http://europa.eu/about-eu/institutions-bodies/ecb/index_ro.htm

Banca Centrală Europeană (BCE) este banca centrală a Uniunii Europene, insarcinata

cu administrarea politicii monetaren în cele 19 țări membre ale Uniunii, care

folosesc euro ca monedă. 

Înființată la 1 iunie 1998, ca urmare a Tratatului de la Amsterdam, BCE detine

în Frankfurt am Main, colaboreazand insa cu băncile centrale din toate cele 28 de state membre

ale Uniunii Europene. Împreună, formeazăSistemul European al Băncilor Centrale(SEBC). BCE

stabilește cadrul cooperării dintre băncile centrale ale celor 19 state membre care au adoptat

moneda unică și alcătuiesc împreună zona euro. Cooperarea existentă la nivelul acestui grup

restrâns poartă numele de „eurosistem”.[2] BCE are ca obiectiv menținerea inflației la un nivel

inferior, dar apropiat de 2%. BCE are dreptul exclusiv de a autoriza emiterea de bancnote, drept

obținut prin Tratatul de la Maastricht. Stabilitatea prețurilor este definită ca o creștere anuală a

indicelui armonizat al prețurilor de consum (IAPC) din zona euro de sub 2%, stabilitatea prețurilor

trebuie menținută pe termen mediu.

IstorieTratatul de la Maastricht, asa cum este cunoscut acordul privind Uniunea Europeana,

constituie pe bazele vechii Comunități Europenere noi “politici și forme de colaborare”. Fiind

negociat și ratificat in februarie 1992,de catre parlamentele naționale pornind insasi de la

premisa că, în timp, toate statele semnatare ale UE vor adopta moneda unica urmand ca

Sistemul European al Băncilor Centrale sa îndeplineasca toate atribuțiile privitoare la aplicarea si

derularea politicilor valutare..

1 iunie 1998, Banca Centrală Europeană, ia nastere, devenind banca centrală

independentă responsabilă de moneda unică europeană (euro), lansată în luna ianuarie 1999,

lansare care are loc in urma hotararii luate cu un an in urma; aceea ca 11 state membre

indeplineau cerintele adoptarii monedei unice.

Institutul Monetar European (IME), înființat în anul 1994, a asigurat pregătirea cadrului de

reglementare, organizational și logistic necesar implementarii noului sistem supranațional al

băncilor centrale, indispensabil crearii Băncii Centrale Europene și a Sistemului European al

Băncilor Centrale, pentru îndeplinirea sarcinilor acestora și pentru introducerea noii monede

unice.

. Acest eveniment istoric își are originea în semnarea, în anul 1992, a Tratatului de la Maastricht,

prin care a fost definit cadrul instituțional al Sistemul European al Băncilor Centrale. Timp de

aproximativ 10 ani stabilitatea prețurilor a fost menținută în general, în pofida majorărilor

semnificative ale prețurilor materiilor prime la nivel mondial, care au afectat Europa și restul lumii

și asupra cărora politica monetară nu are nicio influență directă, ceea ce a determinat creșterea

ratei medii a inflației la un nivel ușor superior celui de 2% după adoptarea monedei euro. În

deceniile care au precedat lansarea monedei euro, ratele anuale medii ale inflației din țările

respective erau mult mai ridicate decât cele din zona euro în ultimii 10 ani. Integrarea monetară

europeană a debutat la începutul anilor ’60, atunci când cei șase membri ai Comunității

Economice Europene (CEE) au inițiat cooperarea în domeniul afacerilor monetare. În anul 1969,

în urma unei serii de crize a cursului de schimb și a balanței de plăți, liderii celor șase țări

membre ale CEE au decis elaborarea unui plan de uniune economică și monetară. Această

decizie s-a materializat în anul 1970, sub forma Raportului Werner, care prevedea realizarea

uniunii în trei etape până în anul 1980. Acest proiect ambițios a fost abandonat în anul 1971,

după prăbușirea sistemului cursurilor de schimb fixe de la Bretton Woods.[3] Primul pas a fost

făcut în 1972, odată cu crearea așa-numitului „șarpe monetar”, care avea drept scop stabilizarea

cursurilor de schimb pentru mai multe monede europene, dar care a devenit curând victima unor

noi tulburări monetare și a recesiunii internaționale care a urmat primei crize petroliere din anul

1973. După ce mai multe monede au aderat la acest sistem sau l-au părăsit, „șarpele” se limita în

1977 la „zona mărcii germane”, formată din Germania, țările din Benelux și Danemarca. Consiliul

European a încredințat unui comitet de experți, prezidat de Jacques Delors, mandatul de a

formula propuneri pentru posibilitatea realizării uniunii economice și monetare europene.

Rezultatul a fost Raportul Delors, care a condus la conturarea Tratatului de la Maastricht, semnat

de șefii de stat și de guvern ai statelor membre ale UE în anul 1992 și ratificat de toate țările

Uniunii Europene până în anul 1993. Acest Tratat a stat la baza introducerii, după aproximativ 10

ani, a monedei euro.