Basmul prinţesei Repede-Repede” de Emil Brumaru şi Veronica V. Niculescu

O poveste pentru adulţi. Cei care caută erotisme dezgolite în fiecare paragraf vor da de un basm uşor decoltat, care dă în schimb pe dinafară de poezie şi imaginaţie.

Cartea chiar e un basm, iar pentru autorii de fantasy-uri la metru ar putea fi un manual de prim ajutor în caz de blocaj imaginativ. Pentru nerăbdătorii obsedaţi de poveste, care nu trăiesc (citesc) decât pentru “ce se întâmplă mai departe”, povestea e condensată într-un mic poem plasat în deschiderea cărţii: “A fost odată o prinţesă/ Repede-Repede o chema/ Într-un castel pustiu trăia/ Veşnic întinsă-n catifea”. Aflăm cum e viaţa ei singură sub baldachin, cum pleacă peţitorii unul după altul, nedemni ori nevolnici în a-i afla secretul (ca orice prinţesă curtată asiduu, are, desigur, un secret), şi cum, până la urmă, alesul se va învrednici de mâna ei şi de viaţa dulce care urmează. Poezia se dă de trei ori peste cap, ca-n orice basm, şi se transformă într-o poveste ca toate poveştile: cu o călătorie din hotar în hotar, cu fiinţe bune şi duşmani care apar în locurile rele, cu prieteni de nădejde, vrăji, jocuri, încercări şi, bineînţeles, alte câteva poveşti de amor (aici se petrec încrucişări între regnuri). Prinţesa Repede-Repede trăieşte în Lentmania, ţara-n care totul se întâmplă alene şi agale şi ea e singura care face ceva în ritmul care i-a dat şi numele. Ce face ea, singură în palatul în care nici un peţitor nu reuşeşte să ajungă, e secret şi doar cine va dezlega taina o va lua de soţie, “plus jumătate din împărăţie”. Cumva-cumva, prinţesa trimite “scrisorete” (vârâte în pălăria unei ciuperci-poştaş pe nume Ciupercuţ) iubitului de peste mări şi ţări - din Franţa, mai precis -, iar acesta, Pitic Bun pe nume, se aşterne la drum hotărât să-i afle taina şi s-o scape de alaiul de peţitori. În drum spre Lentamania, Pitic Bun strânge un întreg cortegiu: pe Ciupercuţ, mesager credincios, o fetiţă căreia i se spune O Elevă şi-şi schimbă constant culoarea limbii, pe iubitul ei, balaurul cu şapte capete, apoi o fiinţă a apelor cu piele verde şi “lăboanţe” de speriat pe nume Smeagoliţa, un câine cu ochi blânzi, Căţeloi, îndrăgostit lulea de Ciupercuţ, şi doi “povestuci”, Dublu V şi Dublu V. Pe măsură ce trec hotar după hotar, fiecare dintre însoţitorii lui Pitic Bun îşi spune propriile poveşti care l-au împins la drum şi cartea se rotunjeşte cu povestioare care se agaţă de firul principal, amestecând versuri cu proză şi imaginile de feerie cu glume mai telurice. Iubirile lor sunt candide şi nepotrivite, căci cine a mai văzut (poate doar Ion Barbu să fi intuit ceva-ceva) ciupercuţi iubiţi de Căţeloi şi prinţese topite după pitici fără cai albi? 

În parada lui feerică spre Lentmania, alaiul descris în această proză-poezie care adună la un loc cuminţenia şi neruşinarea, pofta şi sfiala, magia şi firescul te face să descoperi nu lumea de poveste bună de adormit copiii, ci una care doarme în fiecare om ajuns adult. Hotarele, toate însoţite de probe, peste care trebuie să treacă tovarăşii împrieteniţi pe drum sunt de fapt hopuri pe care fiinţele îndrăgostite trebuie să le depăşească de când lumea: se vorbeşte aici de Dealul Dorului, de Dealul Plictiselii, de Dealul Rodului sau de Dealul Răbdării. Despre toate astea şi despre încă multe altele se vorbeşte într-o limbă proaspătă, scornită dintr-o mare poftă de scris şi joacă, o limbă în care nimic nu sună artificial şi în care tâlcul poveştii pluteşte la vedere. Vorbirea născocită de cei doi scriitori e creaţie pur şi simplu şi în ea încap şi carnalul, şi sufletescul, atât de natural întrepătrunse încât îşi pierd contururile. Cât despre destinatarul adult al acestui basm, el nu e pus faţă în faţă cu scene senzuale, ci purtat, pagină cu pagină, de senzualitatea unui limbaj seducător la toate nivelurile. “Basmul prinţesei Repede-Repede” este o carte cum rar se mai scriu despre dragoste şi vorbele din care e ea făcută - nu întâmplător, mare parte din povestea de dragoste dintre prinţesă şi alesul ei se consumă în scrisori. Grafic, dar şi ca obiect e de asemenea o raritate: e cartonată şi ilustrată cu pasteluri rozaceu-violacee făcute de Mircia Dumitrescu. E, în sfârşit, un volum care confirmă o regulă de nişă, aplicabilă poeţilor care scriu proză, dar care nu e neapărat valabilă şi pentru prozatorii convertiţi la versuri: cu greu pot să dea greş.