omului, care a fost^stignit- tn săptămâna 1998) a

CULTURA CREŞTINA Nr. 10-13

vieţii sale pământeşti >)• — Noroc că cel puţin noi, cei mai în vârstă astăzi — n'o să mai facem pe atunci umbră pământului *).

Răsăritul, leagănul adevăraţilor proroci, dar ţi pepiniera fără pereche a pseudo profeţilor, şi-a avut, şi îşi are şi astăzi, prezică­torii săi, atât pentru cauze cari privesc exclusiv lumea răsăriteană, Cât şi pentru altele, cari privesc lumea întreagă. Aşa, In veac. XL au fost publicate la Constantinopot nişte profeţii atribuite lui Me-tottte, episcopul Patarei, martirizat sub Diocletian, pe la începutul veacului IV- După una din aceste preziceri, Ismaeliţii ( = Arabil) o aă ocupe mai multe ţări şi o să supuie mai multe neamuri creştine, drept pedeapsă a păcatelor săvârşite de preoţi şi mireni. După alta. Turcii o să-şi adape caii In apele Rhinului. — împăratul bi­zantin Leon Filosoful, In veac. IX, a spus-o aproape cu şase vea­curi mai înainte de a se întâmpla, că Cetatea lui Constantin va fi ocupată de mohamedani sub un Constantin. — Unul din oracolele greceşti susţinea, cu mult înainte de 1453, că pentru crimele şl sângele care murdăresc Bizanţul, .duşmanul se va năpusti asupra cetăţii, va nimicii strălucirea şi slava sa, îi va pângări lăcaşurile de închinare şi femeile, va da foc clădirilor sale şi va face să ră­sune jeluirile sale* 3) — Jeronlm Agatanghel, .păcătoasa şi nevred­nica slugă a lui Isus Hristos" cum se prezintă el Însuşi, a scris, . cu sănătoasă minte", la 1279, tu Messiua. (Sicilia), un cuvânt pro-OBocesc, care s'a şi dat publicităţii In 1376 la AgatopoU tn gre­ceşte (Agatanghel făcea parte din monahiceasca stare a Marelui Vasile), iar In româneşte la 1818, 1838, 1850, 1859 şi 1914. Văză­torul e pornit rău Împotriva Romei, căreia ti pune In vedere că . va scânci ca un lup flămând — frlui struneşte dinţii —- şi cu frâu şi cu zăbală se vor sfărima fălcile" ei, de ,idră cu şapte capete*. Cum are ordin să scrie .spre povâţuirea creştinătate! apusului", cele mai multe cuvinte le are pentru Austria, Germania, Galia .vulpea cea vicleană (caie-si) va pierde coada", Rusia, Polonia. Acesteia din urmă îi sună, între altele, celea ce urmează:

«Polonie neodihnita. Hi rasvratitori, te vad ca din nestatornicie şchiopă­tezi. Împăratul cel mândru te umbreşte, si văd că sfezile rup inima ta şl mintea ta; dar nu te teme, un Înţelept patriot dela tine, alegându-ge de către stăpâ­nirea Ruteană, şl In scaun suindu-se, va conteni ticăloşiile, şi In fericire te va

^ CL Forman o. c. pag. 101—102. •) Ct. O. Dennia: La fine del Mondo. (Trad. E. BargeUinf). BarL 1934.

Pag. TO—86. *) Celebrul NottradamuB e mai darnic: după dansul catastrofa cea mase

nu ia avea lac uniata ss 3430. — Forman o. & 270.

Hi. tO-M CDLTURrl CREŞTINA

adttcv. O Potente, ie apropie Hnisien Gatataf fi a VaadtluM. «1 te Împriete­neşte cu tine, şl Borusului vel fi supusa; cea întemeiată statornica tocmeala a Rutenilor, te va face nebiruită, şi vei li fericită. Statornicii noul, întâmplări noul se vor ivi tn sânul Europei; marea şi uscatul se vor uni pentru OaH. Muzele cântă biruinţa, dar acum iată Anguin cu silnicie, la a galului moştenire să gă­teşte; Intre cei trei fraţi se vor arăta cele trei monarhii împărţite, ai spre moşte­nirea lor rămâne numărul cet cu slove de aur, desleogi vremea sau vadeaua .Avyclavy" (1855). Se va arăta pace despre pămănt, urmează pierzarea Agari-neilor, după aceasta dănţueşte Apostoliceasca biserică" *).

Piramidologiştii şi-au bătut mult capul să desvăluie enigma profetică, mai ales a piramidei lut Cheopa, zisă şi Piramida cea mare, zidită, după istoricul Wallis Budge, pe la 3733 Înainte de Hristos, după alţii intre 3700—2700 Înainte de Hristos. După combinaţii complicate s'a ajbns la Incbeerea că, amăsurat indicaţiilor Marei piramide, Intre 16 Septemvrie 1936 şi 20 August 1953, în Răsăritul apropiat va avea loc un răsboiu cumplit, din care Israel (adecă Anglia, după interpretarea piramidolologiştilor) va ieşi biruitor şi mărit; se va produce a doua venire a lui Hristos şi se va ţinea ju­decata cea de obşte. Cu acesta se va încheia perioada distru­gerii, şi va începe o epocă de clădire, care va dura cel puţin o jumătate de veac, adecă până la 2001, dincolo de care dată .pro­feţia" piramidei nu mai ştie nimic Piramidologiştii Insă cred că a-tunci, în Septemvrie 2001, va Începe o altă civilizaţie, cu un stat internaţional teocratic, în care totul va fi înoitz).

întreg Extremul Orient, Indiile, Mongolia, şi chiar o bună parte din Siberia, aşteaptă In curând o luptă straşnică între pute­rile luminei şi ale intunerecuiui, lumina ieşind biruitoare. Profe­sorul Roerich, care a făcut vreme de cinci ani o expediţie ştiin­ţifică în acele părţi de lume, povesteşte că, în sensul .profeţiilor" ce trec, peacolo, din gură în gură, noua lume ce va veni, va fi precedată de un răsboiu îngrozitor între neamuri, cum n'a mai văzut altul soarele. Numai câţiva ani se vor mai scurge Insă, şi toată lumea va auzi paşii puternici ai împăratului erei celei noui, care trăieşte în turnul de lumină din Shambhala % şi care va fi

') Hrismos, adecă prorocirea fericitului Ieromonah Agathanghel. Bucureşti. 1914. Pag. 34.

*) Forman, o. c pag. 727. •) Shambhala, lăcaşul viitorului Stăpân bun al lumii, pentru unii ocultişti

e o împărăţie spirituală, pentru alţii Insă e o realitate terestră undeva tn Asia, deşi nevăzută de imperfecţi: .Shambhala .„ minunea aceea verde, Intre munţii acoperiţi cu zăpada, casele acelea ciudate; oamenii aceia fără vârstă care-şi vor­besc atât de puţin, deşi îşi înţeleg atât de bine gândurile. Dacă n'ar fi el, care să se roage şi să gândească pentru ceilalţi toţi, continentul Întreg ar fi sguduit de atâtea forte demonice, pe care lumea modernă Ie-a dealanţuil dela Renaştere tncoace* — Cf. Mtrcea Eliade; Secretul Doctorului Hooigberger. Bucureşti (Socecţ.

CULTURA CREŞTINA Nr. 10-12

cunoscut sub numele de Maitreya. — Madame Blavatsky e convinsă că vârsta întunecată, Katiyuga, e pe sfârşite, şi-i va urma Satya-Juga, vârsta luminei. Trimisul pentru Apus al marilor maeştri al înţelepciunii se va arăta cam pe la 1975. Noua rasă omenească, cu mult ,mai nobilă, mai glorioasă şi mai spiritualizată" decât cea de acum, să şi vădeşte deja, deşi nu face sgomot 1).

Acum: odată ce problema sfârşitului lumii s'a pus deatâtea ori şi a primit atâtea soluţii, ce să creadă şi de ce să se ţină creştinul luminat? Răspunsul e unul singur: să creadă ce-i spune mintea, ce-i spune ştiinţa, ce-i spun Scripturile şl, una-alta, şi din celea ce-i spun oamenii despre cari are motive serioase sâ-i so-coatâ învredniciţi de Dumnezeu să vadă mai adânc şi mai lim­pede ca alţi muritori tn tainele vremilor viitoare. Mintea tnsă-i spune că tot ce a avut un început, va avea şi sfârşit şi că, deci, şi lumea se va sfârşi odată şi odată. Ştiinţa îl învaţă că acest sfârşit poate veni pe multe căi, una mai firească decât alta. In Sfintele Scripturi încă se află numeroase indicaţii cu privire Ia acest lucru, iar suflete adânc şi limpede văzătoare în semnele vremilor au fost, deasemenea, multe.

Ce ne spun Scripturile? Ne spun multe de toate. Intre altele că, înainte de a veni

sfârşitul, Evanghelia împărăţiei lui Dumnezeu se va propovădui In toată lumea: întru mărturie la toate neamurile (ML 24, 14). Care-i Înţelesul acestui cuvânt al Domnului? Se gândeşte Mântuitorul la sfârşitul lumii evreeştt *), ori la sfârşitul Omenirii întregi ? In cazul al doilea: propovâduirea Evangheliei la toate neamurile vrea să zică tncreştinarea tuturor neamurilor tn complexul lor, ori vestirea adevărului creştin la o mulţime mai mică ori mai mare din sânul fiecărui neam ? Evident, amăsurat acestui al doilea înţeles, sfârşitul lumii ar fi foarte aproape. Dacă însă cuvintele Domnului sunt a se lua în primul înţeles, suntem foarte departe de finalul tragediei umane. Ba, printr'un paradox straniu, ne-am tot depărtat de eL Faptul e uşor de Înţeles: Câtă vreme numărul necredincioşilor creşte, prin naştere, an de an, cu câte 20 (după alţii cu câte 30) de milioane, al dreptcredincioşilor se ridică abia cu câte 4 mi­lioane. Aşa că astăzi sunt mai mulţi necredincioşi decât erau când s'a înfiinţat Congregaţia Propagandei, ori când a fost răs­tignit Hristos Domnul. Ca să ţină pas cu necredincioşii, nu­mărul convertirilor ar trebui să se urce la de 12 ori numărul celor

*) CI. Formau, o. c. pag. 277—-79. •) CI. A. Durând; Evangil» selon Şt, Hatthieu (ad. 7). Paris. 1927. Pag, 433

CfJLÎURA CBBŞTUlA

de azi, iar ca să poată absoarbe întreg plusul de populaţie ne­creştină, ar trebui să atingă cifra de 30 de ori creşterea numerică de azi

Sf. Pavel, precum am văzut, face atenţi pe theosălonlcenii vremii sale, să nu se spaimânte, pentrucă venirii Domnului o să-I premeargă evenimente Însemnate: apostasia cea mare a neamurilor, lăpădarea lor din partea lui Dumnezeu, şl arătarea omului fără­delegii, a cărui venire este după lucrarea Satanei (//. Thess. 2, 1—12), — Amănuntele acestea profetice sunt foarte grăitoare. Şi aievea: de apostasie — „depărtare" — ca cea prezisă de S t Pavel înainte de veac. XVI nu poate fi vorba. Nici de vre-un om al fă­rădelegii — avitoumoq ri;f ctroţtias — ca cel din epistola paulină menţionată. Nu-i vorba, au fost ele .depărtări" dela adevărata Bi­serică a lui Hristos In Persia, Siria, Palestina, Arabia, Egipt Clre-naica, Mauretania, Numidia ş. a., dar au rămas locale. Iar birui­torul nici când nu s'a adorat pe sine însuşi. Asta a făcut-o Re­naşterea, a făcut-o Luther cu liberul examen, a făcut-o Pseudo-Reforma şi fiica sa. Revoluţia cea mare franceză, cari au .laicizat" neamurile şl au dat lui Cesar ceeace este a lui Dumnezeu; o face Statul modern, care >se înalţă mai presus de tot ce se zice Dum­nezeu sau închinăciune" (// Thess. 2, 4). Piua X, în scrisoarea sa pastorală ,E supremi apostolatus" (3. X. 1903) se Întreabă îngri­jorat: .Poate-se oare să scape cuiva că societatea omenească, acum mai mult decât în veacurile trecute, e cuprinsă de o boală foarte gravă şi foarte adâncă, ce se înrăutăţeşte pe zi ce trece si o roade până la măduvă, tărftnd-o spre ruină? Boala aceasta voi o cunoaşteţi: e defecţiunea dela Dumnezeu; e apostasia... Cu ce îndrăzneală, cu ce turbare, se năpustesc pretutindenea împotriva religiei şi practicelor ei, izbesc în învăţăturile religiei revelate, pretind ca omul să fie scăpat de îndatoririle sale faţă de Dum­nezeu, se poartă luptă Înverşunată pentru totala lor ştergere I In schimb... omul însuşi, printr'o temeritate fără seamăn, se plasează pe sine tn locul Iui Dumnezeu... Intr'adevăr cine se gândeşte Ia toate acestea nu se poate să nu fie cuprins de teama câ relele prevestite pentru sfârşitul veacurilor, pervertirea aceasta a mora­vurilor, sunt un fel de preludiu al acestui sfârşit un început al Iul, şi că fiul pierzării de care vorbeşte Apostolul, se află deja pe pă­mânt, aşa de mare-i îndrăsneala, aşa de mare-i furia cu care se năpustesc pretutindenea împotriva religiei".

') Ct Pasquale M. oVEIia: A quando Ia conversione di tutte le genţi? (Osseivatore Romana 7. 12. 38).

te COLTORA CHEyrm Nr. tt-ti

Ereziile cele vechi au făcut ele mult rău Bisericii, dar n'au declarat idividul autonom; s'a discutat cârja, dar nu autoritatea, al cărei semn este. „Omul Păcatului" lansat de Renaştere şi de Reformă fn veac. XVI pe planul individual, s'a manifestat, înce­pând cu sfârşitul veacului XVIII, pe planul naţiunilor, iar dela În­ceputul veac. XX încoace pe planul fntregei umanităţi t). — Celea ce se petrec, mai ales dela încetarea răsboiului mondial încoace. Sunt carte deschisă tuturor celor ce ştiu ceti în ea.

Alte semne ale aproprierii sfârşitului: pervertirea simţului moral snb masca unei false pietăţi; prigonire înfricoşată a tot ce-i autentic creştin; o nemaipomenită mulţime de pseudohristoşi şi pseudoprofeţi, şi o nebunie a răsboaielor între neamuri, cum n'a mai cunoscut istoria, urmată de o neroadă nepăsare faţă de orice primejdie, tocmai când desastrul e Ia uşă. Tabloul zugrăvit de Sfintele Scripturi e destul de lămurit: „Să ştii — scrie sf. Pavel lui Timoteiu — că in zilele cele de apoi vor veni vremi cumplite. Că vor fi oamenii iubitori de sine, Iubitori de argint, măreţi, trufaşi, hulitori, de părinţi neascultători, nemulţumitori, necuraţi. Fără de dragoste, neprimitori de pace, clevetitori, neînfrmaţi, nedumesnici, neiubitari de bine; vânzători, obrasnici, îngâmfaţi, iubitori de desfă­tări, mai mult decât iubitori de Dumnezeu; având chipul bunei credinţe, iar puterea ei făgăduind* (// Ttm. 3, 1—5). — Decât: tabloul zugrăvit de Apostolul Neamurilor e o copie de pe natură a veacului nostru atât de bogat fn teorii umanitare, sub cari se ascunde fosă cultul de sine şi se satisfac prea pamânteştile pofte ale teoreticienilor. Nouă ne este dat să vedem o pietate ştiinţifică si o caritate administrativă, rece şi respingătoare, ca tot ce-i con-trafason. In acelaş timp suntem mărturiile stăpânirii celei mai în­verşunate şi mai neîmpăcate uri ce a cunoscut istoria: ura de rase, ura de clase, ura Răsăritului faţă de Apus, şi ura societăţilor oculte,

, cari se pricep de minune la propagandă pe tot întinsul globului, împotriva Bisericii şi a lui Hristos. Sau, cum zice sf. Pavel: împo­triva a tot ce se zice Dumnezeu şi i-se aduce închinăciune (// Thes. 2, 4).

Se va obiecţiona: Stările descrise de sf. apostol Iuda (8—16) şi chiar de sf. Pavel (Rom. 1, 24—32) ca aparţinând tocmai vre* inilor apostolice, nu sunt mai puţin Întunecate ca cete prevăzute pentru vremile pretinse a fi cete de apoi.

Fără îndoiala. Obiectiunea aceasta Insă nu dovedeşte atceva, decât eâ „vremile cumplite" prorocite de robul lui Hristos sunt o

') Cl J. du PltmU: Let Deraieri Temps. Pari* 1036. Pag. 133-146.

Nr. 10-12 CULTURA CREŞTINA

reînviere şi o culminare a păgânfsmuloi detestat de el. Ş'apof s i na se piardă din vedere trei amănunte caracteristice: a) „Civilizaţia modernă e o civilizaţie de masse; Cea dinţăm de când este civi­lizaţie. Acesta-i este caracterul propriu. Moravurile, spiritul său, sunt acelea ale „numărului mare", şi noi vedem că tocmai tn Sânul mulţimilor civilizaţia a răcit iubirea, făcând să progreseze nelegiuirea. — 6) Oamenii descrişi de sf. Pavel, deja foarte puternici pretutin-denea, asaltează puterea In toate statele mari ale lumii, unde tacă n'au acaparat-o. Cheile viitorului sunt in mâinile lor. — c) Pentru primadată, dela potop încoace, oamenii nu se mulţumesc „să bea fărădelegea ca apa", ci pretind că e sfântă, o erijază drept doc­trina sociala, fac să fie propusă tn şcoalele publice, o pun de ta* melie legilor lor, şi nu vreau altă religie decât a ei" *). — Pentru cei cari urmăresc cu pricepere oamenii şi Întâmplările zilelor noa­stre, nu-i lipsă de lămuriri deosebite.

O altă caracteristică semnificativă a vremilor noastre: Falşii hristoşi de azi nu mai vin în numele Nazarineanului, ci tn numele lor propriu, şi cei amăgiţi de dânşii nu-i prezintă ca trimişi ai tari Hristos, ci ca tot atâţia adevăraţi Hristoşi şi Mântuitori de nea­muri. Şi, din nefericire, vedem prea bine că această sinistră masca­radă prinde deşi, având în vedere pe hristoşii mincinoşi şi prorocii mincinoşi ce se vor arata în vremile apropiate de coada veacurilor, însuşi Fiul lui Dumnezeu atrăsese luarea aminte asupra lor, dând sfatul dumnezeesc: „Atunci de va zice vouă cineva: iată aici este Hristos, să nu credeţi I Şi de vor zice: Iată în pustie este, să nu ieşiţi; iată tn cămări, să nu credeţi (Mt. 24, 23, 26). — Să po­menim cu numele falşi hristoşi de azi, cari dau semne mari (Mt. 24, 24) şi fac lucruri minunate, ce par minuni In ochii celor nepri­cepuţi? De prisos. Trăim doar în zodia lor şi a ciracilor lor.

Zice Domnul la s t evanghelist Marcu: „Că va fi ta zilele a-celea necaz ca acela — (necaz mare, Mt. 24, 21) — care n'a fost până acum din începutul zidirei (din începutul lumei, Mt. t a.), care au zidit Dumnezeu, şi nici va mai fi" (Mc. 13, 19). Dar ne putem întreba: Cunoaşte istoria urgie mai înfricoşată, şi de aşa proporţii înspăimântătoare, ca aceea care bântuie asupra omeni-mei de câţiva ani, şi ameninţă să tot crească In extindere şi sălbâtăcie?

Celea ce se petrec In vremile noastre — mal ales de-un sfert de veac încoace — nu îndreptăţesc, oare, bănuiala, c'am fi ta preajma, dacă nu chiar în miezul „vremilor cumplite", prorocite de

^J.ou Plessis, o, c pag, 108,

CULTURA CREŞTINĂ

sf. PaveL şi prevestitoare de cataclismul apocaliptic ? Nu-s zilele noastre, mai mult ca oricari altele pe cari le cunoaşte istoria, rea­lizarea cuvintelor Mântuitorului: „Că se va scula neam presto neam, şi împărăţie preste împărăţie, şi vor fi foamete, şi ciumă şi cutre­mure pe alocurea" — începătura durerilor? (Mt. 24, 8).

Fără să credem orbeşte în cuvinte ce n'au, neîndoelnic, pe­cetea Spiritului Sfânt, şi fără să fim dintre cei ce se sparie de spectre, ne poate da, totuşi, de gândit, împrejurarea uşor de constatat şl de dovedit, că vremile prin cari trecem noi acum au fost pre­vestite tncă de mult, şi de multe suflete într'adevăr cuvioase, ca fiind vremile „necazului celui mare". Şi nici neînţelepţi nu vom fi, dând ascultare sfatului inspirat al sf. Pavel: „Prorociile să nu le defăimaţi. Toate să ie ispitiţi: ce este bun să ţineţi* (/ Thes. 5, 20—21). Las, că în cazul ce ne preocupă, nu-i vorba de prorocii In înţelesul strict biblic al cuvântului. Şi nici prezicerile uneia sau alteia din persoanele ce vom pomeni, nu sunt literă de definiţie dogmatică, care să ne oblige să-i dăm crezământ integral şi ne­condiţionat, fiind altfel nişte lăpădaţi de lege, ci ca nişte revelaţii particulare ce sunt, — valent tantum, quantum vaiere possunt. Liber este prin urmare fiecine să primească din aceste revelaţii ce socoate că-i cu temeiu. Precum liber este să nu primească ni­mic. Biserica nu se angajează pentru revelaţiile particulare. Face doar atâta că, nevăzând în ele nimic ce ar fi contra credinţei ori moralei, lasă să fie cunoscute şi primite, ori — neprimite de cei cari ajung Ia cunoştinţa lor pe vre-o cale oarecare. Fiindcă oficios niciodată nu li-se face propagandă, şi cu atât mai puţin sunt im­puse de autoritatea bisericească.

Acestea premiţflndu-le, spicuim câteva preziceri, respectiv revelaţii particulare, privitor la zilele .necazului celui mare".

Ven. Vartolomelu Holzhauser (1613—1658), preot bavarez, co­mentând Apocalipsul, susţine că lumea se află într'a cincea epocă a Bisericii, care începe cu Papa Leo X (1520) şi va ţinea până la un Papă sfânt şi un „Mare Monarh" care va impune tuturor su­premaţia sa.

Compatriotul lui Holzhauser, bunul credincios Mathias Lang (f 1820), supranumit şi „Muhlhiasl", ori numai simplu „Hiasl", a pre­vestit o seamă de lucruri cari s'au împlinit până la unul, mai cu seamă celea ce priveau râsboiul din 1914—1918. Despre vre­mile ce vor urma acestui răsboiu a precizat: „Dupărăsboiu nu va fi pace: poporul se va răscula; oamenii se vor bate unit cu alţii ca orbii; răsmiriţa va Intra In toate casele; o să-i omoară pe bo­gaţi şi pe nobili. Răsboiu] mondial, In Ioc să-i facă pe oameni mai

Mr. io-12 CULTURA CREŞTINA

buni, îi va face mai răi de cum au fost... Spuneţi copiilor voştri, că strănepoţii lor vor vedea vremile când pământul va fi măturat; Dumnezeu o să termine cu oamenii, pentrucă nu va mai fi iubire între ei". — Câtu-i pentru semnele acestor vremuri de coadă de veac, iată ce spune acelaş: .Credinţa religioasă va fi foarte slabă: abia dacă vor mai saluta vre-un preot, chiar şi când fi vor întâlni îmbrăcat în odăjdii. Toată lumea se va amesteca în politică; argaţi de pe la moşii şi simpli muncitori se vor cocoţa pe bănci ministeriale. Oamenii nu se vor mai gândi decât să se ghiftuiascâ şi să se a-dape. Verile vor fi scurte şi reci, încât abia se vor deosebi de iarnă. Cu un ban de aur se va putea cumpăra o moşie. Se vor face mulţi bani, dar numai de hârtie, şi piese sunătoare n'o să se mai vadă. Alăturea de bogaţi putrezi, o să fie multă lume de coate goale. Unii vor avea atâta bănet, că vor umplea coşârci mari; numai cât bogăţia asta n'o să ţină mult, pentrucă o să vină chi-piile roşii şi o să facă mare prăpăd' •).

Printre hârtiile socotite pierdute ale Cuvioasei Măria Rafols (f 1853), dar aflate în 29 Ian. 1932, s'a dat şi peste istorisirea unei vedenii a Cuvioasei, aşternută pe hârtie de ea însăşi, la po­runca Mântuitorului. ,Fiica mea — notează Sr. Măria Rafols căi-a zis Hristos Domnul — vreau, prin mijlocirea ta, să Iac parte fiilor mei, oamenilor, de haruri îmbelşugate. Ce scrii tu acum se va afla în luna lui Ianuarie 1932, de una din Fiicele tale, care-î cea pe care eu am ales-o să găsească ce ai scris tu la porunca mea... Vezi, Fiica mea, tu nu poţi pricepe tot ce spun Eu. Dar nici nu-i de lipsă să pricepi, pentrucă nu spun pentru tine, ci pentru alţi Fii ai mei cari, într'o zi ce va veni, o să fie straşnic prigoniţi. Ei vor fi ne-hotărîţi şi amărîţi în luptele în cari Ii va arunca duşmanul dornic să facă să dispară religia, şi până şi dulcele meu Nume, din toate unghiurile Ţării (spaniole). Când va veni vremea aceasta, care va începe pe faţă şi deschis în anul 1931, Eu vreau ca toţi Fiii mei, oamenii, cari m'au costat atât de mult, să-şi înalţe sufletul şi sâ-şi pună întreaga lor Încredere în mine şi'n Prea Sfânta Mea Maică. Eu suut totdeauna acelaş, şi nu mi-am schimbat firea; Eu deprind şi acum aceeaş milă şi aceeaş iubire ca pe vremea când trăiam pe pământ în trup muritor. Evanghelia mea e totdeauna aceeaş;... numai cât oamenii, Fiica mea, îşi uită de ea, şi mulţi mă dispre-ţuesc şi mă jignesc. Din partea mea, chiar dimpotrivă: Eu sunt totdeauna gata să uit totul, să nu ţin seama de vătămările lor,

•) Ct. J. Jahannla: Le Monde en feu. Paris. 1936, Pag. 28 şi 40 -41. 8

«00 CULTURA CREŞTINA I*. 10-12

Intru cât ar alerga plini de căinţă, şi de absolută Încredere, la Inima Mea compătimitoare şi milostivă. — Dac'ar fi necesar să sufăr din nou chinurile Pătimirii mele şi moartea pentru a-i mântui, să crezi Fiica mea, că aş face-o. Dragostea ce le-o port e aşa de mare că, pentru un singur suflet, mi-aş dărui din nou Viaţa. Eu nu mi-am uitat de ei. Fiica mea, şi ca să capete curaj şi în­drăzneală, le vorbesc din nou, prin mijlocirea ta" ')•

Toate acestea s'au scris Înainte de 1853 şi astăzi — după căderea lui Primo de Rivera, după grozăviile din Asturii, după luga regelui Alfonso XIII, şi după înfiorătorul răsboiu civil din patria cuvioasei Măria Rafols — vedem că toate s'au împlinit aşa cum erau prezise.

Cu mult înainte de tragedia anilor 1914— 19l8şianăpraznicei furtuni prin care tocmai trecem, fratele laic Ludovlco Rocco, (f 1840), Călugăr franciscan dela Muntele Sinaî, a anunţat că Rusia va fi teatrul celor mai neînchipuite atrocităţi; că familia Ţarului va fi asasinată; că Polonia va reînvia; că regii şi principii germani vor abzice; că va suferi mult mai ales regele Prusiei; că Austria se va uni cu Germania, care va fi susţinută (n'a precizat: de voie ori de silă) de oraşele comerciale din Sleswig, Holstein, şi Belgia (întreagă, după vedeniile robului lui Dumnezeu, P. Valentin Pacquay t 1905); că Ungaria e sortită să dispară; că Slavii me­ridionali se vor uni, şi vor forma un mare imperiu catolic, apoi vor alunga pe Turci din Constantinopol, unde semiluna va lăsa locul său Crucii; iar Ierusalimul va deveni cetate regală 1).

Tot vremile noastre pare a le avea în vedere angelica fiică a lui Adalric, ducele Alsaciei, sf. Otllia (Odile, f 720) când, privind In viitorul ce i-se destăinuia, spunea contimporanilor săi unele ca acestea:

sAuzi, auzi, frate: am văzut groaza pădurilor şl a munţilor! fla Îngheţat popoarele de frică, liindcă niciodată, la nici o parte a lumii, nu s'a pornit «ga prăpăd. R sosit vremea când (aici spune ţara) va fi numită na­ţiunea cea mal răsboinică din lume. h sosit vremea când va ieşi din sânul •1 teribilul rascolnic, care va Întreprinde râsbotul mondial §i care va fl numit Anticrist de către oamenii Înarmaţi, tar mamele cu miile tl vor blestema, căci Îşi vor plânge copiii, ca şi Rahil, şi nu vor vrea să fie mân­gâiate, căci nu mal sunt, ţi totul a fost devastat tn casele lor după năvălire

Cuceritorul va Ieşi de pe malul Dunării, va H un conducător Însemnat printre toţi, Răsboiul pe care 11 va Întreprinde va ti cel mal Îngrozitor p» care oamenii l-au suferit cândva pană la vârful munţilor.

') CL O. L. Boue; La Mere Măria Rafols et ses ficrits Posthumes, Tarbet, 1937, pag. 09-70.

•ţ Cf, ,/. Johannia, o. c pag. 79—60; 140.

Nr. 10-12 CULTURA CREŞTINA «61

Armele sale vor arunca flăcări, şi căştile soldaţilor vor H ca suliţe groaznice si fulgerătoare, pe când manile lor vor ţinea torte aprinse. Va fl ca neputinţă să socoteşti numărul victimelor sale.

Va câştiga victorii pe pământ, pe mare st până tn aer, căd se vor vedea soldaţii săi loarte Isteţi şl Înaripaţi cari, m călării de neînchipuit, se vor urca până în cer, luând stelele jl aruncându-le pe oraşe, dela un capăt la celălalt ol lumii, ca să provoace mari incendiL

Naţiunile, pline de mirare, vor striga: aDe unde are el atâta putere?" .Cum a întreprins un asemenea răsboiu?" — Pământul va S cutremurat de ciocnirea luptelor, apele vor Ii Înroşit* cu sânge, şi monştrii marini tnsisl vor rugi Îngroziţi până tn adâncul mărilor, pe când vijeliile negre vor răs­pândi pretutindeni jalea. — Generaţiile viitoare se vor mira cum adversarii lui, fiind aşa de numeroşi şi puternici, n'au putut opri mersul victoriilor sale. Şl rasbolul va (1 loarte lung.

Cuceritorul va II ajuns la culmea triumfurilor sale către jumătatea lunel a 6-a din anul al 2-lea al ostilităţilor; va fi atunci slârşiţul primei perioade, numită .a cuceririlor sângeroase". — .Să primiţi fagul stăpânirii" şl răsboiul va continua mol departe; — .vai lor, va striga biruitorul, căci eu sunt biruitorul I*

Partea a doua a râsboiului va fi egală In lungime cu jumătate din prima perioadă. Va fi numită .perioada micşorării". Va fi bogaţi tn sur­prize de care sa vor Înfiora popoarele pământului, mai ales când 20 de na­ţiuni adverse vor lua porte la acest răsboiu. Către jumătatea acestui timp, nenorocitele oraşe din mâna cuceritorului se vor ruga zicând: .Dă-nc pace, ii-a* pnccT — Dar nu va ti pace pentru aceste popoare.

Nu va h* sfârşitul răsboalelor, dar Începutul sfârşitului, când o luptă corp ta corp se va desfăşura In Cetatea Cetăţilor. Atunci vor ti revolte printre temelie tării sale, şi vor vrea să-I omoare cu pletri, dar totodată se vor lace tn Răsărit lucruri minunate.

Partea a treia va ii de mai scurtă durată, st biruitorul nu va mal avea Încredere tn soldaţii săL Această parte va ii numită .perioada Inva­ziilor", căci, prlntr'o dreaptă Întoarcere a lucrurilor, ţara cuceritorului, din cauza neleglurllor şi a nedreptăţilor, va fl năvălită de pretutindeni şl de­vastată.

In jurul muntelui vor curge puhoaie de sânge omenesc; va fi ultima luptă. Popoarele vor cânta mulţumirile lor Iul Dumnezeu tn biserici pentru eliberarea lor. De altcum va fi apărut răsbolnicuL care va Înfrânge trupele biruitorului, a cirul armate vor fi nimicite de o mare boală necunoscută. Aceasta boală va descuraja pe soldaţi, pe când naţiunile vor spune: .Aici se vede mâna lui Dumnezeu; iaU o pedeapsă bine meritată".

Popoarele vor crede, că sfârşitul lui e apropiat; puterea va trece tn manile altora, şl ai mei se vor bucura.

Pentrucă Dumnezeu este drept, cu toatecă lasă câte odată să se îm­plinească crudetităH Şl ravagii. Toate popoarele spoliate de dânsul vor reînvia, şi vor căpăta ceva mal mult ca recompensă tn această lame.

Nenumărate regiuni, in care totul va H dat pradă locului şi sângelui, vor fi salvate atât prin Providenţă, cât si de eroicii lor apărători. — Re­giunea Parisului va H şi ea salvată din pricina colinelor sale sfinte şl a cucernicelor femei. Totuşi toţi vor fi crezut că va fi distrus.

Atunci popoarele se vor duce pe munte şl vor mulţumi Iui Dumnezeu 8"

«tt CULTURA CRfiŞfuVĂ Ni.io.ia

zicând: «Doamne no le socoti lor păcatul acesta, ca să nu mal fie nici odată aga necaz".

Totuşi vai şi atunci acelora cari nu se vor teme de Antihrist, căci e tatăl celor cari nu se tem de crimă. — Va provoca noi omoruri, şi vor mai fi încă multe lacrimi.

Insă era păcii, ocrotită de arme, va sosi, şi se vor vedea unite tn Credinţă coarnele lunei cu crucea. In aceste zile oamenii înspăimântaţi se vor tachina lui Dumnezeu tn adevăr; şi soarele va străluci de o splen­doare neobişnuită"')-

Sunt îndeosebi numeroase prezicerile referitoare Ia Franţa ttin preajma vremilor apocaliptice. Michel de Savtgny a adunat nu mai puţin de cinci sute') . Numai puţine din ele: Franţa va fi căl­cată în picioare (P. de Ravignan). .Vai de Paris, din pricina smin-telelor şi a corupţiei sale. Parisul e marele vinovat" (Yzeure). Pedepsele vor dura cât vor stărui păcătoşii in păcate. „O sâ fie doi-trei ani purtate" (Tours). Nordul va fi cumplit încercat. (Voclin). Nemţii vor pătrunde în Franţa prin Nordul Alsaciei, ori mai de grabă prin şi Belgia şi Olanda (Tours). „Am văzut căile ferate întrerupte de tâlhari, şi pe cei cari n'au luat precauţii din vreme, i-am văzut ucişi în ele" (La Chartreuse). Francezii bătuţi şi hărţuiţi vor fi aşa de slăbiţi, că nici o rezistenţă nu va mai fi cu putinţă (Filljung). Va veni insă un om mare In ajutorul Patriei şi îi va reda libertatea; în schimb va primi coroana regală (Anne de Ia Foi). Franţa curăţită în focul umilirilor, va fi strălucit biruitoare în cele din urmă. — Aşa susţin, limpede şi categoric, o mulţime de profeţii de acestea. Cari însă, hic et nune, pu pot fi reproduse.

Urgia care s'a abătut acum asupra omenimei pare a fi o a-marnică „poena medicinalis" înainte de uraganul ce se apropie, într'o carte tipărită la Pompei, în 1935: Fiamrae Divine, de Glo-vanni Bonifetti, sunt cuprinse şi vedeniile unei monahii din zilele noastre, învrednicită de apariţii cereşti. Sora Nascosta (— Sora Tăinuită) — aşa-i zice autorul cărţii, retăcându-i numele adevărat — spune c'a văzut, în ziua de 18 Octomvrie 1933, pe Maica Sfântă lăcrimând. „Fiica mea, i-a zis Dânsa, plâng pentrucă flagelul e a-proape, şi Isus spune că pedeapsa se impune... Acum zarurile au

^ Isvoarele de cari s'a folosit cuviosul ieromonah care a adunat tntr'una Irtnturile vedeniilor şi spuselor profetice ale sf. Otilia sunt următoarele: Roge-rias Bacon: Opus tertium; Mablllon: Acta Sanctorum; Butler-Godescar; Vie des Saints; Oscard: Hlstoire de Sainte Odile; J. Hauet: Questions merovigiennes; Qaule Chrittenne: Saintes de Germanie (Ed. de Ratisbonne); Chronique de Fri-bourg; Mont des merveilles; Saints d'Alsace, ş. a.

*) Michel de Savtgny: 500 Predictions sur notre avenir prochain. Paris. (E. Qiiron).

Nr. 10-12 CULTURA CREŞTINA

fost aruncate, şi caută să cedez". Numaidecât i-s'a arătat şi Răs­cumpărătorul, sub povara Crucii, cu cunună de spini, tntr'o haină toată sfârticată, şi numai răni groaznice dela cap pdn' la picioare. „Am aşteptat — grăieşte Răstignitul — şi mai aştept să treacă Anul Sfânt (1933), ca să dau lumii prilej să se pocăiască. Pedeapsa-însă e la uşă; n'aş mai fi drept dacă n'aş purcede aşa, pentrucă prea se dau oamenii păcatului... După aceea voiu porunci îngerilor mei să-mi urmărească vrăşmaşii, adecă voiu trimite o aşa epidemie că, în câteva zile, oraşele vor fi aproape depopulate şi cei rămaşi tn viaţă vor călca peste mormane de cadavre". — „Dumnezeescul meu Fiu — a declarat aceleiaşi, altădată, Preacurata, nu-şi mai re­trage sentinţa de osândă... Numai o baie de sânge v a purifica o-menirea". — Când cuvioasa monahie s'a oferit jertfă de ispăşire, Mântuitorul i-a zis: .Să n'o faci, pentrucă trebue să apuc nuiaua;.." întrebând că ce se va alege de trei naţiuni, unde prigoana deslăn-ţuită bântuie cu turbare, Mântuitorul i-a răspuns: „Toate acestea se întâmplă pentru a le mântui. Dacă totdeauna toate s'ar împlini după poftele lor, oamenii ar aţipi în păcate. In felul acesta însă, dimpotrivă, prigoana are acelaşi efect, ca şi când tu ai spăla o albitură, ori un alt obiect oarecare. Sigur, tu nu te mulţumeşti numai sâ-1 clatini în apă proaspătă, ci-i dai cu săpun, cu leşie, cu peria. Ei bine; prigoana e un fel de leşie pentru suflete. E ca sămânţa pe care o sameni şi care rodeşte însutit.."

Lumea păcătueşte; ceriul o pedepseşte; vremea trece şi sfâr­şitul se apropie. — Cât de aproape să fie insă acel sfârşit?

Există o aşa numită „Profeţie a Papilor", atribuita sf. Malachta (f 1148), episcop de Down-Irlanda. A fost dată publicităţii In 1595, la Veneţia, de benedictinul A. Wton, într'o lucrare ascetică mai vastă: Lignum vitae, şi consistă într'o serie de mici fraze, sau sen­tinţe, din câte doue-trei cuvinte în formă de devize, fiecare fiind aplicată unui Papă, respectiv pontificat, începând cu Celestin II (1143—44) şi până la Petru II Romanul, când ar fi să se Încheie istoria. Profeţia aceasta are o literatură imensă, pro şi contra'). Aici reţinem doar atâta că sentinţele profetice din chestie se po­trivesc uimitor de bine Papilor cărora le revin. Sunt cu totul 112 astfel de sentinţe. Spre exemplificare dăm şi noi o seamă din ele: Ex tetro carcere (Victor IV, care a fost Cardinal de sf. Ni-colae „in carcere Tulliano*); Canonicas ex latere (Honoriu HI, din familia Sabella, canonic de S. Giovanni în Laterano); Concionator

') Cf. Jos. Mattre: la prophffle des Papes, attribuee a S. Malacii)*; Etude critique. Bcaune. 1901 (XII -t- 864 pag.).

004 CULTURA CREŞTINA Nr. 10-12

QaUua (Inocenţii! V, francez, călugăr dominican, adecă Ordinis Praedicatorum); De autore oaseo (Ioan XXII, din familia Ossa, copil de ciubotar = sutor); Luna Cosmedlna (Benedict XIH, pe care n chemase Petru de Luna şi fusese Cârd. diacon de S. Măria tn Cosmedin); Pîaeator Mlnorita (Sixt IV, copil de pescar, călugăr franciscan minorit); De parvo homlne (Pius m, din familia Piccolo-mini); Fidea tntreptda (Pius XI, neînfricatul înfruntător al bolşe­vismului, nazismului şi a altor rătăciri funeste, dar puternic susţinute).

Cei din urmă Papi ar fi: actualul Pastor angeUeus (Pius XH), după care vor urma, cu totul, încă şase: Pastor et nauta, Flos flo-rum, De medletate lunae, De labore solie. De gloria oltvae şi Petrus Romanus, despre care se spun mai multe ca despre oricare dintre înaintaşii săi: .In persecutione extrema sacrae Romanae Ecclesiae sedebit Petrus Romanus, qui pascet oves in multis tribulationibus; quibus transactls, civitas septicollis distruetur; et Judex tremendus judicabit populum. Adecă: In prigoana cea din urmă a sfintei Bise­rici Romane, va şedea fin scaunul pontifical) Petru Romanul, care va paşte oile tn mijlocul multor pătimiri. Iar după ce vor fi trecut acestea, cetatea cea de pe şapte coline va fi dărtmată şi Înfrico­şatul Judecător va judeca poporul")).

Amăsurat acestei profeţii, sfârşitul lumii nu poate fi departe: După Pius XI ar mai fi şapte Papi. In răstimpul celor 779 de ani dela Celestin D pană la Pius XII au fost 94 de Papi, ceeace Înseamnă cam opt ani pentru unul. Acum, chiar luând, pentru pontificatul celor ce vor mai şedea In scaunul lui Petru I până la Petru II, o medie mai urcată decât a celor de până la Pius XI, — excepţii au fost doar şi mai 'nainte: Pius IX a stăpânit 32 de ani, Leo XIII un sfert de veac — totuşi finalul nu-i departe de anul 2000. Cro­nologia piramidei lui Cheops tot pe aci se opreşte, tn deplin acord cu multe alte prezicerii).

Ven. Vartolomeiu Holtzhauser, comentând Apocallpsa, cap. 12 v. 6: ,Şi muierea a fugit In pustie... ca acolo să o hrănească pe ea zile o mie două sute şasezeci", precum şi Apoc. 12,14 (femeia se hrăneşte fn pustie .vreme şi vremi şi jumătate de vreme"), dimpreună cu Apoc. 13, 5: ,Şi s'a dat ei stăpânire să facă răsboiu luni patruzeci şi două*, notează că aceste trei pasagii ne dau, deşi tn termini deosebiţi, aceleaşi indicaţii cronologice, pentrucă 1260 = trei vremi şi jumătate — 42 luni de câte 30 zile. Luând zi-

0 Vezi studiul istoric Les Papes et la Papaute.de Jos. Moare (Paris. 1801), cu amănunte lămuritoare la 102 .sentinţe profetice" de ale sf- Malacbia şi cu observaţii privitor ş! la celelalte ce-i urmează (pag. 1-763).

*) CL Forman o, c pag. 147,

Nr. 10-12 CULTURA CRRŞTTNĂ «05 •

tele drept ani, s'ar vădi priatr'asta, după dansul, durata Bisericii in Apus (după ce Papa-i lugărit din Roma tn Germania), care timp odată scurs, Biserica se va muta In Răsărit pentru a lupta Împo­triva lui Antihrist şi a aştepta venirea Înfricoşatei judecăţi de obşte. Care, după calculele aceluia?, va avea loc pe Ia a. 2015. — Exegetul Fr. Xauler Massl socoteşte tnfrtngerea lui Antihrist pe la 2014, iar Alolalu Frey, pornind dela Danllt 12, 11: „Şi dela vremea in care va înceta jertfa cea fără de curmare, şi se va da urt-ciunea pustiirei, zile o mie două sute şi nouăzeci", ajunge la a-celaş an 2014 ca an al prăpădului universal').

Aşa o să fie oare? Cine va fi viu pe atunci, va vedea. Noi, cei cari suntem acum mai In vârstă, abunăseamă că nu. Şi de altfel, cum am spus-o şi mai sus, slobod este fiecine să creadă, ori să nu creadă, afirmaţii cari nu sunt literă de dogmă. Cum e şi aceea a Ven. Holzhauser că, spre sfârşitul lumii, când Biserica Romei, o vreme oarecare, va avea o extindere extraordinară — Fericita Ana Măria Taigi a prezis pe-atunci convertirea Rusiei, Angliei şi Chinei — vor fi totuşi ţări şi împărăţii, ca Palestina şi altele din Răsărit, cari nu vor întră în staulul lui Hristos, pentrucă din sânul lor va ieşi Fiul pierzării şi acolo îşi va avea tronul 1). La acest loc încrestăm că s'au spus şi acestea, între multe altele, pentru cari nu avem loc nici să le înşirăm măcar numai tn fugă.

înainte de a încheia mai poposim puţintel la destăinuirile ce se susţine că le-ar fi făcut Maica Sfântă pruncilor Maximin Girând şi Melania Caivat în. 1846, în localitatea La Salette din Franţa. Fireşte că nu se aşteaptă nici pentru aceste revelaţii par­ticulare mai mult crezământ decât pentru altele. Le-a prins, viu şi cuceritor, scriitorul Leon Bloy în vestita-i lucrare: „Celle qui pleure" ( = Cea care plânge), ieşită într'a patra ediţie în 1927. E un fel de chintesenţă limpede şi precisă a prorociilor şi a revelaţiilor parti­culare, privitoare Ia celea ce o să se întâmple tn zilele cele de apoi:

.Pacea aceasta (care va avea Ioc îndată după trecerea «vremllor cumplite* prevestite de sf. Pavel) nu va dăinui multă vreme între oameni: douăzeci si cinci de ani de roade îmbelşugate îi vor face să-şi uite că păcatele oamenilor sunt pricina tuturor năpastelor ce se abat asupra pământului.

Un tnaintemergător a lui Antihrist, cu oştirile Bale din mai multe naţiuni va da răsboiu împotriva adevăratului Hristos, singurul Mântuitor ai lumii: va vâna mult sânge, şl va veni să nimicească cultul lui Dumnezeu, pentru a faoa lumea să-1 primească pe el de Dumnezeu.

Pământul va fi lovit de tot felul de pacorte (înafară de ciumă şi foamete cari vor fi generale): vor fi tot rasboaie, până la răsboîul cel din urmă, care va

>) Ct J. Johannls, O. c. pag„ 108—170, •) T, a. pag, 148,

666 CULTURA CREŞTINA Nr. 10-12

ti purtat de cei zece regi ai lui Antihrist, cari vor avea cu toţii acelaş gând, şi vor singurii cârmuitori ai lumii. înainte de ce s'ar Întâmpla asta, va Fi un fel de pace falsa tn lume; oamenii nu se vor cugeta decât la distracţii: cei rai se vor deda la tot telul de păcate; fiii Sfintei Biserici Insă, fiii credinţei, adevăraţii mei imitatori, VOT creste In iubirea lui Dumnezeu şi in virtuţile cari îmi sunt mie cele mai dragi. Fericite sufletele umile, cârmuite de Spiritul Sfânt. Eu voiu lupta împreună cu ele, pană ce vor ajunge la deplinirea vârstei.

Firea cere r&sbunare Împotriva oamenilor, şi freamătă cutremurată, aştep­tând cetea ce o să i-se întâmple pământului murdărit de crime.

Cutremură-te, pământiile, şi voi cari mărturisiţi că slujiţi lui Isus Hristos, dar cari. In lăuntrul vostru vă adoraţi pe voi înşivă, tremuraţi şi voi, pentrucă Dumnezeu vrea să vă dea pe mâinile duşmanului său, deoarece locuinţele sfinte sunt Intru stricăciune. Multe dintre mănăstiri nu mai sunt casele lui Dumnezeu, ci păşuni ale Iul Asmodeu şi ale alor săi.

In acest timp se va naşte Antihrist, dintr'o călugăriţă evreică, dintr'o falsă fecioară care va avea legătură cu şerpele cel vechi u, maestrul necurâţiei; tatăl său va fi Ev.; când S3 va naşte o să vomiteze blasfemii şi va avea dinţi; cu un cuvânt: vafi diavolul întrupat; va scoate strigăte înfiorătoare; va face semne de mi­nuni şi nu se va hrăni decât cu necurăţenii. Va avea fraţi cari, deşi nu vor fi ca el, diavoli întrupaţi, vor fi fii ai răutăţii; la vârsta de doisprezece ani vor fi remarcaţi prin isbanzile strălucite ce vor reporta; în scurtă vreme flecare dintre ei vor fi în frunte de oştiri asistate de legiuni ale iadului.

Anotimpurile se vor schimba; pământul nu va mai produce decât roade rele; stelelB îşi vor pierde mişcările lor regulate; luna nu va mai reflecta decât o slabă lumină rosietică; apa şi focul vor da pământului mişcări convulsive şi cutremure înspăimântătoare, cari vor face să fie înghiţiţi munţi, oraşe, etc.

Roma se va lăpăda de lege şi va ii reşedinţa lui Antihrist Demonii din aîer, cu Antihrist, vor face mari minunăţii pe pământ şi In aier, şi oamenii se vor strica din ce fn ce tot mai mult. Dumnezeu va avea grijă de slugile sale credincioase, şi de oamenii de buuă credinţa. Evanghelia se va propovădui pre-tutindenea, aşa că toate popoarele şi toate naţiunile vor ajunge la cunoştinţa adevărului.

Biserica se va eclipsa. Lumea va Ii consternată. Insă iată Enoch şi Ilie, plini de Spiritul lui Dumnezeu. Ei vor predica cu tărie dumnezeească şi multe suflete vor fi mângâiate. Vor face mari progrese cu puterea Spiritului Sfânt, şi vor osândi rătăcirile diabolice ale Iui Antihrist.

Vai locuitorilor pământului. Vor fi răsboaie sângeroase şl foamete şi ciuma şi boale molipsitoare; vor fl ploi şl grindini ce vor spâna dobitoacele; tunete ce vor sgâlţăi oraşele; cutremure ce vor înghiţi ţinuturi întregi; se vor auzi glasuri tn văzduh; oamenii se vor isbi cu capetele de ziduri; vor chema moa.tea şi, de altă parte, moartea va fi un chin pentru ei; sângele va curge în toate părţile. Cine ar fi în stare să răzbească, dacă Dumnezeu n'ar scurta încercarea?

Sângele, lacrimile şi rugăciunile drepţilor îl vor îndupleca pe Dumnezeu. Enoch şl ilie vor li ucişi. Roma păgână va dispărea. Focul din ceriu va cădea şi va mistui trei cetăţi întreg universul va fi cuprins de groază şl mulţi vor fi seduşi, pentrucă nu se închinaseră lui Hristos care trăise între ei. Vremea este ca soarele să se întunece şi numai credinţa să rămână vie.

Iată a sosit vremea; adâncul se deschide, lată regele regilor Întunericului. Iată fiara cu ciracii săi; fiara care se zicea mântuitor al lumii. El se va ridica, trufaş, fn aer, ca s'ajungă pan' la ceriu, dar va fi înăbuşit de suflarea sf. Arhan-

Nr. 10-12 CULTURA CREŞTINA «87

ghel Mihail. Apoi va cădea. Şi pământul care, de trei zile, va fi in frământări neîntrerupte, îşi va deschide sânul său plin de foc şl va fi aruncat pentru tot­deauna, cu toţi ai săi, In genunile veşnice ale iadului. Atunci apa şi focul vor purifica pământul şi vor consuma toate operele orgoliului oamenilor şi totul va fi Inoit: Lui Dumnezeu i-se va sluji şi va fi proslăvit*.

Aşadar: s'apropie sfârşitul lumii? Fără doar şi poate. între­barea e numai: Câtu-i de aproape acest sfârşit? Mântuitorul n'a voit să spună ceasul şi ziua aceea. Ne-a atras Insă luarea aminte a-supra faptului că „precum era In zilele cele înainte de potop: mân­cau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua în care a in­trat Noe în corabie, şi n'au ştiut până când a venit potopul şi a luat pre toţi: aşa va fi şi venirea Fiului Omului". Şi ne-a dat sfa­tul: „Priveghiaţi... şi fiţi gata, că în ceasul care nu gândiţi, Fiul Omului va veni"" (Mt. 24, 38—39. 42. 44).

Vremurile sunt rele şi ne îndeamnă la trezvie. Şi toate sem­nele arată că trăim într'un veac de răutăţi apocaliptice. Dela înăl­ţimea Sf. Scaun apostolic. Pios XI îndrepta creştinătăţii, în 8 Mai 1928, rândurile atât de grăitoare: DDtn toate părţile se îndreaptă spre Noi strigătul de geamăt al noroadelor, ale căror căpetenii sau cârmuitori s'au îndreptat şi s'au întovărăşit cu toţii împreună îm­potriva Domnului şi a Bisericii sale. In aceste ţări toate drepturile divine şi umane sunt confundate. Bisericile sunt dărâmate, total rui­nate; călugării şi fecioarele consacrate sunt jertfă insultelor şi trata­mentelor celor mai rele; înfometaţi, osândiţi la temniţi; mulţimi de bâeţi şi de fete sunt smulşi dela sânul Bisericii, maica lor; sunt aţâţaţi să se lapede şi să rostească blasfemii la adresa lui Hristos; sunt împinşi la cele mai păcătoase excese ale desfrâului; lumea întreagă a credincioşilor, terorizată, se pierde sub apăsarea ne­curmatelor ameninţări: ori să-şi tăgăduiască credinţa, ori să se aş­tepte la punerea capului! E acesta un spectacol atât de întristă­tor, că poate fi văzută în el prevestirea acelui început al durerilor pe cari trebue să le aducă omul păcatului care se ridică împotriva a tot ce este Dumnezeu, ori i-se aduce închinare". (2 Itiess. % 4). — Aşa In enciclica Miserentissimus Redemptor. Şi acelaş Vicar al Domnului n'a pregetat să sublinieze într'altă enciclică: Charltate Chrlstl din 3 Mai 1932 că, la vederea atâtor mizerii câte provoacă bolşevicii şi alţii ca ei (e ştiut la cine se gândeşte), şi în faţa urei satanice împotriva religiei — .Noi vedem azi ce nu s'a mai văzut niciodată In istorie: drapelul răsboiului satanic în contra lui Dum­nezeu şi în contra religiei, desfăşurat cu neruşinare de turbarea abominabilă a celor fărădelege în sânul tuturor neamurilor şi In toate părţile globului", — caută să ne gândim la acea „taină a fă­rădelegii* de care vorbeşte Sf. Pavel (// Thes. 2, 7).

.... Ca să nu ni-se întâmple şi nouă ca celor de pe vremea lui Noe, cari mâncau, beau, se însurau şi se măritau... până a venit potopul şi i a luat pe toţi.

DUMITRU NEDA

O A M E N I Ş l F A P T E PREOŢI CU CRUCEA'N FRUNTE...

După răsboi, mulţi eroi; după dezastru, mulţi înţelepţi. Critici şi mat mulţi. Tot leatul se simte dinir'odatâ investit cu suverane puteri de judecător al trecutului, asupra căruia ne năpustim cu tOtH, tl disecăm cu înverşunare, îl bruftulutm cu dispreţ, îl osândim fără mtlă, de par'că nici n'ar fi al nostru.

Psihologtceşte este explicabilă această pornire încruntată. — Suferim cumplit. Ne simţim striviţi de urgia nedreptăţit şt neputin­cioşi sub apăsarea ei. Suntem reduşi să ne descărcăm durerea a-supra noastră înşine. Scărmănând trecutul, sperăm să găsim măcar o explicare a prăbuşirilor. — Şi nu-l fără rost această credinţă. Vot de cel ce nu învaţă nimic din şcoala experienţelor. — Se Im­pune însă, tn această cercetare, şt multă atenţiune, autocritică se­veră. Căci pe cât e de adevărat că durerea purifică, pe atât este de sigur, că sfaturile ei nu sunt cete mat drepte. Cl, ca oricare altă pasiune, are şt ea tendinţa de a exagera. întunecă judecata şi deformează Icoana lucrurilor. Iar, învăţăminte scoase din exagerări subiective nu pot naşte decât noui rătăciri. — Să cercetăm deci trecutul şi să-l judecăm; să ţinem însă strânse frânele raţlunei, ca să păzim măsura adevărului.

înzecită grijă atunci când ne încumetăm a judeca Biserica Iul Dumnezeu. De cele sfinte trebue să ne apropiem cu frică şl cu cutremur. — In puhoaiele de critici ce s'au pornit nu se ţine seamă de această obligaţie elementară. Dimpotrivă. Se pare că eterna nostalgie a noroiului, care trăieşte tn om împreună cu cea a paradi-dlsulul, caută cu preferinţă valorile cele mai înalte pentru a le co-borî cât mal Jos. Mioapa slăbiciune omenească vrea să-şi uşureze pe această cale ruşinoasă propriile răutăţi şl răspunderi. — In cazul nostru s'a mers atât de departe, încât s'au auzit glasuri care nu numai şi-au îngăduit să târască Biserica în faţa judecăţii lu­meşti, cl s'o găsească vinovată, mare vinovată, tn dezastrul ce ne-a entropii.

Aberaţiile acestea trebuesc oprite pe loc şt autorii chemaţi la ordinea dreptăţii şt a bunului simţ.

Nr. 10-» CULTURA CREŞTINA M0

Celor mai mulţi dintre et U se potriveşte înţeleaptă oprelişte, care rut dă voie cizmarului să treacă, tn deşteptele-1 aprecieri, mal departe de calapod. Fiindcă teribilii judecători, de azi şt de tot­deauna, ai Bisericii sunt tocmai cei cart n'au cu ea nimic comun şt nu pricep nimic din rosturile et. Planul spiritual tn care trăeşte Instituţia mântuirii noastre are altă atmosferă, alte legi şt alte puteri decât acelea care se învălmăşesc in sbuclumul vremelniciei. Pentru înţelegerea acestei lumi cu aer de eternitate nu ajunge scli­pirea Inteligenţii profane, nici pedanteria seacă a metodelor pre­tinse ştiinţifice. CI rămâne veşnic adevărată vorba Apostolului Pavel, care constă că „omul cel trupesc nu primeşte cele ce suut ale Spiritului lui Dumnezeu; căci nebunie ii sunt lui, şi nu le poate înţelege, pentrucă acestea numai cu spiritul se judecă" (1 Cor. 2, 14). — Să tacă deci toţi neîmblânziţii criticaştri, cari nu-şt trăiesc ca adevărat credinţa şt tn consecinţă nu pot simţi cu Biserica.

Iar ceilalţi să nu uite că misiunea pe care a dat-o Hristos Bisericii sale nu este aceea de a pune primari nici de a croi gra­niţe între ţări. Ct ca să fie pârghie spre cer. Atât. Pentru atâta: pentru strădania sfinţirii şl mântuirii sufletelor, este ea răspunză­toare şl pentru nimic mal mult. Seama şi-o va da Aceluia pe care-l reprezintă tn lume. Poalecă, nu odată, vorba Lut va cădea grea ca o-sânda. Căci sfintele comori ale Cerului le poartă aici mâni firave de lut, supuse tuturor stângăciilor şi greşelelor. Oricum, judecata e a Lui, nu a celor cari toată vremea n'au avut pentru Casa Iul Dumnezeu decât hule şi critici. — Să se Isprăvească odată cu vechea ispită politicianistă care vrea să ştie Biserica slujnicuţă ascultătoare tn bucătăria diferitelor programe contradictorii, tar la necaz, tot a-supra el ar vrea să întoarcă vina oalelor sparte de boierit veacului acestuia.

Are Biserica, fără îndoială, şi un rol social. Şi încă esenţial. II împlineşte însă nu învâlmăşindu-se tn volbura politică, ct vestind oamenilor evanghelia, cu netrecătoarele et porunci de dreptate şt Iubire. Cultivând eternul, ea dă aşezărilor vremelnice tăria dăinuirii şt elanul progresului. Această contribuţie a ei, Indirectă şl nevă­zută, la fericirea pământeană este aşa de mare încât, — după vorba Iul Leo XIII — mat mare n'ar putea fi chiar dacă ar fi lost înte­meiată exclusiv pentru lumea aceasta. — In ce măsură Biserica românească şl-a servit neamul pe această cale, prin lumina şi harul coborît tainic tn suflete, nu se poate cântări nici măcar cu aproximaţie. A făcut mult, fără îndoială. Şi ce" spor n'ar putea arăta, dacă glasul el nu ar fl răsunat de atâtea ori tn pustiu, dacă puternicii vremilor ar fl înţeles-o şt nu l-ar fi pus mereu ptedect şi greutăţi tn colet

CULTURA CWSTINÂ Nt.tO-11

Mai mult decât atâta. Biserica românească revendică pentru sine vrednicia de a fi luptat direct, în primele rânduri, pentru idealul naţional — înţeles creştineşte — încât a meritat deplin lauda poetului care strigă peste veacuri că românismul pornit la cucerirea visului său etnic are „preoţi cu crucea'n frunte".

Să invocăm, pentru trecut, mărturia istoriei? De prisos. Ade­vărul este nu numai îndeobşte cunoscut, ci şt recunoscut. Mai ales tn ce priveşte Ardealul. — Vom aminti, tn schimb, ceva din sitele noastre. Gesturi luminoase, de demnitate şl fermitate, care arată cât- de pitică este pretenţioasa iscusinţă a multor căpetenii politice, şt cât de dreaptă gândirea naţională a celor ce văd vremelnicia sub specie aeternttatts.

După ani de şovăieli şi după un lung joc de duplicitate, prin oare am pierdut toate prieteniile din afară, fostul rege Carol a sfârşit prin a ne încadra complet în axa Roma-Berlin. Numaidecât Ruşii ne-au luat Basarabia şl Bucovina, Bulgarii o parte din Do-brogea. La hotarul din Apus s'au ridicat gălăgioase pretenţiile un­gureşti. Ele ne-au fost comunicate prin cancelariile noilor noştri aliaţi comuni. Primul ministru Glgurtu, însoţit de ministrul de ex­terne M. Manotlescu, au avut importante întrevederi cu Fâhrerul la Saleburg şl ca Ducele la Roma. S'au întors în ţară convinşi că e necesar să începem tratative directe cu ungarii, pentru a evita răsbolul cu et, dat fiind că puterile axei aveau nevoe absolută de pace tn acest sector. (Era tn joc, între altele, petrolul nostru).

Pasul avea să fie na numai hotărttor, ci deadreptul fatal. Gu­vernul avea conştiinţa grea şi simţea nevoia unul contact, fie şl neoficial, cu ţara, pentru a vedea cum ar reacţiona uz periculoasa manevră conştiinţa publică românească. In lipsa unul parlament — care ne-ar fi fost de imens folos tn acele zile de sbucium tragic!— Prlmulmtnistru a Invitat, pe ziua de 2 August 1940, la locutnţa sa din strada Mussollnl, un grup de 40 fruntaşi ardeleni, cărora le-a expus situaţia dureroasă în care ne găsim, rugăndu-t să-şi arate punctele de vedere faţă de drumul pe care guvernul a găsit nece­sar să meargă. Atât d. Prim-minlstru cât şt d. M. Manoilesca au subliniat categoric, că este vorba de tratative directe între noi şi unguri, duse exclusiv pe baza principiului schimbului de populaţie şi nici decât de simple cedări de teritoriu.

Din păcate, s'au găsit între participanţi unit cari au aprobat atitudinea guvernului, A rămas însă dominantă până la urmă pă­rerea contrară; să nu intrăm la nici o târguiala cu ungurii, ci să ne apărăm hotarele cu orice preţ şi cu orice risc. Pretenţiile un-guteşti fiind nedrepte şt fantastice, tratativele nu vor putea avea alt

m. lo-iz rJOLTtiRA CttKşTINÂ oft

rezultat, decât o slăbire a temeiurilor noastre de drept el o uci­dere a moralului nostru: începând târguelt, recunoaştem Implicit că aoem ceva de dat! Această teză — susţinută de dd. Dr. Aurel Vlad, Augustin Popa, Aurel Popa, Dr. Vtdican, Dr. T. Baclu — s'a transformat în convingere stăpânltoare prin intervenţia celor doi mitropoliţi ardeleni, //. PP. SS. Alexandru Nicolescu dela Blaj şt Ioan Bălan dela Sibiu. In cuvintele lor înţelepte se stmţta cu ade­vărat grăind sufletul neamului şt, în chip deosebit, voinţa neîndu­plecată a Ardealului primejduit.

Din nenorocire, consfătuirea nu avea nici un caracter oftctal, nici calitatea de a aduce hotărtri. Far sugestiile et patriotice aveau să rămână un simplu glas în pustiu. Guvernul a mers înainte pe drumul său, întâi la tratative şi de acolo la — arbitrajul dela Vlena. Ca să împartă răspunderea dezastrului. Regele a adunat in grabă pe consilierii regali şt pe membrii guvernului în .consiliu de co­roană", încercarea era vană, fiindcă această ciudată instituţie nu reprezenta ţara, şi nu putea lia răspunderi în numele el. Era o galerie de personalităţi, chemate de voinţa regată să sporească prin aprobări prestigioase răsunetul hotărârilor dictatoriale ale singuru­lui stăpân. In rândul consilierilor regali se găseau şt cel doi mitro­poliţi al Ardealului*). — Et bine, în ciuda situaţiei lor extrem de delicate, cu toată povara consecinţelor la care se puteau aştepta, cel doi conducători sufleteşti al Ardealului au vorbit şi acolo, tn clipele decisive ale tragediei, împotriva tezei oficiale şi în concor* danţă perfectă cu sentimentul general al ţării. Au cerut să ne a-părăm hotarele cu orice jertfă şt au votat împotriva acceptării ar­bitrajului care ne~a fost fatal.

Vor fi făcut şi reprezentanţii Bisericii, tn vârtejul evenimentelor, gesturi discutabile şi au omis altele care, eventual, ar ft fost de dorit. In linia mare a intereselor naţionale esenţiale însă n'au greşit. Ci acum, ca de atâtea ori tn trecut, dacă s'ar fi ascultat glasul lor, ne-am fi croit, fără îndoială, altă soartă. Căci am avut şi acum, ca altu dată, rpreoţi cu crucea'n frunte'. Dar... oastea nu i-a urmat. Acum plătim crâncen neascultarea!

A. P.

*) In treacăt fie zis: siugurli cărora nu li-se poate face vină din acceptarea acestei demnităţi sunt mitropoliţii. Fiindcă el nu erau politician!, Ci prin însăţi situaţia lor şl de dragul instituţiilor ce conduc sunt nevoiţi să primească forma de organizare politică pe care şi-o dă naţiunea. Toţi ceilaţi .consilieri* «'aveau nici o .obligaţie de a primi cele câte 50.000 lei lunare ce li-s'a dat din vistieria ţarii drept recompensa pentru sacrificiul de a fi consimţit a purta o uniforma care nu însemna o onoare. Iar dacă au fost de bunăcredintă când au acceptat, trebuiau să urmeze exemplul dlui Ioan Mihalache; sa demisioneze de Îndată ce au vă­zut realitatea.

CULTURA CERŞTINA Mr. 10.18

SFANŢUL PĂRINTE ŞI ORDINEA NOUA

Asistăm încremeniţi la prohodul unei lumi ce se va pră­buşi de violenţa uraganului sângeros. O nouă ordine s e v a ivi pe ruinele celei vechi. Care v a Ii înfăţişarea ei, nu e uşor de ghicit. Nădăjduim, câ va Însemna înfrăţirea popoarelor şi o bu ropâ a justiţiei pentru toţi. Un lucru e cer t : p â i ă c â n d re­laţiile politice vor fi stăpânite de ţinte egoiste, glasul dreptului înăbuşit de puterea forţei, iar morala şi drepratea subordo­nate arbitrului şi violenţei: nu vom avea decât umbra înşe­lătoare a păcii, iar vieţile secerate şi sângele vărsa t nu vor prevesti fericirea durabilă a lumii noui.

Pacea, după clasica definiţie a Sf. flugustin, e: trangutlitas ordlnis. Presupune în mod firesc existenţa ordinei. In conse­cinţă, un complex de principii raţionale necontestate, sustrase bunului plac omenesc, care înfăptuite integral vor da armonia necesară a păcii. Astfel de armonie internaţională, după cum ne dovedeşte experienţa, nu se realizează prin forţă sau atât de mult trimbiţatul echilibru între popoare, nici prin consoli­darea hegemonii lor existente sau crearea de altele noui. Ea este rezultatul justiţiei loial observată, a principiului de soli­daritate adânc simţit între popoare, a prescriselor eterne ale dreptului divin, a carităţii creştine singură în stare să tempe­reze rigorile justiţiei şi să împiedece efectiv înăspr i rea duş­măniilor.

Biserica şi In această capitală problemă şi-a spus la vreme cuvântul prin glasul autorizat al Sf. Părinte Piua XII în cuvântarea adresată Colegiului Cardinalilor în ajunul Naşterii Domnului, Dăm, în traducere, partea finală a cuvân­tării, privind condiţiile indispensabile pentru o adevăra tă şi temeinică ordine nouă. (Cfr. textul original în: La civiltâ cat-tolica, Roma, 4—1—1941 Nr. 2173).

Mânecând dela aspiraţiile omenire! spre o nouă orânduire cu observarea însă strictă a drepturilor neamurilor, continuă: «Numai cu o astfel de stare de spirit se va putea da viaţă expresiunei atât de atrăgătoare »ordlne nouă". Numai astfel se v a da un conţinut frumos, demn, durabil. întemeiat pe normele moralităţii; numai aşa se va evita primejdia de a concepe şi plăsmui ordinea ca un mecanism formal, impus cu forţa, lipsit de sinceritate, fără consimţemânt, fără bucurie, fără pace, fără demnitate, fără valoare. Numai în felul acesta se v a putea da omenire! o nouă speranţă care să liniştească, o ţintă care să corespundă nobilelor aspiratiunî. Numai aşa va dispare puterea ascunsă sau pe faţă de oprimare şi ru inare ce stă la temelia nemţeUgerilor cronice şi care apasă în v re -mile de faţă omenirea.

Din aceste motive condiţiile absolut indispensabile pen­tru ordinea nouă sun t :

1. Biruinţa asupra urei ce destină tn prezent popoarele. Să

Nr. 10-12 CULTURA CREŞTINA 070

se renunţe definitiv la practicele şi sistemele ce alimentează duşmănia crescândă dintre neamuri . Şi tntr 'adevăr, în zilele noastre există fn unele ţări o propaganda neînfrânată, ce m mod evident falsifică adevărul, prezentând opiniei publice neamurile adversare zi de zi şi aproape ceas de ceas în lu­mina falsificată şi jignite-ar>. Insă a n e intenţionează sincer binele poporului, cine doreşte să contribue la eliminarea pa ­gubelor incalculabile pentru temeiurile spirituale ale viitoarei colaborări d = tre neamuri, va socoti ca o sfântă datorie şi malta misiune obligaţia de a nu îngădui *ă se piardă nici în gândirea, nici In sîmţemintele oamenilor idealurile fireşti de adevăr , dreptate, bunăcuviinţă şi conlucrare a tuturor spre binele comun, dar fn mod deosebit nu va lăsa să se piardă sublimul ideal suprafiresc al dragostei frăţeşti adus în lume de Hristos.

2. Biruinţa asupra neîncrederii ce apasă ca o povară grea dreptul internaţional, făcând nerealizabilă orice încercare de adevăra tă înţelegere, Sâ se revină la principiul: „Jusii'iae soror i icorrupta fides* — Sora dreptăţii e s c încrederea nestri­cata. (Horatiu. Ode 1, 24. 6—7). Să se revină Ia acea c n s x în respectarea tratatelor, fără de care nu este posibilă o con-veţuire s gură între popoarele puternice şi cele slabe. Încă vechea înţelepciune a Romanii r spunea : „Fundamentam au-tem est iustitiae fides, id est dictorum conventorumque cons-tanlia et veri tas" ^Cicero. De ofhciis I, 7. 23).

3. Biruinţă asupra dezastruosului principiu, că interesai pro­priu este temelia şi regula drepturilor, că forţa crează dreptuL Principiu care zădărniceşte orice raporturi dintre neamuri, cauzând incalculabile pagube mai ales acelor state, care fie prin tradiţionala lor fidel late faţă de metodele pacifice, fie prin puterea l j r răsboinicâ mai redusă, nu vor şi nu pot sâ se ră­fuiască cu alţii. Să se revină deci la o serioasa şi adâncă moralitate a normelor de conveţuîre între neamuri, fapt care fireşte nu exclude nici câştigarea celor folositoare, nici între­buinţarea forţei potrivită şi legală pentru apăra rea drepturilor paşnice atacate cu violenţă sau pentru a reface vătămările cauzate.

4. Sâ se înlăture germenii conflictului cauzat de prea strigă­toare deosebiri pe planul economiei mondiale. Se impune o ac­ţiune treptată, echilibrată de realizarea unor garanţii cores­punzătoare pentru a ajunge Ia înţelegere care sâ ofere tuturor Statelor mijloacele de a se asigura cetăţenilor tuturor neamu­rilor u n traiu potrivit de viaţă.

5. Să se învingă spiritul egoismului rece care, încrezut în puterea sa, violează cu uşurinţa nu numai onoarea şi suve­ranitatea altor State, ci şi adevărata, sănătoasa şi disciplinata libertate a cetăţenilor. In locul acestui egoism, dupăce se asi­gură popoarelor autonomia şi independenţa, să se instaleze o sinceră solidaritate juridică şi economică, o conlucrare fră­ţească în spiritul poruncilor legilor divine. Atâta vreme cât

m CULTURA CREŞTINA NI. mi m grelele nevoi ale răsboiului vor avea cuvântul armele, se v a aştepta cu greu v'ro realizare definitivă îu Înţelesul res­taurării drepturilor, ce moralminte şi juridiceşte sunt impres­criptibile. Dar ar fi de dorit, ca de pe acum să se facă o de­claraţie tn favorul recunoaşterii acelor drepturi, pentru a se potoli agitaţia şi amărăciunea acelora care se simt ameninţaţi sau lezaţi tu exintenţa lor sau în libera desvoltare a activi­tăţii l o r ' .

Aşa a grăit Sfântul Părinte, din cetatea de veghe a Va­ticanului Sa citim şi medităm!

SEPTIMIU TODORAN

NEDREPTĂŢI ŞTERSE

Monitorul oficial francez publică în ziua de 4 Septemvrie c. abrogarea legii necreştine din 1904, care suprimase învăţământul confesional catolic.

Se ştie doară, că acest învăţământ dăduse Franţei faima de cea mai cultă naţiune din lume. Primele şcoli populare fură cele fondate de Biserică, în Franţa, încă acum 1450 ani. Documente de nerăsturnat ne arată că încă în anul 797 savantul episcop şi poet cu renume Teodalf din Orleaus dăduse ordin preoţilor să întreţină pe lângă fiecare parohie câte o şcoală populară (primară), în care Învăţământul să se predea gratuit. In 1179, în conciliul ecumenic ţinut la Lateran, Papa Alexandru al Ili-Iea prescrise fondarea de şcoli populare gratuite.

In veacul al XVI-lea şi al XVII-Iea luaurâ naştere o mulţime de Congregaţii care se ocupau în mod deosebit cu învăţământul băieţilor sau fetiţelor: Ursuline, Notre-Dame, Fiicele Carităţii, Fiicele înţelepciunii, Fraţii Şcolilor Creştine, etc. Conciliul ecumenic tridentin, în sesiunea a V-a, întră în cele mai mici amănunte pentru a promova învăţământul popular întreţinut de Gongregaţii.

Dăm câteva cifre. Sub Ludovic al XV-lea, numai la Paris erau 160 şcoli pontru băieţi şi 157 pentru fetiţe. — Dintre acestea mai bine de jumătate erau în mâna congregaţiilor, restul în mâna parohiilor. Iată ce spunea, a propos de aceste şcoli, un duşman al Bisericii, H. Taine: «înainte de Revoluţie, şcolile populare erau fără număr. Existau înainte de 1789 douăzecişicinci mii şcoli pri­mare, frecventate şi eficace, care nu costau nimic tezaurul Sta­tului, aproape nimic pe cotribuabili şi foarte puţin pe părinţi. Mai existau cel puţin nouăsute colegii (licee confesionale) cu şaptezeci şi douămii elevi. Dintre aceştia patruzeci mii erau bursieri», etc.

Aşa cu învăţământul popular şi tot aşa şi cu cel secundar şi Superior. Refefindu-ne la cel secundar şi superior sau universitar,

Nt. 10-12 CULTURA CREŞTINA «76

menţionăm doar* tn treacăt, că şi el tot opera Bisericii este. Că­lugării aveau tncă tn veacul al IV-lea şcoli care corespundeau celor secundare şi superioare. încă tn anul 360, Sf. Martin fonda o şcoală medie foarte celebră la Liguge, una la Milano şi alta ta Marmon-tters. Foarte vestită era şcoala fondată la Boobto (Italia) de Sf. Colomban. Biblioteca acestei şcoli poseda, prin veacul al X-lea, scrieri de ale lui Demostene şi Aristotel. SI. Benedict impuse or­dinului său deschiderea cât mai multor şcoli populare, medii şi superioare, ceeace se şi execută cu un zel deosebit.

Biserica fonda, la începutul veacului al XUMea, celebra uni­versitate din Paris, care deveni numai decât tipul tuturor şcolilor superioare din Evul-Mediu. Ea cuprindea 4 facultăţi: Arte (Utere şi ştiinţe). Teologie, Drept şi Medicină. La finea veacului al XV-lea, Franţa număra şaptesprezece universităţi, iar la finea veacului al XVUI-lea, fn ajunul Revoluţiei, douăzeci şi trei, dintre care cele mal distinse erau cele din Paris, Orieans şl Toulouse. Profesorii acestor şcoli erau tn mare majoritate preoţi — regulari sau de mir.

învăţământul catolic a fost greu lovit de Revoluţia franceză, care exilase ordinele religioase şi clerul de mir din şcoli. Rămase fără maeştri, cele mai multe şcoli fură transformate m închisori. Dupăce trecu însă furia jacobinilor, congregaţiile se reîntoarseră In ţară şi-şi reluară opera de luminare a poporului francez. Veniră însă din nou loviturile revoluţionarilor. Aşa în ziua de 2 Martie 1870, franc­masoneria depuse, prin agentul său J.Ferry, proectul de lege care interzicea congregaţiilor de a mai propovădui In şcolile Franţei. Protestele clerului şi credincioşilor căzură fără număr peste capul guvernului, dar înzadar. Francmasoneria merse mai departe. Votă legea laicizării, a ateizării învăţământului. (Se votă şi legea laici­zării armatei 1880; a spitalelor şi cimitirelor 1881, a familiei etc. etc.)

Cu toate opreliştele satanice, congregaţiile nu se lăsară tn-genunchiate. Propovâduiră mai departe. Francmasoneria crepa de necaz. O altă lege iscodită de masonul Waldeck-Rousseau (1903) interzicea oricărei Congregaţii de a preda tn vreo formă sau alta, fn mod public sau privat. Faimoasa lege din 9 Decemvrie 1905, făurită de masonii Buisson şl Briand, aduse ruptura dintre Statul francez şl Biserică. Se credea a fi ultima lovitură de moarte dată întregului învăţământ confesional catolic. Fură exilate congregaţiile, confiscate toate bunurile Bisericii (ca seminare, biserici, case paro­hiale, reşedinţi episcopale etc.) şi se puse impozit greu pe clerul de mir. Urmară din nou protestele Papei (Vehermenter ROS), ale e-piscopatului şi poporului francez. Dar totul părea zadarnic. Franc­masoneria avea în mâini frânele Franţei şi jubila satanic. Biserica,

9

«70 CULTURA CREŞTINA Nr. 10-12

deşi greu lovită, nu s'a lăsat A redeschis şcoli libere de toate gradele In care propovâduiră clerul de mir şi mirenii strlns legaţi de Biserică şi chiar Congregaţiile care se reintoarseră acasă In timpul răsboiului mondiaL Şcolile libere, foarte numeroase şi frec­ventate de multă lume, n'aveau Insă dreptul să elibereze certificate şl diplome de s t a t Elevii şi studenţii, care voiau să obţină un titlu de stat, treceau examenele în faţa Statului, şi le treceau cu suc­cese strălucite, încât storceau uimirea şi invidia .stăpânilor laici" care compuneau juriul de examinare.

Franţa de azi, greu lovită în răsboiu, şi-a redeschis ochii. A desfiinţat hidra masonică, dela care fi veniseră toate relele şi su­ferinţele timp de două veacuri încoace, a redat libertatea Bisericii de a-şi desfăşura apostolia mântuitoare în toate ramurile vieţii o-meneşti. învăţământul confesional catolic, care a dat atâta strălu­cire şl măreţie Franţei încât a lăcut să fie cea mai cultă şi civi­lizată ţară din lume, îşi reia acuma sborul său plin de cel mai sfânt elan. EI va face ca Franţa să rămână mereu cu fruntea ridicată spre cer, conştientă de marea misiune ce o are pe pământ* Catapeteasma groasă de ură şi Intunerec, aşezată de francmaso­nerie între poporul francez şi conducătorii săi s'a rupt Lumina cea adevărată luminează din nou minţile şi inimile francezilor.

Gestul măreţ al Franţei de azi ne-ar putea da şi nouă de gândit Avem prea puţine şcoli confesionale. Puţine de t o t învă­ţământul nostru de stat e prea laic. Ne trebue unul nou, creştin, integral creştin. Cu asta nu vrem să spunem c'am avea absurda pretenţie de a cere mai marilor noştri să transfoarme învăţământul nostru Intr'un curs de catehism continuu. Noi vrem altceva: Noi vrem ca dăscâlimea noastră de orice grad, oridecflteori i se dă ocazia de a imprima mai bine ideile morale şi religioase In spiritul tinerilor, fie la ore de literatură, fie la ore de ştiinţe, s'o facăl Noi nu vrem ca copiii noştri să Înroşească de contrazicerea dascăli­lor. Nu vrem ca spiritul copiilor noştri să se obişnuiască cu ideia separării absolute Intre religie şi celelalte lucruri ale vieţii, cum se face de foarte multe ori la noL Dar pentru a ajunge la un astfel de ideal nou, ne trebue dăscălime nouă, dăscălime care să gân­dească, simtă şi trăiască creştineşte, integral creştineşte!

Să ne gândim apoi cât bine ne-ar putea aduce şcolile confe­sionale — dacă le-ar fi menţinut starul nostru după unire — în teritoriu cedat? I

IOAN VULTUR

Nr. 10-12 CULTURA CREŞTINA

PRIGOANA UNGUREASCA

Se credea la început, că furia ungurească se va potoli. Că după excesele delirului va urma în curând domnia legii şi a o-raeniei. Căci n'aveau nici un motiv să fie sălbateci. Bieţii Români cari, printr'un dictat absurd, au fost declaraţi robi, şi-au înecat durerea'n piepturi şi au tăcut Nici măcar paşnice manifestaţii ostile n'au schiţat la adresa uouei stăpânul.

S'a întâmplat însă contrarul. Prigoana a mers cu intensitate crescândă. Omorurile şl schlnjutrile — cum mai barbare n'a năs­cocit nici persecuţia neroniană — din răsleţe şi întâmplătoare, s'au sistemizat în regulă. După toate câte se ştiu acum, oficialitatea ungurească nu se mai poate lepăda de răspundere. Ororile se să­vârşesc după consemne de sus. Altfel nu s'ar putea explica ab­soluta impunitate a brutelor cari le săvârşesc şi le revendică drept merite. (Vezi raportul ofiţerului care a organizat masacrul dela Ipl). — Dar nici nu e nevoe de asemenea argumente. Expulzările în massă s'au făcut din ordinul guvernului; şi se cunosc condi-ţhmile bestiale ale execuţiei. — Pe deasupra. In ciuda legămin-telor formale de a respecta toate drepturile noilor cetăţeni robiţi prin arbitrajul dela Viena şi de a le asigura printr'un statut special libera desvoltare a specificului lor naţional, guvernul dela Budapesta Ii socoate pur şi simplu tnafara legii. Pentru ei nu există lege. Sunt edificatoare monstruosităţile juridice la care re­curg nouii stăpâni pentru a scoate pe români din averile ce şi-au agonisit Ce să mai vorbim de şicanele continue, de bat­jocurile care cad ca ploaia la fiecare pas! Şi e aproape de prisos să adaogăm, că şcoala românească a fost desfiinţată şi că pentru un milion şi jumătate de români s'a permis editarea unei singure gazete, la Cluj („Tribuna Ardealului"), care poate scrie şi ea atâta cât îi îngădue cenzura. — Nici atâta nu ajunge. Furia ungurească s'a năpustit cu predilecţie chiar, asupra bisericilor şl preoţilor. O serie întreagă de biserici au fost distruse, altele pângărite. Sunt regiuni, în care doar la zece sate dacă a mai putut rămânea un preot (care, se înţelege, nu capătă nici un salar dela stat, dar i s'a luat în schimb sesiunea parohială ce o avea dela reforma agrară). Au început apoi o mare acţiune pentru introducerea llmbet maghiare la slujbele bisericeşti, şi fiindcă această manevră nu prezenta destulă siguranţă, forţarea credincioşilor pentru a trece la o religie „maghiară", romano-catolică ori. reformată.

Vor trebui strânse, pe temei de documente şl verificări ne-îndoioase, toate aceste manifestatium asiatice, care se produc în

9*

678 CULTURA CREŞTINA Nr. 10-12

plia veac douăzeci, la centrul Europei. Cartea va face, fără în­doială, senzaţie mare. Şi va servi de lespede pe mormântul multor iluzii pe care le făuresc acuma strănepoţii hunilor. — (Ştim că a-sociaţia .Pro Transilvania" intenţiona aşa ceva. Nu înţelegem Insă de ce nici până astăzi nu i s'a dat voie acestei societăţi să-şi înceapă activitatea, care n'ar putea fi decât binefăcătoarei).

Purtarea aceasta a ungurilor este o surpriză şi o enigmă chiar şi pentru cei cari nu şi-au făcut nici odată iluzii In ce priveşte va­loarea „civilizaţiei" şi „cavalerismului" unguresc. Nici cel mai rău dintre duşmanii lor nu i-a putut crede atât de barbari cum se vădesc. — Nu numai atât: persecuţiile nesăbuite la care se dedă naţia maghiară primejduesc tn chip vădit importante interese un­gureşti. Chiar dacă nu sunt tn realitate, ei ar fi avut tot interesul să se arate tn faţa lumii civilizaţi, de omenie, respectuoşi faţă de drepturile altora. Aceasta cu atât mai mult că nici ei nu-s atât de orbi, încât să nu vadă caracterul de provizorat al rânduelilor ce se fac acuma. Oricare ar fi sfârşitul răsboiuîui, tn Europa se va face o nouă ordine; care nici Intr'un caz nu va putea fi clădită pe absurdităţi politice şi geografice, cum e nefireasca împărţire a Ardealului. înaintea forului care va face noua rânduială, ei ar fi trebuit să se poată înfăţişa cu obrazul curat — In urmă, ei s'au legat formal şi solemn să fie drepţi şi să respecte toate drepturile Românilor, în faţa puterilor care le-au dat, pe gratis, Jumătate Ar­dealul. Acest legământ l-au garantat formal, cu răspunderea şi onoarea lor, Germania şi Italia. Cred ungurii că aceste puteri vor mai putea tolera ca garanţia şi onoarea lor să fie batjocorite Intr'un chip atât de blestemat?

Cum se explică atunci prigoana sălbatecă, din care ungurii n'au nimic de câştigat ci dimpotrivă numai de pierdut atât tn orgoliul lor de „civilizaţi" cât şi interesele lor de dominaţie?

Este, fără îndoială, în deslăoţuirea sângeroasă a furiei maghiare, un element instinctual. O răbufnire târzie a firei turanice, pe care zece veacuri de creştinism n'au putut-o stârpi. Cele două decenii din urmă au cultivat sistematic acest fond animalic. Cartea lui Ducsd Csaba („Nincs kegyelem") din care s'a format sufletul „levenţilor " şi-a făcut efectul Ura a crescut mare in neamul lui Arpad. Acei cari au avut prilejul să-i cunoască deaproape spun că „ungurii de aci nu mai seamănă cu cei de acum douăzeci de ani".

Aceasta însă nu-i totul. S'ar putea explica In această formă o parte din excesele sanguinare răsleţe, săvârşite de descreeraţi şi criminali fanatizaţi. Nu se înţelege însă în întregul său sis­temul de prigoană directivat dela Budapesta, sistem în care bes­tialităţile sunt numai un element pe lângă atâtea altele, — Privit

Ni- 10-12 CULTURA CREŞTINA 670

mai deaproape acest sistem, tşi trădează repede gândul. Vrea maghiarizarea cât mat rapidă a Ardealului cedat. Nu se' va linişti deci până nu va alunga, prin orice mijloace, pe toţi fruntaşii cari ar putea organiza rezistenţa şi întări conştiinţa românească. Acelaşi scop îl serveşte sfidarea legilor bisericeşti prin forţarea schimbării cultului. Şi la fel va fi organizat recensământul ce urmează să se facă în primăvară.

Tendinţa de-a maghiariza e veche boală ungurească. De ce însă a isbucnlt acum cu atâta necruţătoare violenţă; de ce atâta grabă şi de ce mijloacele regretabile care pun înseşi interesele maghiare la grele riscuri? Este evident, doar, că prin procedura lor abominabilă pierd simpatiile lumii civilizate, pierd Vaticanul de ale cărui legi îşi bat joc, trebue să indispună mai ales poterile axei peste garanţiile căreia trec cu atâta lipsă de pudoare.

Răspunsul nu poate fi decât unul singur: frica. Ungurii se tem. îşi dau seama, ori simt în adâncurile inconştientului lor etnic, că sunt mai slabi. Obsesia inferiorităţii ti mână la acte de violenţă dementă. — înţeleg cât de şubred este temeiul pe care stau. Au luat prin viclenie pământ care nu li-se cuvine. Procesul de pro­prietate e deschis. La scadenţa râsboiului va fi pus pe rol. Ei au conştiinţa şi situaţia posesorului de rea credinţa. Ar vrea deci, cu foc şi sabie, să schimbe realitatea. Să fie majoritari sub ra­port etnic pe teritoriile răpite. — In acelaşi timp însă simt şi po­vara acestei intreprinderi care-i depăşeşte. Şi-au măsurat dearân-dul puterile cu robustul neam al valahilor. într'o luptă inegală, când ei aveau la îndemână toate armele puterii politice faţă de un po­por lipsit şi de drepturi şi de cultură, au rămas dobprîţi de vita­litatea noastră care s'a dovedit indestructibilă în răbdarea ei infi­nită. Nici numerice, nici prin valori spirituale superioare nu pot umplea spaţiul mistic al .coroanei sL Ştefan", care-i obsedează. Această conştiinţă minora a neputintii provoacă isbncnirile de dis­perare, la care asistăm.

Prin acestea însă tşi pecetiuesc definitiv soarta. Se condamnă singuri, înainte de a li-se fi rostit sentinţa care nu va întârzia.

Martiriul fraţilor ne doare. Trebue să facem totuL pentru a-1 încheia cu un ceas mai de vreme. Să aibă însă şi până atunci, In vârtejul suferinţelor, mângăerea că durerile lor toate, nedreptăţile şi umilinţele pe care le Îndură, sunt un capitol românesc de preţ infinit Căci sângele lor cere răsplătire. La Cer şi tn faţa conştiinţei mondiale. El asigură neîndoios biruinţa dreptăţii eterne, împotriva căreia s'a răsvrătit frica hoţească a rapacităţii ungureştii

A. P.

CULTURA CREŞTINA Ni. 10-12

MARTIRII RĂZBOIULUI CHINO-JAPONEZ.

Veacul nostru se poate numi cu drept cuvânt veacul războ­iului, căci aproape tncontinu a răsunat distrugător glasul tunului ai al bombelor peste regiuni bogate, lăsând tn urmfl-i, ca semn al civilizaţiei moderne, mizerii, prăpăd, orfani, soţii văduve, lacrimi neuscate. Şi acest lucru s'a întâmplat pe toată suprafaţa pămân­tului: Zeul Marte a ocolit cu cântecul său sinistru tot rotogolul pământului: In Europa cu războiul balcanic şi cu cel mondial, tn Asia cu repetatul războlu chino-japonez. In America latină cu ne­înţelegerile atât de dese dintre neamurile de acolo. In Africa cu războiul italo-etiopean, relntorcându-se din nou acolo de unde a plecat, tn Europa bătrână, Încercând sâ distrugă orice urmă de ci­vilizaţie creştină tn Spania catolică, făcând să lupte fraţii între ei şi să sângereze atât de crunt nobila naţiune spaniolă. Nici nu s'a potolit bine focul din Spania şi iată că altele l-au luat locul, alte guri de foc au Început să-şi cânte cântecul sinistru In catolica Po­lonie, tn Finlanda, Norvegia, Belgia, Franţa, Anglia, Germania, Gre­cia şi până chiar şi In pustiurile nelocuite ale Africei.

Mult a păcătuit omenirea zilelor noastre, de a trebuit ca aşa de tare să ne pedepsească Cel de sus, lntorcându-şi faţa Sa dela noi şi lăsându-ne să ne sfâşiem între noi ca fiarele desişului...

Din cauza acestor războaie nu pierd numai neamurile respec­tive, prin faptul că se distrug atâtea lucrări de valoare sau se pierd atâtea vieţi omeneşti şi se consumă atâtea bogăţii, care pier In vânt, dar pierde şi Biserica, pentrucă războaiele au adus cu sine cele mai grave dezordini morale în omenire, care stânjenesc opera binefăcătoare a Bisericii; războiul distruge atâtea suflete, temple spirituale ale lui Hristos, precum distruge şi pe cele materiale.

In afara de aceasta tn ultimele războaie s'a putut observa o notă anticreştină foarte bine pronunţată, cum a fost de pildă tn războiul civil din Spania, unde s'a luptat pe faţă contra a tot ce e mai sfânt pentru un creştin, contra crucii, contra preoţilor, con­tra fecioarelor. Viitorul ne va spune mai bine care a fost spiritul anticreştin şi al celorlalte războaie.

Această notă anticreştină ar fi trebuit să nu se verifice tn războiul chino-japonez care durează de atâţia ani şi nu pare să se termine curând. Insă acest lucru nu e aşa: Biserica Romei are de deplâns numeroase victime căzute în îndepărtatele regiuni ale Chinei, pe care cei mai mulţi dintre noi nu o cunoaştem decât din basmele frumoase citite în copilărie.

Se ştie că creştinismul a pătruns In misterioasa împărăţie a Soarelui din veacul al VlII-lea după Hristos, fiind propoveduit de

Ni. 10-12 CULTURA CREŞTINĂ 681

către ereticii nestorieni, cum ne-o dovedeşte clar o inscripţie din 781 descoperită la Si-gan-fu tn 1635. In secolul al XIV un misio­nar italian, Ioan de Monte Corvino, predică cu frumoase rezultate evanghelia lui Hristos, ca un adevărat fiu al sărăcuţului din AssisL Se ştie deasemenea cum Sf. Francisc Saveriu muri tn 1552 la por­ţile, nefiindu-i permisă intrarea tn China. In 1582 un italian, călu­găr iezuit, cu numele Matei Ricci reuşi să pătrundă tn China tra­vestit ca literat şi după multă muncă reuşi să convertească trei prinţi şi un mare număr de mandarini, aşa încât vechile creştină­tăţi se refăcură încetul cu încetul. In 1722 izbucni însă o perse­cuţie violentă contra creştinilor, care a durat pană tn secolul tre­cut, când englezii obţinură dela chinezi libertatea de cult pentru toată lumea. In 1900 izbucni o ultimă prigoană, numită a „boxeurs*-ilor care fu favorizată de curtea imperială din China.

Sângele atâtor martiri creştini din China n'a curs Inzadar, pentrucă In prezent numărul catolicilor din marea republică trece de trei milioane, iar convertirile anuale sunt din ce In ce mai nu­meroase.

Deşi ar fi putut lipsi victimele creştine din acest războiu chlno-japonez, pentrucă sunt tn luptă două neamuri păgâne şi pen­trucă misionarii catolici, caşi preoţii indigeni, după pilda Bunului samarinean, fără să se uite la culoarea sau neamul din care fac parte cei loviţi de soarta nemiloasă, şi-au asumat rolul de adevă­raţi părinţi pentru orice fel de nenorociţi ai războiului, ele nu nu­mai că nu au lipsit, dar au fost destul de numeroase.

Iată cum descrie Vicarul apostolic din Hengchow, din pro­vincia Honan, Mons. Raffaele Palazzi, ceeace fac misionarii tn mij­locul calamităţii războiului: ,Am sfârşit prin a mă obişnui cu bom­bardamentele cruzi, care se repetă deasupra oraşului. Misionarii, surorile şi micii seminarişti după bombardament dau fuga printre răniţi pentru a-i mângâia şi îmbărbăta. Poporul ne admiră pentru mila noastră creştinească şi când clopotele si sirenele dau de ştire că aeroplanele duşmane se apropie lumea fuge cu grămada In bi­sericile şi In casele noastre, sub protecţia Crucii lui Hristos".

Acesta e modul cum se comportă misionarii şi preoţii indi­geni, ca şi călugării şi călugăriţele din China însângerată. Şi se vede că diavolul nu e prea mulţumit de atâta jertfă adusă pe al­tarul iubirii deaproapelui, pentrucă din iulie 1937 multe nume de martiri s'au adaus la pomelnicul acelora, care au mărturisit cu sângele lor pe Hristos, fie omoriţi de bandiţi, fie de comuniştii chinezi, fie de trupele chineze neregulate, sau chiar de japonezi. Şi cred câ e un semn de cinste ca să-i amintim pe unii dintre ei,

o * CULTURA CREŞTINA Nr. 10-12

pentrucă toţi au murit Ia datorie, sentinele neînfricate ale evan­gheliei lui Hristos.

In 17 iulie 1937 a căzut primul erou: Păr. Graţian Leonardelli, franciscan italian, omorît de comunişti tn misiunea Kichow (Hupeh).

In 18 septemvrie al aceluiaş an japonezii au ucis pe un Iaza-rist chinez, pe păr. Tchang, In vie. apostolic din Peking, iaz după trei săptămâni cădeau răpuşi de gloanţele japoneze Exc. Sa Schraven, francez, vicar apostolic, Toma Ceska, cehoslovac, Eug. Bertrand, francez. Ger. Wouters, olandez, şi fraţii călugări Ant. Geerts, olan­dez şi Ladislau Prinz, polon, toţi călugări lazarişti din vicariatul apostolic din Chentinghi (Hupeh), Împreună cu trapistul Don Eraa-nuel Robial, francez şi un ungur. După ce i-au împuşcat, soldaţii japonezi le-au ars trupurile.

In misiunea din Shanghai au fost ucişi de japonezi tn noenv bre 1937, doi preoţi chinezi păr. Ioachim King, care voia să apere pe o tânără învăţătoare şi păr. Eutimie Ou.

In Manciuria a murit spânzurat de bandiţi americanul păr. Gerard Donovan misionar din Maryknoll, în ianuarie 1938.

In ian. 1938 fu ucis de o bombă pâr. Andreiu Martin, francez, iar tn 8 aprilie un iezuit francez, pâr. Iosif Sontag fu răpus de os­taşi iregulari chinezi In vicariatul din Sienhsien. In primăvara ace­luiaş an soldaţii japonezi masacrară fn vicariatul Idushien (Shan-tung) pe un călugăr franciscan, francez, păr. Frederic Fourre îm­preună cu trei călugăriţe chineze, în timp ce trupele neregulate chineze vârsau sângele păr. Silvestru Padberg, neamţ, în Tsinanfu şi al păr. Bonaventura Ciavaglia iu vicariatul Taiyuanfu (Shansi).

In 17 mai 1938 aceleaşi trupe neregulate ucideau în misiunea Yenchowfu pe păr. Alfons Gaertner din S. V. D. iar după o lună pe păr. Mattia Suen în Yanku.

Un preot belgian din misiunea de Schet păr. Iosif Dangrean căzu ucis de japonezi în 13 ian. 1939. In aceeaş lună Ia Ichang (Hupeh) preotul chinez Marcu Ly împreună cu un catechist erau masacraţi de bandiţi chinezi. In 6 martie 1939 franciscanul italian păr. Ginepro Coceni din misiunea Taiyuanfu (Shansi) a fost omorît de tâlhari.

Tâlharii chinezi au mai ucis tn aprilie 1939 pe iezuitul fran­cez păr. Louis Hermand In vie. apostolic Shanghai, precum şi pe două călugăriţe din Sinyangchow (Honan).

In iulie 1939 soldaţii japonezi năvăliră în seminarul iezuiţilor din Sienshlen şi luară prizoniere 22 persoane: Trei preoţi, doi fraţi călugări, 9 seminarişti, catechişti şi servitori, toţi chinezi, care după spusele unor mărturii, ar fi pierit cu toţii tn urma răului tratament la care au fost supuşi.

Nr. 10-12 CULTURA CREŞTINA a»

Păr. Le Breton, iezuit francez, a fost asasinat la Shanghai de un chinez In iulie 1939, iar canadianul Edgard Gauvin, iezuit a fost ucis de un soldat japonez.

In afară de aceştia, trebuie să mai ammtirn fn acest Ioc pe unul dintre cei mai de seamă laici catolici pe care i-a avut China, pe vestitul Iosii Lo-Pa-hong, preşedintele acţiunii catolice din China asasinat la Shanghai tn 30 decemvrie 1937, care toată vieaţa a stat în ajutorul misionarilor şi preoţilor indigeni din China, fiind cel mai de seamă şi cel mai cunoscut catolic din republica chineză, tot­deauna In prima linie, când era vorba despre biserică şi drepturile ei. Deasemenea trebuesc amintite aci alte persoane, misionari sau indigeni, care au murit în urma bombardamentelor duşmane. Fă­când o statistică a celor morţi până In 1939, am obţinea urmă­toarele date: Au căzut pe câmpul de onoare 39 misionari: Un epis­cop, 27 preoţi, 4 călugări şi 7 călugăriţe. Această cifră e destul de mare, când se consideră lipsa arzătoare de noui forţe, care să samene cuvântul evanghelic tn pământul bine pregătit al Chinei. Suntem siguri că sângele lor n'a curs tnzadar, pentrucă .sângele creştinilor e o sentinţă" din care îşi va primi tăria sa vlăstarul încă fraged al bisericii Iui Hristos din această parte a lumii.

Ne-am făcut o pioasă datorie amintind pe aceşti confraţi că­zuţi la datorie în regiuni atât de îndepărtate, pentrucă jertfa lor nu numai că ne umple sufletul de o sfântă mândrie că unii dintre cei mai aleşi fii ai bisericii noastre s'au aflat demni să sufere moartea pentru evanghelie, dar în acelaş timp ne serveşte de în­demn de a căuta să le urmăm Intru toate, până la moarte. Nimic să nu ne despartă de Hristos, ci totul spre mai mare mărirea Lui şi atunci numele noastre vor fi scrise, ca şi ale lor, fn cartea vieţii 1

Reorganizarea bisericii o r todoxe? Marile prăbuşiri cer refaceri, adaptări , aşezări noui. Şi

rapide. Mersul lumii de azi tşi face o glorie din a fi „revolu­ţionar 1 1. — Două motive care ne împing şi pe noi să „revolu­ţ ionăm' întreaga structură a vieţii publice şi, de ax fi cu pu­tinţă, tnsaşi factura sufletului naţional. Nu face oare o încer­care de acest fel Ducele Mussolini cu neamul italian?

Nu scapă uşor de febra generală nici Biserica. Cea or­todoxă cel puţin. Autochefală, ea se resimte de schimbările prin care trec randuelile politice ale ţării. Pe deasupra, marile

IOAN VESA

mi CULTURA CREŞTINA Nr. 10-12

sguduiri şi năprasnicele dureri prin cere trecem pun tn pri­mul plan al atenţiune! generale tnoirea spirituală a neamului, acţiune tn care rolul prun revine bisericii şi slujitorilor ei. în necaz omul se gândeşte mai stăruitor la Dumnezeu. Toată lumea, oficială şi neoficială, cere bisericii activitate mult mai vie, mai spornică decât tn trecut; ar vrea s'o vadă făcând a-devărate minuni pentru a ne scoate din impas. — Acest suflu al vremii 1-a simţit probabil S. S. Patriarhul Nicodem — ori v a fi avut şi alte îndemnur i? — când a înaintat Conducătorului Statului un memoriu, în care cuprinde o serie de sugestii pri­vitoare la tnoirile ce ar fi să se facă în Biserica ortodoxă, dacă se intenţioneză o astfel de reformă. — Nu intrăm mai deaproape în analizarea acestor propuneri, fiindcă nu ne pri­vesc pe noi. De altfel răspunsul pe care 1-a dat d. gen. /. Antonescu le scoate de pe planul actualităţii. Ni-se pare insă ciudată procedura: Conducerea Bisericii o r t cere să fie refor­mată prin puterea de s ta t! Foarte la loc răspunsul Conducă­torului Statului : „Socotesc că Biserica, Instituţie Divină înte­meiată de Fiul lui Dumnezeu şi adoptată de poporul nostru încă din depărtate veacuri , pentru a-1 Înălţa sufleteşte şi a-1 mântui, este singura tn măsura şt tn drept să stabilească, fn con­formitate cu chemarea ei şi cu necesităţile timpului, normele de activitate... Un stat întemeiat pe spiritualitatea creştină, cum este al nostru astăzi, e respectuos faţă de Dumnezeu şi de sfânta Biserică".» De altfel, după păre rea aceluiaşi Conducă­tor, lucrul esenţial nu este schimbarea paragrafelor ci duhul viu, sufletul conducătorilor, r âvna apostolică a preoţilor, „a-prinsă până la incandescenţă". „Să văd apostolii altarelor — scrie mai departe d. gen. Antonescu — la înălţimea credinţei pe care o propovăduesc, la înălţimea nădejdilor ce şi-le pune acest neam în Dumnezeu şi în puterile lui cereşti. Aş v rea să fie tn stare să susţie continuu la această înălţime credinţa tineretului. Aşi vrea tn sfârşit să văd câ preotul, prin pregă­tirea lui, prin pur tarea lui, prin deslegarea lui de cele pămân­teşti şi prin exemplul lui, în toate, să readucă în faţa altaru­lui şi fn biserică pe toţi aceia care s'au îndepărtat mai mult sau mai puţin de ea, din vina tuturor. Sunt convins că dacă vor înscrie acum acea epocă de supremă tărie morală şi spi­rituală pe care fiecare neam trebue s-o aibă, ne vom purifica radical firea şi-i vom da acel caracter de soliditate definitivă, care să ne facă mai serioşi şi mai bărbaţi pentru toate tim-

§urile viitoare". Actuala lege de organizare a Bisericii orto-oxe nu conţine nimic, după părea Conducătorului, . c a r e ar

împiedeca pe slujitorii altarului să-şi facă datoria". Cu aceasta chestiunea ar putea fi socotită închisă. Nu

definitiv însă. Fiidcă există de mult în sânul ortodoxiei o des­părţire de vederi asupra actualei legi de organizare. Clădită pe .Statutul organic" Şagunian, ea este de inspiraţie protestantă, ceeace nu poate conveni reprezentanţilor ortodoxiei pure. De aceea vedem că şi după schimbul de scrisori al Căpeteniilor,

Nr. 10-12 CULTURA CREŞTINĂ 609

discuţia continuă. In „Viitorul* bisericesc din 20 O c t 1940. de ex. d. prof. I. Gb. Savin stărue: .Organizaţia de stat (?) a bi­sericii noastre naţionale trebue să iasă din structura ei biro­cratică, democratică, particularistă şi provincialistă tn care se

ăseşte astăzi. O nouă formă de conducere sus , o nouă formă e pregătire şi recrutare şi jos şi sus, In cadrele ierarhiei, o

nouă precizare a raporturilor dintre stat şi biserica sa naţio­nală ca şi între aceasta şi cultele minoritare, o mal largă par­ticipare a bisericii în viaţa culturală şi şcolară a ţării, o nouă reglementare a situaţiei materiale şi sociale a clerului, sunt probleme capitale, care trebue să-şi găsească o altă soluţio­nare decât cea cuprinsă In actuala legiuire bisericească*.

Teza Conducătorului Statului şi cea a d. Savin numai la aparenţă se exclud. In realitate se pot împăca foarte bine. Cu observaţia că esenţialul rămâne sufletul . incandescent" cerut de d. gen. Antonescu, şi că reformele accentuate de d. Savin cad fn cea mai mare parte tn competenta exclusivă a Bise­ricii, (ap.)

Istoria Transilvaniei în şcoalele noastre

E lucru firesc ca acum, după ce Ardealul a căzut iarăşi fn beznă, să apară comentariul care să decidă asupra cauzelor ce au determinat această schimbare de istorie. In afara politicei, desigur singura mare vinovată în dezastrul de azi, mai sunt lucruri şi fapte a căror subliniere e absolut necesară. E vorba de acea pătrundere verticală în linia unei istorii, pentru cunoaşterea veridică a faptelor. Şi această cunoaştere începe din învăţământul primar, ca ea si fie continuată până In Universitate. In felul acesta, cetăţeanul de mâine va avea icoana întreagă a istoriei ţării sale, apoi a istorie, comparate, în aşa măsură încât virtuţile patriotice să izbucnească neşovăitor. Istoria nu are deci numai scopul cunoaşterii faptelor, ci prin ele pe acela al formării unui curent de naţionalism viu, singurul care poate păstra integritatea şi limba.

într'o broşură deosebit de interesantă prin tema ei, un învă­ţător, dl Vaslte Netea, astăzi in ultimul an al Academiei Pedagogice, se opreşte asupra istoriei Transilvaniei în învăţământul primar, desvăluind adevăruri care îngrijorează. Documentat şi strict obiectiv, dsa ajunge la constatarea că după 7 ani de şcoală, elevii au o icoană absolut incompletă şi insuficientă asupra Transilvaniei, din punct de vedere istoric. Desigur, lacuna trebue căutată în progra­mele analitice, după care autorii şi-au lucrat manualele. Şi ele au vina unei concepţii, vechi de altfel, prin care toate virtuţile şi importantele transformări de ideologie naţionalistă se atribuiau Munteniei şi Moldovei. Această concepţie dualistă era în detri-

ti» CDLTURA CREŞTINA Nr. 10-13

meatul Ardealului, din a cărui istorie tn cărţile noastre şcolare se vorbeşte puţin şi incomplect Dl Vasile Netea a studiat multe din manuale, dându-ne numeric, procentual şi cu titluri, c&t loc ocupă istoria Transilvaniei tn cuprinsul lor. E inadmisibil, credem, ca Intr'un manual de clasa IV-a primară, din 24 de lecţii, numai una să fie din istoria Transilvaniei. O mie de ani se rezumă deci la o singură lecţie despre revoluţia lui Avram Iancul

Privit sub acest aspect, studiu) dlul Vasile Netea e de strictă actualitate şi el ne arată că o ţară se poate pierde şi din lipsa unei conştiinţe Istorice pe care şcoala noastră a uitat să o infiltreze şi să o desvolte In inima elevilor săi. Alcătuitorii programei ana­litice, cei care In ultimă instanţă sunt autorii în detaliu a acestor îndreptare de studiu, au trecut repede şi superficial peste un mi­leniu de istorie transilvană, reducându-1 la câteva fapte care în­făţişate izolat nu prezintă nimic atrăgător şi nu dau nici un randament

Cartea dlui Vasile Netea, în ultimul ei capitol, dă o schiţă de ceeace ar trebui să fie cunoscut din istoria Transilvaniei, în­cepând dela încercările Ungurilor de a pătrunde în platou, şi până la sentinţa dela Viena din 1940. De acest îndreptar va trebui să se ţină seamă la o eventuală revizuire a programei.

In mod deosebit vor trebui sâ fie accentuate tn istoria Tan-silvaniei, următoarele;

1. Caracterul revoluţionar al acestei provincii, care aici a fost mult mai hotărit ca in Muntenia şi Moldova. Răscoala lui Horia apare tntr'o lumină mult mai legendară şi mai amplă decât a lui Tudor Vladimirescu, de pildă. Sau câtă diferenţă este Intre tra­gedia revoluţiei lui Iancu la 1848, faţă de scurta durată a aceleaşi revoluţii în Principate. Acest continuu caracter revoluţionar al Tran­silvaniei trebue accentuat pentrucă el, într'o atât de lungă robie, a însemnat o vie trăire a realităţii istorice şi, prin ea, o deasă în­cercare de a câştiga libertatea. Cu alte cuvinte, acest caracter ne-a adus Ia aureola dela 1918.

2. Spiritualitatea Transilvaniei e un fapt a cărui ocolire e condamnabilă. Va trebui remarcat insistent faptul că Transilvania a rezistat tocmai prin permanenta ei apropiere de cultură. E de neînţeles cum elevii noştri nu sunt puşi în situaţia de a cunoaşte figuri de mare însemnătate culturală ardeleană; dar In schimb cu­nosc fapte care nu,; sunt inutile, dar mult mai puţin importante. Această trăire lângă spirit lângă carte, a întreţinut o făclie de românism capabilă sâ alimenteze sute de ani o conştiinţă naţio­nală nealteratâ.

In sfârşit, nu trebue uitat marele rost al Unirii cu Roma nu

Nr. 10-U CULTURA CREŞTINA 087

numai tn cauze (unde vor fi necesare sublinieri cu privire la evitarea prin aceasta a unei calvinizări preconizate de principii unguri tre­cuţi la acest rit), ci mai ales tn efecte. Şcoala ardeleana va trebui să capete in primul rând atributul ei de descoperitoare a originei noastre, de definire a latinităţii noastre, marele sprijin pe care ne-am bazat totdeauna revendicările.

3. O lecţie va trebui să se ocupe integral despre misiunea cărturarilor ardeleni In Vechiul Regat Dealtfel şi dl Netea reco­mandă aceasta. Noi vom sublinia doar aspectul de cunoaştere şi de înfrăţire al acestei lecţii, atât de necesar astăzi şi întotdeauna.

Marginaliile pe care le face dl V. Netea, .Critici şi sugestii" (cum le numeşte dsa) la programa analitică, sunt deci bine venite şi de nefndoioasă utilitate, mai ales acum când cu siguranţă va fi revăzut întregul program şcolar în vederea unei mai atente dis­tribuiri şi a unei coordonări cu noile aşezări de viaţă. Transilvania va trebui să-şi capete atunci valoarea ei integrală şi necontestată de leagăn al românismului, de creatoare, cu câte sacrificii a cul­turii şi istoriei, de păstrătoare, cu câte sacrificii şi jertfe, a tra­diţiei, a religiei şi a limbii. O recucerire a Transilvaniei se va spri­jini deci nu numai pe armă, ci şi pe suflet pe conştiinţă.

Dealtfel lucrarea dlui Vasile Netea se deschide cu o scrisoare a dlui Ion Lupaş, istoricul ardelean, profesor şi membru al Academiei Române, scrisoare care e mai mult decât o recomandare: e o adeziune. (George Popa)

O nouă evanghelie apocrifă După „L'ltalta- din 13-10-40 anunţă .Schonere Znkunft"

(22-12-40) că fn celebra „Ambrosiana" din Milano — unde aflase cu 200 ani tn urmă Muratori faimosul fragment cu lista cărţilor canonice de Scripturi — a descoperit actualul prefect al biblio­tecii, Msgr. Oalbeati un alt manuscris vechiu care va face mare bucurie în lumea biblicişulor. E vorba de versiunea arabă a unei .Evanghelii a Iui Ioan" din limba siriacă. Versiunea arabă e da­tată din anul 1058 al erei martirilor, 742 după fuga lui Mohamed, adecă 1342 al erei creştine. Locul de origine nu s'a putut stabili. Împrejurarea că întrebuinţează în slove coptice, duce cu probabi-litată spre o mănăstire din Egipt.

Privitor la cuprins, Msgr. Galbeati scrie: „Manuscriptul nu are titlul de «evanghelie-, ci «Misterele divine* aşa cum au fost ele revelate sfântului Ioan. Lucrarea nu ni se prezintă deci direct ca o evanghelie, ci ca o destăinuire a Mântuitorului făcută aposto­lului Ioan. După cuprins însă trebue socotită evanghelie; fiindcă

CULTURA CBRŞTINA Kr. 10-12

dela început pană la sfârşit au acest caracter, după cum a con­statat de curând şi prof. Lofgren. — Se ştie, că pe lângă evan­gheliile canonice există şi aşa numitele apocrife, legende ori frân­turi de legende care n'au fost primite In canon. Pentru Întâia dată însă, tn toată literatura veche creştină, avem tn faţă evanghelia apocrifă a lui Ioan întreagă, care ne prezintă tnn-'un tot organic istoria vieţii Mântuitorului întocmai ca cele patru evanghelii ca­nonice, împletind Insă tn text şi tot felul de istorioare, explicaţiuni şi desvoltări care lipsesc în cele canonice". — Textul siriac pe care îl are la temei această versiune arabă este necunoscut şt nu s'a putut determina încă nici şcoala teologică din care a răsărit Este sigur însă că el trebue să fie cu mult mai vechiu şi, in forma sa originală, poate să ajungă poate chiar la primele veacuri cre­ştine. — Probleme care se vor discuta şi lămuri în curând, dupâce textul facsimilat şi însoţit de traducere latinească va fi pus la dispoziţia cercetătorilor, (ap).

Macedo-Românii şl renaşterea Ungariei

Deşi oropsit de duşmani fără număr şi fără milă, neamul no­stru a avut în toată vremea imense resurse vitale, din cari au tras foloase toţi asupritorii şi toţi vecinii. Vigoarea braţului, ca şi a-gerimea minţii române, şi destoinicia elementului românesc de pretutindeni Ia cele mai felurite întreprinderi, a contribuit mereu nu numai la menţinerea, consolidarea şi desvoltarea — pe cât se putea Intre împrejurările date — a propriei fiinţe naţionale, ci şi la renaşterea şi creşterea altora.

Aşa a fost, bunăoară, cu renaşterea economică a Ungariei. Românii macedoneni au într'asta parte impresionantă. Ocupându-se cu acest lucru, d. Victor Papacoatea scrie în Flamura (15. XI. 40) un mic. dar cuprinzător şi bine documentat studiu, din care apare, luminoasă, contribuţia fraţilor noştri la mai binele Ungariei şi a ungurilor. — Reţinem:

„Urmările (păcii dela Passarovitz şi a unui comunicat aulic din 1718) se văzură repede; un val de neguţători macedc-români invadară asupra Ungariei, Banatului şi Ardealului. Măsurile luate de Austria în 1718 răspundeau însă unui determinism geo-economic, pe care negustorii noştri îl verificaseră cu mult înaintea Vienei. Intr'adevăr, cel mai vechiu document care pomeneşte de aşezarea coloniilor aromâneşti în Ungaria este din anul 1696, deci cu un veac anterior măsurilor de protecţie ce va lua Viena. Este o ins­cripţie pe frontul bisericei ortodoxe din Mişcolţ, în care se spune: „Acest locaş a fost zidit de fraţii macedo-români".

Nr. 10-12 CULTURA CREŞTINA

In anul 1728 erau tn acest oraş mal bine de 300 de familii de comercianţi români; In 1788 numărul lor creşte la 350. Dease-menea la Tokai găsim tn 1748, 102 familii; la Gojugos (?) 140. La Kecskemet, fn Ungaria de mijloc, numărul lor trebue să fi fost şi mai mare dacă judecăm după biserică şi bibliotecă — ambele foarte bogate — pe care le-au ridicat tn oraş. Tot astfel şi tn ce­lelalte oraşe, îndată ce stăpânirea turcească este înlăturată de ar­matele austriace, nuclee puternice de români balcanici apar pentru a întemeia pieţe şi pentru a deschide drumuri. La Buda sunt în jurul anului 1800 mai bine de 1000 de familii, iar în Pesta şi mai mulţi...

Semnificativ pentru numărul mare al macedoromânilor şi pentru locul pe care II ocupau in oraşele maghiare este faptul că tn dicţionare şi căr(i de conversaţie, alături de limba germană şi maghiară, apare şi dialectul macedoromân.

De altfel, afluenţa comercianţilor români In Ungaria este re­cunoscută şi de cercetătorii maghiari. In marea enciclopedie un­gară (voL IV) stă scris:

„Aromânii sunt unul dintre elementele cele mai de seamă ale Balcanilor; şi sunt cunoscuţi ca negustori până foarte departe, Prigonirea turcească i-a făcut pe mulţi să emigreze. O mare parte dintre emigranţi s'au aşezat In Ungaria".

Dar nu trebue să ne închipuim că Românii din Peninsula Bal­canică consimţeau uşor să-şi aducă famliile şi să se aşeze In cu­prinsul Ungariei. Monarhia habsburgică a întreprins o intensă pro­pagandă pentru a-i determina la aceasta. înlesniri, privilegii eco­nomice, titluri nobilitare — erau folosite din belşug pentru a atrage pe aceşti oameni. Viena opunea vechei feudalităţi maghiare, ex­cesiv de conservatoare şi neînţelegătoare faţă de spiritul progresist al timpului — o nouă nobilime de comercianţi, industriaşi şi ban­cheri, învestiţi cu titluri de nobili, cavaleri şi baroni. Baronii Slna, Dumba, Şaguna, şi Moctont n'au fost fireşte singurii. Cât de mult au ţinut cei din Viena să fixeze pe Aromâni în oraşele Ungariei se vede din faptul citat de Duşan Popovici, că au înobilat pe un consilier financiar care, la anul 1755, a determinat circa 500 de negustori supuşi turci, să-şi aducă familiile tn Ungaria. Isvoarele toate ne arată că aceşti oameni aduceau nu numai energia şi ex­perienţa lor negustorească, dar şi capitaluri mari. Cei mai bogaţi erau cei originari din Moscopole. După arderea acestui mare oraş românesc din Peninsula Balcanică din 1769 de către Turci, cei mai mulţi dintre locuitori au fugit fn Ungaria. Duşan Popovici crede că această mişcare de populaţie a avut urmări extraordinare pentru viaţa economica a Ungariei, lată cuvintele sale:

CM CULTURA CREŞTINA Nr. 10*13

.La anul 1769 s'a Întâmplat o adevărată revoluţie. A fost distrus oraşul Moscopole şi după toate probabilităţile şi alte câteva localităţi româneşti. Aromânii, fn massâ, au trecut tn monarhie, în Ungaria, mai ales*.

Bogăţia acestor fugari era proverbială; istoricul sârb amin­teşte o sumă de povestiri asupra condiţiunilor dramatice hi care ei au reuşit să-şi salveze viaţa şi averile. Intrarea unor atari ca­pitaluri fn economia Ungariei s'a simţit, Nouii veniţi au luat tn an­trepriză moşii, vii, păduri, au pus in valoare bogăţiile Ungariei, au întemeiat mari crescătorii de vite şi au pus fn mişcare comerţul de vinuri şi de grâu al Ungariei. Au întemeiat apoi fabrici, -ate­liere, tipografii şi, fn măsura în care Dunărea se elibera (pe urma războaielor austro-turceşti), tot ei întemeiau şi navigaţia fluvială. Familia Spârtu singură dispunea, la începutul veacului trecut, de 13 vase pe Dunăre şi de o armată de agenţi şi funcţionari. In toate oraşele mai mari din centrul şi răsăritul Europei, te întâmpinau reprezentanţii acestei vestite organizaţiuni. Duşan Popovici spune că banii de aur expediaţi de această casă în afacerile ei comer­ciale, erau uneori tn cantitate atât de mare, încât erau încărcaţi tn butoaie şi cântăriţi. Tot atât de cunoscută era familia Darvar (de origină din Vlaho-Clisura). Casa de bancă a acestei familii dispunea de un capital evaluat, la finele veacului al XVUI-lea, la peste un milion florini aur. încă mai bogată a fost banca fraţilor Şina, originară din Moscopole. Banca Sina a avut o mare desvol-tare până in a doua jumătate a veacului trecut Pentru împrumu­turile de consolidare ale ţărilor din sudestul Europei, Sina concura pe Rotschild.

Cât de vie era încă la începutul veacului trecut conştiinţa naţională a acestor colonii româneşti, ne-o arată mişcarea intelec­tuală pornită de ei în Buda-Pesta; în deosebi cărţile apărute. Până şi soţiile lor — rupând-o cu moravurile de acasă — participau la viaţa de societate şi la mişcarea naţională.

întâlnim la anul 1812 chiar o foarte numeroasă asociaţie a doamnelor macedo-române din capitala Ungariei, mişcare despre care a scris foarte documentat răposatul nostru Octavian Lugojanu.

[...] Intr'adevăr, capitalurile acestor oameni au fost una dintre principalele pârghii în opera de reclădire a Ungariei. Multe instituţii, clădiri monumentale şi lucrări publice din regatul maghiar îţi a-mintesc capitolul şi concepţia acestor fraţi dispăruţi.

Pentru a ne face o idee, vă citez după Rival Nagy Lexlkona, rândurile închinate de maghiari lui Simeon Gheorghe Sina, care . a contribuit cu dărnicie la înfăptuirea Creditului agrar ungar, la Inte-

Nr. 10-12 CtILTURA CREŞTINA

raeierea Societăţii de asigurare maghiară, la promovarea problemei căilor ferate şi a navigaţiunii cu vapori, la canalizarea fluviilor, la ridicarea şi îndreptarea agriculturii, s'a îngrijit de şcoală şi de e-educaţia poporului, a creat muzeul naţional, Spitalul de copii şi alte spitale, leagăne, orfelinate. Institutul orbilor, Academia Comer­cială, Teatrul Naţional, Conservatorul, Corpul Pompierilor, Casina Naţională, Basilica din cartierul Leopold, Casa artelor frumoase şi mai presus de toate Palatul Academiei de ştiinţe ungare; toate îl vestesc numele, ca al unui întemeietor".

Atât de mult au făcut fraţii noştri macedo-români pentru renaşterea economică a Ungariei. Cine va fi însă în stare să spună cât de mare-i partea de contribuţie la dăinuirea şi desvoltarea Ungariei, a Românilor ce şi-au petrecut zilele pe pământ supus cumva stăpânirii ungureşti vreme de o mie de ani. Oştirii ma­ghiare aceştia i-au dat gloria care-i Ion Huneade; Bisericii lor ca­tolice pe Nicolae Olahul, artelor şi culturii maghiare pe veşnic cu laudă pomenitul rege Matiaş şi nenumăraţi slujbaşi anonimi, dar muncitori cinstiţi şi râbdurii în slujba unui stat care nu era a lor (dn).

N O T E L I T E R A R E Recitind pe Pave l Dan

E potrivit, în aceste vremuri de grea cumpănă pentru neamul românesc, să evocăm figura acelui scriitor de mari posibilităţi (cel mai mare din generaţia tânără a Ardealului) — Pavel Dan,

El îşi doarme somnul de veci în cimitirul din Cluj. L-am lăsat acolo, parecâ să chezăşuiască veşnicia românească pe acele me­leaguri, aşa cum a prins, în linii sobre şi în scene de un desă­vârşit realism, sufletul dârz şi monumental al Moţului din Munţii Apuseni, sau al ţăranilor din Câmpia Transilvaniei.

Cartea lui: Urcan Bătrânul (Fundaţia pentru literatură şi artă. Bucureşti, 1938) este cel mai preţios dar făcut acestor zile, în care sufletul Ardealului, cântat de el, pluteşte fără astâmpăr în văzduhul pe care i-1 împart hotare nedrepte.

Ne întoarcem la ea, ca să luăm contact (căci numai aşa mai putem lua) cu ţara de dincolo, cu poezia sobră şi profundă a pla­iurilor romaneşti pierdute. Parcă suflă un vânt de largă mustrare din paginile acestei cărţi, parcă ne strigă durerea lui adâncă po­porul acela de umbre, — sau convoiul necăjiţilor de azi, care, a-

10

.002 CULTURA CERŞTTNA Nr. 10-12

; donând durere la durere, îngenunchie tn faţa destinului ca In marile tragedii antice...

Nu putem să ne mai ocupăm de valoarea estetică, incontes­tabilă, a cărţii lui Pavel Dan, căci, recitind-o acum, cele două nuvele cu caracter istoric: îl duc pe popa şi Iobagii, mi s'au înfipt tn mipte cu o putere care nu vine atât din măiestria artistică, cât din actualitatea lor sfâşietoare, din reeditarea lor, cu o înfiorătoare exactitate, pe planul vremilor pe care le trăim.

Tabloul întunecat al transportului preoţilor şi intelectualilor români tn închisorile ungureşti, este reprodus, parecă, după ştirile de ieri şi de azi.

Şi toată acea negură care pluteşte peste rânduri, se înalţă şi apoi iarăşi recade, mai grea şi mai fără de sfârşit — îţi năvăleşte fn suflet şi-ţi întunecă gândurile...

„Preotul ieşind In verandă să-i spună slugii să meargă înainte cu căruţa, văzu poporul adunat. Sătenii se descoperiră; peste mul­ţime fâlfăi aripa liniştii.

Preotul simţi că trebue sâ le spună ceva acestor buni copii ai pământului, să-şi ia rămas bun dela ei.

— Oameni buni, începu el Încet, parcă i-ar fi fost frică să nu-1 audă cei din casă. înainte de a porni, vă las o vorbă: să nu vă uitaţi legea şi graiul; legea românească şi graiul românesc, moştenit dela părinţi. Pentru asta oricât veţi suferi, veţi fi cu conştiinţa împăcată că v'aţi făcut datoria şi veţi putea îndura su­ferinţele oricât ar fi de grele. Atâta vă spun.

Acuma eu mă duc dintre voi. Se poate întâmpla să mă mai întorc, dar iarăşi se poate să nu mă mai întorc niciodată. După cum mi-o fi scris. (Preotul se uită spre uşa casei, temându-se să nu-1 audă preuteasa şi o văzu în prag, cu copila în braţe).

De v'am fost om rău, să mă iertaţi, că «numai, Tu, Doamne, eşti fără de greşale»; de v'am fost om bun n'aveţi să-mi mulţu­miţi cu nimic.

Intre vot îmi rămâne nevasta şi copiii, îmi rămâne ce bruma de avere am şi eu: bucatele în câmp şi vitele In pustă. Aceia dintre voi cari nu aveţi de lucru cu ale voastre, aţi mai isprăvit cu seceratul şi cu ogorîtul, daţi-i şi doamei preutese o mână de ajutor, să nu-i putrezească holdele în câmp, ori să-i rămână arătura nesemănata.

— Ajutăm, domnule părinte. Cum sâ nu ajutăm. — Ajut, domnule părinte, strigă cineva dinspre şură. — De m'oiu întoarce, vă voiu răsplăti şi nu îţi rămânea de

de pagubă; de nu, să vă răsplătească Dumnezeu. Intră în casă, unde îşi luă rămas bun dela ai lui şi ieşi urmat

Nr. 10-12 CULTURA CREŞTINĂ

de jandarmi, de primar şi de preuteasa, care, cu copila In braţe, îl petrecu pană la poartă.

Jandarmul se urcă în trăsură, cu sluga,. să păzească arhiva şi plecară înainte.

Când să treacă preotul, mulţimea se rupse în două, făcăndu-i loc, ca în biserică la Ieşitul cu cădelniţa.

— Rămâneţi cu bine, oameni bunii In aceeaşi clipă începură clopotele la bisericuţa din deal.

Sunetele dulci, argintii, porniră pe două drumuri deosebite, rătă­cind nesigur, apoi se găsiră şi plecară alături, într'o melodie clară, dureroasă.

Preotul îşi făcu cruce. După el satul întreg se descoperi şi zise plângând:

— Doamne, ajută-i! Porniră apoi încet, la deal. In frunte mergea preotul cu cartea

de rugăciuni în mână, cu mantaua pe braţ; în urmâ-le venea mul­ţimea sătenilor, bătrâni, copii, cu capetele descoperite, trişti şi tăcuţi, în convoiu de îngropăciune.

Deasupra, cântecul clopotelor plutea larg, tremurător, ca un plâns a m a r ' . . . (pp. 152—154).

Dar ţin să notez aici că pe cât de sumbre sunt perspectivele unor astfel de scene, pe atât de luminoase sunt izbucnirile revo­luţionare din nuvela Iobagii. Pavel Dan a prins în cele două nu­vele, două aspecte caracteristice ale sufletului ardelean.

Intre ele parecă ar fi o prăpastie. Dar Pavel Dan arată, cu o uimitoare măestrie, cât de repede, în vremi de mare vrajbă, se poate stabili o punte de trecere. Atunci tot ce prezenta înainte răbdare şi supunere, duvine furie şi acţiune. Iar părintele Mare Gheorghe din II dac pe popa poate deveni Popa Costan din Iobagii, sufletul revoltei, după ce a fost atât timp apărătorul neascultat al dreptăţii:

„Crucel Vor săru (a securea asta. Tot cruce e. Şi ea a ajutat totdeauna Românului. Tot ea va să-i mai ajute şi de aci înainte, când o trebui" (Iobagii, p. 336).

Iată de ce mi se pare că în aceste vremuri triste, trebuie să amintim pe Pavel Dan şi să ne întoarcem la scrisul său evocator şi amar.

Inchinându-ne muncii lui, să încercăm a scoate din durerea de azi elementele care să ne reabiliteze mâine. Căci am păcătuit faţă de Ardeal. Până şi noi Ardelenii, am păcătuit faţă de Ardeal.

Să ne ispăşim păcatul, muncind cu năstruşnică energie pentru biruinţa lui. El să fie punctul nostru de orientare şi rugăciunea noastră cea de toate zilele. Radu Brateş

10»

694 CULTURA CREŞTINĂ Nr. h>12

Ţara Silvaniei

Note pe marginea unei reviste fără de noroc.

Dintre ţărişoarele noastre — Maramureşul, Oaşul, Silvania, Bihorul, Haţegul, Severinul, Amlaşul, Făgăraşul şi Bârsa — împân­zite pe spinările şi depresiunile carpatice, bastioane de rezistenţă etnică a Naţiei, cea mai vitregită de vremuri a fost de bunăseamă Ţara Silvaniei.

Aşezată, ca surata ei mai tânără dela răsărit Moldova, ,în calea tuturor răutăţilor", — Ţara Silvaniei a avut soarta cea mai grea, fiind punctul cel mai vulnerabil al spaţiului transilvan.

Aşa în trecut ca şi ieri, în Septemvrie 1940. , După realizarea unităţii politice a Neamului, o seamă de băr­

baţi sălăjeni, foarte puţini la număr, în cei 22 ani de stăpânire ro­mânească, s'au căsnit să repare atâtea nedreptăţi istorice abătute asupra acestui colţ de ţară şi să facă din Sălaj — cum i s'a zis oficial — un bastion de rezistenţă pentru Ţara din al cărei întin­dere naturală făcea parte din dreptatea dumnezeiască şi jertfele atâtor martiri şi aleşi bărbaţi sălăjeni.

Toată munca acestora, toate străduinţele lor trudnice s'au lovit de un ceva, care an de an se cristaliza, în ceeace se cheamă necunoaşterea realităţilor locale pentru cei cari aveau să ne spri-jineascâ de sus.

Din această lipsă de cunoaştere, existentă sub diferite forme şi aspecte, mulţi din cei de jos, dar mai ales din cei cei de sus, au săvârşit adevărate crime naţionale, cu deosebire în ultimii ani de stăpânire românească.

De necrezut multora, dar aşa a fost. Pentru moment nu intră în preocuparea noastră fixarea a-

cestora, ci altceva. După epuizarea tuturor mijloacelor, ce omeneşte au fost po­

sibile, mâna de oameni, de care am amintit, a încercat ultima po­sibilitate. Să facă cunoscute tuturora, cărora se cuvine, specificul, nevoile şi aspectul realităţilor trecute şi prezente din Ţara Silvaniei.

Posibilităţi materiale pentru editarea unei monografii, de pro­porţii meritate şi aşteptate, n'au fost. După multe frământări, au recurs la scoaterea unei reviste, cu titlul „Ţara Silvaniei", din care a apărut Nr. 1, anul I, la 1 Septemvrie 1940, deodată cu intrarea în vigoare a dictatului durerosului arbitraj dela Viena. — O revistă fără de noroc, nici măcar nu s'a putut răspândi.

*

Nr. 10-12 CULTURA CREŞTINA «95

Chiar din numărul întăiu, redactat in conditiuni tehnice exce­lente şi cu articole semnate de cei mai aleşi oameni de cultură ai Sălajului sau cu dragoste de glia acestuia, se desprinde clar ţi­nuta regională a revistei.

Articolele, bine alese şi foarte bine documentate, sunt sem­nate de: Elena Hossu-Longin, Dr. Ilie Dăianu, Laurenţiu Bran, Leontin Ghergariu, Dr. Emil Lobonţiu, Dr. Laurian Someşan, Graţian Mărcuşiu, Ioan Danciu, Dr. Ioan Georgescu, Ion Rădulescu, etc.

Din varietatea lor se conturează câteva aspecte ale Ţârii Silvaniei: geologic, geografic, etnografic, cultural şi naţional.

Dl Dr. Laurian Someşan, Intr'un studiu de 8 pag. scoate în evidenţă unitatea spaţiului transilvan, desprinsă din structura şi orientarea reliefului său, precum şi din condiţiunile economice şi geopolitice, cari au favorizat evoluţia etnică a Românilor, în de­cursul vremurilor, pe acest ales şi de Dumnezeu binecuvântat pământ*

Prin faptul că din cuprinsul peisagiului Ţârii Silvaniei se des­prind toate elementele spaţiului transilvan; aceleaşi formaţiuni geologice cristaline, cari apar în culmea Lăpuşului, Făgetului (Codrul), Heseşului, în Munţii de Aramă (Rezul) şi în diferite crâm­peie de dealuri (Dealul Rotund, Măgura Şimleului, etc...), înecaţi în sedimente recente, formate din aceleaşi calcare mezozoîce şi ace­leaşi sedimente moi (marne şi argile), caracteristice podişului Tran­silvaniei, Sălajul se integrează admirabil în unitatea spaţiului transilvan.

Cele mai înalte culmi se ridică la 900—950 m., dar nicăiri pământul Silvaniei nu se coboară la nivelul câmpiei Tisei. Pragul Munţilor de Aramă (Rezul), Făgetul şi bariera Meseşului prelungită fn Lăpuş, alcătuesc o cingătoare înaltă, care împrejmueşte toată Ţara Silvaniei.

Legătura strânsă Intre Ţara Silvaniei şi spaţiul transilvan se desprind şi mai clar din covorul de vegetaţie caracteristic podi­şului transilvan, care dă un contrast izbitor cu vegetaţia de pustă de pe câmpia Tisei, precum şi din orientarea economică şi de le­gătură cu centrul Transilvaniei, legătura cu câmpia fiind anemică.

Acest pământ al Ţării Siivaniei, integrat geograficeşte şi prin structura sa geologică în spaţiul Transilvaniei, trebuie să ducă a-ceiaşt soartă comună cu acesta.

In ce priveşte trecutul istoric al Ţârii Silvaniei, pâr. Dr. Iiie Dăianu în articolul „Badea Gheorghe Pop de Băseşti", Elena Pop Hossu-Longin în .Amintiri'', Laurenţiu Bran în „începuturi de în­văţământ românesc din Sălaj", Leontin Ghergariu, Dr. Ioan Danciu* Dr. Ioan Georgescu etc. aduc alese şi serioase contribuţiuni.

696 CULTURA CREŞTINA Nr. 10-12

Din începuturile sale acest pământ ne-a aparţinut numai nouă. Extinderea geografică a elementului românesc până în Bosnia,

Galiţia, Tatra, e tc , tentaculele noastre etnice au fost sortite dis­pariţiei în masa altor neamuri, dar în Ţara Silvaniei — poarta pe care s'a scurs .civilizaţia" asiatică spre Ardeal — elementul ro­mânesc s'a menţinut în mase omogene.

In Cronica lui Anonymus, Românii din Sălaj sunt amintiţi destul de timpuriu.

Primele elemente străine au fost aduse în Sălaj să păzească graniţa spre Ungaria şi drumul sării dela Dej la Szolnok, inîiltrân-du-se, sub protecţia stăpânirii, încet prin mai multe sate româneşti.

In întâia jumătate a sec. al XVTIHea, în arhiva judeţului din Sălaj, acte dresate de oficialitatea maghiară, mărturisesc singure de romanitatea absolută a satelor sălâjene, precum şi de procesul de colonizare şi apoi maghiarizare a acelor. aflate azi cu populaţie mixtă, româno-maghiară.

O parte din aceste documente apar în articolul pâr. L. Bran. Astfel în raportul primpretorului Balint Toma din Tăşnad, către Prefectura judeţului Solnocului de Mijloc (jud. Sălaj s'a format din unirea, la 1876, a jud. Solnocului de Mijloc cu jud. Crasna), din 28 Ianuarie 1811, asupra învăţământului primar din plasa Tăşnad, despre comuna Mecenţiu, azi cu populaţie în majoritate ungurească, cu 1 biserică rom. cat. şi alta reformată, scrie: .Vă rog cu toată supunerea să-1 recercaţi pe Episcopul de Oradea să cedeze Ro­mânilor şcoala catolică din Mecenţiu, fiindcă comuna întreagă e romanească, iar roman o-catolici nu sunt de cât preotul, admini­stratorul dela o moşie domnească şi clopotarul".

Rapoartele tuturor primpretorilor din Sălaj din acel an, asupra învăţământului, publicate de păr. Bran, din acest punct de vedere, sunt concludente.

Politica de înstrăinarea Sălajului prin colonizare şi maghiari­zare, dusă în ritm progresiv accelerat în tot sec. ai XlX-lea şi în­ceputul celui următor, ne-au răpit o parte din satele noastre.

Puterea de vieaţa a Românilor noştri ne-a fost singurul bastion de întărire. — Şvabii, cu excepţia a 3—4 comune, au căzut pradă acestei politici, cu un număr mai mic de Români de pe graniţa et­nicului românesc.

Din punct de vedere etnografic şi demografic sunt de remarcat studiile d-lui Dr. Ioan Danciu: .Evoluţia numelor patronimice la Românii Sălăgeni" şi „Vitalitatea Românilor sălăjeni", din cari reapar până la evidenţă stârnirea Românilor în Ţara Silvaniei şi loviturile cărora au stat ţintă secole dearânduL

Ni. 10-12 CULTURA CREŞTINA 697

Din articolele d-lor Leontin Ghergariu, Graţian Mărcuşiu — redactorii revistei — ca şi din ale celorlalţi apare curat caracterul românesc al Sălajului, care in trecut a dus aceeaşi vieaţă naţio­nală cu Românii din întreg Ardealul, fiind părtaşi de acelaş nenoroc şi la aceleaşi lupte de existenţă naţională.

Sălajul, brăzdat In lung şi lat de valuri romane, unde străjuia cândva cetatea Porolissum, capitala unei părţi a Daciei, locuit de un viguros element românesc şi de unde au răsărit atâţia bărbaţi de seamă a românismului: Episcopul martir Grigorie Maior, Epi­scopul Ignatie Darabant, Simeon Bărnuţiu, Florian Mărcuş, Ioan Maniu, Andreiu Cosma, Alimpiu Barboloviciu, Episcopul Ioan Alexi, Mitropolitul Ioan Vancea, Gheorghe Pop de Băseşti, Gavril Trifu, Vasile Pătcaşiu, Demetriu Sfura, etc... acest Sălaj nu va putea fi decât românesc.

Dacă intrarea Ungurilor în Ardeal acum 1000 de ani prin Porţile Meseşului, dacă penetraţia maghiară în Ţara Ardealului tot prin Silvania, dacă lupta de desfiinţarea noastră prin biserică — Hajdudorogh — a Început tot de partea de nord a acestei Ţâri a Silvaniei şi n'au putut desfiinţa caracterul românesc al Sălajului, nici reintrarea vremelnică, impusă şi nedreaptă a Ungurilor, din Sept. 1940, în partea de nord a Ardealului tot prin Sălaj, cu tot cortegiul ei de omoruri, schinjuiri, tâciiinării, expulzări în masă, cari s'au produs mai ales şi mai din gros tot acolo, nu vor putea şterge niciodată pecetea stăpânirii noastre acolo.

Tot ce e acolo, munţi, dealuri, câmpie, ape line şi răcori­toare, aşezări româneşti în mase compacte prin toate văile şi de­presiunile Meseşului, Rezului, Codrului şi dealurilor ce se lasă domol spre câmpia Tisei, adică toată Ţara Silvaniei, e numai a noastră. .

Mormintele atâtor bărbaţi de seamă, dela Bocşa, Bădăcin, Băseşti, Şimleu, Supurul de Sus, e t c , ca şi puterea de vieaţă a sălăgenilor noştri, ne e singura chezăşie într'un viitor aşteptat de toată suflarea românească.

ŢARA SILVANIEI — ţară de dor şi jale ş i . . . revistă fără de noroc.

Ioan Ardeleana Senior

„Este Istoria Transilvaniei un studiu inutil?" întrebarea este titlul unei recente lucrări a d. Vasile Netea.

(Sibiu 1940), titlu ce întriguiează şi ne umileşte în acelaş timpi Căci jalnicul strigăt al poetului pătimirii noastre, ne rămâne In permanenţă viu: .Istoria de veacuri a Ardealului românesc, e istoria de lacrimi şi de umilinţă a unui popor orfan. Ardealul o mie de ani şi-a muiat desnădejdea în. jale şi s'a mângâiat cu visul 0.

CULTURA CREŞTINA Ni. 16-12

La 22 de ani după împlinirea „măreţului vis", ne întrebăm: cu ce a fost alinată această suferinţă? Şi cu ce a fost răzbunată mai ales? — Cu o nouă şi cruntă lovitură în tot ce-aveam mai mai drag. Cu o izbitură în măruntaiele hărţuitului Ardeal!

O infimă parte de vinovăţie pentru această pierdere poate avem şi noi. Că nu ne-am străduit a pătrunde acele numeroase taine pomenite de d. prof. I. Lupaş, şi de care este încă plin tre­cutul Transilvaniei I Acest întunerec, înfăţişat azi de propaganda maghiară atât de tendenţios, va trebui cercetat odată de cărturarii şi dascălii noştri.

Este imperativul istoric al momentului de faţă. Pentru rezol­varea lui, a dat semnalul d. V. Netea, în broşura de care ne o-cupăm în rândurile de faţă.

Titlul lucrării nu indică atât de mult îndoiala utilităţii acestei istorii, ci mai mult o mustrare sub haina ironiei, adresată celor destinaţi a cultiva dragostea şi veneraţia pentru patrimoniul nostru sfânt, pentru locul vieţuirii şi somnului de veacuri a strămoşilor noştri. Pentru cei cart uită că .Ardealul a avut totdeauna faţă de noi o funcţie descălecătoare şi toate aceste gesturi de expansiune... coincid cu începuturi de epoci sau curente istorice, fiind din punctul de vedere al formării noastre tot atâtea "Originalităţi" repetate" (V. Bâncilă).

Despre această omisiune — pe care în termeni redacţionali am putea-o numi „inadvertenţă cerebrală" — datorită celor meniţi a se ocupa cu buna creştere în această ţară, se convinge d. Netea in urma unei minuţioase analize a problemei ţi a extensiunii ce s'a rezervat atât în programa de şcoală cât şi în manualele de şcoală.

Intr'adevăr, din cele 37 lecţii de istorie prevăzute în manualul oficial de cl. IlI-a, abia 4 lecţii sunt rezervate Transilvaniei; din 24 lecţii la cl. IV-a, abia 1. Nu-i mai îmbucurătoare situaţia nici a cărţilor de curs complimentar. In plus, acolo unii autori au mai strecurat şi greşeli ştiinţifice.

Această orânduire programatică îl duce pe d. Netea, ca şi pe fostul lui profesor de istorie, d. I. Lupaş, la convingerea că în­văţământul nostru istoric a avut până acuma o temelie dualistă — Muntenia şi Moldova —, care va trebui „să fie înlocuită potrivit realităţii istorice şi politice, cu una trtatistâ: Transilvania, Mun­tenia şi Moldova.

In partea a treia a lucrării, d. Netea aduce o contribuţie po­zitivă pentru soluţionarea acestei probleme, schiţând un număr de 23 subiecte ce ar putea figura pe viitor in manualele şcolare, pentru o completă cunoaştere a realităţii istorice a Transilvaniei.

Broşura d. Netea este una dintre lucrările cu conţinut mic, dar cu ecou mare. Ea ne aduce nădejdea unei reparări a greşelilor din trecut. T. Asttlean

C R O N I C I La 1 Decemvrie

Altă dată jubilam. Era doar ziua mani blrulnţt Ne amintea încorona­rea glorioasă a luptei milenare pe care a purtat-o neamul nostru pentru lumină, pentru dreptate, pentru liber­tatea sa. Acest trecut de vreri şt fapte mari ne apărea rezumat tn apoteoza adunării dela Alba-tatta, care a de­cretat unirea, pe care o credeam şi o uoiatn pe veci.

Agi plângem. Avem Inimi zdrobite ti suflet cernit. .Ţara voastră — ci­tim tn leala — este o pustietate, ora­şele voastre arse de foc, rodul ogoa­relor voastre mâncat de străini înain­tea ochilor voştri st toate sunt para­gină, ca la prăpădul Sodomet* (1, 7>, Şi Iarăşi: .Pământul jeleşte şl se ofi­leşte, lumea toată se usueă şt este tn cumpănă mare... Pământul stă pân­gărit sub cel ce-l locuesc, căci el au călcat legea, au tnfrănt rănduiala şl aa stricat legământul de veci* (Is. 24, 4S).

Ne recunoaştem vinile st greşelile, ta care top suntem părtaşi, tn măsură şl forme deosebite. .Unit pentrucă au tăcut — cum a spus Conducătorul Sta­tului, d. gen. I. Antonescu la aduna­rea care s'a întrunit la praznic, îndo­liat de astă dată, tn cetatea lui Minai la I Decemvrie — alţii pentrucă au greşit, cu topi pentrucă am suportat*. Pomenirea zilei unlrU celei mari ne face şl mat vie durerea pentru aceste uinooăţti, pe care evocarea trecutului de glorie le face şt mai apăsătoare.

In acelaşi timp Insă ştim şi simţim, că rânjetul victorios al celorce, pe căi piezişe, fără drept şi fără glorie, au

isbutil săr-şl sfâşie o bucată din tru­pul nostru, n'are nici îndreptăţirea bucuriei cinstite, nici certitudinea dăi­nuirii. El sunt doar unealta de care se foloseşte Prooedlnţa pentru a ne face să Ispăşim greşelele săvârşite. Ca odinioară străbunul lor Atltla, sunt si ei un „Mc/a al lut Dumnezeu*. Atât tnsă ti nimic mat mult. Purificaţi prin suferinţe, tot noi vom fi moştenitorii pământului care după toate dreptăţile a fost şl trebue să fie Iarăşi al nostru. Neamul nostru a văzut şl alte furtuni, a biruit st alte nedreptăţi. Niciodată durerea nu l-a tnfrănt, cl 1-a călit şl l-a îndârjit la luptă nouă.

Astfel înţeleasă, comemorarea lut 1 Decemvrie trebue să însemne începu­tul conştient al eforturilor noastre de renaştere şt reîntregire. Lozinca s'a dat de chiar Conducătorul Statului: ,Ne^im născut act, suntem cei dintâi aşezaP act şt vom pleca cei din urmă. Vom muri aici, fiindcă nu putem pă­răsi ceeace na se poate părăsi. Nici furtunile, nici trufiile, ntci trădările nu ne vor ciintL.. Top trebue să păs­trăm încrederea în drepturile neamu­lui, să ducem o luptă de credinţă, de muncă şi de jertfă şt prin jertfă să ne câştigăm dreptatea. Fiindcă drep­tatea strâjueşte lumea. Şl dreptatea lumii ba fi dreptatea noastră*. — Aşa să fie. (a).

Condiţiile păcii Pacea din 1918 a avut la temelie

faimoasele puncte ale fostului Preşe­dinte a) S. U. din America, Wilson. Actualul conducător al puternicului im­periu din lumea noua, d. Roosevelt, nu-l

11

MO CULTURA CREŞTINA

exclus sa aibă un rol asemănător ia fncheerea actualului conflict. Dar şi abstracţie făcând de această eventua­litate, dânsul este nu numai un câr-m ui tor de mare calibru, ci şi un gân­ditor social din cei mai de seama. Limpezimea observaţiilor sale este tot atat de remarcabila ca şi fondul de a-devăr adânc pe care-1 cuprind. De a«aea ne tatereseaz* felul cum vede •tiranii posibilă asigurarea unei păci du-sakUe torre popoare.

Ca ocazia unui conferinţe de presa, *L RooaeveU a Uzat cinci eondiţiunt e-HBtude, pe care s'ar putea clădi a-cantti pace. Dezarmarea ar fi întâia. Cată vreme poporul trăeste sub groaza ci va fi bombardat din aer sau atacat de attă naţiune, na poate fi vorba de •ace. — E necesară apoi libertatea prtmL D. R. o socoate loarte impor­tanţi. Naţiuni le trebue să aibă infor-maţiunl exacte, neceazurate şi netrun-cfalate cu scopuri tendenţioase. Echi­libru şi stabilitate nu-i cu putinţă daci facnraieto de mlormatil nu sunt acce-afbua tuturor. — Urmează libertatea rmUgtuor, apoi libertatea exprimării Umlor. Trebue si se lase această li­bertate tuturor, cu restricţia Insă ca ni­meni sft nn poată propovădui răstur­narea lormei de guvernământ. — Pu­nerea la adăpost de nevoi este ultimul Buact. El s'ar putea realiza, crede d. IL, prin desfiinţarea barierelor culturale st comerciale dintre natiunL

F M a prezenta un sistem complet fi suficient de principii pentru recon­strucţia lumii de mâine, cum cuprinde cuvântarea de Crăciun a lui Plus XII, cugestille dlui R. cuprind totuşi mult adevăr. Am observa doar atâta că .desfiinţarea barierelor culturale şi co­merciale dintre naţiuni*, după a noa­stră părere, este departe de a produce, ranguri, bunăstarea generală şi o justă Împărţire a bunurilor. Ar fi minunat daci, printr'un mijloc atât de uşor, s'ar putea realiza, quaai automat, dreptatea «odată dupi cai» tasetaază pimantvn.

Ni. 10-43 ^ *" 1

Dar falimentul economiei liberaliste ii dovedeşte, din păcate, contrarul. Pentru ' a face dreptate In fapte, trebue să avem mai întâi spiritul dreptăţii, cugete şi simţiri drepte şi creştineşti, (a).

Ştergeţi .rujul'* 1 Iniţiativa a pornit de departe, In extre­

mul orient. Aparţine frumoaselor din ţara lui soare-răsare: Japonia. Şi tacă celor mai frumoase dintre ele. Au pornit-o — — citim in .La Croix" din Lyou — — .stelele* de cinematograf, pe care le-au urmat imediat artistele dela o-pera. Aşa au găsit ele de cuviinţă, că tn vremuri grele ca ale noastre nu sti bine o anumită eleganţă prea gală- i gioasă şi prea ţipătoare. Au declarat § deci răsboi nu numai rujului care as­cunde, sub un strat de grăsime vopsita, ţ buzele femeilor, ci şi ondulaUile per­manente care se clădesc in forme fan­tastice pe torturatele capete de femeL . — Fără amânare „Liga patriotică a fe­meilor japoneze" a luat conducerea şi organizarea unei acţiuni de stil mare. In toată ţara, pentru generalizarea ini­ţiativei. Delegatele ei cutrieri oraşele mari şi cheamă Ja ordine, fără cruţare, pe surorile lor, care prea vreau să fie văzute.

Să propunem frumoaselor noastre * spre imitare exemplul Japonezelor ? Ar ti o revoluţie periculoasă, din calea -| căreia ne ferim. Totuşi ceva ar trebui > Învăţat şi reţinut: si se observe In vop* sell şi pieptănături măcar măsura bu- 'M nului simf. Exagerările sunt urtte şi ta J vremuri normale. Acuma repugnă. Dar & să nu ne facem noi judecători Dam J cuvântul gazetei din Lyon, judecata i | căreia ni se potriveşte şi noua. — .Da ^ ce atâtea dintre contimporanele noastră se cred obligate a arăta un obrax mai ~H bogat fn culori decât paleta unui pictor? ,'; — Acele edificii capilare complicate, -Z caerele de lână încreţiţi care tncora- -f-neazi cipsoarele multor doamne, oa- -j cesitând vizite dese şi scumpe la friza*. ae potrivesc oare cu nenorocirea rmssSB \

S E . 1 0 4 2 CULTORA otfişrmA

— Pe Ungă că aceşti bani ar putea fi tetoelţi mult mal bine pentru operele de ajutorare a priaotuerilor si refugia­ţilor, de exemplu, nu trebuie aă uităm că am fost învinşi. 0 aBuruilă discieţie tn ţinuta este infinit mai conformă cu demnitatea pe care trebue s'o păstrăm tn înfrângere. — Să nai adaogăm. In plus, că adevărata eleganţa stă din sim­plicitate ti măsură". — Noi nu mai a-daqgam nimic. (a).

Din ratai sovietic Ziarul .Pravostavna Ruşi* care a-

pare în Slovacia, publică scrisoarea unui căragăr fugtt din fosta Pore-nie cedată Rnfflor, din care extragem următoarele:

După intrarea trupelor ruseşti tn Poceaov (19 sept 1939), mănăstirea nu­măra la 200 membri. Comuniştii au pus mana pe bunurile el, iar pe călu­gări i-au înghesuit tntr'un edificiu al mănăstirii, meă fn urma necontenitelor şicane, oea mal mare parte a lor s'a împrăştiat pe la casele lor. Sovietele au pus In spatele mănăstirii un impozit de 30.080 ruble, pe care foarte cu greu fl pot acblta călugării.

Comuniştii au încercat să dea tos CMoea de pe clopotniţa mănăstirii, pu­nând tn locul ei steaua lor. Au chemat deci pe un meşter şi i-au oferit 1000 ruble pentru acest lucru, Insă el i-a re­fuzat şl nici ameninţarea că va fi de­portat In Siberia, sau că va fi împuşcat, nu haxt putut clinti din loc

In teritoriul i os tei Polonii, azi sub stăpânire roşie, toii episcopii şl preoţii sunt deocamdată tn vieaţă; ei Insă sunt impuşi cu foarte mari dări, variind Intre 14)00-30000 ruble, după mărimea parohi. De asemenea şi bisericile sunt iman» dela 300—3400 ruble. Când nu mai pot plăti, preoţii sunt si­liţi să părăsească parohia, iar bisericile •nul închise, m sfântă mănăstire vin tot mai mulţi închinători din Rusia Soaietiea, aducând pământ de pe mor­mintele rudelor înmormântate fără preot, pentru a fi sfinţit, care e apoi presărat

pe mormântul celui defunct. Ei şatra că în Kiev toate bisericile au fost dă­râmate tn afară de una, a sf. Ore, unde şi astăzi se mai mc slujbe. Acelaş lucru s'a întâmplat ai la Odessa. Vin pentru liturghie nu se află. de ase­menea nici grftu pentru prescuri. Tine­retului i-se interzice să meargă la bi­serică. Huiţi dintre copii sunt nebote­zaţi şi foarte puţini sunt aceia care sunt botezaţi tn biserică.

Aşa grăieşte acest Ieromonah refugmt din raiul sovietic. Iar dacă cineva do­reşte această Împărăţie a mtunerecnhii, nu ştie ce doreşte, (ani.

Moartea Msgr. Anton Korosec In 14 Decemvrie 1940 s'a stins, la

Belgrad, zelosul preot de pastoraţie şl prelatul distins care a fost Anton Koro­sec. Născut la Plserianl tn 12 Hai 1872, el moare tn vârstă de 68 de ani, lăsând In urmă mari regrete In sânul neamului său şi un nume care a trecut de mult peste graniţele ţării sale. A ajuns cunoscut şi la noi, ca pretutindeni, prin activi­tatea sa politică. Încă In 1905 a fost ales să-şi reprezinte In dieta dela Viena poporul său sloven, iar tn 1918 a luat parte activă şi importantă la făurirea actualului stat jugostav. De arunci a rămas mereu tn prunul plan al vieţii politice din noua sa patrie, purtând In repetate rânduri demnităţi de întâia mană. S'a străduit mult pentru pace. Pentru cea internă înainte de toate, raporturile dintre sârbi şi croaţi fiind, precum se ştie. In permanentă tensiune. A lucrat de asemenea cu toată puterea la tncneerea unui concordat Intre Sfântul Scaun şi Iugoslavia; «e ştie tnsâ că a-ceastă încercare n'a izbutit Pentru a linişti spiritele, tn 1937 şi-a retras a-cea8tă propunere. In vremea din urmă a fost Preşedinte al Senatului şi mir nistru al Instrncţiunei. Şi-a câştigat merite ramănătoare prin activitatea Iui neobosită închinată ridicării religioase, naţionale şi culturale ale poporului său. fa). stf&Sfc

\ 11»

702 CULTURA C r b ş t t n A Nr. îo-a ^

Cărţi oprite Citim tn „Osservatore Romano* ca

Congregaţia Sf. Oficiu a trecut In in­dexul cărţilor prohibite două cărţi mai nouL Şi anume: „La Sacra Srittura, psihologia, commento, medltazîone*. scrisa de preotul catolic italian DoUndi Ruotolo, si cartea lui Karl Pete: Der Christ als Christus'. Despre aceasta din urmă observă semioficiosul Vati­canului ca, deşi scrisă de un foarte vrednic1 preot In pastoraţie, interpre­tând doctrina despre corpul mistic al jui Hristos, ajunge la concluziuni care nu se Împacă cu doctrina tradiţională. După părerile autorului ar fi „membri ai lui Hristos In sens real, aşa cum mâna este parte a trupului nostru, şi că aparţin celei de a doua persoană din si Treime ca membre reale şi a-devărate". Această concepţie ar duce la un panteism deghizat, întrucât cre­dincioşii, constituind o singură per­soană cu Hristos pneumaticul, n'ar mai rămâne persoane independente. S'ar face de prisos In felul acesta, şi sf, euharistie, (a).

Biserica ortodoxă şl calenda­rul gregorian

Se ştie că multe biserici ortodoxe numai cu greu au admis calendarul gregorian, pe care-1 considerau ca ceva exclusiv al „papistaşilor", care conta­minează ritul orientai. Unele nici până astăzi nu l-au admis. Ocupându-se cu această problemă, sinodul patriarhiei din Antiochia a decis să editeze o bro­şura, care să clarifice credincioşii a-supra acestui lucru. In broşură, după cum spune £x*/.BOia, se arată că înţeleptul grec Sosigen, din porunca lut Iuliu Cezar, tn 46 In. de Hristos a corectat calendarul care s'a numit de atunci încolo Calendarul Iulian. De acesta s'a folosit şi biserica la­tini până Ia 1582, când pe timpul papei Grigorie al XIIMea s'a Introdus noul calendar îndreptat, care se numeşte

gregorian. De aci se trage concluzia, că respectarea Calendarului Gregorian şl părăsirea celui Iulian nu e tn con­trazicere cu spiritul Bisericii ortodoxa, cum cred stiliştii noştri, (iuo).

Lumea misionară Imensul teritoriu misionar, care stă

sub jurisdicţia Congregaţiei „De Pro­paganda Fide" şi e răspândit In toata cele cinci continente, are o populaţie nu mai mică de an miliard de locui­tori, mai mult de jumătate din popu­laţia pământului. Lucrătorii catolici, care se trudesc să facă lumină In su­fletele atâtor păgâni, numără 60.000 per­soane, preoţi, călugări şi călugărite, deci un misionar tot la 17.000 păgâni. Insă proporţia e şi mai mare dacă as are în vedere că dintre aceste 60.000 persoane numai 16.000 sunt preoţi, a-decă un preot tot la 62.000 pagini.

O treime din personalul misionar o formează elementul sau clerul Indi­gen. Catolicii răspândiţi fn aceasta mare de păgâni sunt 25.000.000 deci 2,5*/, din păgâni. Această cifră e destul de mare, daci se consideră greutăţile de care se izbesc misionarii fn munca lor apostolică şi daci se are In vedere numărul lor destul de mic fn compa­raţie cu exigentele multe ale misiunilor.

Deviza acestor eroi creştini e: Cre­dinţă şi civilizaţie. In orice manifesta-ţiune a vieţii misionarul are înaintea ochilor aceste două bunuri spirituale, Ingrijindu-se tn acelaş timp şi de cei oropsiţi de soartă. Iată câteva cifre despre munca misionari catolică înpâ-gânismul Imens:

Misionarii au peste 17.000 şcoli cu 62.000 Învăţători şi cu mai bine de 2 milioane şcolari. Aceste şcoli sunt de toate categoriile, Începând dela cele primare şi terminând cu cele universi­tare. Pentru creşterea clerului indigen există 400 seminarii cu 18.000 clerici. Penru bolnavi funcţionează 770 spitale cu 3&000 bolnavi, 100 leprozerii cu 60.000 leproşi, 2.800 dispensării, care au

Nr. 10 12 CULTURA CREŞTINA 703

dat 25 miioane consultatiuiiî la an, 1900 orfelinate, tn care sunt îngrijiţi 113.000 orfani, 400 ospicii pentru bătrâni cu 18.000 de clienţi, In afara de alte institute.

lata ce trebue sa ştie oricare bun ca­tolic şi sa nu rămână surd la apelul pe care Biserica II face pentru misiuni. Suntem siguri că apelul Exc. Sale înalt Preasfinţitului Mitropolit pentru colecta In favorul misiunrlor va găsi larg ră­sunet tn sullete fiecărui creşiin, ştiind că .orice aţi lăcut unuia dintre aceşti mai mici baţi ai mei, Mie ml-aţi finit-, ((im).

Pentru cel părăsiţi In Birmanla, In prezenţa înaltului co­

misar al Statelor Shan, a 10 regi mici şi a numeroase personalităţi, s'a lăcut inaugurarea oiicială a leprozeriei din Loilem, restaurată. Această leprozerie, destinaţi si îngrijească leproşii din sta­tele Shan, e încredinţată Surorilor de . caritate a Fericitei Capitanio. Neferi­ciţii de ei locuesc câte doi tntr'o că­suţă şi se ocupi cu cultivarea unei mici grădini şi cu alte lucruri mă­runte, aşa încât leprozeria are as­pectul unei colonii înfloritoare. Re­staurarea ei s'a putut face mulţumită generozităţii binefăcătorilor din Italia, fiind capabili si adăpostească 1200 le­proşi, care sub Îngrijirea surorilor îşi afla mângâiere pentru nenorocirea, ce s'a abătut asupra lor. bici un exemplu al spiritului de sacrificiu ce domneşte In Biserica Iul Hristoşi {ioo).

f Ioan F. Negruţiu In 16 Decemvrie 1940 s'a stins din

vieaţa, la vârstă de 87 de ani, venera­bila figuri a profesorului pensionar Ioan F. Negruţiu, [ostul director al Şcoalelor normale — de băieţi şi lete — din Blaj.

Cu .Moşul Negruţiu*. cum ti spunea publicul din Blaj, a dispărut un repre­zentant ilustru din pleiada marilor das­căli ai Blajului, un slujitor credincios

- al bisericii sale, un muncitor de primul

rang In ogorul cultural al neamului romanesc, nn naţionalist Înflăcărat, un publicist de seamă şi — un om bun.

Feciorul de ţărani Înstăriţi din Su-cutard (Someş) dupăce a terminat li­ceul la Blaj şl teologia la Gherla, tn 1880 a fost numit de Mitropolitul Ioan Vancea profesor la Liceul de băieţi din Blaj, de unde tn 1882 a fost trecut la Şcoala normală de băieţi, sau Institutul pedagogic, cum se numea pe atunci.

Din 19U9 pini tn 1028, anul trecerii la pensie, a îndeplinit şi funcţiunea de director al scoalel normale da Invţa-tori, iar din 1924 şi pe cea de director al şcoalei normale de lete, care s'a or­ganizat datorită străduinţelor şi price­perii sale.

Ca asesor consistorial a avut să re­zolve nu numai chestiunii? şcolilor pe cari le conducea, ci, cu deosebire In timpul stăpânirii ungureşti, a trebuit să redacteze o mulţime de rapoarte In chestiunea şcolilor primare greco-cato­lice, ameninţate fn existenţa lor de legea contelui A. ApponyL

Pe teren didactic, tn afară de înde­plinirea constienţioasă a îndatoririlor de profesor şi director, a compus o serie de manuale, atât pentru Învăţă­mântul secundar cât şi pentru cel pri­mar, (ca de ex. Stilistica pentru cL IV sec. Carte de citire români şi Carte de citire maghiară pentru c). II—IV pri­mari, etc).

Fe terenul publicistic este remarca­bili activitatea sa la diferite ziare şl re­viste. Articole de ale sale au apărut In .Preotul Român", «Cărţile săteanului român* şi .Amicul familiei', al Căror redactor-proprietar era fratele său Nl-colae I. Negruţiu, preot tn Gherla. A colaborat şi la ziarele din Blaj: .Unirea" şi .Unirea Poporului', iar .Foaia sco­lastici* din Blaj, care era organul Reu­niunii Învăţătorilor gr. cat. din Arnf-diecezi, a condus-o din 1890—1914.

Un rol cultural deosebit a avut m calitate de membru tn comitetul central al Asociaţiunii şi de preşedinte al Des­părţământului XI, Blaj, al Astrei.

704 CULTURA CKSŞTfNÂ Ni. ÎO-IB

Pentru culturalizarea poporalul a seri» mai multe brasuri, ca: .Prăsirea cucuruzului', .Lucrarea ţi îngrijirea unei moşii, după comasare", .Prăsirea ţi îngrijirea legumelor", .Nutreţul mă­iestrit".

Damlc şi mărinimos cum era, nu pregeta să pună trăsura proprie la dis­poziţie pentru membri) Astrei cari mergeau să conferen|ioneze la sate.

Pe teren naţional a luptat tn ca­drele partidului naţional roman la deş­teptarea conştiinţei naţionale şi pro­gresul pe teren politic al neamului no­stru asuprit de Unguri. Ca răsplata, după realizarea unităţii naţionale, a !ost ales senator în primul parlament al României Întregite, In 1919.

N'a fost mişcare culturală şi socială iniţiată la Blaj, tn ultimii 60 de ani (1880—940), Ia care regretatul Ioan F. Negruţiu să nu fi luat parte.

Ori unde era nevoie de un sfat, de o iniţiativă, şi chiar de jertfă materială. Ioan F. Negruţiu era prezent.

inima bonă şi mană largă, — nu-l vor uita niei foştii săi elevi, nici atâţia lipsiţi, pe cari i-a miluit.

Pentru meritele sale atât de variate, a fost răsplătit atât de superioritatea sa bisericească, — fiind numit protopop onorar şi asesor consistorial, — căt şi de autorităţile civile, acordându-i-se .Răsplata muncii pentru merite bise­riceşti cl. t". Răsplata muncii pentru merite tn învăţământ cL I", .Coroana Romăniei" In grad de cavaler si .Steaua României* In gradul de ofiţer.

înmormântarea lui Ioan F. Negruţiu, care a fost o personalitate bine cuno­scută şi mult apreciată a societăţii ro­maneşti din Ardea), s'a tăcut din Ca­tedrala din Blaj, in ziua de 18 Decern. 1940, după ce a fost parentat In nu­mele bisericii, şcolilor şi a societăţilor culturale din cari a făcut parte. La mormânt l-au însoţit pe rangă membrii numeroasei şi distinsei sale familii, în­treagă Intelectualitatea din Blaj si marea mulţime a elevilor şi elevelor

dela şceKIe pe cari le-a servit cu de­votament timp dt aproape o jumătate de secol. (Cor. Sada).

„Inter u n i — ch&ritas" Râsboalele au fost totdeauna urgii

cumplite pe capul neamurilor tncăe-rate. Şi pentru aoL cel de azi, e ceva greu de tnţeles — cum scrie „SchSnere Zukunlt" (3. X. 40), - că Înainte de aceasta cu mal puţin de optzeci de ani, pentru cazuri de răscoale, nu se luaserS nici un fel de măsuri spe­ciale pentru răniţi, şi nu erau nici convenţii Internaţionale cari să Ha pus la punct precis chestia aceasta.

Astăzi avem Crucea Roşie, care are merite nepeiitoare pe tărâmul men­ţionat. Şi cum tocmai şi-a serbat {a-bileul de 75 de ani, face sa ne oprim la opera aceasta carităţi vă, deosebit de vrednică de stima tuturor.

A luat fiinţă sub numirea de .în­ţelegerea dela Geneva pentru ame­liorarea sorţii răniţilor şi a bolne* vilor din osiile aflătoare pe câmp de răaboiu*. Adevăratul el tntamenttar este Henri Darant din Geneva. R-cest om de bine fusese de lată la lupta dela Solferlno (1859), unde că­zuseră jertfă 40.000 morţi şt răniţi. Lucrarea sa .Amintire despre Sol-terino* (1862), a stârnit sensatie, cu protestul său bărbătesc tmnotrive barbariei cu care erau trataţi cei căzuţi jertfă răsboiuluL Ca urmare s'a format un Comitet International pentru ajutorarea răniţilor, Nn peste mult s'a ţinut (tn 1863) şi e confe­rinţă internaţională căreia li stătea cauza la inimă. N'a trecut anul şt 16 naţiuni şi-au avut reprezentanţii tn Crucea Roşie. Atunci s'a încheiat şi cea dinţata convenţie. De prezent Crucea Roşie e recunoscută, respec­tată şi susţinută, de 62 de state, a-vand 40 milioane de membri.

Pe răbojul activităţii calitativ* a acestei organizaţii internaţionale (ra­tificată şl de Germania tn 1934) se

Nr. 10-12 CULTURA CREŞTINA RB

(•crestează pană acum 11 milioane da aume de luptători, mal ales prin-aonleri de răsboiu. După trecutul răsboiu mondial, grija Crucel Roşii s'a extins si ia cei păgubiţi de răs­boiu. Prin Surorile de. Caritate a activat binefăcător şi pe terenul să­nătăţii publice. R luptat apoi cu succes Împotriva mortalităţii infan­tile şl a făcut mult pentru bolnavii de oftică. — Pentru toate acestea are drept la cea moi deplină înţelegere şi stimă din partea tuturor celor ce ţin la porunca iubirii deaproapelui, lăsată creştinătăţii de Mântuitorul lumii («/

Situaţia bisericii catolice tn Germania

Ziarul catolic mDer Kirchenbote' care e scoasă de episcopia Osnabruck, a publicat un articol interesant cu privire la organizaţia actuala a bi­sericii din Germania, din care ex­tragem următoarele:

Primatul Germaniei este arhiepi­scopul din Salzburg. După cele mai recente, constatări Biserica catolică din Germania numără mai mult de 50 episcopii, cu mal bine de 12.000 parohii şl cu 35.000 preoţi.

Vechea Germania are 6 provincii bisericeşti: Colonia cu episcopii la Aix-xla-Chapelle, Umburg, Muenster, Osnabruck şi Trier; Paderhorn ca Fuldex şi HUdesheim; Breslaa cu Ber­linul, Emland şl Schneidemuchl; Muntch-Freuung cu Augsburg, Passau, şi Regenshurg; Bamberg cu Wtlrzburg, Eictastoett şl Speyer; Yrlbarg in Br. cu Molnz si Rottenburg. In afară de acestea mai sunt de amintit Dan-zigul şi Memelul.

Marca de răsărit cuprinde două provincii bisericeşti: Viena, cu e-episcopie la Llnz şi St Polzten şi cu Administraţia apostolică din Bur-genland; şi Salzburg cu episcopia Gurk (reşedinţa e la Klagenlurt) şi

Sekau (reşedinţa la Grazţ, precum şl Adm/apostolfcă Innsbruck-FcldWrch.

Protectoratul Boemiel st Moravrel au de a semen ea 2 provincii biseri­ceşti: Praga şi Olmuc.

In Polonia ocupata, din care făcan parte 5 provincii bisericeşti eu 19 episcopii, situaţia tncă' nu e ciBrt, dat fiind că nu s'a terminat repa­trierea germanilor.

Astăzi există tn Germania &M0 mănăstiri st aşezări asemănătoare cu mai bine de 100.000 călugări sf călugăriţe.

Ocrul se pregăteşte În 78 facul­tăţi teologice de pe rangă marile n-niversităţj ale Rrtchurai osa toc» se spune că deocamdată nm va ti criză de preoţi catolici tn Germania. — Dar apăsam pe cuvântul: se spune. (ivo).

Filozofia italiană s e converteşte

m zilele de 22—25 Qcteaavrie s'a ţi­nut, la Florenţa, al 14-taa congres «% filosofie naţionala italiana. Au fost m-prezentate toate curantele filosofica, .dela idealism la neopozUivuna, dote outologlsmul critic pana la filozofia existenţială modernă, data diferitele di­recţii ale realism ului pană la TOaniaraal clasic*.

Dările de seamă asupra deabaterilar Bunt unanime m a sublinia reuşita ex­cepţională a congratulat, constatând tot­odată că e) Însemnează o hotărî tă tn-toarcere spre vechea tradiţie fUazoftca italiană, adecă spre teism. CJhiar cuvaa-tul prin care ministrul Bottai a deschis congresul este străbătut de spiritul ooea-tin. — Semnificativ este apoi tapnu, simplu in sine, ca Gentila şi P. Qe-melli stau alături tn aceeaşi şedmţă al vorbesc dela aceeaşi catedră, la care se perămU tn buna nnnankî haine cirile şi sutane pnoţatri ori monahale, prinsa apoi tn discuţiunl cat se poate de ami­cale, însăşi această atmosfera, oare nu se putea concepe acum câteva, clac eon,

706 CULTURA CREŞTINA Nr. 10-12

este elocventa. Şi mai grăitoare Insa referatele şi discuţtunlle: cei mai de seamă dintre gânditorii Italiei de a-stăzi se declară pentru patrimoniul tra­diţional al cugetării creştine-teiste. Nu s'au înlăturat încă toate neînţelegerile. Există încă grupuri extremiste care Hn cu rigiditate la sistemele veacului 19. Dar landurile adepţilor scad mereu. Până şi prot. Aug. Guxzo, adept al idealismului moderat, si-a afirmat în­toarcerea spre realismul creştin, pentru care se declarase de altfel tn recenta sa lucrare: „Şguardi sulla filosofia con-temporanea", In care scrie Intre altele: .Intre metafizică şl creştinism, eu mi-am făcut alegerea: nici o altă metafizică decât creştinismul; nu un filozof oare­care al creştinismului, ci creştinismul însuşi, ca credinţă". — Impresionantă In deosebi mărturisirea prof. Tarozzi. unu) din corifeu pozitivismului, care trece drept cel mai de seamă ucenic al lui Roberto Ardigd. După căutare lungă, a ajuns şi el Ia recunoaşterea Dumnezeului personal. .Mărturisind a-ceasta — a spus el — nu avem nevoe să renegăm trecutul; ajunge să cuge­tăm din nou, In lumina nouei culturi, tot ceeace au fost recunoscut doi mari cugetători italieni, Danie şi Gioberti. Amândoi au fost convinşi, că Prima cauză infinită este transcendentă faţă de lumea creată — aşadară nu intra-mtutdană ci supramundattă — şi de a-ceea cu totul deosebită de tot ceeace cade In noţiunile de spaţiu şl timp*.

Făcând aceste constatări îmbucură­toare, unul din cronicari, P. Dozza S. L, ara o remarcă de esenţială importantă pentru viitor. .Este de datoria filozofiei catolice — scrie el — să caute cum s'ar putea face mai acesibilă filozofia noastră cugetătorilor din vremea nouă. Felul lor de a gândi se deosebeşte aşa de mult de al nostru, încât de multe ori ne ciocnim Iară cea mai mică in­tenţie. In concluzii ajungem de obicei foarte aproape unii de alţii; In premise Insă, tn preliminarii etc suntem foarte

depărtaţi Nici vorbă de o schimbare a temeliilor noastre; ci e necesar să talcuim adevărul vechiu fn formă nouă, care să fie atrăgătoare şi convin­gătoare totodată. Prof. Padovani a re­marcat, că noţiunile vechi şi moderne In filozofie nu spun nimic. Rindea filo­zofia Însemnează căutarea nu a nou­tăţii, cl a adevărului", (a).

Mănăstirea Strahow Deşi străină şi departe de melea­

gurile noastre, mănăstirea Strahow, din împrejurimile metropolei Praga, nouă, Romanilor ardeleni, ne este dragă. Asta din vremea trecutului răsboiu mondial, de când ne leagă amintiri neuitate de ea şl de Preacuv. abate ZaooraL care se afla In fruntea ei şi care, învăţând să ne cunoască neamul şl limba, le-a tndrâgit pentru totdeauna. Dovada a tăcut-o în chip mişcător: ne-a învăţat limba şi ne-a mângâiat răniţii de răsbohi şl bol­navii aflători prin cele spitale ale capitalei boeme şl jur.

Pomenim la acest loc mănăstirea Strahow pentru acest fapt, şi pentru împrejurarea că, anul acesta, s'au împlinit opt sute de ani dela înte­meierea ei. Primul abate a fost Giezo, ieromonah dela Steinfeld, din tagma, pe atunci nouă, a sf. Norbert ţpre-monstratensi), pe vremea domniei Iul Vladlslav II.

Fostul canonic de Kotn, devenit cuviosul Giezo, ajutat mult şl de Gertruda, soţia regelui, s'a priceput să facă In scurtă vreme din Strahow un centru de artă şi cultură reli­gioasă pentru Bohemia acelor tim­puri. Pentru ştiinţa lor aleasă Şi Im­punătoare, abaUI acestei mănăstiri au lost nu odată chemaţi Ia sfat tn chestii mari de stat

Ca toate focarele mănăstireşti pline de vieaţă, şl acesta şl-a avut rami­ficaţiile sale nu numai tn Boemi a, cl şi în Moravia, In Sudeţi, tn Austria şl Polonia, Mulţumită monahilor din

Nr. 10-12 CULTURA CREŞTINA

Strahow, a hiat flintă Ia Praga, tn 1348, c«a dlntalu universitate ger­mana to Europa.

hi decursul veacurilor mănăstirea aceasta a avut de suferit foarte mult De. repetate ori a fost Incendiata si jefuită. Pe vremea rasmiriţelor husite pe vremea râsbolului de treizeci de ani, ca si In cel pentru Silezla, a fost din nou grav deteriorată. S'a refăcut Insă mereu. Admirabila clădire In ttii barock, care se păstrează nea­tinsă ai azi, s'a ridicat cu ajutorul Măriei Tezesia. — La orga Iară pere­che a bisericii de aclvenle deseori să cânte însuţi Mozart,

Biblioteca mănăstirii din Strahow numără 150.000 volume; 1200 Incuna­bule; peste 2000 manuscrise dintre cel* mal vechi, latre cari un ms. de evanghelie din veacul XL Galeria sa de picturi e cea mai valoroasă din Praga. Printre cele 1100 de opere cu cari se poate mândri, se află şi de-ale lui Dfirer, Cranach, Rubens, van Eyck, Uonardo da Vinci. (n).

Pionieri culturali Spiritul SS. Ciril şi Metodlu, cari

au creat Slavilor alfabetul, n'a lipsit niciodată Bisericii Iui Hristos. Ori unde-şi bat ţăruşul misionarii Romei, cel dlntoiu gând al lor este să În­veţe bine limba băştinaşilor şl s'o prindă apoi în balna cea mal potri­vită a Scrisului şi a tiparului, pentru băştinaşi şi pentru alţii.

Lucrul acesta s'a încercat $1 se tn-- cearcă de veacuri şi cu limba chi­neză, de exemplu. Cele vre-o patru-sute de Încercări de până acum de a Îmbrăca această limbă fn h a i a a

alfabetului latin, au dat tusa toate greş. Motivele sunt mal multe. P. Avedeno S. L, într'o mică dare de seamă din „Osservatore Romano" (17. IX. 40) Înşiră trei: Deosebirea foarte mare dintre tnseşi dialectele chineze; laptul că şi europenii ex­primă unii Intr'un Iei, alţii totr'altul.

literele latine, şi împrejurarea că, Io 1. chineză, multe semne graRce se scriu diferit, dar se exprimă la fel.

Acum câţiva ani Insă doi misio­nari din PeUng — pe nume: P. La-masse şl P- Jasnun — au izbutit să creeze un alfabet care a lăsat la o parte fonetica, răzkuându-se pe te­melii ortograjlco-etimologle*. La «-cest rezultat au ajuna după ce au studiat temeinic şl îndelungat stră­vechea limbă chineză, pe care se întemeiază toate dialectele de azL Primul manual de acest iei a fost tipărit tn 1936 şt a fost primit cu în­sufleţire atât de lumea misionară creştina1, cât şi de chinezii cu carte.

Introducerea acestui alfabet ar avea o însemnătate Imensă pentru China: Şl-ar pute» răspândi uşor literatura sa bogată printre sutale de milioane de Chinezi, si totodată ar putea-o face cunoscută şi străinătăţii. Afară de aceea s'ar putea folosi de ma­şinile de scris şi de tipărit ale Apu­sului. Şl câte alte binefaceri n'ar izvorî dlntr'astsl (n).

Biblia In Spania Dragostea faţă de Cartea Cărţilor n'a

lipsit niciodată din lumea peninsulei iberice. Mai In urmă Insă scăzuse miş­carea biblicistă tn Spania catoilcislma. In acelaş timp micile grupuri prote­stante, icuite icl-colo, desfăşurau o ac­tivitate febrilă chiar sub acest raport.

îndată după trecerea râsbolului civil, .Asociaţia pentru promovarea Studiilor Biblice', care tJinţa mal de mult, s'a apucat de realizarea unui plan predi­lect a] său; scoaterea unei Biblii com­plete, tn edifte nouă şi critică, cu leat castilian, şi refacerea radicală a revistei biblice .EstudioB Bibllcos". In urma conferinţei epiacopeşti din toamna a-nuluf 1939, s'a aranjat o .Săptămână Biblică", la care şi-au anunţat partici­parea savanţi catolici de renume din Spania şi din străinătate. Programul ace­stei .Săptămâni Biblice" prevede odân-

7C9 CULTURA CERŞTTNA Nr. 10-12

drea studiului Sfintelor Scripturi Ia fnaliele scoale teologice, precum st în­tărirea şi potenţarea mişcării biblice tn paturile lumii culte şt a poporului.

S'a hotartt deasemenea r& fie ti­părit un .Manual Biblic", din care au şî teşit mai multe volume, şi la care lucrează peste 60 de specialişti. In slujba aceleiaşi idei fericit inspirate stă şi editarea de texte biblice alese, cu preţuri foarte scăzute; folosirea Bi­bliei pe toate treptele învăţământului şcolar; aranjarea unei expoziţii: .Biblia fn Spania' care Intre altele, să facă dovada, cu acte si documente, că in Spania Cartea Sfântă a fost răspândită şi înainte de relormaţîune, etc. Radio spaniol stă şi el, bucuros, Ia dispoziţia promotorilor mişcării acesteia binefă­cătoare, (n).

Trandafir Intre ruine Cu ziua de 2 Maiu 1940 — praz­

nicul înălţării Domnului la Latini — albul Sfinţilor a fost întraurit, deo­dată şi alături de stigmatizata din Lucea Apeninilor, (Gemma Qalgant}, cu tncă un'nume ce va străluci, prin veacuri, In analele eroilor Crucii: Marfa Eafrasta PeBetfer), fiica glo­rioasei Vendee franceze, născută tn surghiun, pe vremea de teroare a Marei Revoluţii, tn ostrovul Noirmu-ticr, la anul 1796, Tn ziua când Bi­serica Romană cinstea pomenirea s i Ignaţlu de Loyola (31 hule).

Trăsăturile de temelie ale carac­terului său au fost vederea limpede, hotărtrea bine chibzuită şf nestră­mutată, energia, netnlrtotă şl un neistovit zel spre a munci şi a se Jertfi tn slujba Domnului ţi a sufle­telor, oricâte pleded l-ar sta tn cale. Toate Iluminate de o Inteligenţă scă­părătoare şi de o vioiciune neum-brtte, .Tu vei fl ori un tnger, ori un drac împelitar", U spune odată o că­lugăriţă ursultnă. core-i era dăscă­liţă. .Eu am să fiu călugăriţă' răs­punde şcolăriţa de-o şchioapă.

Şi căfugărită s'a şi făcut — Dar ce călugăriţă: o minune a veacului său şi o veacurilor viitoarei In cea­surile de întunerec şl de cumpănă s uraganului revoluţionar, dânsa o să fie cunoscută sub numirea de: .Singurul bărbat din Angers". Asta pe lângă toată statura ei mărunţică nu mult grăitoare dela distanţă. în­dată ce o vedeai Insă din apropiere — spun toţi cari au cunoscut-o — româneai copleşit de extraordinara forţă ce se desprindea din toată a ei făptură: din privire, dfn graiu, din gesturi. Aşa fusese brun etica şl sim­patica Rosa Vlrginla Pelletier la vârsta de 15 ani, I ' colegiul dela Tours, unde tşi fmpăcluieşte tovară­şele de şcoală pe care tnzadar în­cercaseră bunele Măicuţe sâ le cu­minţească. Aşa a rămas şl monahia Măria Eafrasia până la sfârşitul sbu-clumatelor sale zile bogate tn bi­ruinţe ale bunătăţii Înţelepte, tn neîntrerupta răsboire cu pisraa, şi cu sora sa neînţelegerea.

Rânduri măsurate pe cruţare Im­pusă, ca ale noastre, e cu neputinţă să prindă o Rgu-â de epopee aposto­lică, cum e cea a St. Eufrasia, ex­presia tipică a neasemuitului suflet francez transfigurat de luminile vii ale evangheliei lui Hristos. Aid tn-crestăm doar câteva momente dintr'o vieaţa de peste şaptezeci de ani (17*6—1868), dintre cari cincizeci st trei trăiţi în aspră rânduiâlă mănă­stirească.

Trebuie reliefat In primul rând că Întreagă vieaţa I-a fost Încărcata de nenumărate cruci. Pe dânsa însă asta n'a descurajat-o. La mal bine de cincizeci de ani dela Jurutnţele sale monahale, aducându-şl aminte de crucea pe care o primise cu acel prilej din mâinile superiorităţii, re­flecta, fără umbră de afectare: .Con­gregaţia mi a procurat bucurii ne­măsurate. Dar dacă In celalalt talger al balanţei as! pune crucea aceasta.

Nr. tO-12 CULTURA CREŞTINA

nu sttn de care parte ar a pasa mai tare greutatea". — Cu toate acestea nu sta desmluţft niciodată numele {Eurroslna-Eulroslna — Ewpoooivn — voie bună, veselia): a rămas mereu senină st zâmbitoare, tn mijloc de neguri, vifore, fulgere şt trăsnete.

Fiica sufleteasca a Sf. Ioan Eudes (canonizat tn 1925) — întemeietorul ciaulni.Maicii iubirii" fn caretnfrase şl odrasla bonului medic Pelletier din Soullans — a ajuns tn curând maestră a fete'or cari, după ce avu-seră nefericirea să se cu Iun de tn no­roiul vieţii, căutau scăpare tn „Azl-lele" tnfflnţate de acelaş Sfânt şl cari erau un tel de limanuri ale mântuirii pentru ele. Multe, cari nici după ce se refăceau sufleteşte, nu voiau să se mai Întoarcă In lume, ci doriau să Îmbrace haina călugăriei, tre­ceau tn ase zisele .Institute pentru Magaalene", după n pildă din Paris. Cere tnsă dăduse faliment complet »Dacă»ti trebuesc canoane amare, daschide .Institute pentru Magda-lene", R spuneau păţiţii dfn capitala FcaufaL Dar pe superioara congrega­ţiei .Bunului Păstor" nu o Înspăimânta nimic. Las că-1 şl ziceau: .Temerară, iubitoare de noutăţi şl totdeauna gata s'o Ia înaintea vremilor, a tn-tamplarilor şl a oamenilor*. Pentru

cari .păcate*, şi pentru mdrăsneaîa de a Înfiinţa aşezăminte ca cele po­menite — ba sf unul nou: .Opera SI. Genoveva" — au prigonit-o cu pâri pană la Roma. .Câte scrisori de pâră Împotriva Superioarei .Bunului Păstor* au Intrat pană acum?" a În­trebat odată Papa Gregorfu XVT. „Treisprezece*. — Şl Ce răspunde dânsa, faţă de pârâţii tăi?" — .Ni­mic". — .Atunci adevărul e de partea sa*. SI I-a aprobat regulele nourul aşe­zământ Ea ştfa dfn experienţă ode-vărnl celor ce le spunea deseori no-vitelor: .Numai când un lucru a is­ta u ti t deplin, se grăbeşte toată lumea să ne asigure că se bucură împreună cu noi şi că a fXcut rugăciuni ta vederea succesului obţinut pe care I au prevăzut cu toţii st l-au dorit".

La moartea sa această lemei* ne­înfricată lăsa tn Franţa, Belgia, Sar­dinia. Austria, Bavaria, Anglia, Sta­tele Unite, Canada, Algeria, sf tn alte părţi de lume. o sută unsprezece mănăstiri (fuafară de cele Închisa de oameni st vremi vrăşmaşe), tn şasesprezece provincii, Cu 2376 mo­nahii, ce se ostenlau spre sfinţirea proprie, )ertfindn-se totodată spre binele sufletesc şt trupesc a zecf da mii de fiinţe ce aveau neapărată lipsă de aceasta, (n).

B I B L I O G R A F I E CATETE DE ARTĂ ŞI CRITICĂ: .Simetria' I. II.

Arhitectura ca artă plastică — Joc magnific si transcendent al luminilor şl umbrelor, cum o defineşte Le Cor-busier — a Încercat, odată cu pro­gresul maşinel, o alunecare din pre­ocupările colective. Aceasta tn folosul .arhitecturii" utiiitariste. Rosturile et de artă, .cea mai pură alătur] de muztcă şi poezie, fiindcă ea crează o supranatnră*, s'au uitat; apele ei s'au pierdut tn setea nesatisHcuta a betonultd, turnat tn scandalos de apre­

ciata formulă a utilitarismului mo­dem. Acest lucru s'a săvârşit tn aşa măsură, tocat azi noţiunea de arhi­tectura înseamnă pur şl simplu „ma­şina de locuit", un spatia Înţărcuit şf amenajat pentru o pretinsă şf mai economică comoditate corporală.

Fenomenul acesta, aproape uni­versal, de denaturarea noţiunii, se datoreşte unui Întreg complex de motive cu origine In carnet eristicele evoluţiei .spiritual»;* roedeme, ta

CULTURA CREŞTINA Nr. tt-12 -

acel recul pe planul sufletesc si a-voasarea pe cel al raţiunii pure. Un desechilibru cu repercusiuni pe toate planurile vieţii si deci si pe cel de care ne ocupam.

Raţionalismul idolatrizat s'a infil­trat «1 tn gândirea arhitectonica, crelnd o confuziune de atrlbuţlunl Intre arhitect-arfdm plastic şl ingi­nerul constructor. Şi ce e mal ca­racteristic e ca chiar arhitectul a fost deposedat de premisele şi ade­vărurile primare ale meseriei, după care I s'a pus la dispoziţie limbajul pur, rece, cu posibilităţi restrânse al tebnlceL Iată ce spune fn această privinţă dl G. M. Cantacuzlno In .Simetria' I: „Până tn epoca Re­naşterii desenele arhitecţilor erau făcute cu mana liberă şi mereu complectate cu schite tn perpectivă-Dealtfel arhitecţii erau mai Întot­deauna şi sculptori sau pictori şl aveau o formaţie complectă de ar­tist şl nu de semltehnlcian ca astăzi'. „Arhitecţii cari se depărtează din ce ta ce de sculptură, cer dulgherilor, pietrarilor uneltele lor pentru a trage «bare» cum se zice la Şcoala de Bele-Arte din Paris. Un Întreg arsenal ingineresc invada atelierele arhitec­ţilor". .Decăderea arhitecturii a În­ceput odată cu Introducerea desem-nululiis .|inear> iar acesta, adăugăm noi, a fost consecinţă a evoluţiei •spirituale» amintite.

La acestea mal adăugaţi democra­tizarea gustului public, acel capriciu nefast al parvenitismului, desechi-Ilbrul In valorile materiale, paupe-rismul oficial şl particular şi veU putea înţelege evoluţia tn tot tra­gismul ei Intr'adevăr, purtaţi-vă gândul la Parthenon, la catedralele gotice de pildă, la Biblioteca Sen-Marco a lui Sansovfno, formidabile creaţi uni ale genialităţii omeneşti, tn care s'a Înfăptuit o totală transfor­mare a materiei brute tn joc mag­nific şl transcendent al unei spiri­

tualităţi. Materia, prindellnitie emoritt şi greoae, a dispărut copleşită de voinţa de a fi In slujba sufletului singurul mobil al întregii înfăptuiri Alăturea, hibridul contimporan cu singura lui raţiune de a ff tn fbr muia cere l-a procreat ca pe un re­zultat de problemă. Căci aici pe primul plan cade utilul, forma arhi­tectonică nefilnd decât rezultanta lui. Deci un grafic, consecinţă lo­gică a unei formule.

,fn artele plastice valabitetea spi­rituală se naşte unde utilul tncepe să fie depăşit, unde apare simbolul-Meşinismul tinde mereu să exprime graficele forţelor sale, fără a atinge vreodată o ideogramă. Această dis­criminare între grafic şl ideogramă sa Impune, căci tn ea se găseşte tot pro­cesul artelor moderne" (Simetria tth

Acţiunea de discriminare pare a se contura, odată cu reintegrarea unei veritabile spiritualităţi. Aceea în care deposedarea torţelor spiri­tuale nu va mal ti posibilă tn folosul uneia, totul desăvărşindu-se tntr*un deplin echilibru clasicist (Clasici­smul : .stare de echilibru sufletesc între conştiinţă şl sentiment, o stere de echilibru Intre personalitate şi tradiţie, o atitudine de seninătate a prezentului tntr« trecutul cunoscut, judecat, înţeles şl viitorul intuit, pre­gătit, provocat". G. M. Cantacuzlno), Revenind, vom constata că o acţiune de descurcarea atribuţiilor arhitec­tului şi ale inginerului în arhitec­tură, şi deci o descifrare a poziţiilor arhitecturii ca artă plastică şi arhi­tecturii ca un ce util s'a pornit, peste tot, unde fenomenul interesează. Ea va deveni mal viguroasă pe măsură ce arhitectura de azi se va contura In Întreaga ei sărăcie de simbol.

„Simetria", caietele de artă şi. cri­tică ale dd. G. M. Cantacuzlno, O. Doicescu, Matilda Ghlka şl P. E. MI-clescu sunt un început Ia noi tn Ro­mânia, Vlrgil F elicea

Nr. 1042 Ct>LTURA CREŞTINA' m

HORIA TECULESCU: V. Ontl Casei şcoalelor 1937.

Astăzi, când nevroza stăpâneşte sufletele, când Îndrumătorii tinere­tului a» pierdut cârma*, iar sufletele tn formaţie plutesc tn voia valurilor, mal mult ca oricând ne grăeşte tre­cutul de muncă şl jertfă. O frântură din acest trecut Istoric, ne-o prezintă cartea d-lui H. Teculescu: V. Onlţlu, un educator.

Viaţa şi activitatea profesorului V. Onittu, deschizător de suflete şt zi­ditor de idealuri, pluteşte In atmos­fera da cald şl conştient românism a Braşovului dinainte de răsboi, ca­pitala estetică a Ţărtt romaneşti... la răspântia cea mare a neamului nos­tru, la răscrucea unde se întâlneau, tn cântec de frunză prins din veşni­cie, ciobanul moldovean, cu cel mun­tean şt cu cel ardelean.

Afet păşeşte, tn anul 1890, tânărul Vlrgilie, fiul judecătorului Alex. O-niUu din Reghin. De-acum începe fapta cea mare, ca îndrumător al şcoatet, ca educator al tinerimii, ca organizator ai societăţii, ca scriitor fi Istoric literar, pană când glasul plin de farmec va amuţi şl privirea senină se oa stinge (21 Octomvrte 1915).

V. Onlţlu a fost un Îndrumător al şcoaleL

In 1894 ajunge director ai liceului din Braşov, având In linia Înainta­şilor exemplul grăitor al Iul G. Mun-teanu şi I. Meşotă. Cu venirea Iul O-nîţia ritmul de viaţă se Intensifică, zestrea generaţiilor trecute, tradiţia sănătoasă este sporită. Tânărul har­nic a 'nţeles că unui director I se cer tn măsură mat mare calităţile unul profesor, că numai munca şl cunoş­tinţele pot să-i dea autoritatea si pres­tigiul, nu ordinul de numire. Deaceea, devotat învăţământului, ca energie şi ca tact a pornit la lucru, stimulând pe elevi la tmpllnlrea datoriei şl în­demnând pe profesori să le servească d$ model*

f, un educator — Bucureşti, E d

A fost un pedagog. Studiile: Despre educaţie, Trata*

mental excepţional şi Ocapaţiunea particulară, ne toJăţfşază pe îndru­mătorul luminat, cunoscător al pe­dagogiei moderne, părtinitor al prin­cipiilor spenceriene ft totuşi un Idea­list, mare admirator al culturii greco-romane.

A fost un orator. Neuitate nor rămânea zilele di 'n-

chelerea anului şcolar la liceul din Braşov! Discursul rostit atunci de câr-muitorul şcoalelor avea un farmec deosebit. Figura lut decorativă apărea la tribună cu o maestate rară, (ar vorba se revărsa caldă, convingătoare şi plină de oraje. In fiecare frază vi­bra un suflet mare şl palpita o cre­dinţă neclătinată. Cuvântul începea rar, se pregătea atmosfera pentru pro­blema de lămurii, urca într'o argu­mentare de-o disciplină logică crista­lină, culmina tn tncadescenţa unul sentiment şl se frângea cobortnd tn concluzii definitive.

A fost un profesor, îndrăgit de ca­tedră şl cu dragoste părintească feţi de elevi.

L-am avut tn clasa IV ca profesor de L. română. Parcd-t oda" s"aeum~ păşind demn, judecând cu cumpăt şt rostind grav şt răspicat îndemnuri în­ţelepte pentru viaţă. Pedepsind cu Ier­tarea, sau îndreptând cu mustrarea, înţelegând svăpălerUe adolescenţei noastre, răspândind încredere şl opti­mism, păstrând un zâmbet mântuitor şt pentru cel mal descurajat elev... Nu opera cu nopnnl nesigure sau necu­noscute, stăruia asupra fiecărei ches­tiuni cu răbdare, nu înainta cu mate­rialul până când na se convingea că flecare elev a tutele* totul, desluşit.

Activitatea lui binefăcătoare nu s'a restrâns fn cadrele şcoalef. Răspun­zând chemărilor vremii, a luptat fi

CULTURA CREŞTINA «r. 10,12

jb* teren aoclaL A fost preşedinte el secţiei literare a .Mstrei", vicepre­şedinte al Societăţii pentru fond de teatru şi membru corespondent al Acaaemtei Român*. Astfel el nu a ridtvai numai rum/ut scoaleL ct fl al vieţii catturate româneşti din Ardeal.

încercările literare dovedesc unele ealitaţi de observator al vleţtt, dar stilul« prea didactic, încărcat cu re-nibuacflnpj din Bibtte, de proverbe la­tineşti şl germane, de expresii din po­por şt cronicari. Nota didactică i-a stânjenit Inspiraţia, sau n'a avat în­demânarea de~a scormoni mai adânc tn suflete.

la prezentarea vieţii şi o operei lui V. Onitiu, d. H. Teculescu folo­seşte un întreg aparat ştiinţific. îm­părţirea tn capitole bine distincte şi omogene, dovedeşte muncă şl erudi­

ţie. Etimologiile cuvintelor: Braşov, Barsa, Tâmpa, ne vorbesc de filolog; istoricul literar sf cultural este în­tâlnit tn flecare pagiaă ier tnfbwea documentată a relaţiilor dintre Bra­şov şl Principale, este a unal acrittar de istorie.

Insă, ceeace dă farmec deosebit acestei cărţi, apropilndu-ne-o, este lirismul amintirilor. Evocarea clipe­lor trăite, pătrunde de viată ostile seci, îmbrăcandu-le tn haina poeziei

Erudiţia se'mpleteşte cu poezia. V. Onitiu, dascălul din Braşov, si-a

găsit elevul, care să-l ridice ptatsi nemuritoare la căpătai. Gestul aloc al d-lui Teculescu este floarea recu­noştinţei. Dascălii Blajului aşteaptă şi ei ziua reînvierii.

V. Stanele

P/A AUMÂNŞTEANU: Din cetatea lat Bucur. — 1940.

Cine a citit cele cinci volume cu Co­respondenţa Brătieullor, a fost negreşit impresionat de scrisorile Drel Pia Bră­tianu (D-na Alimaneşteanu de azi), sin-gurile scrisori frumoase. Dânsa, mult mai târziu, a şi păşit chiar In public, tipfitmdu-sf amintirile din timpul ocu-paţlunel germane din 1916-18. Dacă şi-ar li dat osteneala sa controleze svo-mtrUe pe care ie răspândeau muieri stăpânite de isteria răsboîului şi de spiritul intrige!, amintirile sale ar fi do­bândit alt preţ. Pentru aceasta, ar fi fost de ajuns măcar să-şi fi corectat manuscrisul, dând la o parte tot ce în-sonsese tn pripa, di» prea mare credu­litate.

Cu totul altă valvă an făcut schitele din volumele gale, „Oebrogea* s\ „Pla­iuri Olteneşti* scrise cu real talent Cu ele, Dna Alimaneşteanu a intrat în rân­dul scriitorilor. In aceste volume ne zu­grăveşte oameni şt lucruri din Dobrogea şi dm Onema. Mai ales din Oltenia; cftoi autoarea loc se antă olteanca din cjeşset până ia tălpi.

La tel se conlînnfl chiar fn ultimul

său volum, pe care II avem acum sub ochii noştri, atunci când pune In gura unui oltean mâhnit da purtarea copiilor lui, aste cuvinte: 'Eu sunt mai vinovat decât eil Trebuia să-i fi crescut la Craiova, nici de cum In vâltoarea Bu­cureştilor". In ultimul său volum, ea Îmbogăţeşte literatura română cu schite, ce reamintesc poveştile lui Francols Coppee şl poate încă ale altcuiva. Dar Întrucât cercetarea isvoarelor, ce au a-limentat realul talent al scriitoarei, cade In sarcina criticei istorice de mai târziu, noi ne vom mărgini să spunem, că a-cest volum merită a R citat şi comen­tat S'a spus că mtrânsul se cuprind lucruri reale, tnfrumseţate de imaginaţie şi şlefuite cu mâestrie. Pentru noi, care ştim ce s'a petrecut astă vară In Mănăsti­rea dela Ţigăneşti, lucrul im mai IoCape îndoială. Oricum va fi tnsă, acutele sale conţin roman şi realitate» asa^UBi

. e totdeauna şi pretututdBui fnfflmejfffft. Ele sunt pline de naţionalism sj de UadiţionaUsm. Pe cât se para. autoarea este amărâta de câte a văzut fl auzit, în anii de după răsboL Dansa pune

Nr 10-12 CULTURA CRE$ftttk « 3

în gura florăreee), care-şi plătea unui încasator bujorii, cuvintele: .Sa dai banii stapanlrei; aa nu născoceaţi mâine, aşa cum vă este obiceiul, că bujorii au lost furaţi de ţigănci. Ea mai tângue pe bietul olar care nu-şi poate căpăta de la Primărie preţul oalelor vândute şi-şi vede vândută de perceptor şi ce­nuşa din vatră. In contul dărilor comu­nale. Ne mai povesteşte şi de durerea judecătorului, pe care legea tl împie­dică de a hotărî aşa cum este drept Apoi Drul Penescu deşi se revoltă îm­potriva modistei care ţine ucenicele bolnave tn Irig şi Iară de aer, promite, e drept, că se va ocupa de cea lăsata pe drumuri, dar din Calea Rahovei până ia Şosea uită ce a tăgăduit şi se aşează la beut tntr'un boschet dela Bordei, ascultând cântecul unui lăutar. Mai o-menos e băcanul, care după ce reclamă sergentului doi copii cari i-au furat vreo două mere şi portocale, când sergentul vrea să-i ducă la politie, i se face milă de ei, şi-1 roagă să-i ierte, că e ajun de Crăciun.

Pe alţii, mai mult decât religia, U preocupă câştigul; ca Argintarul, care-si iartă liul nu din mimă, dar fiindcă ne­goţul trece înainte de toate. Ne spune că sunt mueri care-şi uită de copii, ca Oheorghina, şi copii ca loniţă Buluc, care nu mai vrea să ştie de mă-sa. Viii cu viii şl morţii cu morţii — propo-vădueşte In perfectă bună credinţa, o gropăreasă dela Bellu. Creştinii iţi In-chipuesc că biserica din Costeşti a ars fiindcă unul din săteni a furat salba Sfintei Filofteia. Foarte serice el asi­gură că Bulgarii nu au putut trece peste Dunăre moaştele lui St Dumitru, pen­tru că sfântul s'a lăsat greu, de nu l-au mal putut urni din loc Maica Eviam-pia nu vrea să se ducă la doctor, fund sigură câ .pentru a se vindeca i-ajunge să se închine la icoana făcătoare de mi*"">' din Sărindar1', aşa cum lăptă-reasa din Fuodenl e convinsă că băr­batul ei s'a înecat, pentrucă a Încercat

să ridice năvodul din apă In zi de sărbătoare.

D-na Alimăneşteanu mustră pe Bu-cureştenii ce au lăsat să cadă tn paragină aşezămintele strămoşeşti. Pentru cine nu ştie să citească printre rânduri, ar crede că dânsa socoteşte că ar fi da ajuns ca oamenii să revie la respecta­rea trecutului şl la naţionalism, ca toate să redevie bune. Asa numai s'ar părea..

Noi Insă, ascultând pe D-ra Gurâ-nescu când asigură pe flaşnetar că mă­nâncă de toate, .tn fiecare zi cate o fleiculită. Ia orice masă gustă 2-3 pă­hărele de vin bun şl tn fiecare dimi­neaţa se duce pe jos din strada Coiţei pană la Băneasa", ne îngroslm şi pri­cepem ce vrea autoarea să înţelegem. Singura grijă a D-rel Gurănescu nu era decât să nu moară flamanda, liniştită sufleteşte pentrucă .In Vinerea Mara se duce de se fm-hinfl la sece biserici şi seara cu lumânarea tn mâini nmge la prohodul Domnului de ocoleşte bi­serica din Batiste". Autoarea îşi dl perfect seama, că nu tmbrăcându-ae fa antereu şi punând işlic In cap, ne în­toarcem la ce a fost bine odată; nici aprinzând lumânări pe la icoane şl plă­tind la sărindare, ne mântuim ţara ţi neamul. Asta vrea Dumneaei să pri­ceapă cetitorul şi pentru acta trebue să-i fim recunoscători.

Bine face, prin urmare, cjne-i citeşte schitele, asupra cărora ne oprirăm o ţară.

încheiem dar. Sunt femei care au îm­bogăţit literatura, dând sfaturi şi în­demnând pe scriitor să scrie ce simt ele, că e bun şi frumos. Activitatea unor astfel de femei mai totdeauna râ mane tainică. Cine Insă ia singură con­deiul şi scrie frumos ceea ce simte ai crede, trăeste pe pământ atât cat va trai neamul şl scrisul tn care a scris. D-na Pia Alimănestaanu e din landul fericitelor ăstora, de sigur. Dacă va fi Înţeleasă, cum o Inţaiagem noi. In Cer se va bucura de răsplata drepţilor. (U. T. C.)

Dala Administraţia revistei Am primit cu mulţumită st evităm următoarele abonamente:

Esc. Sa P. S. Episcop Dr. Ioan Bălan din Lugoj 1000lei. —'Ajutor dela Preaon. lacob Domsa protopop tn Iernut 500 iei.

Pe anii 1938-37: Cate 500 lei: Atba-Iulia: Dr. Atanasiu Manta. —Sălha: Oficial parohia]. — Câte 400 lei: Of. parohiale din: Mintş şl Isgar. — 350 lei: Of. parohial: Surdacu Mare. — 300 lei: Lăţunap. Ştefan Tur cu.

Pe IS37i 200 lei: Arad: Iosif Popa. —100 leh Atba-lutia: Dr Ioan Codree. Pe 1930—7—8: 600 lei: Of. parohial Beba veche. 750 lei Of. parohial

Ticuaniul mare. Pe 1937-8: Câte 508 lei: Of. parohiale: Bwţarul de jos, Romosşl Vtsag.

— 250 lefc Uvadtax Emil Vladielav. Pe 1938: 300 lei: Aiba-luUa; log. Vasile Cotta. — Câte 290 lei: Icloda sL

RacovOa (Severin), Oficiile parohiale, — Pădureni; Pavel Dragon. Pe 1938—38: Câte 600 leit Betuş: Liceal de fete; — Lugoj: Ioan lenea, —

Cate 500 lei: Bârcea mare-. Of. parohial, — Blaj: Dr. Dumitru Mânu, — Paro-sent. Of. parohial, — PIoeştt. Dr. Constantin Ardeleana.

Pe 1939: Câte 300 lei: Arad: Dr. Romol Orapini, — Ploesti: Echlm Ilie. Cftte 256 lei: Anutoaso: Ioan Traian. — Bălţa: Mi hai Cartis, — Blefi Andreiii Plaian, — Icloda: Of. parohial, — Războteni: Si m eon Bogdan, — Ptoestk Ioan Trlfn, Petre Constantin. — 290 lei: Bata de Arieş: Dr. Romol Bolia.

Pe 1939—40: 600 leh Dumbrăveni: Dr. Alexandra Vamoe. — Cftte 900 Iei: Tteoanial mare: Valarln Coprean, — Vitşoarax Ioan Mareaan. — 250 Iei: Timl~ şoara III: Of. parohial.

Pe 1938—39—40: 750 Iei: Alba-Iulla; Dr. Nicolae Pop, — Focşanii Dr. D. Andrieş, — Sebeş: Darie Cacovean.

Pe 1940: Cftte 300 led: Alud. Dr. Aurel Radu, — Blaj. Dr. Augustin Tătar, Iuliu Maior, — Bucureşti: P. S. Dr. Vasile Aftenie, Fpiecop, Vasile DSâlrlat, — Ocna Mureş: Dr. Victor Bogdan, — Petroşenk Emil Pop, — Sibiu: Dr. Gheorgfce Balota, — Sighişoara: Dr. Victor Stoian, — Timişoara: Dr. Augnstin Bardoor. — Cftte 250 lei: Aiud. lacob Ollgor, — Blaj: Ioan Sampălean, Ioan Siairman, Alexandru Sechel, Emanoil Oltean, Dr. Septimîn Todoran, Maximllian Boerin, — Bocşa montana: OL parohial, — Bucureşti: Natanail Mnntean, — Câmpia Turtit. Aurel Miroo, — Didosănmărtln: Demetrin Todoran, — Dumbrăveni: Ion V. BI-tes, Teodor Chin dea, Septimîn Coetea, — Focşani: Eugen Daschievid, — Jebel: Of. parohial, — Ighla: Cornel Andrea, — Haţeg: Romul R. Stoica, — Orăştte: Vaier Pavelonlu, — Piatra Neamţ: Oh. T. Klrileann, — Remetea mare: Ştefan Stftnesea, — Sânnlcolaul mare: Of. parohial, — Sinaia: Laurenţiu Nemeş, — Sibia.loaa Badllla, DionistnMareo, — Turda: Petra Sucla. —150 lei: Aludi Ing. Ioan Vida.

Pe 1939—40—41: 730 lei: Câmpia Turzlk Ascaniu Muntean, — Cugtr. Of. parohial. .