CAPITOLUL VIII BANCA CENTRALĂ

8.1. Banca centrală – autoritate monetară

Banca centrală s-a detaşat în decursul evoluţiei sale istorice, de celelalte bănci, preluând

atribuţiunile statului în ce priveşte politica banilor. Concepe şi aplică politica monetară, este

autoritatea monetară a statului, care organizează şi reglementează circulaţia bănească din

economie. Deţine monopolul emisiunii monetare şi, în acelaşi timp, supraveghează evoluţia

monedei naţionale, asigură stabilitatea monedei şi a preţurilor. Asigurarea stabilităţii monedei

naţionale, a cursului de schimb, determină o caracteristică secundară a băncii centrale, şi

anume administrarea rezervei valutare a statului şi păstrarea depozitelor celorlalte bănci

(rezervele lichide ale economiei).

FUNCȚIILE BĂNCII CENTRALE

1) Emisiunea monetară – reprezintă monopolul conferit băncii centrale de către stat, în virtutea

căruia aceasta emite şi pune în circulaţie bancnote şi moneda metalică.

2) Refinanţarea economiei naţionale – băncile comerciale care realizează finanţarea economiei

pot obţine lichidităţi (în ultimă instanţă) doar de la banca centrală, prin refinanţare, fie prin linii de

credit, fie prin mecanismul rescontării.

3) Banca statului –Banca centrală creditează statul fie prin finanţare directă (deschiderea unor

linii de credit care asigură flexibilitatea gestiunii bugetare curente, când Trezoreria nu reuşeşte să

încaseze cum cheltuieşte), fie prin finanţare indirectă, prin cumpărare de titluri de stat.

În calitatea de bancă a statului, banca centrală reprezintă statul în relaţiile financiare internaţionale:

participă în numele statului la tratativele şi negocierile externe în probleme financiare,

monetare şi de plăţi;

poate negocia şi încheia acorduri privind împrumuturile şi efectuarea de operaţiuni swap cu

celelalte bănci centrale, bănci comerciale sau instituţii monetare internaţionale;

poate să participe la organizaţii internaţionale cu caracter financiar, bancar şi monetar şi să

devină membră a acestora.

4) Centru al politicii monetare şi valutare – banca centrală concepe şi implementează politica

monetară, ce trebuie să se integreze în politica economică, alături de politica financiară, de producţie,

de preţuri, de venituri, în vederea atingerii obiectivelor generale ale economiei. Se urmăreşte

realizarea echilibrului monetar pentru asigurarea unei creşteri economice neinflaţioniste. Politica

valutară este o componentă a politicii monetare şi este tot o atribuţiune a băncii centrale, ce se

realizează prin participarea activă la tranzacţiile de pe piaţa valutară, banca centrală influenţând

cererea şi oferta de monedă de pe această piaţă. Tot banca centrală stabileşte restricţiile cu privire la:

limitarea şi controlul plăţilor în devize, controlul şi efectuarea schimburilor valutare, formarea

rezervelor valutare.

5) Coordonarea şi reglementarea sistemului bancar – banca centrală reglementează întreaga

activitate bancară, prin: autorizarea înfiinţării băncilor şi suspendarea acestei autorizări, stabilirea

normelor de desfăşurare a operaţiunilor bancare, prevenirea riscurilor bancare prin limitarea

operaţiunilor riscante.

8.2. Banca centrală – independenţa sa faţă de puterea executivă

Funcţia principală a oricărei bănci centrale este asigurarea stabilităţii monetare. În rândul

specialiştilor s-a iscat o adevărată controversă între cei care susţin independenţa băncii centrale şi cei

care susţin că această independenţă nu e necesară. Guvernul recurge deseori la presiuni asupra băncii

centrale pentru a face emisiune monetară, accentuând tensiunile inflaţioniste. Efectele negative se

resimt însă ulterior, iar politicile restrictive se impun.

Argumentele dependenţei faţă de guvern a băncii centrale ţin de coerenţa politicii economice, din

care face parte politica monetară, alături de politica financiară şi celelalte componente. Politica

economică este îndeplinită de guvern, guvern numit de partidul politic la putere, care partid politic s-a

angajat la îndeplinirea acestei politici economice, prin programul său electoral. Din acest punct de

vedere, s-ar părea că nu există nici un impediment în realizarea politicii monetare de către guvern,

care în mod logic doreşte realizarea obiectivelor de stabilitate a monedei naţionale şi stabilitate a

preţurilor.

Experienţa practică ne-a demonstrat însă, nu de puţine ori, că puterea politică a renunţat la

realizarea acestor obiective pe termen lung din dorinţa de a obţine o creştere economică pe termen

scurt printr-o politică monetară expansionistă, deci prin „sacrificarea” inflaţiei, pentru a avea ce

prezenta populaţiei în campania electorală următoare, adică pentru a câştiga următoarele alegeri.

Economia stimulată artificial, printr-o politică monetară expansionistă nejustificată, creează pentru

numeroase afaceri un optimism nefondat. Un guvern are mai multe motive decât banca centrală de a

„trişa” pentru a-şi reduce datoria reală (finanţarea deficitului bugetar prin emisiune bugetară) sau ca să

stimuleze economia înaintea alegerilor.

Singura soluţie viabilă pentru ca banca centrală să reziste acestor presiuni ale guvernului de

sacrificare a obiectivelor pe termen lung cu scopul obţinerii unor avantaje pe termen scurt, este

înscrierea independenţei în statutul său. Primul pas în realizarea independenţei (îndepărtarea de

puterea politică) este stabilirea unui mandat al guvernatorului şi al consiliului de administraţie

superior mandatului electoral; această diferenţă în durata mandatului este considerată o garanţie a

îndeplinirii obiectivelor de politică monetară pe termen lung. Trebuie totuşi spus că o durată de viaţă

mai mare a organului de conducere nu înseamnă neapărat că banca centrală este cu adevărat

independentă, căci s-ar putea ca membrii consiliului de administraţie să fie menţinuţi în funcţie tocmai

pentru că nu intră în conflict cu autorităţile. De aceea, creşterea independenţei operaţionale şi

financiare a băncii centrale trebuie însoţită de obligaţia acesteia de a prezenta un raport de activitate

periodic parlamentului.

2

Pe lângă durata mandatului, există numeroase puncte de vedere prin care se apreciază autonomia

băncii centrale: după forma de proprietate a capitalului social al băncii centrale: capital de stat (în

Franţa, Germania, Suedia, Canada, România), capital privat în totalitate (în SUA, Italia, Elveţia) şi

capital mixt (în Japonia, Mexic, Austria, Belgia); după atribuţiile legale ale băncii centrale; după

modul de numire a cadrelor de conducere; după existenţa sau nu a reprezentanţilor guvernului în

organismele de conducere ale băncii centrale; după reprezentarea băncii centrale în guvern; după

repartizarea profitului băncii centrale, etc.

Urmărind rezultatele obţinute de băncile centrale, s-a ajuns la concluzia că ţările care au un

grad mai mare de independenţă a băncii centrale au obţinut rezultate mai bune în ce priveşte

stăpânirea inflaţiei. Cele mai independente bănci centrale sunt considerate a fi Sistemul Federal de

Rezerve, Banca Naţională a Elveţiei şi până nu demult Banca Naţională a Germaniei( în prezent

B.C.E.).

8.3. Supravegherea bancară

8.3.1. Necesitate. Competenţe de supraveghere bancară

Supravegherea bancară reprezintă o activitate de asigurare a bunei funcţionări a băncilor,

de asigurare a unui sistem bancar viabil şi stabil printr-o politică prudenţială ce urmăreşte:

minimizarea riscurilor bancare;

prevenirea apariţiei unor întreruperi sau disfuncţionalităţi în sistemul de plăţi;

evitarea pierderii controlului monetar şi a încrederii în moneda naţională, etc.

Autoritățile de supraveghere bancară pot fi banca centrală, Ministerul Finanţelor sau o

instituţie autonomă.

Avantajele stabilirii băncii centrale ca autoritate de supraveghere bancară sunt:

existenţa la nivelul băncii centrale a infrastructurii, competenţei şi profesionalismului necesar

supravegherii;

supravegherea bancară este o activitate legată de activitatea curentă a băncii centrale, care e

responsabilă pentru buna funcţionare a sistemului bancar;

Dezavantajele sunt:

se consideră că rezultă o entitate prea puternică, ce are acces la informaţii de mare

confidenţialitate (există ţări, ca Belgia de exemplu, în care banca centrală efectuează şi

operaţiuni cu agenţii economici mari, ceea ce afectează băncile comerciale), de unde

necesitatea unui organism de supraveghere independent;

este afectată credibilitatea băncii centrale în cazul falimentului unei bănci;

pot apărea conflicte între deciziile de politică monetară şi activitatea de supraveghere bancară.

3

Dacă Ministerul Finanţelor este autoritatea de supraveghere bancară, cu siguranţă se asigură

coerenţa programului guvernamental, a politicii economice, însă în acest caz independenţa băncii

centrale este compromisă prin renunţarea la autonomia propriu-zisă a băncilor.

Realizarea supravegherii bancare de către o instituţie independentă prezintă avantajul

profesionalismului supravegherii, dar şi dezavantajul separării activităţii bancare.

În ce priveşte modalitatea concretă de realizare a supravegherii bancare, există două situaţii:

Inspecţii la societăţile bancare – supravegherea bancară „on site” – adică o prezenţă activă a

reprezentanţilor autorităţii de supraveghere bancară la bănci şi deci un volum mare de muncă.

Situaţii raportate de băncile comerciale (supraveghere „off site”) care spre deosebire de inspecţiile

bancare nu necesită un volum mare de muncă din partea autorităţii monetare, premiţând acesteia să

sesizeze la timp băncile cu probleme şi să se concentreze asupra acestora.

Ţările pot să adopte şi un sistem mixt prin utilizarea ambelor modalităţi de supraveghere bancară.

8.3.2. Particularităţile supravegherii bancare în România

Banca Naţională a României, în calitate de autoritate de supraveghere bancară, a depus eforturi

de-alungul timpului pentru crearea cadrului legislativ prudenţial. Confruntându-se cu numeroase

dificultăţi (falimente bancare) abordarea BNR s-a concretizat în consolidarea politicii prudenţiale.

Pentru a-şi îndeplini rolul de autoritate de supraveghere bancară, la nivelul Centralei B.N.R. s-

a înfiinţat Direcţia Generală de Autorizare şi Supraveghere Prudenţială a Societăţilor Bancare

(D.G.A.S.P.S.B.) cu scopul de a monitoriza comportamentul băncilor pe baza raportărilor de prudenţă

bancară transmise de acestea băncii centrale – supraveghere „off-site”, precum şi prin inspecţii la

sediul băncilor - examinare „on-site”.

Obiectivele B.N.R., specifice supravegherii prudenţiale bancare, vizează: adecvarea

capitalului în funcţie de natura şi mărimea riscurilor, capacitatea băncii de a asigura adecvarea

capitalului prin reinvestirea profitului; natura, trendul şi volumul activelor, problema şi adecvarea

alocărilor pentru pierderi din credite; adecvarea politicilor, procedurilor şi practicilor de împrumuturi

şi investiţii; gradul de concentrare a riscului; trendul şi volumul activelor clasificate în categorii

necorespunzătoare; împrumuturile acordate persoanelor aflate în relaţii speciale cu banca; nivelul,

trendul şi stabilitatea veniturilor; sursele veniturilor; nivelul cheltuielilor de operare; vulnerabilitatea

veniturilor la riscul pieţei; tranzacţii cu titluri de valoare; capacitatea managementului de a identifica,

măsura, monitoriza şi controla riscurile activităţii desfăşurate de bancă; acurateţea, operativitatea şi

eficienţa informaţiei managementului şi sistemelor de monitorizare a riscului; adecvarea sistemelor de

audit şi control intern; receptivitatea la recomandările auditorilor şi autorităţilor de supraveghere;

respectarea reglementărilor şi legislaţiei în vigoare; performanţa generală a instituţiei şi profilul său de

risc.

4