BALTAGUL de Mihail Sadoveanu

- gen epic -

Mihail Sadoveanu, unul dintre marii prozatori români ai secolului al XX-lea, a creat o impresionantă operă literară care cuprinde povestiri, nuvele şi romane, având ca teme esenţiale istoria („Fraţii Jderi”, „Neamul Şoimăreştilor”), natura („Dumbrava minunată”, „Ţara de dincolo de negură”), condiţia umană („Locul unde nu s-a întâmplat nimic”, „Apa morţilor”) sau viaţa satului românesc cu oamenii, obiceiurile şi cu durerile lui („Hanu Ancuţei”, „Bordeienii”).

Una dintre capodoperele sadoveniene este romanul „Baltagul”, apărut în 1930, care constituie un adevărat „poem al naturii şi al sufletului omului simplu , o «Mioriţă» în dimensiuni mari“ (George Călinescu). Versul moto „Stăpâne, stăpâne, / Mai chiamă şi-un câne”, argumentează faptul că prozatorul a avut ca sursă de inspiraţie balada populară, mai ales în ceea ce priveşte viziunea mioritică asupra morţii.

Titlul este simbolic, pentru că baltagul semnifică, deopotrivă, atât unealta cu care Nechifor Lipan este omorât, cât şi instrumentul cu care se face dreptate; este, cu alte cuvinte, unealta crimei şi a pedepsei, satisfăcând în aceeaşi măsură setea de înavuţire, cât şi dorinţa de justiţie. Totodată, termenul de „baltag” provine din grecescul „labrys”, având două înţelesuri: labirint şi secure cu două tăişuri prin care este sugerată dualitatea, simbol al vieţii şi al morţii.

Tema centrală a romanului este căutarea şi cunoaşterea adevărului, moartea lui Lipan constituind doar pretextul operei, adevăratul ei obiect fiind prezentarea vieţii arhaice a muntenilor. Temei menţionate i se subordonează motive ca transhumanţa, femeia justiţiară („Salga”), câinele credincios (balada „Dolca”), legătura omului cu natura. Sursa de inspiraţie o constituie lumea din Munţii Moldovei, văzută îndeaproape de Sadoveanu.

Aparţinând genului epic, romanul „Baltagul” prezintă toate elementele caracteristice acestui gen. Astfel, are ca modalitate de transmitere a mesajului toate cele trei moduri de expunere –naraţiune, descriere, dialog – care dau farmec creaţiei, autorul fiind prezent direct în operă prin naraţiune şi indirect prin personaje. Ca părţi de vorbire predomină verbele, atât cele statice („am dori”, „admira”, „tăcură”), cât şi cele dinamice („plecară”, „luptau”, „nu se opri”, „nu birui”) şi în general este folosită persoana a treia la pronume şi verbe („el”, „ele”, „ei”, „l”, „privea”, „avea”, „zicea”). Romanul are un subiect, înfăţişând drumul plin de primejdii al Vitoriei şi al lui Gheorghiţă în căutarea lui Nechifor Lipan şi pedepsirea ucigaşilor. Este un gen obiectiv în care se recunosc elemente ale realităţii, toate întâmplările din această operă literară fiind veridice. Deoarece este o operă epică, şi în această creaţie literară se întâlnesc cele trei elemente definitorii: naratorul (cel care povesteşte faptele) fiind omniscient, acţiunea (totalitatea întâmplărilor, a faptelor) fiind complexă şi personajele (persoane care săvârşesc faptele şi sunt purtătoarele mesajului autorului) formând o unitate.

Fiind o operă epică, autorul îşi exprimă indirect propriile sentimente de admiraţie faţă de însuşirile alese ale eroinei prin intermediul acţiunii, relatând o serie de întâmplări şi punând-o în relaţie cu alte personaje. Ca în orice operă epică, naraţiunea este relatată la persoana a treia, întrucât autorul se detaşează de subiect şi narează obiectiv întâmplările, care se desfăşoară într-un anumit timp şi spaţiu. Acţiunea „Baltagului” cunoaşte o mare mobilitate în timp şi spaţiu, derulându-se de toamna, când Nechifor Lipan pleacă la Dorna după oi, până primăvara, când Vitoria îi descoperă trupul neînsufleţit. Nu este precizat anul, deoarece eroina trăieşte într-un timp mitic românesc, un timp spiritual al credinţelor şi datinilor străvechi, cu valabilitate în orice epocă. Totuşi, în roman există câteva indicaţii temporale precum introducerea calendarului celui nou (1924), călătoria lui Gheorghiţă cu trenul de la Cristeşti până la Piatra Neamţ, apariţia telefonului, a telegrafului, dar Sadoveanu nu fixează o anumită limită de timp, pentru că evocă o lume neschimbată, care stă „dintru începuturi”. Perimetrul acţiunii este, de asemenea vast, fiind cuprins între Munţii şi Valea Tarcăului şi regiunea Dornelor. Doar numele satului din care provine Vitoria –

Măgura - este fictiv, toate celelalte toponime: Fărcaşa, Piatra Neamţ, Călugăreni, Borca, Sabasa, Suha, Broşteni, Dorna aparţinând geografiei reale.

Acţiunea operei literare „Baltagul” se întinde pe parcursul a şaisprezece capitole în care sunt narate, în esenţă, acţiunile Vitoriei Lipan în căutarea şi cunoaşterea adevărului despre soţul ei plecat de mai mult timp de acasă. Firul epic al romanului poate fi în trei părţi: capitolele I-IV ce cuprind descrierea vieţii muntenilor şi pregătirea Vitoriei de plecare; capitolele VII-XIII care înfăţişează itinerarul parcurs până în momentul descoperirii rămăşiţelor pământeşti ale lui Nechifor sau aşa-numitul drum al soarelui şi capitolele XIV-XVI în care sunt prezentate ritualul înmormântării şi pedepsirea ucigaşilor. Fiind o operă epică, acţiunea romanului „Baltagul” se structurează pe momentele subiectului literar. Astfel, creaţia începe cu o legendă în care naratorul face o prezentare a locuitorilor din munţii Moldovei, a trăsăturilor de caracter generate de viaţa lor aspră pe aceste meleaguri stâncoase şi abrupte. Expoziţiunea înfăţişează spaima Vitoriei Lipan că s-a întâmplat ceva rău cu bărbatul ei, care plecase să cumpere oi de la Dorna, iar intriga o prezintă pe femeie îngrijorată din cauza întârzierii prelungite a soţului. În desfăşurarea acţiunii se relatează că munteanca pleacă în căutarea lui Nechifor, întrebând din aproape în aproape şi, aflând că bărbatul ei dispăruse între Sabasa şi Suha, îşi dă seama că fusese omorât de cei doi tovarăşi de drum. Punctul culminant constă în găsirea lui Lupu, câinele Lipanilor şi descoperirea osemintelor lui Nechifor. Vitoria împlineşte datinile necesare pentru mort şi cheamă autorităţile. Deznodământul e constituit din pedepsirea criminalilor şi planurile de viitor ale muntencei. Romanul începe şi se termină într-o notă de umor, Vitoria fiind cea care izbuteşte să reaşeze lucrurile pe făgaşul lor obişnuit. Viaţa continuă după legile ei. Episodul morţii lui Lipan e tragic, dar nu poate modifica stabilitatea acestei lumi.

Personajele operei literare „Baltagul” sunt atât agenţii acţiunii, cât şi purtătoarele mesajului transmis de autor, ele fiind principale (Vitoria), secundare (Nechifor Lipan, Gheorghiţă, Minodora) sau episodice (baba Maranda, hangiul David, moş Pricop, Calistrat Bogza, Ilie Cuţui). Indiferent de locul pe care îl ocupă în operă, aceste personaje au o importanţă deosebită în desfăşurarea evenimentelor. De asemenea, ele conturează două lumi - una „cea de sus”, „cea arhaică”, alta „cea de jos” unde munteanca întâlneşte alte rânduieli decât cele cunoscute de ea.

Familia Lipanilor, alcătuită din patru membri, este reprezentativă pentru spaţiul descris de Sadoveanu. Nechifor Lipan este bărbatul în casă, oier foarte priceput, „vrednic şi fudul”’ îndrăzneţ, căci nu îi era teamă de hoţi şi de aceea călătorea noaptea. El este un personaj exponenţial, portretul său fiind realizat din reconstituiri prin procedeul măştilor. Vitoria Lipan, soţia lui Nechifor, este eroina tragică a romanului, fiind caracterizată indirect. Pe parcursul drumului, ea dovedeşte inteligenţă, dârzenie şi voinţă nestrămutată, îndârjirea ei având două resorturi: iubirea şi datoria impusă de datină, prin care se aseamănă cu mitul lui Osiris. Pentru Gheorghiţă, fiul Vitoriei şi al lui Nechifor, călătoria alături de mama sa reprezintă un drum iniţiatic în viaţă şi în moarte, căci la sfârşitul peripeţiilor, devine cu totul altă persoană. Deşi este oier, el aparţine altei generaţii, deoarece ştie carte şi ţine condica de evidenţă a turmelor, călătoreşte cu trenul. Minodora, singura fiică a Lipanilor, este reprezentativă pentru schimbarea de mentalitate a generaţiilor, căci ea tinde să iasă din rânduială, să fie „domnişoară”, dar Vitoria o dojeneşte aspru.

Prin intermediul acţiunii şi al personajelor, Sadoveanu zugrăveşte modul de viaţă patriarhal al oamenilor de la munte, unde obiceiurile şi tradiţiile sunt păstrate cu sfinţenie. Totodată, înfăţişează obiceiurile legate de evenimentele cruciale ale existenţei umane - botezul de la Borca, nunta la cruci, moartea - şi de aceea „Baltagul” a realizat o veritabilă monografie a satului românesc de la munte.

Limbajul artistic sadovenian se caracterizează prin solemnitatea creată de epitete – „vorbe amărâte şi ascuţite”, comparaţii - „iuţi şi nestatornici ca apele şi ca vremea” sau metafore elogiative pentru spiritul ţărănesc înrădăcinat în tradiţii strămoşeşti – „călindarul acel vechi de la începutul lumii pe care Domnul Dumnezeu l-a dat lui Adam”. Folosirea arhaismelor fonetice, semantice şi lexicale – „caţă, tarniţă, poclăzi, străjeri” - ilustrează atmosfera şi graiul moldovenesc şi compun o muzicalitate deosebită „o partitură intonată sub cupola lui Dumnezeu”.

Din toate cele prezentate se poate constata că opera literară „Baltagul” are toate notele definitorii ale genului epic, pe care îl reprezintă în mod strălucit şi convingător. Creaţia se aseamănă foarte mult cu balada populară „Mioriţa”, putând fi considerată o continuare a acesteia. De aceea Perpessiciuss afirmă că „Baltagul rămâne în ultima analiză romanul unui suflet de munteancă”.