DUNĂREA DE JOS GALAŢI

FACULTATEA TRANSFRONTALIERĂ DE ŞTIINŢE UMANISTE, ECONOMICE

ŞI INGINEREŞTI

Specialitatea: Relaţii internaţionale şi cooperare transfrontalieră

ReferatTema: COMUNICĂRILE VERBALE ŞI PARAVERBALE

IMPORTANTĂ ÎN PROFESIILE SOCIO-UMANE

Verificat: Aliona CARA

Efectuat: Critina BACIU

Cahul – 2014

Cuprins:

INTRODUCERE ..........................................................................................................................3

1.COMUNICAREA. ELEMENTELE PROCESULUI DE COMUNICARE ..............................4

1.1.Conceptul de comunicare .........................................................................................................4

1.2.Elementele procesului de comunicare ......................................................................................4

1.2.1.Comunicarea verbală .............................................................................................................5

1.2.2.Comunicarea paraverbală ......................................................................................................9

2.IMPORTANŢA COMUNICĂRII ÎN PROFESIA DIDACTICĂ ............................................10

CONCLUZII ................................................................................................................................13

Referinţe bibliografice ..................................................................................................................14

2

INTRODUCERE.

Prin comunicare căutăm să convingem şi să determinăm acţiunile celuilalt, cuvintele fac

posibilă interacţiunea între oameni. Cu toate acestea, deşi multă vreme oamenii au comunicat şi

comunică încă, ei nu s-au întrebat ce poate fi comunicarea, cum este posibilă. Majoritatea

oamenilor nu numai că nu efectuează astfel de interogări, dar nici nu sunt sensibili la asemenea

aspecte, întrucît nu le consideră problematice.

Pentru a comunica eficient, cineva trebuie să aibă cunoştinţe de bază asupra a ceea ce

înseamnă comunicarea şi felul în care oamenii primesc mesajele. De asemenea, este necesară

înţelegerea felului în care oamenii procesează informaţia şi îşi schimbă atitudinile, opiniile şi

modul de a acţiona [2, p. 4-5].

Pentru relaţiile sociale şi, implicit, pentru relaţiile publice, pentru orice activitate indiferent

care ar fi acesta, comunicarea reprezintă o componentă esentiala, o stare de spirit şi un

instrument. Ea este calea spre înţelegere, armonie şi dreptate, dar şi sursă a conflictelor, a urii şi

răului în lume.

Rostul pe care îl ocupă teoria comunicării în cadrul ştiintelor socio-umane de azi sau, dintr-

o perspectivă mai largă, în lumea contemporană indică o depaşire certă, o ridicare deasupra

statutului de anexă. Autenticitatea studiilor moderne făcute asupra comunicării, faţă de

predecesorii săi imediaţi (sociologie, psihologie, antropologie, politologie sau istoria culturii)

ţine de trecut, însa nu unul foarte îndepărtat deoarece existenţa acestei discipline, cu propriul ei

domeniu de studiu şi cu metodologia ei specifică recunoscute ca atare, este relativ recentă.

3

1. COMUNICAREA. ELEMENTELE PROCESULUI DE

COMUNICARE

I.1.Conceptul de comunicare

Comunicarea a fost percepută ca element fundamental al existenţei umane încă din

antichitate. În fapt, însă şi etimologia termenului sugerează acest lucru; cuvîntul „comunicare”

provine din limba latină „communis” care înseamnă „a pune de acord”, „a fi în legătură cu” sau

„a fi în relaţie”, deşi în vocabularul anticilor termenul circulă cu sensul de „a transmite şi

celorlalţi”, „a împartăşi ceva celorlalţi” [6-7].

Deşi termenul este de origine latină, primele preocupari pentru comunicare le-au avut

grecii. Pentru aceştia, arta cuvîntului, maiestria de a-şi construi discursul şi de a-l expune în

agoră era o condiţie indispensabilă statutului de cetăţean, daca avem în vedere faptul ca accesul

la funcţiile publice ale cetăţii era accesibil oricărui cetăţean grec prin tragere la sorţi [6].

În sens larg, prin comunicare înţelegem schimbul de mesaje între două sau mai multe

persoane, din cadrul unei organizaţii, în vederea realizării obiectivelor, sau mai simplist, un

schimb de mesaje între un emitent (E) şi un receptor (R).

I.2.Elementele procesului de comunicare

Indiferent de forma pe care o îmbracă, orice proces de comunicare are cîteva elemente

structurale caracteristice:

- existenţa a cel puţin doi parteneri între care se stabileşte o anumită relaţie;

- capacitatea partenerilor de a emite şi recepta semnale într-un anumit cod, cunoscut de

ambii parteneri (de menţionat faptul că, în general, în orice proces de comunicare

partenerii “joacă” pe rînd rolul de emiţător şi receptor);

- existenţa unui canal de transmitere a mesajului.

Procesul de comunicare ia astfel naştere ca urmare a relaţiei de interdependenţa ce există

între elementele structurale enumerate mai sus.

Altfel spus, această relaţie de interdependenţă ce se stabileşte între elementele structurale

face ca orice proces de comunicare să se desfăşoare astfel: există cineva care iniţiază

comunicarea, Emitentul, şi altcineva căruia îi este destinat mesajul, Receptorul. Acest mesaj este

o componentă complexă a procesului de comunicare, datorită faptului că presupune etape

precum codificarea şi decodificarea, presupune existenţa unor canale de transmitere, este

influenţat de dependenţa modului de receptionare a mesajului, de deprinderile de comunicare ale

Emitentului şi Destinatarului, de contextul fizic şi psihosocial în care are loc comunicarea.

Mesajul poate fi transmis prin intermediul limbajului verbal, nonverbal sau paraverbal.

Astfel, limbajul verbal reprezintă limbajul realizat cu ajutorul cuvintelor.

4

Limbajul nonverbal este limbajul care foloseşte altă modalitate de exprimare decît cuvîntul

(gesturi, mimica etc.).

Limbajul paraverbal este o forma a limbajului neverbal, o forma vocala reprezentata de

tonalitatea şi inflexiunile vocii, ritmul de vorbire, modul de accentuare a cuvintelor, pauzele

dintre cuvinte, ticurile verbale.

I.2.1. Comunicarea verbală

Procesul comunicării are o dispersie foarte largă în toate domeniile de activitate şi

probabil că nimeni nu va putea vreodata să defineasca toate domeniile de aplicabilitate ale

comunicării, atît datorită palierului larg al dispersiei sale, cît şi caracterului dinamic al acestui

proces.

Comunicarea verbală poate fi denumită în sens larg drept comunicarea care utilizeaza

limbajul articulat.

Distincţia între conceptele „Limbă” şi „Limbaj”

“Toate popoarele de pe pămînt, în ciuda diversităţii idiomurilor, vorbesc unul şi acelaşi

limbaj” susţine Beauzee. Toate limbile au un fundament comun, o raţiune fondatoare comună,

datorita faptului că servesc aceluiaşi scop: semnificării prin intermediul limbii, transmiterii

gîndurilor personale altor oameni.

Fiecare gînd este o reprezentare a ceva ce trebuie sau nu trebuie comunicat. Vorbirea este

mai mult decît arată această schemă, este o oglindă, uneori o fereastră, a noastră, a eului, a

persoanei. Persoana nu apare în hainele care înveşmîntează corpul nostru, ci în cuvintele care

îmbracă ceea ce dorim să comunicăm.

Limbaj - orice sistem sau ansamblu de semne care permite exprimarea sau comunicarea; în

sens strict, reprezintă o instituţie universală şi specifică umanităţii, care comportă caracteristici

proprii.

Limbă - (sens comun) - produs social particular al facultăţii limbajului, ansamblu de

convenţii necesare comunicării, schimbului de informaţii, adoptate în mod mai mult sau mai

puţin convenţional de către vorbitorii unei societăţi, pentru exercitarea acestei funcţii prin

vorbire.

Dacă limbajul este facultatea sau aptitudinea de a construi un sistem de semne,

intraductibil sau universal, limba este instrumentul de comunicare propriu unei comunităţi

umane. Limbile, ca expresii particulare, ca realizări conjuncturale ale limbajului, sunt

5

susceptibile de a fi traduse.

Vorbirea - actul prin care se exercită funcţia lingvistică; vorbirea într-o limbă este

activitatea de codare, iar ascultarea este activitatea de decodare a comunicării.

Sistem de semne - unităţi convenţionale, abstracte, care prin combinare pot forma unităţi

semantice, cuvinte cu semnificaţie, expresii cu sens; sensul intrinsec al lor nu este altul decît

referenţialitatea lor.

Codul lingvistic - limbă - este necesar atît emiţătorului, cît şi receptorului, pentru a realiza

comunicarea. El constă intr-o multitudine de semne izolate, care se pot asocia pentru a desemna

un referent, dintr-un set de reguli după care se face asocierea acestor designatori pentru a

exprima o imagine mentală, o reprezentare. Organizarea semnelor şi combinarea sensurilor lor

ţin de sintaxa propoziţiei sau a frazei. Practicile discursive - tipuri de organizare ale comunicării

- reprezintă utilizarea limbii în vorbire. Actul enunţării, al vorbirii, presupune recurgerea la

semnificant şi semnificat, entităţi statice ale codului lingvistic.

Semnificantul - cuvîntul, care desemnează un obiect, o acţiune, un fenomen, un concept;

semnificatul - reprezentarea, imaginea mentală, conceptul căruia i se atribuie acel termen;

referinţa - obiectul, fenomenul, acţiunea, starea de fapt a lumii care este desemnată prin

semnificant.

Pentru a reuşi, comunicarea între indivizi are nevoie de inţelegerea codului. Vorbirea este

un act individual, pe cînd limba este un fenomen social, de grup.

Stiluri de comunicare verbală

Comunicarea eficientă şi eficace depinde în mare masura de felul în care comunicăm,

adică de stilul comunicării. Potrivit unei celebre formulări “stilul este omul însuşi, este evident

că fiecărui individ îi este caracteristic un anumit mod de exprimare, un anumit stil, care poartă

pecetea propriei personalităţi, a culturii, a temperamentului şi a mediului social în care acesta

traieşte. Stilul nu este o proprietate exclusivă a textelor literare, el este specific oricarui act de

comunicare [1, p.154-156].Calităţile generale ale stilului:

Indiferent de stilul de comunicare abordat, acesta trebuie sa îndeplinească, în principal,

următoarele calităţi:

- claritatea;

- corectitudinea;

- proprietatea;

- precizia;

Limbaj Vorbire Lume

Cerc

Semnificant Semnificat

6

- concizia.

Calităţile particulare ale stilului sunt:

- naturaleţea;

- demnitatea;

- armonia;

- fineţea.

O tipologie a stilurilor de comunicare sunt următoarele:

- Stilul neutru – care se caracterizează prin absenţa deliberată a oricărei forme de

exprimare a stării sufleteşti, pentru ca între emiţător şi receptor nu se stabilesc alte relaţii

decît cele oficiale, de serviciu;

- Stilul familiar - se caracterizează printr-o mare libertate în alegerea mijloacelor de

expresie, ca urmare a unor intense trăiri afective; presupune o exprimare mai puţin

pretenţioasa, mai apropiată, folosită în relaţiile cu membrii familiei, prietenii, colegii;

- Stilul solemn - sau protocolar, are ca trăsătura specifică căutarea minuţioasa a acelor

formule, cuvinte sau moduri de adresare menite a conferi enunţării o nota evidenţa de

ceremonie, solicitată de împrejurări deosebite, în vederea exprimării unor gînduri şi

sentimente grave, măreţe, profunde;

- Stilul beletristic - specificitatea acestui stil constă în marea bogaţie de sensuri la care

apelează şi pe care le foloseşte; este stilul care încearcă să abordeze dicţionarul unei limbi

în exhaustivitatea sa;

- Stilul ştiinţific - se caracterizează prin aceea că în procesul comunicării se apelează la

formele de deducţie şi de inducţie ale raţionamentelor, ingnorîndu-se într-o oarecare

măsură, sensibilitatea şi imaginatia;

- Stilul administrativ - un stil funcţional, care are ca element definitoriu prezenţa unor

formule sintactice clişeu, cu ajutorul cărora se efectuează o comunicare specifică

instituţiilor;

- Stilul publicistic - abordează o mare varietate tematică, fapt ce îl apropie de stilul

beletristic, dar îl deosebeşte de acesta faptul că pune accentul pe informaţie mai mult

decît pe forma de prezentare, urmărind informarea auditoriului;

- Stilul de comunicare managerială - stilul în care mesajul managerului caută să aiba un

impact puternic asupra auditoriului, urmărind să activeze eficienţa şi eficacitatea acestuia,

angajarea la rezolvarea de probleme, informarea, dirijarea spre anumite scopuri.

Dintre formele comunicarii orale, ne vom referi la următoarele: monologul, conferinţa,

expunerea, prelegerea, relatarea, discursul, toastul, alocuţiunea, povestirea, pledoaria, predica,

intervenţia, interpelarea, dialogul, dezbaterea, seminarul, interviul,colocviul [1].

7

Caracteristicile comunicarii verbale

În procesul de comunicare pot fi identificaţi o serie de stimuli care impun acestui act

specific uman un caracter individual, care fac comunicarea sa fie individualizată, specifică

fiecarui vorbitor. Aceştia sunt de natură internă sau de natură externă.

Stimulii de natură internă:

- experienţele personale, mentale, fizice, psihologice şi semantice, “istoria” fiecăruia;

- atitudinile personale, datorate educaţiei şi instrucţiei fiecăruia, nivelului şi poziţiei

sociale, profesiei;

- percepţia şi concepţia noastră despre lume, despre noi inşine, despre interlocutori;

- propriile deprinderi de comunicator şi nivelul de comunicare al interlocutorului.

Stimulii de natură externă:

- tendinţa de abstractizare - operaţie a gîndirii prin care se urmăreşte desprinderea şi

reţinerea doar a unei însuşiri şi a unor relaţii proprii unui fapt;

- tendinţa deductivă - tendinta de a aşeza faptele sau enunţurile într-un raţionament care

impune concluzii ce rezultă din propuneri şi elemente evidente;

- tendinta evaluării - tendinţa de a face aprecieri prin raportarea la propriul sistem de

valori, la alte sisteme, la alte persoane.

Vorbitorul

Situaţia „vorbirii”, a trecerii limbii în act, presupune o serie de abilităţi necesare

interlocutorilor pentru a reuşi o comunicare eficientă, iar condiţiile care ţin de personalitatea

vorbitorului, a comunicatorului sunt:

- claritate;

- acurateţe;

- empatie;

- sinceritate;

- atitudinea;

- contactul vizual;

- postura;

- vocea;

- viteza de vorbire;

- pauzele de vorbire.

Ascultătorul

Pentru a înţelege de ce acţiunea de a asculta este importantă în comunicare, este necesar să

ţinem cont de următoarele faze:

- auzirea;

- înţelegerea;

- traducerea în sensuri;

- atribuirea de semnificaţii informaţiei receptate;

- evaluarea.

8

Acum, după ce am detaliat fazele ascultării, înţelegem că o comunicare verbală nu este

deplină dacă în relaţie nu se află şi un receptor; o bună comunicare, o reuşită a acesteia, depinde

şi de atitudinea ascultătorului. Iată, deci, care sunt calităţile unui bun ascultător: disponibilitatea

pentru ascultare, manifestarea interesului, ascultarea în totalitate, concentrarea atenţiei, luarea de

notiţe.

Forma cea mai generală de interpretare a mesajelor este raţionamentul logic. Acesta are la

bază un proces de ordonare a conotaţiilor termenilor şi a relaţiilor în care apar aceştia în

judecaţile pe care le facem în enunţurile noastre. Raţionarea cunoaşte două moduri

fundamentale: deducţia şi inducţia.

Deducţia - constă în extragerea de judecăţi particulare din judecaţi generale, pornind de la

situaţii, de la cunoştinţe cu un caracter general; prin deductie putem ajunge la cunoştinţe,

judecaţi cu caracter particular, specifice; este un mod de interpretare specific analizei.

Inducţia - este procesul invers deducţiei, constînd în ajungerea la judecăţi de valoare

pornind de la judecăţi, fapte particulare; de la situaţii particulare spre situaţii generale; un mod

de interpretare specific sintezei [1].

I.2.2. Comunicare paraverbală

Inducţia - este procesul invers deducţiei, constînd în ajungerea la judecăţi de valoare

pornind de la judecăţi, fapte particulare; de la situaţii particulare spre situaţii generale; un mod de

interpretare specific sintezei. Comunicarea paraverbală sunt caracteristicile vocii, particularităţi

de pronunţie, intensitatea rostirii, ritmul şi debitul vorbirii intonaţia, pauza. Comunicarea

paraverbală înseamnă: ton, voce, ritmicitate, inflexiuni, viteza de vorbire, înseamnă ceea ce auzi

[6].

Elemente paraverbale: accent:

- pronunţarea apăsată a unei silabe, cuvînt;

- intonaţie: curba melodică ce se produce datorită variaţiilor de înălţime a sunetului în

cursul emisiei unei fraze;

- debit verbal: numărul unităţilor minimale (sunete, silabe ) emise pe secundă;

- ritm verbal: succesiunea de silabe „ proeminente” şi „neproeminente” între care se

produce o distanţă temporară.

În comunicare paraverbală: informaţia este codificată şi transmisă prin elemente

prozaice şi vocale ce însoţesc cuvîntul şi vorbirea în general şi care au o semnificaţie

aparte - cum ar fi caracteristicile vocii, particularităţile de pronunţie, intensitatea rostirii,

ritmul şi debitul vorbirii, intonaţia, pauza. Nuanţele de vorbire afectează sensul expresiei, de semnalizarea emoțiilor, condiția umană,

încrederea sau incertitudine prin urmare, împreună cu mijloace verbale și nonverbale de

comunicare sunt utilizate în comunicare și fonduri paraverbale care reprezintă un set de sunete

care însoțesc cuvîntul rostit, aducînd valori complementare. De obicei se întîmplă atunci cînd

informațiile de comunicare paraverbală sunt transmise prin tonuri vocale, care, în mai multe

9

limbi dau un înțeles specific. Cuvîntul rostit nu este niciodată neutru, modul în care vorbim, este

mai important decît conţinutul mesajului [2].

Comunicarea paraverbală se bazează pe mecanismul de asociere a psihicului uman.

Se cunoaşte că tonul poate oricînd să evidenţieze un mesaj verbal, să-l contrazică sau să-l

deformeze. Practic, paraverbalul are rolul de a sprijini ceea ce transmitem şi de a arata care este

relaţia dintre expeditor şi receptor. Atitudinea interlocutorilor poate fi influenţată foarte uşor de

aceste elemente ale comunicării paraverbale. Orice situaţie poate fi gestionată atăta timp cît

adoptăm un ton adecvat, cu un ritm moderat şi accentuînd pe aspectele care contează.

Între cele trei tipuri de comunicare (verbală, paraverbală, nonverbală) există o

interdependenţă dinamică; ele nu pot fi separate. Daca cea verbala se referă la mesajul pe care il

rostim, comunicarea paraverbala şi nonverbala se referă la cum este rostit mesajul, accentuînd

anumite aspecte ale mesajului [3].

Comunicarea paraverbală este esenţială în conştientizarea elementelor ce o constituie

pentru eficienţă şi claritatea comunicării.

II. IMPORTANŢA COMUNICĂRII ÎN PROFESIA DIDACTICĂ

Comunicarea didactică  vizează în principal înţelegerea, educatorul avînd un rol activ. El

acţionează ca un filtru ce selectează, organizează şi personalizează informaţia. Procesul de

învăţămînt prin excelenţă, un proces de comunicare, între cadrul didactic şi eleviavînd loc un

permanent schimb de mesaje al căror scop principal este realiyarea unor obiective pedagogice, în

condiţii optime.

Comunicarea  didactica  poate  fi  definită  ca un schimb de mesaje, cu conţinut specific,

între cadrul didactic şi elevi.

Scopul  comunicarii  didactice  este  multiplu:

- transmiterea  şi asimilarea  informaţiei;

- rezolvarea  de  probleme;

- formarea  unor  capacităţi,  convingeri,  sentimente  şi atitudini;

- adoptarea  unor  decizii  referitoare  la   strategiile didactice,  tehnici  de  învăţare;  

- evaluarea  rezultatelor [1, p.156-157].

Randamentul comunicării didactice nu se reduce la formularea conţinuturilor verbale. Dacă

prin componenta verbală se exprimă un anumit conţinut  în acelaţi timp, prin componenta

paraverbală se exprimă atitudini. Prin orientările lor atitudinale, pozitive, neutre sau negative,

educatoarea şi preşcolarul potentează sau frînează comunicarea sau anulează efectele

conţinutului didactic.

10

Comunicarea paraverbală pregăteşte terenul pentru comunicarea verbală. S-a demonstrat că

informaţiile recepţionate pe un fond afectiv pozitiv sunt mai bine reţinute, în timp ce un climat

afectiv stresant (frica, neplăcere, efort excesiv) facilitează uitarea. O comunicare complexă

(verbală, paraverbală şi nonverbală) uşurează îndeplinirea unor sarcini diferite prin realizarea lor

concomitentă dar şi prin mijloace diferite.

Folosirea multicanalităţii în transmiterea şi receptarea mesajului facilitează prelucrarea şi

reţinerea unei mari cantităţi de informaţii şi în acelaşi timp, sporeste varietatea şi atractivitatea

actului de comunicare. Combinarea variată şi convergenţa a mesajelor verbale, paraverbale şi

nonverbale, poate reprezenta un spor de claritate. Comunicarea divergentă poate produce

confuzii, nesiguranţă şi chiar refuzul conţinuturilor transmise. Ceea ce nu o intereseaza pe

educatoare şi nu o pasionează nu are de ce să-i atragă mai mult pe copii.

În gradiniţă principalul mijloc de comunicare este limbajul. Gradiniţa este prima treaptă a

sistemului de învăţămînt care îşi asumă sarcina de a organiza experienţele de limbaj ale copiilor.

Noua concepţie care fundamentează practica exersării limbajului în grădiniţă porneşte de la

faptul că, scopul principal al limbajului este comunicarea în situaţii diverse. Nevoia de

comunicare este o nevoie firească a copiilor, limbajul fiind un instrument de cunoaştere al

realităţii.

Achiziţia limbajului se face într-o manieră globală, ca un întreg şi presupune integrarea

tuturor actelor sale (ascultarea, vorbirea şi citirea unor cuvinte la grupa pregătitoare).

Această achiziţie presupune următoarele finalităti:

- integrarea activităţilor de educare a limbajului în situaţii de învatare şi exersare cît mai

apropiate de experinţa de viaţa a copiilor;

- crearea oportunităţilor de comunicare orală sau scrisă prin intermediul simbolurilor

grafice, matematice, a artei plastice sau muzicale, în situaţii cît mai diverse;

- înţelegerea faptului că, fiecare copil are ritmul sau propriu de dezvoltare, iar momentul

optim pentru începerea învăţării scris-cititului diferă de la un copil la altul, în funcţie de nivelul

de maturitate, experienţa culturală şi mediul de provenienţă social-familial;

- evitarea exceselor de genul: activităi frontale de scriere, repetarea unor sarcini de vorbire

pînă la îndeplinirea acestora, pedepsirea  copiilor pentru indisciplină prin sarcini de exersare a

elementelor grafice.

În gradinită, prin comunicare orală se urmăreste dezvoltarea capacităţilor de exprimare prin

limbaj verbal şi nonverbal utilizînd structuri lingvistice complexe, într-o manieră corectă,

cursivă. Dezvoltarea limbajului permite copilului preşcolar să relateze aspecte ale experienţelor

de învăţare, să discute soluţii şi căi  de rezolvare cu colegii şi educatoarea. Toate activităţile din

grădiniţă presupun comunicare. Comunicarea  educatoare- copil nu  se  reduce  la  un schimb

11

verbal  care  angajează,  doar  forţele  intelectual, ea  are  şi  o  importanţă  afectiv- emoţională.

Subtextul  emotiv  al  vorbirii,  calitatea  gesticii  şi  a mimicii  vin  să sporească forţa de

influenţare  educativă a  conţinuturilor  verbale [5].

Randamentul comunicării didactice nu se reduce la stăpînirea conţinuturilor verbale. Pentru

contemporaneitate, a fi pedagog înseamnă, înainte de toate, a şti să explici, să etalezi clar în faţa

elevilor un anumit conţinut, să clarifici şi să rezolvi metodic sarcini didactice, prin stăpînire a

ceea ce Comenius spunea: "arta de a-i învăţa pe toţi totul".

12

CONCLUZII:

Ca fiinţe sociale, oamenii au nevoie de comunicare pentru a relaţiona cu persoanele din

jurul lor. Folosim comunicarea verbala pentru a externaliza ceea ce simţim  şi gîndim.

Comunicarea este vitală pentru noi, ea regăsindu-se în toate activitatile pe care noi le

întreprindem. Modul în care comunicăm cu noi înşine se reflectă şi în modul în care relaţionăm

cu persoanele din jur.

Comunicarea este cea care permite ca orice "întreg" să funcţioneze. "Întregul" poate fi un

individ, o echipă, o comunitate, o naţiune, un conglomerat de naţiuni, o populaţie globală. Din

acest punct de vedere putem concluziona că cei care stăpînesc comunicarea, la nivel de artă, pot

deveni "învingători" - în sensul că pot privi cu încredere viitorul şi pot fi cei care se manifestă

astfel încît să reuşească încontinuu. În mentalitatea şi logica abundenţei noi suntem încontinuu

"învingători" şi putem, în orice clipă, să alegem în mod liber o "interpretare potrivită a

evenimentelor" - care pot fi privite ca succese.

13

Referinţe bibliografice:

1. Racu I., Perjan C., Jelescu P., Bolboceanu A., Vîrlan M., Gonţa V., Doinica E., Briceag

S., Luchian E., Stomatin., Psihologia dezvoltării şi psihologia pedagogic, Manual pentru

colegiile pedagogice, Chişinău, 2007, 160 p.

2. Nicula Virgil, COMUNICARE ŞI RELAŢII PUBLICE, Curs pentru anul I MASTER,

Sibiu, 2008, 127 p.

3. Bolboceanu A., Psihologia comunicării, Chişinău, 2007, 136 p.

Internet

1. http://www.uamsibiu.ro/studenti/docs/cursuri/3/AP-comunicare-AP.pdf

2. http://plopandrei.blogspot.com/2013/05/comunicare-paraverbala.html

3. http://chelarumihaela.wordpress.com/2012/02/02/comunicarea-paraverbala/

4. http://socioumane.files.wordpress.com/2012/12/importanta-studierii-disciplinelor-socio-

umane.pdf

5. http://www.scritube.com/sociologie/psihologie/comunicare/IMPORTANTA-

COMUNICARII-IN-PROF15252474.php

6. http://www.aidd-fse.ro/documents/

10157/333699/5.Sacacian+Dorina_M5_Comunicarea+constructiva-in+activitatea+did.pdf

14