Blestem şi iertare

1

CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOC ŞI DESPRE BLESTEM ŞI IERTARE

Moto: „Din aceeaşi gură ies binecuvântarea şi blestemul. Nu trebuie să fie fraţii mei aşa. Oare, izvorul aruncă din aceeaşi vână şi apă dulce şi apă amară?“ (Iacov 3:10-11). Preot Ioan Iubi ţi credincioşi,

Blestemul este o invocare a urgiei divinităţii sau diavolului împotriva unei fiinţe, unui obiect. Prima oară termenul şi acţiunea blestemului apar în Biblie, când Dumnezeu blestemă şarpele: „Pentru că ai făcut aceasta, blestemat să fii între toate animalele şi între toate fiarele câmpului; pe pântecele tău să te târăşti şi ţărână să mănânci în toate zilele vieţii tale“ (Facerea 3:14). Apoi Dumnezeu blestemă pământul: „Iar lui Adam i-a zis: Pentru c ă ai ascultat vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit «Să nu mănânci», blestemat va fi pământul pentru tine“ (Facerea 3:17). Blestemul este opus binecuvântării, este neascultare sau abatere gravă faţă de Dumnezeu şi de Legile Lui. Cei ajunşi de blestem, cei cu purtări rele (depravaţi, răi, ticăloşi, infami) se numesc blestemaţi: „Atunci va zice (Iisus Hristos) celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui“ (Matei 25:41). Blestemul este numai în puterea lui Dumnezeu. El dă şi binecuvântarea şi blestemul. El a pus neascultarea sub blestem. Blestemul poate fi cu fapta, aşa cum a fost potopul sau nimicirea Sodomei şi Gomorei. Toţi oamenii, ca urmaşi ai lui Adam sunt sub blestemul neascultării de Dumnezeu. Dar cei ce cred în Domnul nostru Iisus Hristos, cei care se botează, se ung cu Sfântul şi Marele mir şi se împărtăşesc cu Trupul şi Sângele Domnului, nu mai sunt sub blestem, ci sub har. În viaţa pământească, Mântuitorul n-a

Blestem şi iertare

2

blestemat pe nimeni, nici pe vrăjmaşii Lui, ci numai smochinul neroditor, dându-l ca pildă. El însă a învăţat pe ucenicii Săi să binecuvânteze şi să se roage pentru cei care-i blestemă (Luca 6:28). Sfinţii Apostoli de asemenea îndeamnă: „binecuvântaţi şi nu blestemaţi“ (Romani 12:14). Aşadar, aşa cum Hristos n-a blestemat niciun om, tot aşa şi creştinii nu trebuie să blesteme pe nimeni. Şi totuşi mulţi creştini nu-şi înfrânează inima şi limba de la marele păcat al blestemului aducător de moarte, despre care Sfântul Iacov spune: „Cu ea (limba) bincuvântăm pe Dumnezeu şi Tatăl, şi cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeaşi gură ies binecuvântarea şi blestemul. Nu trebuie să fie, fraţii mei, acestea aşa“ (Iacov 3: 9-10).

Fă binele şi răul nu te va ajunge Noi Îl putem cunoaşte pe Dumnezeu numai în măsura în care ne

asemănăm cu El: Dumnezeu este sfânt şi noi trebuie să fim sfinţi; Dumnezeu este milostiv şi noi trebuie să fim milostivi; Dumnezeu este bun şi noi trebuie să fim buni; Dumnezeu este iertător şi noi trebuie să fim iert ători!

Sfântul Macarie Egipteanul spunea că oastea demonilor este alcătuită din două cete mari:

1. Una este ceata vrăjmaşilor, care luptă pe oameni cu patimile şi cu poftele cele rele;

2. Alta este ceata vrăjmaşilor care aruncă pe oameni în tot felul de blesteme, înjurături, dr ăcuituri.

Trebuie să ştim că atunci când se rostesc fără socoteală, drăcuitul, înjuratul, dar mai ales blestemul, se întorc pe capul celui care le-a rostit, ca o pasăre de pradă care, neaflând vânat, se întoarce la cuibul său. Înţeleptul Solomon zice în pildele sale: „Precum gadina (pasăre mare de pradă) zboară fără oprire, tot aşa şi blestemul cel nesocotit nu cade pe capul nimănui“. Prin această pildă, înţeleptul Solomon ne face să înţelegem că blestemul cel nedrept nu se atinge de nimeni, ci se întoarce pe capul celui ce l-a rostit. Fiţi înţelepţi faţă de bine şi nevinovaţi faţă de rău, iar Dumnezeul păcii va zdrobi repede sub picioarele voastre pe satana“ (Romani 16:19-20), sau altfel spus: FĂ BINELE, ŞI RĂUL NU TE VA AJUNGE!

Blestem şi iertare

3

Însă foarte mulţi dintre creştini au obiceiul să blesteme pe alţii la mânie sau să se blesteme pe ei înşişi. Au unii obiceiul să cheme pe vrăjmaşul diavol să-l ia pe cutare sau cutare atunci când se mânie; ei fac la fel ca vrăjitorii care cheamă îngerii întunericului (diavolii) să le îndeplinească voile lor şi nu cheamă niciodată pe Dumnezeu. CE MULT SE BUCURĂ VICLEANUL DIAVOL CÂND ÎL POMENEŞTI LA MÂNIE, IAR R ĂZBUNAREA PE CARE O CERI DE LA EL, O SOCOTE ŞTE O MARE CINSTE. Flutură din coadă urâtul, când vede că tu la mânie nu-l treci cu vederea, ci îl chemi în ajutor. Sfântul Apostol Pavel ne porunceşte zicând: „BINECUVÂNTA ŢI ŞI NU BLESTEMA ŢI“ (Romani 12:14), iar Domnul Iisus Hristos ne învaţă nu numai să nu blestemăm pe nimeni, ci chiar să binecuvântăm pe cei ce ne blestemă pe noi. Pentru a înţelege mai bine cât de urât este blestemul înaintea lui Dumnezeu şi ce urmări poate avea, amintim câteva întâmplări adevărate.

Într-o zi, în Catedrala Sfântul Dumitru, a venit o doamnă care plângea în hohote, ba chiar voia să-şi smulgă părul din cap, şi mi-a spus: „- Părinte, părinte, vai de mine ce-am făcut!. I-am spus să se liniştească şi să-mi spună ce a făcut!. - Părinte de când era mică fetiţa mea, de câte ori mă supăra, nu aveam în gură decât două vorbe: «Fir-ai a dracului !» şi «Arză-te-ar focul !». Iată, ieri, exact când a împlinit 20 de ani, a murit arsă de foc, din cauza gurii mele spurcate! Iată ce-am făcut, mi-am dat fata diavolului, şi n-am să mi-o pot ierta toată viaţa!“.

La botezul copilului se cântă „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat. Aliluia“. Deci, dacă pe copilul nostru l-am dat lui Hristos la botez, de ce i-l dăm satanei mai târziu prin dr ăcuituri sau blesteme ??? Părin ţii care drăcuie şi blestemă pe copiii lor sunt nişte părin ţi lipsiţi de dragostea sfântă, ori nesocotiţi sau orbiţi de diavolul.

Mama care drăcuieşte, Drăcuitul, blestematul

Pe copii-i nenoroceşte, Izvorăsc din necuratul

Îi oferă celui rău, Şi au putere să omoare,

Din mâna lui Dumnezeu. Pe tot omul, mic sau mare.

Blestem şi iertare

4

La Mănăstirea Cernica au venit nişte părin ţi cu copilul lor, care era îndrăcit. Avea un diavol (sau mai mulţi) în el, care îl ridicau de la pământ şi apoi îi dădeau drumul ca unei mingi. Atunci a venit Părintele Argatu cu o cruce în mână, îmbrăcat în veşminte, a pus crucea pe capul copilului (de vreo şapte anişori) şi l-a întrebat pe diavolul din el: „Cine eşti tu?“. Şi diavolul i-a răspuns cu o voce urâtă, ca un grohăit de porc: „ Sunt blestem părintesc şi păcat strămoşesc!“

Mul ţi copii aleşi, cuminţi Pentru aceea uneori

Suferă pentru părin ţi, Intră dracu-n pruncuşori,

Căci de mici sunt drăcuiţi, Mama plânge făr’ să ştie,

Blestemaţi şi-afurisi ţi. De ce au epilepsie.

Într-o comună, unei femei i s-a furat fânul din pod. Şi atunci, la mânie, l-a blestemat pe acela care i-a furat fânul să rămână fără mâna cu care l-a luat. Şi într-adevăr blestemul a căzut. Dar pe cine? Chiar pe copilul ei care era strungar în Caracal. Când a venit seara acasă nu mai avea palma de la mâna dreaptă, fiindcă i-o tăiase strungul, şi i-a spus: „Mamă, te rog să mă ierţi, eu ţi-am furat fânul din pod, pentru că n-am avut bani de ţigări“. Copilul tr ăieşte şi astăzi, dar n-a reuşit să se mai însoare fiind ciung, iar mama a rămas cu ticul de a-şi roade unghiile de la mâini (de supărare că şi-a blestemat copilul).

Când înjuri, drăcui sau blestemi îţi înjunghii sufletul de bunăvoie. Sfinte şi de neuitat sunt cuvintele care spun că: „Rugăciunile părin ţilor înt ăresc casa copiilor, iar blestemele lor asupra copiilor trec şi prin piatr ă“.

Lângă târgul din Craiova, unei familii i s-au furat toate găinile. Femeia s-a pornit cu blestem împotriva hoţului şi a zis: „Îl blestem să rămână fără mâna aceea cu care mi-a luat mie găinile“. Şi blestemul s-a prins, căci, numai după câteva zile, hoţul, care locuia în apropiere, s-a urcat pe stâlpul de înaltă tensiune care l-a aruncat la pământ şi a rămas fără mâna dreaptă, exact până unde o băgase în coteţ.

Blestem şi iertare

5

Însă să vedem ce scrie în Biblie: „A iubit blestemul, şi-i va veni lui, nu a voit binecuvântarea care se va depărta de la dânsul“ (Psalm 108). Aşa cum scrie în psalmul amintit, blestemul s-a întors peste familie şi binecuvântarea lui Dumnezeu s-a depărtat de acea casă; ca dovadă, la numai trei săptămâni, soţul doamnei care blestemase a murit (fără să fi fost bolnav vreodată).

Cutremurătoare este povestea spusă de un învăţător. Făcând o plimbare prin mahalaua unui orăşel, unde se mutase de curând, a întâlnit pe o străduţă, un copil, cam de vreo cinci anişori, într-o cămăşuţă ruptă, murdar, slab şi necăjit. „Cum te cheamă pe tine copilaş?“, l-a întrebat învăţătorul. „Diavolul !“ i-a răspuns copilul. „Al cui eşti tu?“ „Al satanei!“, a zis el. „Dar unde stai tu, măi?“, l-a întrebat iarăşi învăţătorul. „În iad !“ . Învăţătorul a rămas uimit de răspunsurile copilaşului şi l-a urmărit să vadă unde intră, în ce casă locuieşte. Aşa a aflat învăţătorul că mama copilului se certa foarte des cu soţul ei, care era beţiv, şi-i zicea: „Ce ai făcut, satano, iar ai venit beat pe capul meu?!“ Omul îi răspundea soţiei cu înjurături şi ameninţări. Copilul, speriat, fugea în acest timp în braţele mamei, dar ea îl alunga zicând: „Fugi, diavole, nu mă mai necăji şi tu, că sunt eu destul de amărâtă de când trăiesc în acest iad“. Astfel de cuvinte a auzit copilul până atunci. Aşa a învăţat el de la mama sa că pe el îl cheamă Diavolul, pe tatăl lui îl cheamă Satana şi trăiesc în iad. Şi iată, din această istorioară se poate vedea ce groaznice urmări are pentru un copil creşterea cea rea, cu vorbe putrede, înjurături, drăcuieli şi alte blestemăţii ce le aude în casa părintească. Oare, nu vor răspunde aceşti părinţi în faţa Domnului pentru acest copil???

La Sfânta Mănăstire Lainici a trăit acum 100 de ani un părinte stareţ, pe nume Irodion Ionescu. A fost duhovnicul Sfântului Calinic de la Cernica. Acum este canonizat şi Sfintele sale Moaşte se află în Biserica Sfintei Mănăstiri Lainici. Pentru viaţa lui plină de smerenie, l-a învrednicit Dumnezeu cu darul înainte-vederii şi multora le spunea gândurile cele de taină şi le vestea cele viitoare. Odată, o femeie i-a adus, după un mai vechi obicei, un vas cu lapte de la capra ei. Cuviosul părinte i-a spus: „Nu primesc laptele, că nu este de la capra ta!. - Ba da, părinte, de la capra mea este!!.

Blestem şi iertare

6

Dar n-ai dat-o ieri diavolului? Cum să primesc laptele când ai dat capra diavolului, care acum nu mai este a ta, nu-ţi mai aparţine, şi eu nu beau lapte de la capra satanei”. Femeia şi-a mărturisit păcatul şi, luând binecuvântare, din ziua aceea n-a mai drăcuit.

Ai drăcuit? Ai folosit numele diavolului? El te aude şi vine peste tine. Te-ai dat pe tine dracului, când te juri, din prostie, pe diavolul, înseamnă că nu ştii ce putere are invocarea numelui lui. El îţi zice: „Nu ne cunoşti, nu ştii că suntem poftele tale, cuvintele tale?“ Fă-ţi un inventar al cuvintelor şi drăcuielilor în care apare cuvântul dracul. Curăţă-ţi sufletul de cuvintele astea rele şi du-te la preotul duhovnic să te spovedeşti, să mărturiseşti toate drăcuielile şi cere iertare de la Dumnezeu.

Ce vorbim?

Într-un sat trăia odată un om care înjura la orice vorbă. Într-o zi, omul a mers la pescuit. Un om cu frică de Dumnezeu, care îi cunoştea năravul, trecea pe acolo. „ - Bună ziua, ce faci aici? - Ce dracu să fac, prind peşte. - Şi ce ai în vasul de lângă tine? - Râme pentru pescuit. Deoarece peştele nu-i prost să sară la cârligul gol, trebuie să-l înşel cu ceva momeală. -Vezi, dragul meu, a zis omul cel cu frică de Dumnezeu, peştele este mai cu minte decât tine. El nu sare la cârligul gol, dar tu faci acest lucru. - Cum aşa? - Ori de câte ori drăcui şi înjuri, te arunci în cârligul diavolului, f ără ca el să-ţi dea ceva. Cu drăcuiturile şi cu înjurăturile tale nu câştigi nimic; diavolul te prinde f ără nici o momeală. În numele Domnului, te rog, nu mai drăcui, nu mai înjura, nu- ţi mai da sufletul în mâinile celui rău“.

Rana pricinuită de săgeată se cicatrizează, pădurea doborâtă de secure creşte din nou, dar rana produsă de vorba urâtă şi rea nu se mai vindecă în cele mai multe cazuri.

Nu vă blestemaţi copiii, ci binecuvântaţi-i!

Episcopul Ermoghen povesteşte cum un bărbat se purta rău cu femeia lui. Când mama bărbatului şi-a mustrat fiul pentru urâta lui

Blestem şi iertare

7

purtare cu soţia sa, acesta a lovit-o pe mama lui cu multă sălbăticie. Atunci nenorocita mamă a strigat: „Doamne, blestemat să fie fiul meu, şi în veac să nu aibă parte nici de binecuvântarea mea, nici de a Ta!“ În aceeaşi zi fiul a căpătat un tremur cumplit în tot trupul, nefiind în stare nici să-şi ducă la gură lingura cu mâncare. În cele din urmă, mama şi-a mărturisit păcatul la preot, i-a părut rău, după Spovedanie a primit Sfânta Împărtăşanie, ceea ce i-a mai uşurat întrucâtva starea. La scurt timp după aceea mama a murit. Aşadar, să ne temem de blestemul părintesc, căci cumplit lucru este blestemul părinţilor. Să preţuim şi să căutăm binecuvântarea părinţilor, căci ea ne va ajuta de-a lungul întregii vieţi.

Blestemul lui Noe asupra seminţiei lui Ham i-a urmărit de-a lungul veacurilor pe nenorociţii hamiţi, pe când fiii lui Iacov au fost binecuvântaţi toată viaţa lor. Tânăr fiind, Sfântul Serghie a cerut binecuvântarea părinţilor lui ca să se facă monah. Părinţii erau însă vârstnici şi l-au rugat pe fiul lor să aştepte până când vor muri ei şi apoi să se tundă monah. Serghie s-a supus părinţilor lui şi a avut parte de binecuvântare în toată viaţa lui, până la moarte.

Iertarea ofenselor şi iubirea de vrăjmaşi ● „Trebuie să ne rugăm şi pentru vr ăjmaşi. Ei în cea mai

mare parte singuri nu-şi dau seama ce fac, ba ei mai sunt şi binefăcătorii no ştri. Prin atacurile lor ei ne întăresc în virtute, ne smeresc duhul până la pământ, iar în ceruri ne împletesc cununi paradisiace“ (Avva Isaia).

● „Oare nu ţi-e drag omul pe care l-ai ofensat şi te-a iertat cu mărinimie? Fă şi tu asemenea, ca să afli dragoste şi de la vrăjmaşii tăi“ (Prot. P. Socolov).

● „Dacă în casa voastră s-ar prăsi şarpele şi scorpia ce n-aţi face ca să vă eliberaţi de ele? Dar ura şi duşmănia sunt mai rele decât aceste animale şi cu toate acestea voi nu vreţi să vă curăţiţi inima de ele, inima care e templul lui Dumnezeu“ (Fericitul Augustin).

● „Cel ce păstrează în suflet pomenirea de rău este asemenea celui care păstrează focul pe paie“ (Sfântul Efrem Sirul).

Blestem şi iertare

8

● „Dumnezeu ne-a poruncit vrăjmăşia, numai împotriva şarpelui“ (Facerea 3:15), adică împotriva „diavolului ucig ător de suflete omeneşti“ (Sfântul Nil Athonitul).

● „Regina albinelor are ac, dar nu-l întrebuinţează în vederea răzbunării. Dacă unele albine nu urmează exemplul reginei, ele repede se căiesc de lipsa lor de judecată, pentru că mor. Să audă aceasta creştinii care au porunca: «Nu întoarceţi nimănui răul cu rău, ci biruieşte răul cu binele»“ (Sfântul Vasile cel Mare).

● „Cu oamenii să te împaci, iar cu păcatele să te cerţi“ (Avva Isaia).

● „Când ni se face bine, recunoştin ţa cere să ne aducem aminte de el, iar când ni se face rău, dragostea ne îndeamnă să-l uităm“ (Sfântul Ambrozie al Mediolanului).

● „Vre ţi să scăpaţi de vrăjmăşie? Iubiţi pe duşmanul vostru. Aceasta este puterea dragostei“ (Fericitul Augustin).

● „Pentru ce urăşti omul care te-a ofensat? Nu el te-a jignit, ci diavolul; nutreşte ură împotriva bolii, iar nu împotriva bolnavului“ (Maica Singlitichia).

● „Unde nu este pace, acolo nu este Dumnezeu“ (Avva Isaia). Dacă citim în Noul Testament, versetul în care Sfântul Arhanghel

Mihail se certa cu diavolul pentru trupul Sfântului Prooroc Moise, observăm că Sfântul Arhanghel n-a îndrăznit să rostească blestem împotriva celui rău, care se împotrivea poruncii lui Dumnezeu, ci a zis numai atât: „Domnul să te certe pe tine, diavole!“ (Iuda 9). Iar Domnul Iisus Hristos, în toată viaţa Lui pe pământ, niciodată n-a blestemat pe cineva, deşi, toată viaţa a fost prigonit şi defăimat de evrei. A blestemat numai smochinul neroditor, care închipuia nerodirea neamului evreiesc. Cu aceasta a vrut să arate SFÂRŞITUL LEGII VECHI, CARE N-A PUTUT ADUCE MÂNTUIREA. „Vorbirea noastră - zice Sfântul Apostol Pavel - să fie totdeauna dreasă cu har, cu sare“ (Coloseni 4:6). Dar diavolul a sărit şi el zicând: „Ba cu sarea mea să fie dreasă vorbirea voastră, ca să vă mai răcoriţi înjurând!...“

Un căruţaş spunea că nu poate să urce sacii în căruţă dacă nu drăcuie şi înjură. Exact ca un altul care atunci când bătea cuie i se îndoiau, dar cum începea să drăcuie şi să înjure, reuşea să bată

Blestem şi iertare

9

cuiele. Şi apoi zicea: „Vezi, până n-am drăcuit n-am reuşit!“ Deci s-a folosit de ajutorul diavolesc, în loc să folosească pe cel dumnezeiesc zicând: „DOAMNE, AJUT Ă!“

I e r t a r e a

A ierta înseamnă indiscutabil şi a uita. În Creştinism, religia iubirii , avem două mari porunci: IUBIREA ŞI IERTAREA. Creştinismul este nevoia teribilă de a ierta, iar a ierta este egal cu a uita (dacă nu uităm, iertarea este egală cu zero), însă lumea de astăzi este cuprinsă de focul răzbunării, al lăcomiei, al desfrâului, al urii, al invidiei... Dar noi să nu ne lăsăm „du şi de val“, ci SĂ LEGĂM CÂINELE R ĂZBUNĂRII CU LAN ŢUL IET ĂRII, pentru că aşa ne îndeamnă Sfânta Scriptură: „DE NU VEŢI IERTA VOI, NICI TATĂL VOSTRU CEL DIN CERURI NU V Ă VA IERTA GREŞELILE VOASTRE“ (Marcu 11:26).

1. Însuşi Dumnezeu ne porunceşte iertarea, aşadar suntem îndatoraţi să o facem. Dacă nu, ne împotrivim poruncii Lui: „Ierta ţi şi vi se va ierta“ (Luca 6: 37).

2. Dumnezeu ne cere să nu ne răzbunăm pe fratele care ne-a greşit, biruit fiind de neputinţa firii şi îndemnat de diavol: „ Nu vă răzbunaţi singuri iubiţilor, ci lăsaţi loc mâniei (lui Dumnezeu)...“ (Romani 12:19).

3. S-ar putea ca cel ce a greşit să se căiască. Dumnezeu îl iartă, iar noi rămânem cu răzbunarea şi cu păcatul de a nu-l fi iertat.

4. De-ar greşi aproapele în toată ziua şi în tot ceasul tot am fi datori să-l iertăm, pentru iubirea de oameni a lui Dumnezeu cea arătată faţă de noi.

Oricare ar fi greşeala aproapelui faţă de noi, e ca o picătur ă în mare ori ca nimic înaintea păcatelor pe care le-am săvârşit noi faţă de Dumnezeu. Toţi suntem oameni, oricine am fi: suntem păcătoşi, suntem pământ şi cenuşă în faţa lui Dumnezeu, înaintea Căruia întreaga lume este ca o picătur ă, iar noi suntem ca nimic.

Blestem şi iertare

10

AŞADAR, CE MARE LUCRU ESTE DAC Ă UN OM GREŞEŞTE ALTUI OM ŞI

UN PĂCĂTOS IARTĂ GREŞELILE ALTUI P ĂCĂTOS?

Cel ce nu-şi iartă aproapele află zăvorâtă uşa către primirea milei lui Dumnezeu şi iertarea păcatelor. În Sfânta Evanghelie, robul nemulţumitor şi viclean, căruia împăratul i-a iertat datoria de 10 000 de talanţi, n-a vrut să-i ierte tovarăşului său datoria de 100 de dinari. Atunci, chemându-l, i-a zis împăratul său: „Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea oare ca şi tu să ai milă de cel împreună slujitor cu tine, precum şi eu am avut milă de tine? Şi mâniindu-se, stăpânul lui l-a dat pe mâna chinuitorilor, pân ă ce-şi va plăti toată datoria“ (Matei 18:32-34). Să înţelegem din această pildă că greşelile cu care ne-a necăjit aproapele trebuie socotite ca nimic faţă de păcatele cu care am mâniat noi pe Dumnezeu. Dacă nu iertăm datornicului nostru mica lui datorie, nici Dumnezeu nu ne va ierta nouă datoria cea mare.

Dacă dăm în judecată pe aproapele nostru, ne va judeca şi Dumnezeu pe noi.

Dacă ne răzbunăm pe aproapele nostru, se va răzbuna şi Dumnezeu pe noi.

Cumplit lucru mai este a ne înverşuna împotriva aproapelui şi a-l târî la judecată. Spune Sf. Ioan Gură de Aur: „Nu este lucru mai lipsit de primejdie decât a-ţi ierta vr ăjmaşul şi nici lucru mai plin de primejdie decât a te răzbuna pe el“. Răutatea este un păcat mare şi de aceea tâlharilor, ucigaşilor, desfrânaţilor, vameşilor şi tuturor păcătoşilor li se deschide „u şa milostivirii lui Dumnezeu“ care rămâne în schimb închisă pentru cei stăpâniţi de răutate.

5. Nici nu se poate ruga lui Dumnezeu cel ce nu iartă greşelile aproapelui. Cum va zice „Tat ă! Iart ă-ne nouă greşelile noastre precum iertăm şi noi greşiţilor noştri“ de vreme ce el nu iartă greşiţilor săi? Îl roagă pe Dumnezeu cu buzele să-i ierte păcatele, iar în inimă are dorinţa de răzbunare. Dumnezeu nu ascultă de cuvinte, ci de inimă. Rugăciunea acestui om nu numai că nu este primită, dar „i se socoate ca păcat“ (Psalm 108:6).

6. Să nu uităm că Aman a fost spânzurat pe lemnul pe care-l pregătise pentru nevinovatul Mardoheu (Estera 6:10). Şi apoi dacă

Blestem şi iertare

11

oamenii s-ar răzbuna unii pe alţii, obştea n-ar mai putea să dăinuiască, fiindcă ne-am nimici între noi aşa cum se întâmplă în războaie: „ Iar dacă vă muşcaţi unii pe alţii şi vă mâncaţi, vedeţi să nu vă nimiciţi între voi“ (Galateni 5:15).

Despre Sfântul Macarie din Egipt se spune în Vieţile Sfinţilor că viaţa întreagă a plâns şi s-a tânguit pentru că furase o smochină pe când era copil. De câte ori îşi aducea aminte de această smochină plângea cu amar. Iar Sfântul Isaac Sirul ne sfătuieşte aşa: „Lasă-te prigonit, dar nu prigoni, lasă-te răstignit, dar nu răstigni, lasă-te ocărât, dar nu ocărî, lasă-te defăimat, dar nu defăima !“

ŞI ATUNCI, NOI, CUM PUTEM S Ă PĂCĂTUIM CU ATÂTA U ŞURINŢĂ BLESTEMÂND ŞI REFUZÂND SĂ IERTĂM PE CINEVA ???

Îl iert, dar nu-l uit Spunea cineva aşa: „Sunt gata să-l iert părinte, ducă-se cu

Dumnezeu, dar de uitat nu pot uita ce mi-a făcut“. Însă iertarea fără uitare nu face doi bani. La spovedanie, după mărturisirea păcatelor, preotul îţi pune mâinile sub formă de cruce pe cap şi zice: „Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul şi cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine fiule, şi să-ţi lase ţie toate păcatele. Şi eu, nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea care-mi este dată, te iert şi te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin“. Cum ţi-ar fi să-l auzi atunci pe Hristos că spune: „N-ai decât să-l ierţi, Sfinţia ta, că Eu de uitat nu uit ce-a păcătuit !!!“

Frate, iartă-mă te rog! Aşa cum au greşit fraţii faţă de Iosif (Facerea 37:45), tot aşa

greşim şi noi faţă de semenii noştri. Ce-a făcut Iosif cu fraţii lui? I-a iertat !!! Pe noi cine ne iartă? Mai întâi oamenii cărora le-am greşit, cerându-le iertare, şi apoi ne iartă Dumnezeu. Haideţi să vedem ce

Blestem şi iertare

12

s-a întâmplat cu femeia prinsă în desfrâu: mai întâi au iertat-o pârâşii şi apoi Domnul nostru Iisus Hristos care îi zice: „ - Femeie, unde sunt pârâşii tăi? Te-au iertat? - Da, Doamne! - Atunci te iert şi eu! Du-te şi de acum să nu mai păcătuieşti“. Deci mai întâi să ne iertăm noi, unul pe altul (care suntem de fapt „ doi bulgări de pământ“ ), şi apoi sigur ne va ierta şi Dumnezeu pe noi.

În timpul foametei, în 1947, în Basarabia trăiau doi fraţi, având casele vecine, doar un gard îi despărţea. Fratele cel mare şi-a vândut lucrurile din casă şi a cumpărat câţiva saci de grâu şi de porumb. Pentru că se fura mult şi el era mereu plecat de-acasă, l-a rugat pe fratele cel mic, să-l lase să-şi pună sacii în podul casei lui. Zis şi făcut. La câteva zile, când a venit fratele cel mare să-şi ia o parte din grâu şi din porumb să macine la moară, fratele cel mic i-a spus: „Să nu mai calci cu piciorul în curtea mea, mie nu mi-ai dat nimic spre păstrare“.

De necaz, fratele cel mare l-a urmărit pe cel mic până a plecat de-acasă, a sărit gardul, a spart uşa, s-a urcat în pod şi şi-a luat grâul şi porumbul înapoi. Dar, prin lucrarea diavolului, tocmai când să sară gardul înapoi l-a surprins fratele cel mic, care l-a dat pe mâna poliţiei şi astfel fratele cel mare a primit ani grei de puşcărie în insula Sahalin. Când s-a întors de acolo, fratele cel mic tocmai era pe moarte. S-a chinuit mult, dar cu toate rugăciunile preotului, nu-i ieşea sufletul. Şi nu i-a ieşit sufletul până când nu a venit fratele cel mare cu o lumânare în mână. Fratele cel mic, cu lacrimi în ochi, l-a rugat: „Frate, iart ă-mă, te rog!“ Şi fratele cel mare i-a spus: „Frate, eu te iert pentru tot ce mi-ai făcut şi Dumnezeu să te ierte şi El“. Cum a zis aceste cuvinte, l-a iertat şi Dumnezeu şi fratele cel mic şi-a dat sufletul în pace, spovedit şi împărtăşit. Rudele l-au rugat pe fratele mai mare să aleagă din magazia răposatului nişte scânduri mai bune pentru a-i face tronul. Când s-a dus în magazie să aleagă scândurile, cele mai multe le-a recunoscut că erau furate de la el. L-a iertat şi pentru păcatul acesta (post-mortem).

Vecinii Un sătean a găsit în fâneaţa sa boul vecinului. L-a dus

numaidecât în ograda primăriei şi i-a strigat furios vecinului, care

Blestem şi iertare

13

era un om cu frică de Dumnezeu: „Dacă mai intr ă în fâneaţa mea, am să-ţi duc de atâtea ori boul în ograda primăriei până îl vei plăti cu piele cu tot“. În cealaltă zi, omul cel cu frică de Dumnezeu a găsit oile acelui vecin în holda sa. A dus oile în curtea vecinului şi i-a zis cu blândeţe: „Vecine dragă, ţi-am găsit oile în holda mea; să ştii că de câte ori le voi găsi acolo, de atâtea ori ţi le voi aduce acasă...“

Dromichete şi Lysimach Sfântul Apostol Pavel, neegalat în sfaturi creştineşti deosebit

de înalte, zice în Epistola către Romani, capitolul 12, versetul 20: „Dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare, dacă îi este sete, dă-i să bea; căci făcând aceasta, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui“. Cum adică „vei grămădi cărbuni de foc“? Foarte simplu. Cât ar fi cineva de înrăit, atunci când îi faci bine, îl pui pe gânduri, îi determini conştiinţa să-l mustre, să-l ardă, ca şi cum ar avea nişte cărbuni aprinşi pe cap. Sfântul Grigorie Teologul aşa tâlcuieşte: „C ărbuni aprin şi pe capul vrăjmaşului înseamnă aprinderea gândurilor lui spre Dumnezeu şi spre bine“. Aşa au înţeles, iubiţi credincioşi, înaintaşii noştri de vrednică pomenire, chiar înainte de a fi creştini. Ne este cunoscută istoria lui Dromichete (vezi foto dreapta), conducător geto-dac din jurul anului 370 î. Hr. Atacat de Lysimach, stăpânitor al Traciei, Dromichete îl face prizonier, dar îl tratează în cel mai curat duh creştin, îngrămădind cărbuni aprinşi pe capul lui: îl aşază la masă, pe el şi pe ai lui, servindu-le mâncare din vase de aur. Iar Dromichete şi ceilalţi ai casei au mâncat mai deoparte, în vase de lemn. Ce lecţie extraordinară! Rezultatul? O pace rapidă, urmată de o nuntă: Lysimach îi dă în căsătorie lui Dromichete pe fiica sa! Dromichete, deşi nu era creştin, ştia că a duşmăni este o faptă omenească, dar a ierta şi a iubi este ceva dumnezeiesc. Talasie Libianul spune: „Ura fa ţă de aproapele este moartea sufletului“. Aşa se exprimă, în veacul de aur, Sfântul Ioan Gură de Aur: „Dacă tu iubeşti pe cel ce te

Blestem şi iertare

14

duşmăneşte, eşti deopotrivă cu Acel ce face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni“.

Napoleon şi mama condamnatului la moarte O mamă a venit înaintea tronului lui Napoleon Bonaparte să

ceară iertare pentru fiul ei. Împăratul observând că tânărul săvârşise fărădelegea nu o dată, ci de două ori, i-a spus femeii că dreptatea cere pedeapsa cu moartea. „ - Eu nu cer dreptate“, a rostit femeia. „Eu cer milă“. „ - Însă fiul vostru nu merit ă milă“, i-a răspuns împăratul Napoleon. „ - Sire, a strigat femeia, dacă ar fi meritat-o, nu ar mai fi mil ă, iar eu cer doar milă!“ „ - Foarte bine, a zis împăratul, voi avea milă“. Şi aşa, mulţumită vorbelor şi stăruinţei unei mame deznădăjduite, tânărul a fost iertat.

Sfântul Modest În Sevastia erau doi soţi, Eusebie şi Teodula, care s-au rugat

timp de patruzeci de ani să aibă copii. În cele din urmă Teodula a născut un băiat căruia i-a pus numele Modest (vezi icoana din dreapta). Părinţii I-au mulţumit lui Dumnezeu pentru acest dar nepreţuit. Împăratul Maximilian a aflat că Eusebie nu se închina idolilor, ci adevăratului Dumnezeu, şi de aceea l-a dus la închisoare, unde a şi murit împreună cu Teodula, ca mucenici ai lui Hristos. Copilul avea doar cinci luni când părinţii săi au primit cununa muceniciei şi a fost încredinţat unui om bogat să-l îngrijească. La treisprezece ani, Modest a aflat că părinţii lui muriseră mărturisindu-L pe Hristos şi a căutat un creştin, care era argintar. Acesta l-a învăţat Biblia şi credinţa creştină, apoi l-a dus pe Modest în Atena la un arhiereu care l-a botezat. La botez a apărut un stâlp de foc care ajungea până la capul lui Modest. După Botez, Sfântul Modest l-a vindecat pe fratele argintarului şi pe un îndrăcit. Diavolul nu suporta să-l vadă pe Sfânt aducându-i pe oameni la credinţă şi căuta să-l piardă.

Blestem şi iertare

15

Argintarul avea 4 copii şi în testament l-a trecut şi pe Modest. La moartea sa, argintarul a lăsat cu limbă de moarte ca toţi copiii săi să asculte de Modest, ca să se mântuiască. Dar copiii au prins ură pe Modest din cauza averii, chiar dacă acesta renunţase la partea lui, şi au mers în târg să-l vândă pe el. L-a cumpărat un om necredincios care i-a făcut multe necazuri. Modest s-a rugat şi l-a adus la credinţă pe stăpânul său şi l-a vindecat de o boală grea. Cu stăpânul său a stat şapte ani, iar după moartea stăpânului, Sfântul Modest s-a dus la Ierusalim, la Muntele Sinai unde a petrecut în post şi în rugăciune. După moartea arhiepiscopului Ierusalimului, în locul lui a fost ales Modest. El conducea turma lui Hristos. După un timp, fiii argintarului s-au hotărât să viziteze Ierusalimul şi locurile sfinte. Toţi vizitatorii trebuiau să treacă mai întâi pe la primărie şi apoi să viziteze Ierusalimul. Fiii argintarului au făcut o vizită şi la Arhiepiscopia Ierusalimului. Aici au fost primiţi de însuşi Arhiepiscopul Modest cu toată dragostea. Sfântul Modest i-a ospătat aşa cum nu o mai făcuse nimeni până atunci.

Oapeţii nu l-au recunoscut pe Sfântul Modest, dar acesta i-a recunoscut de prima dată. La plecarea celor patru oaspeţi, Sfântul Modest i-a întrebat: „ - Pe mine mă cunoaşteţi? - Nu vă cunoaştem, căci suntem prima oară în Ierusalim. - De unde sunteţi? - Din cetatea Sevastia, i-au răspuns oaspeţii. - Aveţi tată?, i-a întrebat Sfântul. - A murit cu mul ţi ani în urmă, i-a răspuns cel mai mare dintre fraţi. - Fraţi mai aveţi? - Nu mai avem, dar am avut un frate adoptiv pe care tata l-a trecut în testament şi ne-a spus să ascultăm de el ca de un frate adevărat, dar cred că tata era nebun. După ce a murit tata, am căutat să scăpăm de el şi l-am vândut unui străin. - Dacă l-aţi vedea, l-aţi mai cunoaşte? i-a întrebat Sfântul. - Nu, nu l-am mai cunoaşte, căci au trecut 40 de ani de atunci. - Vreţi să-l vedeţi? a întrebat arhiepiscopul. - Nu, pentru că era un nebun, era un nemernic, a vrut să ne ia averea, spunea că face minuni, m-a vindecat şi pe mine, dar era un netrebnic“, a răspuns unul dintre cei patru fraţi. Atunci arhiepiscopul a început să le spună pe nume, chiar dacă ei nu-i spuseseră numele lor. - De unde ne cunoaşteţi?, l-au întrebat uluiţi cei patru fraţi. - Eu sunt fratele vostru adoptiv“. Când au auzit fraţii au început să tremure, s-au îngălbenit la faţă, amuţiseră, nu mai aveau cuvinte. Îşi aminteau acum de primirea deosebită pe

Blestem şi iertare

16

care le-o făcuse şi de cuvintele de ocară pe care le spuseseră la adresa fratelui adoptiv.

Unul dintre ei l-a întrebat: „ - De ce te-ai purtat atât de frumos cu noi, în loc să te răzbuni, să ne dai pe mâna judecătorilor? Atunci Sfântul Modest le-a spus: - Cine este cu Hristos îi iubeşte pe duşmani, îi binecuvântează pe cei ce-l blestemă, face bine celor ce-i fac rău şi se roagă pentru toţi să-L cunoască pe Dumnezeu. Cine este cu Hristos nu urăşte pe nimeni, nu duşmăneşte, nu se răzbună, ci îi iubeşte pe duşmani, aşa cum v-am iubit eu pe dumneavoastră în cele trei zile cât aţi stat la mine. Cine se răzbună este stăpânit de diavol şi acela nu va avea viaţă veşnică, ci va avea parte de focul veşnic împreună cu Satana pe care-l slujeşte. Cine este cu Hristos devine un om bun“. Şi atunci cei patru fraţi i-au spus: „ - Vrem şi noi să devenim oameni buni, ne primiţi, ne iertaţi? - Da vă iert şi vă primesc cu toată dragostea“. Aşa au rămas prieteni cei patru fraţi cu fratele adoptiv, de care au ascultat toată viaţa şi s-au mântuit, împlinind porunca tatălui lor: „Dacă ascultaţi de Modest, vă veţi mântui“. Sfântul Modest a murit la vârsta de nouă zeci şi şapte de ani, după ce a slujit ca arhiepiscop treizeci şi opt de ani.

O pildă din „Vechiul Testament“ despre iubirea vrăjmaşilor

Biblia ne spune că împăratul Saul îl ura de moarte pe Psalmistul David şi îl căuta în tot locul să-l omoare. De trei ori Domnul l-a adus pe Saul la picioarele lui David şi l-a dat în mâinile lui. Odată, când Saul umbla să-l prindă pe David, din întâmplare, s-a băgat tocmai în peştera în fundul căreia era ascuns David cu ostaşii săi. Noaptea, după ce Saul a adormit, ostaşii lui David au zis: „Iat ă, Domnul a dat pe vrăjmaşul tău în mâinile tale, să-l omorâm“. Însă David i-a oprit pe oamenii săi să se arunce asupra lui Saul şi, ieşind afară a început să strige către Saul: „Împ ărate, iată, Domnul te-a dat în mâinile mele! Oamenii mei mă îndemnau să te omor, eu însă te-am cruţat... Judece Domnul între mine şi tine... Răul vine de la cei răi, zice o veche zicală. De aceea eu nu voi pune mâna mea pe tine. Dumnezeu va vedea şi El îmi va apăra pricina şi El îmi va face dreptate, izbăvindu-mă din mâinile tale“. Când a sfârşit David, Saul

Blestem şi iertare

17

a ridicat glasul şi a plâns şi i-a zis lui David: „Tu eşti mai bun decât mine, căci tu mi-ai răsplătit cu bine, iar eu te-am răsplătit cu r ău“ (1 Regi 24:18).

Iată, aceasta este Evanghelia Mântuitorului: Iubi ţi pe cei ce vă urăsc şi faceţi bine celor ce vă fac vouă rău (Luca 6:27). Cu această Evanghelie încerca David să-l împace pe Saul şi să mântuiască un suflet pierdut. Cu această Evanghelie, David l-a dezarmat şi l-a biruit de trei ori pe Saul, făcându-l să zică vorbele: „Tu eşti mai bun decât mine, căci tu mi-ai făcut bine, iar eu ţi-am făcut rău“. Aici stă şi înţelesul vieţii noastre: să-i dezarmăm şi să-i biruim cu Evanghelia pe cei ce ne urăsc pe noi şi să-i aducem la Mântuitorul cu dragostea şi cu bunătatea sufletului nostru. Nimic nu lucrează mai puternic într-un suflet decât cântecul iertării şi dragostea. Cu o mie de ani înaintea Mântuitorului, David a trăit Evanghelia lui Hristos. Iar noi la aproape două mii de ani după venirea lui Hristos, nu trăim această Evanghelie.

„Cum de a ajuns poporul nostru aşa de buimac? Şi ce mai poţi aştepta de la omul care, de dimineaţa până seara, nu mai conteneşte cu blestemele ori cu sudălmile şi căruia nimic nu i-a rămas neînjurat de la Dumnezeirea, Dumnezeul Dumnezeilor... până la cruce, arhanghel, anafură, icoană, botez, parastas, grijanie, biserică ... şi tot ce poate fi, între cele văzute şi nevăzute. Nu cumva năravurile acestea atât de greţoase sunt şi ele de vină pentru urgia care a căzut asupra noastră?“ Popoarele cu bună creştere nu folosesc înjurăturile.

Cuviosul Marcu Ascetul zice: „Fiind supuşi diferitelor ocări din partea oamenilor, să ne bucurăm, nu pur şi simplu, nu fără socotinţă, ci să ne bucurăm pe temeiul că găsim ocazia prielnică pentru dobândirea iertării greşelilor noastre, iertându-l pe aproapele“.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Nimic nu-L bucură pe Dumnezeu ca omul care nu ţine minte răul“ .

Porunca a treia din Decalog spune: „Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert“ . Luăm numele Domnului în deşert atunci când înjurăm, ne mâniem, blestemăm, batjocorim, facem jurăminte mincinoase şi glume cu numele lui Dumnezeu şi călcăm făgăduinţele făcute lui Dumnezeu.

Blestem şi iertare

18

Dumnezeu va răsplăti Un sărac s-a dus la un bogat pentru a cere de pomană o bucată

de pâine. Bogatul nu i-a dat nimic, dar, văzând că săracul nu pleca, s-a înfuriat, a luat o piatră şi a aruncat-o după cerşetor. Acesta a luat piatra şi a pus-o în traistă zicând: „Voi purta cu mine piatra aceasta, până când va sosi ceasul în care voi putea să o arunc şi eu după acest om bogat“. A petrecut toată viaţa cu acea povară, cu acea piatră în traistă şi cu dorinţa de răzbunare în inimă. În sfârşit, a sosit şi momentul să o arunce. Bogatul, comiţând un delict, a fost deposedat de toate bunurile sale şi dus la închisoare. În ziua aceea, săracul se afla chiar pe scara închisorii. L-a văzut pe bogatul care aruncase cu piatra în el. A plecat spre el, şi-a scos piatra din traistă şi-a ridicat braţul să o arunce. Dar nu a avut curajul şi a lăsat-o să cadă, spunându-şi: „Săracul de el! Era bogat şi puternic, dar acum îmi pare rău de el! Pentru ce am purtat atâta timp piatra aceasta? Este drept că pentru nimic!“. Cum vom putea oare învinge împotrivirile duşmanilor noştri? Nicicum altfel decât prin renunţare, blândeţe şi rugăciune. Adică renunţarea la toate, cu excepţia credinţei şi curăţiei vieţii, a blândeţii şi a rugăciunii de toată vremea.

Un frate a fost insultat de un prieten al său, dar cu toate acestea, el a fost cel care s-a dus să-şi ceară iertare şi să se împace cu el. Dar prietenul său nu a voit nici măcar să-i deschidă uşa, ci, strigând la el dinăuntru , l-a alungat de lângă chilia lui. Fratele atunci s-a dus şi a dezvăluit duhovnicului său acestea, iar duhovnicul i-a zis: „Cu adevărat tu te-ai dus să-ţi ceri iertare de la el, chiar dacă, de fapt, el era vinovatul. Dar mergând tu pe drum, în inima ta îl osândeai cu gândul şi îţi dădeai dreptate ţie. Chiar dacă el este cel care a păcătuit împotriva ta, eu te sfătuiesc să îţi dai seama că, de fapt, tu i-ai greşit lui, iar el este nevinovat. Gândind aşa, mai mergi la el o dată“.

Aşa a făcut fratele. Şi ce credeţi că s-a întâmplat? Nici nu s-a apropiat bine fratele de uşa chiliei prietenului său, că acesta a deschis uşa larg, a alergat la el, l-a îmbrăţişat şi a făcut pace cu el.

Blestem şi iertare

19

Iertarea Multe şi minunate sunt urmările iubirii: mila, prietenia, smerenia,

bunătatea, dar piatra de încercare rămâne: iertarea. Să ierţi, dar nu pe cel care te iubeşte şi te iartă pe tine, ci pe cel care te urăşte şi nu te iartă, pe vrăjmaşul care-ţi caută moartea. Există motive suficiente pentru aceasta, sau e ceva iluzoriu şi cu neputinţă? Sfânta Scriptură dezvăluie o serie de motive ale iertării, pe care le înşirăm, după cum urmează: Iert, pentru că am fost iertat de păcatul strămoşesc; iert, pentru că am nevoie să fiu iertat de păcatul actual; iert, pentru ca să contribui la zidirea morală a unei lumi noi, care nu se poate face pe temelii de ură; iert, ca să pun capăt răului după îndreptarul: „Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele!“ (Romani 12:21); iert, pentru că iubesc, dar iubirea se revarsă ca trilurile privighetorii, fără să ţină seamă de zborul din clipa următoare; iert, pentru desăvârşire, fără nici o altă consideraţie, după cuvântul: „Fi ţi dar voi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru Cel din Ceruri este desăvârşit!“

Şi dacă sunt mai grele treptele prin care se rânduiesc motivele iertării dezinteresate, sunt suficiente primele două motive: iertarea păcatului strămoşesc şi a păcatului actual, pentru a scăpa de sentinţa rostită de Mântuitorul împotriva slugii care n-a iertat pe fratele său.

Decizie grea: Iertăm sau facem dreptate? „Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi

asemenea“ (Luca 6:31). Iată ceea ce toţi comentatorii Noului Testament au numit Legea de aur a moralei creştine. După cum se observă, cuvintele spuse mai înainte sunt foarte simple. Pot fi înţelese de oricine. Nu este nevoie de licenţe, de doctorate şi nici măcar de studii de teologie. Sunt pe măsura înţelegerii tuturor.

Toţi ştim ce vrem să ne facă nouă oamenii. Vrem să ne urască? Vrem să ne facă rău? Vrem să ne vorbească de rău? Vrem să ne târască prin tribunale? Niciodată! Vrem să fim iubiţi şi respectaţi. Mântuitorul a adus în lume noutatea iubirii: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi“ (Matei 19:19). De aceea a zis: „Poruncă nouă dau vouă: să vă iubiţi unii pe alţii, precum V-am iubit şi Eu pe voi“ (Ioan 13:34). Dar de ce era porunca aceasta nouă? Era nouă fiindcă în

Blestem şi iertare

20

Vechiul Testament scrie: „Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău“ (Matei 5:43). Mântuitorul face un pas mai departe decât acest precept din Vechiul Testament, de fapt face un pas uriaş şi zice: „nu numai să iubiţi pe cei ce vă iubesc, dar să iubiţi pe vrăjmaşii voştri, să binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, să faceţi bine celor ce vă urăsc, şi să vă rugaţi pentru cei ce vă nedreptăţesc şi vă prigonesc“ (Matei 5:44).

Trebuie să recunoaştem că nu este o poruncă uşor de urmat şi că ne pune la mare încercare. Teoretic o înţelegem şi chiar o admitem, dar când e vorba de pus în practică ni se pare dacă nu imposibil, cel puţin nedrept. Suntem puşi în faţa unui: ORI - ORI. Ori facem precum ne porunceşte Iisus şi suntem creştini, ori nu facem şi nu suntem creştini.

În Vechiul Testament se spune: „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior, arsur ă pentru arsură, vânătaie pentru vânătaie, suflet pentru suflet“. Iată ce anume a vrut Mântuitorul să îndrepteze, să instaleze porunca iubirii în locul legii Talionului . Mulţi dintre noi sunt rămaşi la nivelul legii Talionului din Vechiul Testament. Legea Talionului era legea fundamentală. Şi poate că ea trebuie înţeleasă ca pozitivă la vremea respectivă. Dar Mântuitorul ne cere un efort de autodepăşire. Tocmai de aceea a venit El ca să ne ajute să încercăm această autodepăşire. Chiar Dumnezeu pe care Îl descoperea Moise îndemna la desăvârşire: „Să-mi fi ţi sfinţi“ (Levitic 20:26).

Cuvinte de duh despre iertare ● „Iertarea vr ăjmaşului este semnul unui suflet mare, nu

slab“ (Prot. I. Tolmacev). ● „Iube şte-ţi vrăjmaşii şi vei deveni prieten lui Dumnezeu“

(Sfântul Vasile cel Mare). ● „Cum spui «Doamne miluieşte», când tu însuţi nu ai

milă!“ (Avva Nil Athonitul). ● „Să nu uităm, creştinilor, să iertăm pe ceilalţi înainte de a

cere iertare de la Dumnezeu. Rugăciunea pomenitorului de rău este tot una cu semănatul pe piatră“ (Sfântul Isaac Sirul).

Blestem şi iertare

21

● „R ăul în nici un chip nu nimiceşte răul şi de aceea, dacă cineva îţi face un rău, tu fă-i bine, pentru că binele nimiceşte răul“ (Avva Pimen).

● „Nu există în lume nimic mai vrednic de mirare decât iubirea de vrăjmaşi“ (Fericitul Augustin).

● „David a obţinut o biruin ţă mai mare când l-a cruţat pe Saul, decât atunci când l-a doborât pe Goliat“ (Sfântul Ioan Gură de Aur).

● „Dumnezeu ne-a dat două capacităţi, deopotrivă de preţioase pentru slaba noastră inimă: să ne aducem aminte şi să uităm“ (Graful Bludov).

Iubi ţi credincioşi, Dacă nu cerem iertare celor cărora le-am greşit şi nu-i iertăm pe

cei care ne-au greşit, nu vom avea pace în sufletele noastre. Această pace mult dorită în sufletele noastre are trei laturi: pacea cu noi înşine, pacea cu cei dimprejur şi pacea cu Dumnezeu. Dacă oricare din aceste laturi lipseşte, noi nu avem pacea sufletului. Trebuie ca imediat, pentru necunoscuta clipă a morţii, să ne iertăm între noi. Iar când îţi va veni în gând să te răzbuni asupra celor care te-au nedreptăţit, înalţă mintea ta către Dealul Golgotei. Acolo vei vedea pe Domnul Iisus Hristos răstignit în mijlocul a doi tâlhari şi rănit de la cap până la picioare. Acolo vei vedea sângele curgând din răni, pe ucenicul cel iubit, Sfântul Ioan Evanghelistul, stând alături şi pe Sfânta Maica Lui cu inima zdrobită, tânguindu-se şi plângând. Acolo vei vedea fierea şi oţetul. Deschide urechile sufletului tău şi ascultă chipul răzbunării rostit de Hristos: „DOAMNE, IART Ă-LE LOR, CĂ NU ŞTIU CE FAC !“ (Luca 23:34).

Omul dă „examene“ în greutăţi şi în necazuri. Atunci se vede dacă omul are dragoste creştină, dacă are puterea de a ierta din tot sufletul. Să nu uitaţi că cel mai frumos „altar“ este sufletul omului care a suferit necazuri, dar care-I mulţumeşte lui Dumnezeu pentru toate: bune şi rele, ştiute şi neştiute. Deci, trebuie să avem răbdare, răbdare şi iar răbdare, şi când ni se pare că am terminat-o, o luăm din nou de la capăt: răbdare, răbdare, răbdare. Dar până când să avem răbdare cu cei care ne greşesc? Până la uşa mormântului, pentru că „Cine va răbda până la sfârşit acela se va mântui“ (Ioan 16:33).

Blestem şi iertare

22

Vrei să te laşi de blestemat, de drăcuit şi de înjurat? Foloseşte-ţi genunchii! Îngenunchează şi roagă-te neîncetat lui Dumnezeu şi

vei reuşi!

„Părinte, iart ă-le lor, că nu ştiu ce fac! Până şi în chinurile morţii pe Sfânta Cruce, Iisus Hristos a căutat

să facă bine oamenilor. Fără a se gândi la Sine, ci doar la ei, cu ultima suflare le-a dat cea mai mare învăţătură pe care a primit-o vreodată neamul omenesc: Părinte, iart ă-le lor, că nu ştiu ce fac (Luca 23:34). Nicicând nu s-au mai auzit astfel de vorbe la un loc de osândă! Dimpotrivă, cei ce piereau astfel, vinovaţi ori nevinovaţi, chemau oameni şi zei la răzbunare, iar cuvinte din acestea de răzbunare se mai aud, din păcate şi astăzi, la multe popoare şi chiar şi la cele care-şi fac semnul Sfintei Cruci. Hristos însă, dându-şi sufletul, i-a iertat pe batjocoritorii, călăii şi chinuitoriii Săi. S-a rugat Tatălui să-i ierte, le-a găsit şi pogorământ: „nu ştiu ce fac“, a spus.

De ce a rostit Domnul de pe Cruce această învăţătură? De ce, din mulţimea uriaşă a învăţăturilor Sale, a ales-o tocmai pe aceasta? Fără îndoială, pentru a fi pomenită şi împlinită. Domnul şi-a pecetluit Evanghelia prin pilda iertării, în nemeritata suferinţă de pe Cruce, măreaţă mai presus decât toate măreţiile pământului.

Mântuitorul şi-a început propovăduirea cu cuvântul pocăinţei şi a sfârşit-o cu cel al iertării. Căinţa este sămânţa, iertarea este fructul, sămânţa nu-i de folos dacă nu aduce roadă, căinţa nu-i de folos fără iertare.

Ce-ar fi lumea fără iertare? Mama s-ar mai putea chema mamă fără iertare? Fratele s-ar mai putea numi frate fără iertare? Prietenul, prieten şi creştinul, creştin. „F ără iartă-mă!“, fără „te iert“, viaţa ar fi de neîndurat. Toată înţelepciunea lumii n-ar fi în stare să pună rânduială şi să facă pace între oameni dacă n-ar fi iertarea.

La ce-i foloseşte omului toată ştiinţa lumii dacă nu-i în stare să ierte un singur cuvânt supărător sau o privire care-l răneşte? La nimic. La ce bun o sută de sticle de ulei vărsat în candelă dacă nici un strop nu-i mărturia iertării unei singure jigniri? La nimic. Totul e în zadar.

Dacă am şti noi câte ni se iartă nouă în fiecare zi şi în fiecare ceas, nu numai de către Dumnezeu, ci şi de către oameni, ne-am grăbi să iertăm şi noi altora. Sfântul Apostol Pavel l-a întrebat pe Mântuitor

Blestem şi iertare

23

de câte ori trebuie să ierte fratelui său care greşeşte: „Oare până de şapte ori?“ La aceasta, Mântuitorul i-a răspuns în chipul cel mai grăitor: „Nu zic ţie până la şapte ori, ci până de şaptezeci de ori şapte“ (Matei 18:21-22). Din acest răspuns se vede prin comparaţie deosebirea dintre om şi Dumnezeu! Credea Sfântul Apostol Petru că, prin „până la şapte ori“ a atins culmile iertării. Dar Domnul l-a îndreptat: „până de şaptezeci de ori şapte“.

Uituc ca un butuc

Oare ce să însemne aceste cuvinte, uituc ca un butuc? Dacă

vine stăpânul cu o secure şi loveşte un butuc el nu va ţine minte aceste lovituri, nici faptul că l-a crăpat folosindu-se de o pană şi un baros. Aşa trebuie să fim şi noi, asemenea butucului adică să uităm cu totul răul pe care ni-l fac alţii, cuvintele cu care ne jignesc şi toate celelalte. Când te-ajunge piatra urii / Veselă să-ţi fie faţa / Numa-n pomul plin de roade / Arunc-oamenii cu piatra.

Cel care păstrează în sine ţinerea de minte a răului este asemenea unuia care păstrează focul în paie.

Suntem datori cu iertarea

Cine vrea să biruie prima piedică în calea mântuirii - lumea -, are la îndemână aceste trei virtuţi: răbdarea, iertarea şi rugăciunea.

Cu răbdarea suntem datori, pentru că mai înainte de a veni la ostenelile mântuirii sau la calea lui Dumnezeu făceam şi noi ale lumii, înmulţind păcatele şi ne-am băgat datori iar acum trebuie să plătim cu durere cele ce le-am făcut atunci cu plăcere. Deci acum trebuie să plătim păcatele noastre cele de atunci, ca pentru răbdare să dobândim mântuirea de la Dumnezeu. Pe urmă, cine vrea să biruie lumea e dator cu iertarea, oricâte necazuri ar pătimi de la oamenii lumii, ca unul ce ştie că fraţii săi stau legaţi într-o robie străină, în întunericul necunoştinţei de Dumnezeu şi de ei înşişi. Iar în al treilea rând, cine biruie lumea, se roagă Tatălui în ascuns sau în gând pentru

Blestem şi iertare

24

orice fiu al lui Dumnezeu, oricât de rea purtare ar avea şi oricâte rele ţi-ar face. Căci răbdarea răului, iertarea fraţilor şi rugăciunea în ascuns, au putere înaintea lui Dumnezeu şi pentru ele biruie El şi schimbă spre bine pe cel ce te necăjeşte.

Ai dr ăcuit?

Ai drăcuit? De ce i-ai folosit numele? Căci el te aude şi vine peste tine. Te-ai dat pe tine, dracului, când te juri, din prostie, pe diavolul? Nu ştii ce putere are numele lui! El îţi zice: Nu ne cunoşti, nu ştii că suntem poftele tale, cuvintele tale? Fă-ţi un inventar de cuvinte şi drăcuielile în care apare dracul sau ai auzit pe altul. Să vă curăţiţi sufletul de cuvintele astea rele şi te du la duhovnic să te spovedeşti, să mărturiseşti toate drăcuielile şi cere iertare lui Dumnezeu (Părintele Arsenie Boca).

Numele diavolesc La Sfântul Munte Athos, în chilia Sfântului Ioanichie de la Schitul

Pantelimon, trăia părintele Iosif. Într-o zi, părintele a vrut să schimbe o scândură putredă din podeaua chiliei sale. După ce a scos scândura putredă şi a luat măsura cuvenită, a tăiat scândura şi s-a dus s-o aşeze. Însă când a pus-o la locul ei, a văzut că era mai mare. A mai tăiat atunci din ea şi s-a dus iar s-o aşeze. Însă acum a văzut că era mai mică decât trebuia.

Părintele Iosif era tâmplar de meserie. A măsurat pentru a doua oară, cu multă precizie, a tăiat cu atenţie altă scândură şi s-a dus s-o aşeze. Dar ce ciudat! Scândura era din nou mai mare. A tăiat-o şi s-a pregătit s-o bată în cuie. Însă acum o tăiase mai mică decât trebuia. La fel a făcut încă de două ori, până ce s-a înfuriat tare şi a strigat: Du-te la naiba! Ce ai satană? Ce să-ţi fac să te potriveşti? De patru ori te-am măsurat şi te-am tăiat. Acum ce naiba ai de nu te potriveşti?

Sărmanul călugăr, în loc să spună rugăciuni şi să ceară ajutor de la Dumnezeu, a ales să rostească numele diavolului, care n-a întârziat să apară. Acesta asemenea prilejuri aşteaptă. A apărut aşadar în faţa lui, în toată urâciunea chipului său şi i-a zis: M-ai strigat, părinte? Ce se întâmplă? Ai nevoie de ceva? Am venit să te ajut. Părintele Iosif şi-a făcut semnul crucii înfricoşat, a lăsat scândura şi a alergat la duhovnic

Blestem şi iertare

25

să se spovedească. Şi-a revenit cu greu pentru că rămăsese în el o oarecare privire în gol, ca pedeapsă pentru că-l chemase pe diavol.

Este lucru ştiut că diavolul îl face pe om să se înfurie şi, în mânia lui să înjure şi să hulească. Numele diavolului nu trebuie să-l folosim nici măcar în glumă.

Despre blesteme

Mare lucru este ca omul să aibă binecuvântarea lui Dumnezeu, ne spune Cuviosul Paisie Aghioritul. Tot ceea ce are binecuvântarea lui Dumnezeu stă în picioare. Iar tot ceea ce nu are binecuvântarea nu stă în picioare. Nedreptatea este mare păcat. Toate păcatele au circumstanţe atenuante, nedreptatea nu are, atrage urgia lui Dumnezeu. Înfricoşător lucru!

De pildă, cineva adună avere cu nedreptate. Omul acela şi copiii lui trăiesc puţină vreme ca nişte boieri, dar după aceea, toate pe care le-au adunat le dau la doctori. Rar, la foarte puţini oameni se întâmplă ca bolile, falimentările, să fie o încercare de la Dumnezeu. Aceştia vor avea plată multă. În acest caz, de obicei, după aceea devin mai bogaţi, ca dreptul Iov. Dar şi la mulţi care nu au reuşită este şi din cauza aceasta: au făcut nedreptate.

Blestemul prinde atunci când este la mijloc nedreptatea. Când nu este nedreptate, atunci blestemul se întoarece la cel ce l-a rostit. Cel ce primeşte blestemul se chinuieşte în viaţa aceasta. Iar cel ce a blestemat se chinuieşte şi în viaţa aceasta şi în cealaltă, pentru că va fi pedepsit de Dumnezeu ca un ucigaş, dacă nu se va pocăi şi spovedi. Pentru că, să zicem, poate cineva să te necăjească, însă tu, cu blestemul ce-l arunci asupra lui, este ca şi cum ai lua pistolul şi l-ai omorî. Cu ce drept faci asta? Orice ţi-ar fi făcut celălalt nu ai dreptul să-l omori. Ca să ajungă să blesteme cineva, înseamnă că are răutate, atunci când o spune cu patimă, cu înverşunare.

Mitropolitul Antonie Plămădeală ne relatează un caz: „M-a supărat oarecare, mi-a spus cineva. Şi m-am pus la citi psaltiri“. În popor există credinţa că citirea Psaltirii, ca pravilă la vreme de necaz, sau la împrejurare de duşmănie, duce la lămurirea situaţiei. Uneori se citeşte şi cu gând să-l pedepsească Dumnezeu pe cel ce pricinuit necazul. Iar unii mai împietriţi la inimă citesc Psaltirea dorind moartea celui pus la rugăciuni. Aceasta este o mentalitate

Blestem şi iertare

26

păgână, anticreştină, rea. Se întâmplă însă în asemenea cazuri că celui ce face astfel de rugăciuni, răul dorit se întoarce chiar împotriva sa. Cel care mi-a relatat o astfel de situaţie, mi-a mărturisit: După ce am citit de câteva ori psaltirea, necazurile mi s-au înmulţit. Citisem cu gând rău. Ca pe o vrăjitorie. Abia după ce m-am spovedit mi s-a luminat cugetul şi mi-a venit liniştea. M-am împăcat cu cel căruia îi voisem răul.

În Molitfelnic sunt consemnate moliftele Sfântului Vasile cel Mare care se citesc numai de către arhiereu sau de către preot. Sfânta Biserică Ortodoxă nu îngăduie ca mireanul să se substituie preotului şi să îndrăznească să citească molitfele Sfântului Vasile cel Mare, ci numai preotului slujitor al Altarului care este întărit prin hirotonie. Credinciosul mirean are destule arme ca să se apere de diavol: Sfânta Cruce, smerenia, rugăciunea, postul, aghiasma, spovedania etc.

„Suie-te, pleşuvule! Suie-te, pleşuvule!“ Elisei era un bărbat cu suflet blând şi binevoitor, dar că putea fi şi

sever se vede limpede din atitudinea sa când, în drum spre Betel, a fost batjocorit de nişte tineri, lumeşti ce ieşiseră din cetate. Aceşti tineri auziseră despre înălţarea Sfântului Ilie şi făceau din acest eveniment solemn subiectul batjocurilor spunând lui Elisei: „Suie-te, pleşuvule! Suie-te, pleşuvule!“ La auzul cuvintelor batjocoritoare, proorocul s-a întors şi a rostit un blestem asupra lor. Judecata teribilă care a urmat a fost de la Dumnezeu: „Atunci au ieşit doi ur şi din pădure şi au sfâşiat 42 din aceşti copii“ (2 Regi 2:23-24). Dacă Elisei ar fi îngăduit ca batjocura să treacă neobservată, el ar fi fost mai departe batjocorit şi înjosit de gloată, iar misiunea lui de a îndruma şi de a salva ar fi fost zădărnicită. Această singură manifestare de severitate teribilă a fost suficientă să impună respect faţă de el pentru întreaga lui viaţă. Timp de încă 50 de ani, el a intrat şi a ieşit pe poarta Betelului, încoace şi încolo prin ţară, din cetate în cetate, trecând prin mulţimi de tineri trândavi, grosolani şi desfrânaţi, dar nici unul nu şi-a mai bătut joc de el şi n-a mai vorbit cu uşurătate despre calitatea lui de profet al lui Dumnezeu.

„Nu este nimic mai primejdios decât să nu-l ierţi pe vrăjmaş; nu este nimic mai primejdios decât să te răzbuni împotriva lui“ (Sfântul Ioan Gură de Aur).

Blestem şi iertare

27

„Scrie-ţi binefacerile primite pe aramă, iar jignirile pe apă“ (Sfântul Isidor pelusiotul).

„ Şi a iubit blestemul şi va veni asupra lui; şi n-a voit binecuvântarea şi se va depărta de la el. Şi s-a îmbrăcat cu blestemul ca şi cu o haină şi a întrat ca apa înlăuntrul lui şi ca untdelemnul în oasele lui“ (Psalm 108:16-17).

Acolo unde este duşmănie şi răutate, nu poate fi nici post nici sărbătoare. Cine nu are numele de iubitor de pace, acela nu poate avea nici numele de fiu al lui Dumnezeu (Fericitul Augustin). Rămâi oaie şi vei birui pe lupi.

Să luăm aminte că Hristos cel înviat, ca un Atotputernic asupra morţii, nu s-a îngrijit să se răzbune pe cei care L-au torturat şi L-au răstignit ci, lăsându-i pe aceştia în ale lor, Se grăbeşte să-i întâlnească şi să-i întărească pe prietenii Lui cei înspăimântaţi. Astăzi ca şi pururea, El Cel Atotbun şi Blând, nu Se grăbeşte să Se răzbune pe cei ce nu cred în El, ci Se grăbeşte în ajutorul celor care cred pururea în El.

Dacă cineva păcătuieşte împotriva mea şi acelei persoane îi pare rău pentru ce a făcut, Dumnezeu o iartă. Dacă eu refuz să o iert, vă puteţi imagina cât de oribil este acest lucru înaintea lui Dumnezeu? Dumnezeu nu e obligat să ierte acea persoană. Ea a păcătuit împotriva lui Dumnezeu, dar Dumnezeu n-a păcătuit împotriva nimănui, niciodată. Şi iată-mă pe mine - un păcătos care refuză să ierte alţi păcătoşi, în timp ce Dumnezeu, care este fără păcat, e gata să îi ierte. V-aţi oprit vreodată să vă gândiţi cât de răi putem fi atunci când refuzăm să iertăm o persoană pe care Dumnezeu a iertat-o?

Să nu vezi, să nu auzi!

Un Părinte stareţ, atunci când era întrebat ce să faci când te supără sau te irită cineva, spunea aşa: Să nu vezi, să nu auzi! Prin acestea îndemna să ne îndreptăm atenţia spre noi înşine, să începem cu noi, în noi să vedem cauza slăbiciunii duhovniceşti. Părintele stareţ spunea că nimic nu este mai rău decât mândria. Aceasta este mai rea decât desfrânarea şi iubirea de argint, căci prin ea îngerii luminoşi au căzut devenind draci. Asemenea şi oamenii în mândria lor se aseamănă dracilor. A fost întrebat un drac de ce se teme, la care a răspuns: de smerenie. Lui Dumnezeu îi este mai plăcută smerenia păcătosului

Blestem şi iertare

28

decât mândria dreptului. Mai zicea părintele că trebuie să ne plângem păcatele, pentru că dacă sădim un copac şi nu-l udăm, se va usca. Asemenea şi noi, la rânduiala de rugăciune trebuie să adăugăm lacrimile.

Există o conştiin ţă reală de nevoia iertării în zilele noastre?

Din păcate astăzi în mulţi chiar botezaţi, poate chiar practicanţi în mod ritual, a dispărut, a scăzut conştiinţa păcatului şi, prin urmare, conştiinţa nevoii de a fi iertaţi. Dar aceasta are repercusiuni sociale. Cine nu gustă iertarea lui Dumnezeu în Taina Sfintei Spovedanii prin preotul duhovnic, acela cu greu poate ierta şi iată de ce societatea noastră este atât de violentă. Însăşi Maica Domnului a plâns, a suferit, dar nu s-a manifestat ca păgânii, nici n-a blestemat pe răstignitori. Cine i-a dat această tărie? Această tărie i-a dat-o credinţa sfântă că din Jertfa Fiului său răsare mântuirea întregii lumi. Şi noi suntem datori să răbdăm dreapta mânie a lui Dumnezeu, când apasă greu peste noi. Şi atunci noi ce mai putem zice?

Foloasele şi vredniciile iert ării

Gândiţi-vă la toate greşelile de care aveţi a da socoteală - şi, mai ales, să uitaţi nedreptăţile săvârşite de alţii vouă, iertaţi pe cei care v-au jignit, ca să aveţi dreptul ca înşivă să fi ţi iertaţi - şi să câştigaţi, astfel, o uşurare a necazurilor voastre. Grecii, fără vreo mare nădejde, dădură adesea, cu privire la acestea, dovezi de înţelepciune. Şi voi, care trebuie până la urmă, să părăsiţi lumea aceasta, cu atât de măreţe nădejdi, nu veţi face-o, - sau staţi în cumpănă? Ceea ce se rezolvă de la sine, nu vă arogaţi şi respectaţi astfel legea dumnezeiască - şi, mai degrabă, lăsaţi să vi se stingă patima fără răsplată pentru voi, în loc da a merita o răsplată? Dacă lucrarea vremii şterge ranchiuna, de aici nu puteţi trage nici un folos. Veţi zice că aducerea aminte a jignirii vă înflăcărează mânia? Aduceţi-vă aminte de tot binele pe care cel ce v-a jignit a putut să-l săvârşească faţă de voi, cum şi de tot răul pe care l-aţi făcut altora. V-a vorbit de rău, v-a acoperit de ruşine? Aduceţi-vă aminte de ceea ce şi voi aţi zis de alţii. Aşa că, vă întreb, cum veţi căta iertare, când voi n-o daţi altora? N-aţi zis nimic de rău? Dar aţi auzit de atâtea ori mulţime de bârfe şi le-aţi primit şi aceasta este desigur o

Blestem şi iertare

29

vinovăţie. Vreţi să ştiţi ce mare bine este uitarea jignirilor şi ce plăcut este aceasta Domnului, mai presus de toate? El pedepseşte chiar pe cei care se bucură de dreapta pedeapsă. Aşadar, nu se cade să călcăm în picioare nici pe cei pedepsiţi de Dumnezeu şi nici pe cei care ne-au jignit! Se arată aici duhul milei, ceea ce îi place lui Dumnezeu mai mult ca orice. Nimic nu hrăneşte mai bine mila, ca iertarea jignirilor.

Iubi ţi pe duşmanii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc Doamne, dacă doreşti atât de mult să se iubească oamenii între ei,

să fie îndreptată cel puţin legea şi înainte de toate să fie învăţaţi un fel mult mai mic de dragoste! Să înveţe mai întâi să iubească pe cel pe care-l iubeşte, ca să ştie apoi să iubească şi pe cel pe care-l urăşte. Să înveţe mai întâi să fie recunoscător faţă de binefăcător, ca să cunoască apoi să fie recunoscător şi faţă de cel ce-i vatămă. Dar cum să propovăduiască cineva să se iubească vrăjmaşii, când nu se iubesc nici prietenii şi abia se iubesc fraţii! Trebuie ca mai întâi să se facă oamenii oameni ca apoi să fie creştini. Să cunoască mai întâi pornirile firii ca să înveţe apoi îndreptările credinţei. „Iubi ţi pe duşmanii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc!“ Într-adevăr nici nu s-a auzit în lume o învăţătură nici mai înaltă, nici mai nobilă. Învăţătură vrednică de Dumnezeu - Omul care a dat-o şi vrednică de omul creştin care trebuie să o pună în aplicare.

Rugăciune pentru vrăjmaşi Doamne Iisuse Hristoase Dumnezeul meu, ai milă de toţi

vrăjmaşii de pretutindeni, fiind şi ei zidirea Ta; ai milă de cei ce mă urăsc, de cei ce se sfădesc cu mine şi mă ocărăsc şi de cei ce mă vorbesc de rău. Să nu pătimească nici un rău din cauza mea mult întinatul, nici unul din fra ţii şi surorile mele, nici în acest veac, nici în cel ce va să vie, nici în ceasul morţii, nici în văzduh, nici în ceasul judecăţii, ci zdruncină şi spulberă pe vicleanul diavol care învrăjbeşte pe dânşii asupra mea.

Eu ştiu Stăpâne Iubitorule de oameni, că cel viclean şi înşelător demon îi învrăjbeşte pe dânşii asupra mea.

Te rog Doamne Dumnezeul meu, aşa cum nu Ţi-ai întors faţa Ta de la mine, ori de câte ori am greşit cerând iertare şi milostivindu-Te M-ai iertat, şi pe fraţii şi surorile mele, cele după

Blestem şi iertare

30

trup sau după duh, care mă denigrează pe mine, mult întinatul robul Tău, nu-i întoarce de la faţa Ta ci îi sfinţeşte şi îi luminează şi pe dânşii în vecii, vecilor. Amin! (Text din cartea de rugăciuni tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Justinian 1901-1977).

Apa înţelepciunii

Pentru ceartă este nevoie de doi oameni. Un om i-a povestit prietenului său, cum a făcut el de a înlăturat cearta din casa sa. Eu i-am spus soţiei mele, când ne-am căsătorit. Când tu vei vedea că eu sunt mânios, să te duci la fântână şi să-ţi umpli gura cu apă. La fel şi eu, când voi vedea că tu eşti mânioasă, am să iau apă în gură. Aşa au făcut... Şi ce bine am trăit! Pentru că unul singur nu se poate certa! Şi nici celălalt nu se poate certa cu tine, dacă gura ta ţi-e plină cu apă...

Iată ce scria pe uşa părintelui Iustin Pârvu de la Sfânta

Mănăstire Petru Vodă:

Este har... - Să iubeşti fără să fii iubit... - Să slujeşti fără să fii pre ţuit... - Să dăruieşti fără să ţi se mulţumească... - Să jertfeşti fără să ţi se recunoască... - Să ierţi fără să fii iertat... - Să-l susţii pe cel care te-a lepădat... - Să rămâi lini ştit deşi eşti nedreptăţit... - Să investeşti clădind fără speranţă... - Să crezi deşi nu eşti deplin lămurit... - Să taci pentru a nu face rău aproapelui... - Să vorbeşti de dragul adevărului... - Să înduri f ără să murmuri, f ără să cârteşti... - Totul să-ţi aparţină, dar tu de toată bucuria să te lipseşti...

Blestem şi iertare

31

Pământul şi ploaia Pământul soarbe ploaia ce cade de sus, dar iarăşi o sloboade, în

formă de izvoare şi fântâni binecuvântate cu ape minerale, sulforoase, iodate... Noi suntem pământul cel rău care soarbe neîncetat mila cerului de sus, dar în loc de apă vie slobozim afară izvor de ură, de otravă şi de păcat. Toată firea cea necuvântătoare dă înapoi darul lui Dumnezeu. Ogoarele dau grâul, porumbul, orzul, secara, toate legumele, pomii dau fructele, numai omul - făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, numai omul care soarbe neîncetat binecuvântare şi iertare, milă şi iubire cerească - în loc de iubire şi roada faptelor bune, dă ură, zavistie, otravă şi venin sufletesc. Iată ca ne mustră şi firea cea necuvântătoare.

Lemnele şi focul

Să băgăm de seamă că lemnele ce ard în foc ne pot fi şi ele o predică minunată şi un ajutor preţios pentru înţelegerea Sfintei Evanghelii despre dragostea lui Dumnezeu. De ce ard lemnele când le aprindem? Învăţaţii au aflat că lemnele când ard nu fac altceva decât să dea înapoi căldura pe care au absorbit-o din razele şi căldura soarelui. Focul nu este, aşadar, altceva decât o căldură a soarelui pe care lemnele au absorbit-o în ele şi, când le aprindem, ne-o dau nouă. În această asemănare trebuie să fim şi noi faţă de iubirea Tatălui Ceresc. Soarele şi izvorul iubirii noastre este Dumnezeu şi Jertfa cea Sfântă a Fiului Său. Iubirea ce o primim noi neîncetat din acest izvor infinit, trebuie să o dăm şi noi mai departe. O, ce lucru fioros se vede în ziua de azi! Lemnele cele neînsufleţite ne dau nouă căldura primită de la soare, însă noi nu dăm nimic. Lemnele dau căldură, iar noi dăm răceală. Sorbim căldură şi lumină, dar dăm afară ură şi otravă.

La îndemnurile mele de a se împăca doi oameni certaţi, unul spunea aşa: Asta n-o pot face, părinte, nu mă lăsa inima să-l iert! Ba, diavolul nu te lasă! i-am răspuns eu. Dumnezeu te-a iertat prin Jertfa Fiului Său şi tu nu vrei să ierţi.

Blestem şi iertare

32

Nu te opri niciodată la nivelul lor Iată ce ar trebui să spunem când ne gândim la oamenii ce ne-au

făcut rău: Nu mă voi opri la nivelul duşmanului meu. Nu mă voi opri la nivelul celui ce mă urăşte. Nu mă voi opri la nivelul celui ce mă batjocoreşte. Nu mă voi opri la nivelul celui crud. Aşa am putea să tălmăcim cuvintele lui Hristos: Să nu răsplăteşti r ăul cu rău, căci în acest fel te înjoseşti singur. Iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi vă rugaţi pentru cei ce vă fac vouă necaz. Când un şoim este atacat de ciori, în loc să lupte cu ele, se ridică cât mai sus, acolo unde ciorile nu-l pot ajunge. Tocmai la marea înălţime a dragostei ne cheamă Hristos. Deci, ocărâţi fiind, binecuvântăm; prigoni ţi fiind, r ăbdăm; defăimaţi fiind, mângâiem (Sfântul Apostol Pavel).

Dori ţi iertare??? Doriţi iertare pentru păcatele dumneavoastră? Dumnezeu o oferă

fiecăruia! Veniţi, să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi şi de vor fi roşii ca purpura, ca lâna albă le voi face (Isaia 1:18). Cel rău să lase calea lui şi omul cel nelegiuit vicleniile lui şi să se întoarcă la Domnul, căci El se va milostivi de dânsul, şi către Dumnezeul nostru cel mult iertător (Isaia 55:7). Căci gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre şi căile Mele ca ale voastre, zice Domnul. Şi cât de departe sunt cerurile de la pământ, aşa de departe sunt căile Mele de căile voastre şi cugetele Mele de cugetele voastre (Isaia 55:8-9).

Câinele în oglindă

Rătăcind pe ici, pe colo, un câine uriaş ajunse într-o odaie care avea pe toţi pereţii oglinzi imense. Astfel se văzu dintr-o dată înconjurat de câini. Se înfurie, începu să scrâşnească din dinţi şi să mârâie. Fireşte, şi câinii din oglindă făcură la fel, descoperindu-şi colţii fioro şi. Câinele nostru începu să se învârtă vertiginos într-o parte şi în alta pentru a se apăra de atacatori, după care - lătrând cu furie - se aruncă asupra unuia dintre presupuşii săi adversari. În urma

Blestem şi iertare

33

puternicei izbituri în oglind ă, căzu la pământ fără suflare şi plin de sânge. Dacă ar fi dat din coadă prieteneşte o singură dată, toţi câinii ar fi r ăspuns în acelaşi fel. Şi întâlnirea lor ar fi fost o sărbătoare. GĂSIM TOTDEAUNA CEEA CE C ĂUTĂM!!!

Accidentul

O femeie tânără se întorcea de la serviciu cu maşina. Conducea cu mare atenţie, întrucât automobilul la volanul căruia se afla era nou-nouţ, abia scos cu o zi înainte din magazin şi cumpărat mai cu seamă din economiile soţului - care renunţase la multe pentru a putea achiziţiona acest model.

La o intersecţie foarte aglomerată, femeia avu o clipă de nehotărâre şi atunci tamponă o altă maşină. Tânăra izbucni în lacrimi. Cum avea să explice soţului său paguba? Şoferul celeilalte maşini fu înţelegător, dar îi spuse că era necesar totuşi să dea unul altuia numărul permisului şi datele certificatului de înmatriculare al maşinii.

Femeia căută respectivele documente într-o mapă de plastic maro. Din aceasta căzu un petec de hârtie. Pe aceasta erau scrise cu o caligrafie bărbătească plină de siguranţă următoarele cuvinte: În caz de accident... aminteşte-ţi draga mea, că eu te iubesc pe tine şi nu maşina! Ar trebui să ne aducem aminte cu toţii mereu de faptul că PERSOANELE ŞI NU LUCRURILE, SUNT CELE CARE AU ÎNSEMNĂTATE . Câte nu facem pentru diverse lucruri, pentru maşini, pentru case, pentru ordinea şi bunăstarea materială! Dacă am da aceeaşi atenţie persoanelor, lumea ar fi altfel. Ar trebui să găsim timp pentru a-i asculta pe ceilalţi, pentru a-i privi în ochi, pentru a plânge împreună cu ei, pentru a-i îmbărbăta, pentru a râde, pentru a ne plimba... Cu nimic altceva nu ne vom înfăţişa înaintea lui Dumnezeu decât cu propriul suflet şi cu capacitatea lui de a iubi; nu vom duce în faţa lui nici lucrurile, nici îmbrăcămintea şi nici măcar trupul nostru...

Bibliografie: Biblia, E.I.B.M., Bucureşti, 1994; Episcop Nicolae Velimirovici,

Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi ; Pateric Egiptean; Pr. Iosif Trifa, 500 de istorioare; Simion Mehedinţi-Soveja, Altă creştere a muncii, Editura Axia, Craiova, 2003; Preot Zosim Oancea, Popasuri omiletice la Duminici şi sărbători, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2005; Părintele James Thornton, „Din apostol citire...“ Editura Egumeniţa, Galaţi, 2007; Demonii şi lucrările lor , Editura Egumeniţa, Galaţi, 2007; Cuvinte alese, Sfântul Ioan

Gură de Aur, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002; Ieromonah Benedict Stancu, Ortodoxia - Viaţa noastră în Hristos, Editura Sofia, Bucureşti, 2007.