MANA DE DIMINEAŢĂ

AUGUST 1IOAN 16:24"Până acum n-aţi cerut nimic în Numele Meu; cereţi şi veţi

primi pentru ca bucuria voastră să fie deplină!Să avem grijă să nu limităm pe Dumnezeu în rugăciunile noastre şi aceasta nu numai prin necredinţă, dar şi prin presupunerea noastră că ştim ce poate şi ce vrea El să facă. Să ne aşteptăm ca să primim mai mult decât cerem sau gândim noi. "Domnul poate să-ţi dea mai mult decât atât." (2 Cron 55:9). Să cerem mult şi Dumnezeu va fi pentru noi Dătător împărătesc. Dumnezeu va da copiilor Săi libertatea de a cere tot ce voiesc, pentru că prin Domnul Isus Hristos ei au devenit copii ai Săi şi El onorează orice cerere în virtutea dragostei pentru Fiul Său. De aceea Domnul Isus ne îndeamnă să cerem în Numele Lui orice este după voia Sa. "Cereţi orice vreţi şi vi se va da." (Ioan 15:7). "Căci Tatăl însuşi vă iubeşte fiindcă M-aţi iubit."Alexandru cel Mare a avut la curtea lui imperială un filozof renumit dar sărac care a ajuns cândva într-o mare criză financiară. La cine să apeleze decât la patronul lui, marele cuceritor, Alexandru? Cererea lui a fost aprobată mai repede decât s-a gândit el. Împăratul i-a dat autorizaţia să primească de la vistieria imperiului orice va cere. El a cerut în numele suveranului zece mii de galbeni, o sumă enormă. Vistiernicul şocat de o aşa mare sumă a refuzat s-o onoreze, dar a informat pe împărat prezentându-i punctul său de vedere cu privire la suma cerută de filozof care i s-a părut exorbitantă. Alexandru l-a ascultat cu răbdare şi i-a răspuns: "Să i se elibereze imediat banii. Sunt încântat - a zis împăratul - de felul cum gândeşte acest filozof. Prin cererea lui el mi-a făcut o cinste deosebită arătând în felul acesta cât contează pe generozitatea mea." Ce deosebire între generozitatea acestui mândru împărat şi dragostea pe care o are Tatăl nostru din cer pentru noi. El este gata să ne dea cu mână largă şi fără mustrare orice îi cerem prin credinţă. Desigur că cererile noastre, oricât de mari ar fi, sunt garantate de Numele Domnului Isus. Ce garant desăvârşit, care ne scuteşte de un cosemnatar sau de orice altceva care să dovedească până la urmă că merităm să primim ce am cerut. Domnul Isus este sponsorul nostru înaintea lui Dumnezeu. Dar a cere în Numele Lui, presupune recunoaşterea nevredniciei noastre înaintea lui Dumnezeu şi dependenţa noastră de Hristos Domnul. Uşa trezoreriei lui Dumnezeu se deschide în faţa rugăciunii făcută cu credinţă.

AUGUST 2LUCA 24:40"Şi după ce a zis aceste cuvinte, le-a arătat mâinile”Ucenicii în loc să se bucure că L-au văzut pe Domnul Isus după învierea Sa, aşa după cum, de fapt, le spusese mai- dinainte de câteva ori, necredinţa i-a făcut mai degrabă să se înspâimânte decât să li se umple inima de bucurie. De aceea El le arată mâinile lui cu semnele rănilor în ele, dovada de netăgăduit că mântuirea a fost săvârşită şi că El este viu. În mâinile Domnului Isus este siguranţă, este confirmarea providenţei dumnezeieşti, este împlinirea măreţei lucrări de restaurare a omului căzut şi a creaţiunii care a fost afectată de căderea omului în păcat. De aceea Dumnezeu în iubirea Lui nemărginită, I-a pregătit un trup Domnului Isus pentru ca în felul acesta, să poată veni la omul căzut şi să-L ridice la starea pentru care a fost creat.Mâinile străpunse ale Domnului Isus! Când ucenicii le-au văzut, toată spaima lor a dispărut şi inimile lor s-au umplut de o mare bucurie, acea bucurie pe care nimeni nu o mai poate răpi. În mâinile străpunse ale Mântuitorului nostru este chezăşia imuabilă a siguranţei mântuirii noastre, aşa după cum a spus-o El însuşi: "Oile Mele ascultă glasul Meu (noi suntem aceste oi); Eu le cunosc şi ele vin după Mine. Eu le dau viaţa veşnică; nicidecum nu vor pieri şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea" Ioan 10:27, 28.Mâinile Lui pot să mântuiască numai pentru că sunt străpunse. Mâinile Lui străpunse sunt argumentrul suprem înaintea lui Dumnezeu, oridecâte ori Satan ne pârăşte pentru greşelile noastre, şi numai pe temeiul lor Dumnezeu ne iartă, iar Satan este ruşinat şi respins.OMUL în slavă, poartă şi va purta toată veşnicia semnele rănilor pe care le-a primit de la noi, dar care vor constitui mărturia veşnică a iubirii lui Dumnezeu pentru noi, nişte păcătoşi care am fi fost pierduţi pentru veşnicie, dacă mâinile Lui n-ar fi fost străpunse pentru noi. Singura mărturie în cer a ceea ce a putut face omul, sunt rănile pe care le poartă Domnul Isus în trupul Său.Dacă în fiecare dimineaţă, înainte de a începe orice activitate domestică, ne-am gândi la mâinile străpunse ale Domnului Isus, şi la întregul şir de suferinţe care s-au concretizat prin pironirea lor pe cruce, fără îndoială că am fi cuprinşi de mai multă grijă de a nu pângări, prin greşelile noastre, acele mâini binecuvântate şi sfinte."Măreţia lui Dumnezeu, sfinţenia Sa, dreptatea Sa şi adevărul Său, toate aceste caractere ale lui Dumnezeu erau îndreptate împotriva Domnului Hristos, făcut păcat pentru noi, şi semnele din mâinile Lui vor fi toată veşnicia dovada a ceea ce este Dumnezeu. IUBIRE!

AUGUST 3PSALMUL 27:13"O, dacă n-aş fi încredinţat că voi vedea bunătatea Domnului pe pământul celor vii".Psalmii lui David sunt o candelă pentru picioarele noastre astăzi şi o lumină pe cărarea noastră mâine. Experienţele psalmistului pe care le descrie cu circa 2600 de ani în urmă, se potrivesc atât de bine cu experienţele copiilor lui Dumnezeu din vremea de acum. De câte ori ei au fost mângâiaţi, îmbărbătaţi, învioraţi şi ridicaţi, de câte ori credinţa lor care era gata să se

scufunde a fost readusă la linia de plutire.În faţa noastră sunt zile din ce în ce mai grele şi descurajarea ar putea să cuprindă pe aceia care nu au o credinţă vie într-un Dumnezeu viu. Totuşi va fi şi un "mâine" al izbăvirilor din experienţele dureroase; va fi şi un "ieri" când ele vor fi uitate "ca nişte ape care s-au scurs" (Iov 11:16). Încercarea, greutatea, acest nor negru care s-a abătut deodată pe calea noastră, ne-ar putea face să ne clătinam, dacă credinţa noastră n-ar fi ancorată tare, dincolo de perdeaua dinăuntru, în locul prea sfânt, de chivotul mântuirii noatre, DOMNUL HRISTOS, care ne transmite nădejdea izbăvirii. Vrăşmaşul ne cerne, şi cel care porunceşte puterilor întunericului, pare să triumfe; dar Domnul nostru domneşte mai pe sus de toate şi ziua este aproape, poate mai aproape decât gândim, când "vom vedea bunătatea Domnului pe pământul celor vii". Să ştim să vedem mai dinainte încercarea ca şi cum au trecut ani peste ea şi astfel, prin credinţă îl vom putea lăuda. Privind în urmă, vom înţelege atunci că în norul negru era ascunsă o ploaie binecuvântată a Mântuitorului noastru, o îmbogăţire spirituală şi o experienţă a ceeace înseamnă să ne încredem şi să nădăjduim în Domnul Isus în orice situaţie.De aceea să îndrăznim să ne bazăm pe făgăduinţele lui Dumnezeu; nu este acum vremea ca să disperăm. Vom vedea "bunătatea Domnului pe pământul celor vii". Să remarcăm aceasta: "pe pământul celor vii". Nu numai în cer după plecarea noastră de aici, ci şi aici pe pământ. Apostolul Pavel spune că evlavia are nădejdea vieţii de acum şi a celei viitoare. Credinţa nu se uită niciodată la împrejurări; ea se uită direct la Dumnezeu; ea are de-a face numai cu făgăduinţele şi credincioşia lui Dumnezeu. Noi trebuie să privim dincolo de împrejurări, la "Dumnezeul împrejurărilor". Necredinţa aşează împrejurările între suflet şi Dumnezeu. Credinţa pune pe Dumnezeu între suflet şi împrejurări. Pentru a avea un om în Hristos a fost necesar ca Domnul Hristos să fie zdrobit, dar pentru ca El să fe văzut în om, trebuie ca vasul să fie zdrobit.

AUGUST 4PSALMUL 26:16"Ai milă de mine, căci sunt singuratic şi întristat".Singurătatea în viaţa celui credincios este o lucrare a lui Dumnezeu şi are un scop binecuvântat chiar dacă nu vedem de la început lucrul acesta. Poate că scopul Lui este de a ne face să ne certăm mai adânc cum stăm cu Dumnezeu. Psalmistul care trecea printr-o cercetare de sine, spune la versetul 11: „iartă-mi fărădelegea căci mare este", iar la versetul 18: "Priveşte întristarea şi truda mea şi iartă-mi toate păcatele". De aceea Dumnezeu a îngăduit să se simtă trudit în cuget, întristat şi singuratic, fapt care 1-a dus la pocăinţă. Nu este acesta un scop binecuvântat? Apoi poate că El vrea să ne pregătească pentru o lucrare. Moise a stat 40 de ani singur cu Dumnezeu, timp în care El l-a pregătit pentru marea lucrare a scoaterii din Egipt a poporului Său. Apostolul Pavel a stat singur în Arabia câţiva ani buni, timp în care deasemenea şi el a fost pregătit de Domnul Isus pentru a face din el marele apostol al neamurilor. Şi ce bogăţie a ieşit pentru noi din acea singurătate! Ioan Botezătorul, în pustie a fost format de Duhul Sfânt ca înainte mergător al Domnului Hristos. Dar chiar Domnul nostru însuşi a avut nevoie de a fi singur de multe ori; singur în mijlocul unei familii numeroase în

care nu era înţeles; singur în mijlocul unui cler îngâmfat şi profan; singur în Galilea, în Samaria şi în ludea. El a fost singur pe munte cu Tatăl Său pentru a se ruga; singur în Ghetsimani, singur la Golgota. El a fost Marele Singuratic. Dar cel mai binecuvântat scop pe care îl are Dumnezeu pentru singurătatea noastră este fără-ndoială ca să ne dea posibilitatea de a fi singuri cu El, cu Domnul nostru iubit, cu care să vorbim de orice ne priveşte, căruia să-I destăinuim toate slăbiciunile şi păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne, căruia să-I prezentăm toate nevoile noastre sufleteşti şi fizice; o, singurătatea aceasta scumpă, dacă am preţui-o în loc să ne plângem de ea ca David!Cititorule, eşti tu singur şi te apasă singurătatea? Fii încredinţat că eşti în locul pe care îl vrea Dumnezeu pentru tine, măcar pentru un timp. Dumenzeu veghează asupra acelora care sunt singuri, dar care sunt acolo prin voia Sa. Dar nu eşti singur. Priveşte împrejurările de acum în perspectiva lor spirituală, din punctul de vedere al lui Dumnezeu. În toate timpurile Dumnezeu S-a slăvit prin aceia care sunt ai Lui şi care au fost "credincioşi în puţine lucruri" în singurătate. Atunci El a putut împlini planurile Sale infinit de înţelepte, prin viaţa lor. De aceea să considerăm că situaţia de singurătate este un har. In loc de a fi copleşit de tristeţea singurătăţii noastre, să realizăm că suntem învăluiţi de prezenţa lui Dumnezeu. Este o binecuvântare mai mare decât aceasta de a fi în Prezenţa Lui? Dar Să luăm seama, să ne scoatem încălţămintea din picioare, pentru că acesta este un teren sfânt. Dumnezeu însă tratează cu noi în vederea a ceea ce este Mijlocitorul şi nu ce suntem şi cum suntem noi. El nu ne priveşte decât prin Domnul Isus.

AUGUST 5 PSALMUL 119:105"Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele şi o lumină, pe cărarea mea".Cât de adevărată este această afirmaţie a psalmistului. Ea ne dezvăluie două lucruri: Întunericul care domneşte în lume şi greutăţile pe calea creştinului. Trăim într-o vreme în care credinciosul trebuie să înveţe să înainteze cu băgare de seamă. Dar aceasta nu este de ajuns, el trebuie deasemenea să înveţe de a fi sigur că locul unde îşi pune piciorul este sigur. Pericolul unui pas greşit din pricina întunericului în ce priveşte cunoaşterea clară a voii lui Dumnezeu şi pericolul unei opriri pe calc sunt atât de mari încât singura soluţie de a evita aceste pericole, este lumina. Un singur pas greşit este de ajuns ca să-l facă pe un credincios să cadă, şi o singură oprire, o întrerupere a mersului pe calea lui Dumnezeu îl poate face să-şi compromită chemarea. Fără-ndoială, nu este vorba aici de a-şi pierde mântuirea, care nu este rezultatul paşilor noştri pe cale ci este efectul lucrării de răscumpărare pentru care a curs sângele scump al Domnului Isus.Paşi greşiţi! Câţi n-au apărut în calea noastră de-alungul vieţii: o căsătorie nepotrivită, o învăţătură atrăgătoare dar falsă, pornirea la un drum fără călăuzirea de sus, alianţa cu lumea şi câţi alţi paşi greşiţi care au ruinat pe mulţi! Nu putem fi destul de recunoscători lui Dumnezeu că ne-a dat Cuvântul Său ca o "lampă pentru picioarele noastre" şi care ne-a luminat drumul pas cu pas, în aşa fel ca să ştim întotdeauna unde ne găsim. Această "lampă" ne întreţine părtăşia cu El în orice vreme; ea este ca stâlpul de nor şi de foc care ne dirijează paşii şi îi

protejează. Cuvântul lui Dumnezeu este singura lumină care împrăştie orice întuneric, orice îndoială şi nesiguranţă dinaintea paşilor noştri. El ne arată drumul cel mai sigur în mijlocul împrejurărilor schimbătoare şi a situaţiilor noi şi dificile în care nu ştim încotro s-o apucăm. Lumina pe cărarea noastră, Cuvântul Său, ne aminteşte mereu de pericolele drumului şi ne dă secretul biruinţei, dar în acelaşi timp ne aruncă raze de lumină şi asupra viitorului care este atât de apropiat. în felul acesta, cel credincios ştie să deosebească vremurile. Avertismentele solemne ale Iui Dumnezeu nu sunt în nimic exagerate, iar făgăduinţele Lui sunt garantate în Domnul Isus. Dar pentru a înţelege şi crede Biblia, trebuie să-I cunoaştem Autorul. Şi nu o cunoaştere superficială, ci aceea care se naşte în suflet dintr-o adevărată şi personală părtăşie cu El. Astfel drumul nostru nu va fi niciodată luminat de o lumină falsă şi atrăgătoare, ci numai de Cuvântul Lui care este ADEVĂRUL."întăreşte-mi paşii în Cuvântul Tău" Ps. 119:133.

AUGUST 6PSALMUL 73:17"... până când am intrat în sfintul locaş al lui Dumnezeu".Psalmistul îşi povesteşte experienţa, care de fapt este şi a multor creştini, adică reacţia în faţa unei propăşiri aparente a celor răi (vs. 3), a succesului aparent al acelora care trafică cu binele şi cu răul şi care se pare că reuşesc pe un drum unde dreptatea şi cinstea sunt sacrificate în favoarea nedreptăţii şi a necinstei. Psalmistul spune la început că era să i se îndoaie piciorul şi aproape să-i alunece paşii. Dar intrarea în locaşul lui Dumnezeu iau redat stabilitatea, discernământul şi mai ales l-au reaşezat în starea aceea de evlavie, de bucurie şi pace, după cum reiese din cuvintele de la urmă ale psalmistului. "Totuşi eu sunt totdeauna cu Tine", "pe pământ nu-mi găsesc plăcerea decât în Tine" şi "... pentru mine, fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu". Iată cum a ieşit el din locul prea sfânt unde s-a întâlnit cu Dumnezeu care 1-a încredinţat că nu propăşirea aparentă dar trecătoare are vreun preţ în lumina veşniciei ci "a fi totdeauna cu Dumnezeu".Să învăţăm de aici două lucruri: invidia de orice fel ne poate clătina pe cale, ba poate chiar să ne prăbuşească, Să intrăm în sanctuarul lui Dumnezeu unde, nu numai că vom fi izbăviţi de ochiul rău, dar vom gusta dulcea părtăşie cu Tatăl nostru. Lumina locaşului sfânt este aceea a veşniciei şi creştinul care se lasă luminat de ea, capătă sensul dumnezeiesc al valorilor care rămân pentru totdeauna. El nu se mai uită cu invidie şi cu răutate, pentrucă acolo, în "Sfânta Sfintelor" în locul Preasfânt a întâlnit pe Marele nostru Preot, pe Domnul Isus care a spus: "dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi întunecat". Invidia a ruinat multe prietenii vechi şi a încărcat sufletul celui invidios şi cu păcatul defăimării şi al răutăţii. în acel loc sfânt, în prezenţa sfântă a Domnului Hristos, vom căpăta felul Lui de a vedea lucrurile şi de a le judeca. Este locul unde, pentru cel credincios încetează orice lipsă de înţelegere. De atunci înainte, totul se schimbă, pentru că felul lui de a vedea, atitudinea inimii lui devin acelea ale sfântului locaş. Căci Acela care cunoaşte sfârşitul oricărui lucru mai înainte de începutul lui, comunică credincioşilor Lui, vederile Sale, înţelepciunea Sa şi adevărata cunoaştere a lucrurilor a ceeace nu este decât aparenţă iluzorie.

* De aceea să intrăm şi să rămânem în "sfântul locaş al lui Dumnezeu" care nu este altceva decât locul binecuvântat al prezenţei şi părtăşiei Lui. Lucrarea Domnului Hristos să ne fie singurul şi adevăratul loc de odihnă sufletească şi pentru cuget; Persoana Lui să ne fie singurul şi adevăratul călăuzitor şi mângâietor pe cale.

AUGUST 7FILIPENI 2:9"De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat foarte sus şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume"..Duhul Sfânt vrea să afirme aici, fără-ndoială, că oricât de slăvite şi de înalte ar fi ierarhiile sau fiinţele superioare din cer, Domnul Isus, ca Omul slăvit, a fost înălţat mai presus de ei toţi. El este supremul absolut peste imensul număr al fiinţelor cereşti. Nu urmează al doilea în slavă după El pentrucă proslăvirea Lui este fără comparaţie, încât cele mai înalte gradaţii îngereşti sunt mult departe, sub picioarele Lui. De acceea expresia: "Numele mai presus de orice nume", indică absoluta supremaţie a Domnului Hristos, în întregul univers. Să considerăm bine faptul acesta, pentru că, cu cât mai mult ne gândim la el, cu atât mai adânc va impresiona sufletele noastre, va influenţa umblarea noastră cu El şi ne va face să preţuim cum se cuvine imensul har pe care ni l-a dat Dumnezeu ca, într-o zi, să fim în Prezenţa Domnului nostru slăvit şi chiar mai mult, să semănăm cu El. La gândul acesta să ne scoatem încălţămintea din picioare, căci terenul pe care stăm este sfânt, şi să ne umilim până la pământ, având în vedere totala noastră nevrednicie. Pentru noi, răscumpăraţii Lui, Numele Domnului Isus este mântuire, iertare, lumină, bucurie şi nădejde. Numele Lui este garanţia că vom primi de la Tatăl ceresc orice vom cere (Ioan 14:13). Numele Lui, pentru oricine îl cheamă este o asigurare că va primi mântuirea. Numai datorită Numelui Domnului Hristos am fost sfinţiţi şi socotiţi neprihăniţi (1 Cor. 6:11). Dar dacă avem atâtea haruri în Numele Lui, avem şi o enormă răspundere faţă de acest Nume. Am fost aleşi, ca şi apostolul Pavel să purtăm Numele Lui înaintea oamenilor şi nu numai cu gura ci mai ales cu viaţa, căci noi suntem nişte epistole vii şi citite de toţi oameni. Fiecare vorbă, fiecare faptă şi chiar gând, să aibe în vedere slăvitul Nume pe care îl purtăm. "Şi orice faceţi, cu cuvântul sau cu fapta, să faceţi totul în Numele Domnului Isus" (Col. 3:17). Trebuie să avem o mare grijă cu privire la slava Numelui Domnului Hristos ca să nu-L pângărim. "Oricine rosteşte Numele Domnului, să se depărteze de fărădelege!" (2 Tim. 2:19). Ce mângâietor este însă şi gândul că tuturor acelora care "au ţinut Numele Lui" (Apoc. 2:13) şi "n-au tăgăduit Numele Lui" (Apoc. 3:8), Domnul Isus le va face imensa onoare că " vor vedea faţa Lui şi Numele Lui va fi pe frunţile lor".Doamne Isuse, iartă-mă că mi-am permis să scriu aceste rânduri despre slăvitul Tău Nume, folosind cuvinte atât de sărăcăcioase!

AUGUST 8MALEAHI 3:3"El va sta ca topitorul şi ca purificatorul argintului".

Niste surori care se întâlneau ca să citească Scriptura şi să comenteze apoi subiectul citit, s-au oprit la expresia remarcabilă de mai sus. O soră era de părere că se referă la influenţa sfiinţitoare a harului lui Hristos. Şi-a propus, în vederea aceasta, să viziteze un argintar şi apoi le va comunica celorlalte surori ce va spune el despre acest proces de curăţire. S-a dus deci acolo şi fără prea multă introducere, l-a rugat să-i explice procesul de rafinare al argintului. Omul bucuros i-a descris totul, chiar cu amănunte."Dar domnule", a spus ea "dumneavoastră staţi jos în timp ce lucrarea de rafinare merge înainte?""O, da, doamnă", a răspuns argintarul. "Trebuie să stau cu ochii ferm fixaţi asupra cuptorului, pentru că dacă timpul necesar pentru curăţire a trecut cu cel mai mic grad, argintul va fi deteriorat.Sora a văzut dintr-o dată frumuseţea şi mângâierea care sunt în cuvintele: "El va sta jos ca topitorul şi curăţitorul argintului". Domnul Hristos socoteşte că este necesar un cuptor pentru purificarea credincioşilor Lui. Ochii Lui sunt foarte atenţi la lucrarea de curăţire şi înţelepciunea şi dragostea Lui sunt implicate în acest proces. Încercările lor nu vin la întâmplare. În timp ce pleca sora aceea, argintarul a chemat-o înapoi şi i-a spus că mai are ceva de adăogat şi anume că el ştie că procesul de purificare al argintului este complet, când el îşi poate vedea faţa reflectată în argint. Ce exemplu minunat! Când Domnul Hristos îşi va vedea chipul Lui în poporul Său, lucrarea Lui de curăţire este realizată.Purificarea, însă, de care vorbeşte textul nostru, nu se referă la curăţirea de păcate ale sfinţilor. Aceasta s-a făcut odată pentru totdeauna prin moartea ispăşitoare pe crucea Golgotei, a Domnului Isus şi este tot atât de eficace pentru păcatele din trecut ca şi pentru cele din prezent şi viitor. "Cum pentru păcatele viitoare?", va zice, poate cineva. "Asta încuviinţează libertate şi uşurătate în viaţa creştină". Nicidecum! Când au fost păcatele noastre săvârşite, în timp, în raport cu timpul când Domnul le ispăşea pe cruce? Nu erau în viitor? Noi nici nu existam pe atunci. Aici este vorba de o curăţire, nu de o spălare a credincioşilor, aşa cum spune Ioan la capitolul 13: "Cine are tot trupul spălat n-are nevoie decât să-i fie spălate picioarele, dar el este cu totul curat". Argintul cu zgură în el este tot argint, dar până nu este purificat, nu poate fi folosit în nici o lucrare.Ce mângâietor este gândul că Argintarul divin stă şi priveşte cu atenţie şi cu ochii fixaţi la cuptor ca să nu fie câtuşi de puţin depăşit timpul de curăţire, pentru ca argintul să nu sufere pagubă. Întoarcerea la Dumnezeu este o lucrare de moment; creşterea şi curăţirea unui sfânt este lucrarea unei vieţi.

AUGUST 9ISAIA 30:21

"Urechile tale vor auzi după tine: "Iată drumul, mergeţi pe el".

Credinciosul care vrea astăzi să urmeze pe Mântuitorul său "afară din tabără", în realitatea lepădării Lui, va avea de înfruntat şi piedici fără număr, şi batjocori pe care "cei ce trăiesc fără grijă în Sion" nu le cunosc, mulţumindu-se cu o religiozitate uşoară, care nu-i costă nimic şi care accceptă compromisuri cu duhul veacului de acum. Dar Duhul ne spune

lămurit "să ieşim afară din tabără la El şi să suferim batjocorirea" (Ev. 13:13). Eşti înconjurat de o lipsă de claritate, de nedumerire cu privire la starea în care te găseşti, fără să-i cunoşti cauza? Ascultă atunci glasul din urma ta care îţi spune: "Iată drumul, mergi pe el". Întoarce-te la punctul de plecare, la claritatea pe care ai cunoscut-o la început şi din locul acesta vei cunoaşte care este cauza situaţiei în care te afli acum. Nu sta în nedumerire, într-o stare de apatie, glasul care încă îţi vorbeşte este cugetul, "solul" lui Dumnezeu care, oricât de proastă ar fi starea noastră sufletească, el nu face compromisuri, nu se lasă corupt ci ne şopteşte mereu "întoarce-te". El nu ne vorbeşte în mod violent, ci delicat, numai să nu-1 înăbuşim cu ceva. Ai pierdut poate părtăşia cu Domnul Isus din pricina vreunui păcat nemărturisit, neosândit şi nepărăsit? "Solul" Lui îţi spune: "iată drumul, mergi pe el". Crucea este punctul de plecare şi acolo trebuie să ne întoarcem ca să facem un început nou. Să nu încercăm însă să facem aceasta până nu am recunoscut şi am abandonat ce ne-a făcut să ne abatem, fără să punem în regulă cu Dumnezeu tot ce a intervenit în viaţa noastră şi ne-a adus în starea în care ne găsim.Suntem poate în primejdia de a fi cuprinşi de o activitate de rutină, fără prospeţime, fără viaţă şi bucurie spirituală? Viaţa şi activitatea noastră de creştini adevăraţi trebuie să fie roadă unei părtaşii reale cu Domnul Isus, expresia vieţii Lui în noi. Atunci vom putea trăi viaţa Lui de înviere. El ne-a chemat de pe cruce, când cu mâinile întinse ne-a spus: "şi pentru tine am murit". Aici trebuie să revenim şi aici vom putea auzi clar îndemnul: "iată drumul, mergi pe el". Este adevărat că drumul crucii nu este uşor, nu este pe roze, ci mai degrabă pe ghimpii lor, dar este un drum al lepădării de noi înşine, este un drum al suferinţei şi al ruşinii, este drumul morţii eului nostru.Una din principalele cauze a slăbirii pe cale a credinciosului este pătrunderea lumii în viaţa lui. În măsura în care am permis lumii să ocupe un loc în inima mea, am pierdut puterea spirituală. Dacă iubesc lumea sub orice formă devin necredincios Domnului Isus. Singurul secret de a ne detaşa de lume este de a ne ataşa de Domnul Hristos. Nu corabia în apă, ci apa în corabie o face să se scufunde. Nu credinciosul în lume, ci lumea în cel credincios îl duce la naufragiu, îl scufundă.

AUGUST 10COLOSENI 3:15

"Fiţi recunoscători".Iată un cuvânt care parcă pe zi ce trece, îşi pierde sensul tot mai mult. Nimic nu poate să fie mai degradant în viaţa unui credincios ca ingratitudinea. Deşi copleşit de binecuvântări de tot felul, fizice, materiale şi spirituale, el totuşi le uită uşor, se rezumă numai la o mulţumire formală şi rece, dar care este departe de a arăta o adevărată recunoştinţă faţă de Dumnezeu.Recunoştinţa îndepărtează murmurele nemulţumirii, anihilează temerile şi ne păzeşte de îndoială. Recunoştinţa faţă de Dumnezeu este o exprimare a preţuirii pe care o dă inima noastră Domnului Isus care este darul nespus de mare pe care l-am primit de la Tatăl nostru ceresc.A fi recunoscător, înseamnă a ne da seama de realitatea bunătăţii lui Dumnezeu, înseamnă a deschide ochii ca să vedem ce bogăţii de har avem în Domnul Isus. Recunoştinţa ne face să realizăm clar şi să apreciem lucrurile cu

care de-acum ne-am obişnuit, bunătăţi şi binecuvântări pe care le socotim normale, le socotim că ni se cuvin şi din pricina aceasta inima noastră nu mai vibrează de mulţumire şi laudă.Să-i cerem lui Dumnezeu o adevărată recunoştinţă care să spargă ghiaţa inimilor noastre şi să înlocuiască rigiditatea unei recunoştinţe din datorie. El să ne izbăvească de obiceiul de a primi fără să fim pătrunşi de o mulţumire sinceră şi de nevrednicia noastră. Avem atâtea pricini să fim recunoscători lui Dumnezeu pentru atâtea binecuvântări şi haruri pe care le-am primit şi le primim mereu, mereu!Manifestarea deschisă şi normală a recunoştinţei, este lauda şi ca răscumpăraţi noi lăudăm pe Dumnezeu nu numai cu buzele dar şi cu viaţa noastră, în contrast cu majoritatea oamenilor care se plâng şi cârtesc mereu. Lauda nu trebuie să fie un efort, exprimată, aproape exclusiv, prin cântările din adunare sau prin participarea la orele de cult. Ea trebuie să ţâşnească în mod spontan din inima noastră şi care să ne înconjoare ca o mireasmă de bun miros, slăvind pe Dumnezeu. Lauda este o notă mai înaltă decât mulţumirea pentru binecuvântările primite. Este preamărirea Persoanei de la care vin ele. Recunoştinţa şi lauda sunt astăzi flori rare care nu se găsesc decât în inima aceluia care mereu îşi recunoaşte nevrednicia şi care are o viaţă predată cu adevărat. Parcă prea multe cuvinte am spus despre recunoştinţă, deşi ele ne sunt atât de necesare pentru aceste vremuri din urmă. Ne trebuieşte însă un singur lucru: Recunoştinţă."O, de-ar lăuda oamenii pe Domnul pentru bunătatea Lui şi pentru minunile Lui faţă de fii oamenilor" Ps. 107:8.Pentru Dumnezeu, lauda noastră este un prinos de preţ.

AUGUST 11IEREMIA 33:1

"Cuvântut Domnului a vorbit lui Ieremia... pe când era închis în curtea închisorii".

Proorocul era legat, dar Cuvântul Domnului nu era! Adevărata viaţă creştină cunoaşte fel de fel de experienţe care îl determină pe cel credincios să se lipească mai mult de Dumnezeu. Pentru credinţa adevărată - această credinţă născută din relaţia cu Dumnezeu, destinată să triumfe asupra lumii -împotrivirea nu este o vrăjmaşă şi greutăţile nu sunt piedici.Cuvântul acesta spus proorocului Ieremia se potriveşte cu experienţa multor creştini care sunt hotărâţi să meargă cu Dumnezeu fără compromisuri. Ea descrie starea aceea în care cel credincios se simte oprit, încătuşat, fără să ştie de ce şi fără să poată să iasă din ea.Câţi sfinţi ai lui Dumnezeu sunt opriţi de o boală; dar Cuvântul lui Dumnezeu vine la ei cu dulceaţa, claritatea şi mângâierea sa. Închisoarea aparentă devine o apropiere de locul prea sfânt şi din camera de suferinţă iese un parfum de evlavie care dă slavă lui Dumnezeu. Am vizitat odată pe un credincios la un spital, care avea o paralizie totală şi era pe patul de suferinţă de ani de zile. Faţa îi radia de fericire şi cunoştea pe dinafară o mulţime de locuri din Scriptură pe care eu nici acum, după mai bine de patruzeci de ani de când sunt credincios, nu le-aş putea spune. Ce lucrare a harului dumnezeiesc! Dumnezeu îngăduie suferinţa cu un scop, dar El este cu noi

chiar în ea. Este o vreme când Domnul Isus este mai aproape de noi decât în orice altă vreme.Sunteţi încătuşaţi de împrejurări dificile şi pentru un moment în imposibilitatea de a ieşi din ele? Aduceţi-vă aminte de Cuvântul care spune: "Toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu" (Rom. 8:28). Apoi, nici un credincios n-a fost lăsat în "închisoarea" împrejurărilor grele, ci a fost scos când Dumnezeu a socotit că şi-a făcut lucrarea pe care Şi-a propus-o.Vi se pare că ocupaţiile v-au deveni o închisoare? Sunteţi într-o situaţie care vă depăşeşte, fără să fi greşit cu ceva? Cuvântul lui Dumnezeu vine să vă reasigure că nimic nu vă poate vătăma, că El se ocupă de cei care sunt în astfel de situaţii şi care îl aşteaptă în linişte ca să intervină. În acelaşi capitol, la versetul 3, Domnul îi spune lui Ieremia: "Cheamă-Mă şi-ţi voi răspunde". Ba mai mult "Iţi voi vesti lucruri mari, lucruri ascunse, pe care nu le cunoşti." "Ce dulce este experienţa unei părtaşii cu Domnul Isus atât de intimă şi din care sufletul iese îmbogăţit. Apostolul Ioan în închisoarea de pe insula Patmos a primit descoperiri atât de mari şi de însemnate. Încercarea voastră a fost poate dură dar ea a devenit dovada sigură a credincioşiei lui Dumnezeu. Chemaţi-L acum, aşa cum sunteţi şi "pacea lui Dumnezeu care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus" (Fii. 4:7).

AUGUST 12MATEI 26:30

"După ce au cântat o cântare de laudă, au ieşit spre Muntele Măslinilor''.

Vor mai fi fost alte ocazii când Domnul Isus a mai cântat, darsingura dată cânt Duhul Sfânt ne-a păstrat acest minunat aspect al stării sufletului Său, a fost în cea mai întunecoasă noapte din viaţa Lui de pe pământ. Era chiar înainte de drumul spre Ghetsimani unde sufletul Său a fost "cuprins de o întristare de moarte". El ar fi putut să cânte pe Muntele Schimbării la Faţă, sau în ziua când a intrat în Ierusalim printre strigătele de osanale, sau la nunta din Cana Galileii. Dar aceasta a fost "cântarea Lui în noapte" (Ps. 77:6). Domnul nu a cântat singur, dar starea sufletului Său nu putea fi împărtăşită de ucenicii Lui.Bucuria pe care o avea în cântarea Lui de laudă, era "bucuria care-I era pusă înainte" ca să sufere crucea şi să dispreţuiască ruşinea. Era bucuria de a face voia Tatălui care îi umplea inima, deşi avea să sufere agonia ruşinii şi a batjocorilor. El avea să privească în umbrele întunecoase ale morţii în care avea să intre în curând pentru a pregăti calea mântuirii sufletelor noastre pierdute. Şi totuşi, El a cântat cu toată inima, dovedind înaintea ucenicilor şi a cerului că este gata să facă lucrarea Tatălui Său. Textul ne spune că era o cântare de laudă. Nu era o cântare de jale, nu era o cântare de bucurie naturală ci de laudă pentru Tatăl Său pe care L-a slăvit până în ultima clipă când Şi-a dat Duhul. El ştia ce îl aşteaptă şi totuşi a lăudat pe Dumnezeu cântând. Cum s-a unit bucuria inimii Lui cu bucuria inimii Tatălui pentru că avea să se pună bazele celei mai minunate lucrări pe care a cunoscut-o Universul: Salvarea noastră! Nu putem, fără îndoială, să pătrundem, să înţelegem şi să cunoaştem, în starea limitată pe care o avem acum, ce a

însemnat unirea acestor două inimii în bucuria supremă că mântuirea noastră a fost împlinită. Cântarea de laudă a Domnului Isus se va continua în cer şi se va uni cu cântările de laudă a milioane de credincioşi pentru toată veşnicia.Avem însă şi ceva de învăţat din textul acesta; da, să învăţăm să cântăm când suntem gata de a intra în valea plină de întunerec a acestei vieţi. Dar să cântăm şi să ne şi bucurăm? Am putea noi cânta când suferim? Ce greu este să cânţi când suferinţa te împiedică să vezi dincolo de mizeria durerilor şi a necazurilor care parcă nu se mai termină; să vezi că după orice nor întunecos, e un soare şi mai tare şi mai strălucitor, este Soarele neprihănirii noastre care ne aşteaptă cu drag ca să pună capăt tuturor suferinţelor şi lacrimilor noastre şi să ne facă astfel, să intrăm în bucuria Lui! Dar a cânta în suferinţă, este un har deosebit

AUGUST 13PSALMUL 37:23

"Domnul întăreşte paşii omului..."Noi avem cea mai deplină siguranţă că Dumnezeul nostru poate şi vrea să călăuzească paşii copiilor Lui în toate privinţele. El ne poate comunica părerea şi hotărârea Sa cu privire la orice lucru deosebit şi la orice acţiune. Dacă nu este aşa, unde suntem? Cum creştem, cum înaintăm? Cum ne reglăm acţiunile? Să fim duşi încoace şi încolo de curentul împrejurărilor? Suntem oare lăsaţi la voia întâmplării sau, simplu, la îndemnul voinţei noastre proprii?Mulţumim lui Dumnezeu că nu este aşa. El poate, în felul Lui desăvârşit să ne dea înţelegerea sigură a minţii Lui în orice problemă ar fi; dar fără această certitudine să nu facem niciodată nici o mişcare. Domnul nostru Isus Hristos (binecuvântat să fie scumpul Său Nume) poate să comunice gândul şi dorinţa Lui, slujitorului Său cu privire la locul unde ar vrea Domnul ca ei să meargă, şi ce ar vrea Domnul ca el să facă; şi nici un adevărat slujitor nu se va gândi vreodată să acţioneze fără o astfel de cunoaştere a voii Lui. Niciodată să nu ne mişcăm dacă nu avem o deplină siguranţă. Dacă nu suntem siguri să fim liniştiţi şi să aşteptăm! Se întâmplă foarte des ca să ne necăjim şi să ne agităm singuri cu privire la mişcările pe care Dumnezeu nu ar vrea de loc ca să le facem. Cineva spunea unui prieten:. "Sunt foarte confuz, nu ştiu încotro s-o apuc". "Atunci, stai pe loc" i-a răspuns prietenul..." El face pe cei smeriţi să umble în dreptate, El învaţă pe cei smeriţi calea Sa" (Ps. 25:9).Acum câţiva ani, un slujitor al lui Dumnezeu a convocat pe unii din credincioşii lui într-o pădure unde probabil era o mică adunare. La sfârşit, el şi-a dat seama că trebuie să se întoarcă pe întunerec. Un credincios din turma lui, obişnuit să trăiască în pădure şi care avea de umblat noaptea, i-a dat o torţă. Slujitorul Domnului era sigur că se va stinge. "O să vă dea lumină pe tot drumul spre casă", i-a întărit pădurarul. "Da, dar vântul o va stinge", insistă slujitorul Domnului. "Vă va lumina spre casă", fuse răspunsul. "Dar dacă o să plouă"? "Vă va lumina spre casă"! Şi aşa a fost. Pădurarul a umblat înainte cu acea torţă care lumina şi a ştiut că poţi să ai încredere în ea. Dumnezeu este Lumina noastră. Aceia care au avut experienţa acestei lumini ştiu sigur că le va lumina drumul până la destinaţie. In orice situaţie ne vom găsi, oricât de confuză şi dificilă ar fi, încât nu ştim ce să facem, avem o

Călăuză sigură, Cuvântul lui Dumnezeu care conţine o deplină lumină pentru orice situaţie în care ne-am găsi. Dacă nu căpătăm o lumină, o călăuzire precisă, atunci să insistăm în rugăciune şi să ne. întoarcem tot la Cuvânt. Dacă nici atunci nu primim o lumină clară, să îngenunchem din nou şi să ne mărturisim păcatul. Dumnezeu S-a depărtat de Saul şi nu-i mai vorbea pentru că nu a ascultat când I-a vorbit.

AUGUST 14HAGAI 2:4

"...Fiţi tari, $i lucraţi... caci Eu sint cu voi".Acum, cind vremea s-a scurtat atit de mult si cind venirea DomnuluiIsus este as,a de aproape, acest indoit îndemn ne este bine venit si se acorda cu vorba Domnului Isus care spune: "vine noaptea ctnd nimeni nu mai poate sa lucreze". Cuvintele textului de care ne ocupăm, sint adresate de proorocul Hagai lui Zorobabel, care era un prinţ al lui Iuda si care se intorsese din robie ca sa reconstruiasca altarul şi templul Domnului. Fiindca el a refuzat "ajutorul" pe care vrăjmaşii lui Iuda il ofereau, acestia au căutat să-l impiedice ca să reconstruiască. Dar el a fost imbărbătat de cuvintele Domnului si mai ales de fagăduinţa că "Eu sint cu voi". Dar aceste cuvinte ne sint adresate si nouă astazi care sintem chemati să fim impreună lucratori cu Dumnezeu. Lucrători la ce? Sufletele in jurul nostru sint ruinate de pacat, Biserica este ruinată si faramitată, şi este departe de a mai semăna cu Biserica de la inceput. Starea spirituală si morală a oamenilor este la pamânt, ori unde te intorici vezi numai suferintă, mizerie si nenorocire. Mai este necesar sa intrebam ce sa lucrăm? Domnul Isus n-a avut răgaz să se odihneasca pentru că El realiza starea nenorocită a omenirii, de aceea a zis: "Cit este ziuă trebuie să împlinesc lucrările Celui ce M-a trimis" (Ier. 9:4). In cimpul vast al lucrării lui Dumnezeu intra absolut toţi fraţii şi surorile, toţi copiii lui Dumnezeu aşa că nu putem nici unul să spunem: "eu nu am nici o chemare" în privinţa aceasta. Nu avem nevoie de o chemare deosebită, nici de talente deosebite, ci numai de dragoste pentru Domnul Isus şi pentru cei din jurul nostru. Ca sa vizitezi nişte bolnavi la spital şi să le duci un cuvânt de mângâiere, ca să mărturiseşti pe Domnul Isus la colegi, vecini, sau oriunde, ca să imbărbătezi pe cei desnadajduiţi şi să cauţi pe cei căzuţi, este oare nevoie de un dar sau talent deosebit? Nicidecum! Să ne gindim cu toata seriozitatea că "vine vremea cind nimeni nu mai poate să lucreze". Cum ne vom infaţişa inaintea Aceluia care "va răsplati pe fiecare dupa binele sau răul pe care-1 va fi făcut"? Fără-ndoială că şi astazi vrajmaşul sufletelor se va împotrivi cum a fost şi pe vremea lui Zorobabel. Dar să ascultăm ce ne spune Domnul: "Fiţi tari si lucraţi". Tăria noastra nu este în noi înşine ci in Domnul care ne-a promis că va fi cu noi. Cuvântul Domnului către Zorobabel spune: "nu prin forţă nici prin tarie, ci prin Duhul Meu," deci tăria noastra este numai în El. Cind Zorobabel a fost chestionat de guvernatorii persani cu privire la autoritatea lui pentru lucrarea pe care o făcea, el a răspuns cu nobleţea unui prinţ: "Noi sintem slujitorii Dumnezeului cerului si al pamântului". Ce cinste mare ni s-a făcut să fim slujitorii lui Dumnezeu şi chiar colaboratori ai Lui. Ne trebuie doar har şi stăruinţă şi acestea sint darurile lui Dumnezeu. Prin Duhul Sfânt care locuieşte in noi, noi suntem chemaţi la o partăşie personală şi

conştientă cu Marele nostru Preot sub picioarele căruia sunt supuse toate puterile, domniile şi stapânirile. Iată Cine este cu noi, care ne insoteşte si inaintea Căruia Satan tremură.

AUGUST 15 IOAN 10:10"Hoţul nu vine decât să fure, să junghie şi să distrugă. Eu am venit ca oile să aibă viaţă ţi s-o aibă din belşug".Iată situaţia în care se găseşte cel răscumpărat care a intrat pe poartă, acceptând pe Domnul Isus Hristos ca pe Păstorul cel bun. Dar o astfel de oaie care a promis să-L urmeze oriunde o conduce El şi să asculte numai de glasul Lui, este vizată cu precizie şi stăruinţă de un vrăjmaş crud şi necruţător.Realizăm noi aceasta? El ne poate ataca ca un lup răpitor, poate deasemenea să încerce să ne înşele ca un "înger de lumină" şi să ne amăgească cum a făcut şarpele în Eden cu Eva (2 Cor. 11:3, 4, 13, 14). Scopul lui deci este mereu acelaşi: "să fure, să junghie şi să nimicească". Din clipa când ascultăm glasul lui, sau încetăm de a-i mai rezista, el se pune pe lucru şi ne fură ceva din viaţa noastră spirituală: poate fură timpul pentru citirea Cuvântului şi pentru rugăciune, dar are grijă să ne dea timp destul pentru televizor sau alte "lucrări neroditoare ale întunericului" (Ef. 5:11). Poate să ne fure părtăşia cu fraţii care ne este atât de necesară şi de folos şi poate chiar să ne fure părtăşia cu Domnul Isus, introducând vreun păcat în viaţa noastră şi aceasta este cea mai mare pierdere. Şi astfel îşi începe el lucrarea de distrugere, nu a sufletului, fără-ndoială, ci a unei vieţi creştine adevărate. Oh! Să veghem la ce auzim şi vedem aici şi acolo, să ne dăm seama de manevrele vrăjmaşului nostru! Atâtea vieţi au fost secătuite de tot ce este duhovnicesc şi deteriorate în ce priveşte lucrarea lui Dumnezeu în ele, pentru că "oile" au ascultat de glasul străinului.Una din cele mai eficace acţiuni a vrăjmaşului celui credincios este înşelarea lui cu tot felul de învăţături false scoase dintr-o falsă interpretare a Scripturii Sfinte, şi aceasta o face Satan personal care se preface în înger de lumină. Dumnezeu să ne dea darul deosebirii duhurilor ca să nu ne lăsăm înşelaţi de această teribilă metodă a vrăjmaşului şi astfel să nu ascultăm de glasul străinilor care sunt "hoţi şi tâlhari" (vs. 8). Să nu pretindem că suntem mulţumiţi cu viaţa noastră, atâta timp cât moartea spirituală şi formalismul religios -lucrarea hoţului - domnesc în ea. Să ne întoarcem la cruce, căci acolo este cu adevărat adăpostul nostru! Să avem curajul şi sinceritatea de a constata, recunoaşte şi mărturisi pagubele duhovniceşti pe care le-a cauzat lipsa noastră de veghere.Domnul Isus ne-a făgăduit o viaţă spirituală din belşug şi aceasta trebuie să ne caracterizeze. O astfel de viaţă este transmiterea vieţii de învierea Domnului Isus. O recunoaştem la noi? O recunosc şi alţii? Când demonstrăm o neprihănire practică, dovedim că avem o sursă nouă de viaţă. Viaţa din Duhul începe când firea pământească moare. Cea mai rapidă cale de a ruina viaţa spirituală este un cuget pătat.

AUGUST 16 LUCA 6:39-40

"Le-a spus şi o pildă: "Oare poate un orb să călăuzească pe un alt orb? Nu vor cădea amândoi în groapă? Ucenicul nu este mai presus de învăţătorul său..."C'înd Domnul Isus a spus această pildă, a ştiut că unii ucenici au nevoie să fie avertizaţi. Un adevărat ucenic este acela care recunoaşte că este sub disciplina învăţătorului său. Unii erau în adevăr ucenici, dar alţii erau ucenici numai cu numele, nefiind născuţi din nou, neavând deci o pricepere spirituală. Domnul foloseşte exemplul de orbire fizică, pentru a ilustra condiţia în care erau ei din punct de vedere spiritual. Evident că dacă un orb conduce pe alt orb, vor cădea în şanţul de pe marginea drumului. Cu cât mai grav este cazul unui orb spiritual care se dă drept creştin şi călăuză, care se crede capabil de a conduce pe alţii care nu au nici o lumină spirituală. Ammdoi vor sfârşi prin a cădea în mocirla unei ruini spirituale. Şi totuşi, astăzi sunt mii de astfel de oameni care pretind că sunt creştini. Unii îşi iau chiar titluri ca: "Reverend", "Părinte" sau "învăţător" făcând ca mulţimile neştiutoare să creadă că aceşti oameni sunt oameni iluminaţi şi bine instruiţi. Şi totuşi, ei pot fi de-adreptul orbi cu privire la adevărul clar al creştinismului, orbi faţă de învăţătura sănătoasă a Bibliei, fiind prinşi în cursa Diavolului cu tot felul de aberaţii religioase şi de învăţături false, pretinzând că au Scriptura ca temelie, înşelând pe mulţi şi înşelându-se şi pe ei înşişi. Sunt orbi faţă de frumuseţea morală şi spirituală a Domnului Isus şi a slavei Sale, pentru că ei înşişi nu-L cunosc ca pe Domnul şi învăţătorul lor şi de aceea nu L-au preţuit niciodată. Sunt orbi pentru că nu cunosc pe Duhul Sfânt care a inspirat Cuvântul lui Dumnezeu şi de aceea au inventat tot felul de erezii nimicitoare. Ei înşişi nu ştiu unde sunt şi totuşi pretind a conduce pe alţii. În pilda pe care a dat-o Domnul Isus, El nu avertizează numai pe călăuzele oarbe cât mai ales pe aceia care ar putea să se lase conduşi de astfel de călăuze. De aceea ei sunt răspunzători că au lăsat pe "orbi" ca să-i conducă. Cea mai bună călăuză este Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă îl citim cu rugăciune şi cu dorinţa sinceră, pe de o parte de a cunoaşte voia Lui în amănunt, iar pe de altă parte de a ne aşeza fără comentarii sub autoritatea supremă a Cuvântului, putem să fim siguri că, prin harul lui Dumnezeu, vom putea să mergem fără şovăială pe Cale şi fără grija de a ne rătăci şi de a cădea în şanţul ereziilor de tot felul."Dacă totuşi nu ne bucurăm cum ar trebui de lectura Cuvântului, sau dacă cu toate rugăciunile noastre, Dumnezeu nu ni se descoperă în ea, să nu ne mulţumim de a rămâne aici: Dumnezeu ne vorbeşte prin tăcerea Sa. Trebuie că este un obstacol între sufletul nostru şi El: tolerarea unor gânduri rele, lipsă de sensibilitate sau neglijenţă". J.N.D.Nu lăsa niciodată ca lucrurile pe care nu le înţelegi din lectura Sâmtului Cuvânt al lui Dumnezeu să-ţi răpească bucuria lucrurilor pe care le înţelegi. Domnul Isus, Călăuza noastră supremă a spus: "Cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întunerec, ci va avea lumina vieţii" (loan 8:12).

AUGUST 17LUCA 21:34

"Luaţi seama voi înşivă, ca să nu vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură şi cu îngrijorările vieţii, şi

ziua aceea să vină peste voi, fără veste".Domnul nostru ne înştiinţează aici de pericolele care ne ameninţă, pe noi mai ales, care trăim la sfârşitul zilei de har în civilizaţia actuală asupra căreia, Anticrist şi-a pus deja mâna. Toţi suntem ameninţaţi în acelaşi fel; inimile noastre sunt în primejdia de a fi îngreuiate lăsându-se în voia unor dorinţe legitime: mâncarea, băutura, sau încărcându-se cu greutăţi inutile: îngrijorările vieţii. Aceste două lucruri pot lucra ca un anestezic care adoarme cugetul, pierzând atunci realitatea puterilor spirituale pe care vrăjmaşul le pune în lucrare ca să prindă pe oameni pe nepregătite. Nu este vorba de o abţinere severă de la mâncarea normală şi decentă, ci aşa cum spunea Moliere: "Să mâncăm ca să trăim, nu să trăim ca să mâncăm". Dacă oamenii ar fi urmat această filozofie ar fi fost scutiţi de multe suferinţe şi neplăceri pe care le produce îmbuibarea. Una din virtuţile unui adevărat creştin este cumpătarea şi aceasta nu numai cu privire la mâncare şi băutură ci absolut în toate situaţiile care ar putea să ne robească. Tot aşa este şi cu privire la îngrijorările vieţii. Câtă apăsare aduc ele asupra sufletului nostru, câtă descurajare, câtă preocupare neobosită care ne ia timpul liber pe care avem nevoie să îl petrecem în sanctuarul Tatălui nostru! Dar nu numai că îngrijorările vieţii ne fac viaţa amară şi ne răpesc bucuria, dar ele necinstesc pe Domnul nostru care ne-a spus-o net: "Nu vă îngrijoraţi de nimic...", şi ne dă din natură aşa nişte comparaţii minunate care ar trebui să ne ruşineze şi să ne determine să ne încredem în El necondiţionat. Să ascultăm ce spune El căci la Domnul nostru este belşug de har. Să nu încercăm însă să purtăm greutăţile de mâine cu harul de azi care este pentru nevoile de astăzi.Biblia ne pune adesea în gardă împotriva îngrijorărilor, îndemnându-ne să nu le purtăm noi înşine, ci să ne,descărcăm de ele asupra lui Dumnezeu. Cu toate acestea, noi le lăsăm să se acumuleze şi ajungem să fim încovoiaţi şi copleşiţi în aşa măsură că numai vedem plasa vrăjmaşului care este gata să cadă peste noi. De aceea, Domnul Isus, plin de grijă şi de dragoste pentru noi ne spune în continuare "Veghiaţi deci tot timpul şi rugaţi-vă...". Să ne rugăm nu numai când suntem pe genunchi ci toată viaţa noastră să fie o rugăciune şi expresia părtăşiei noastre cu Dumnezeu.Numai în felul acesta, mergând cu El şi rugându-ne şi ascultând de îndemnurile Cuvântului Lui, putem scăpa de pericolele care ne ameninţă. Aceste pericole de tot felul, nu numai îmbuibarea sau îngrijorarea, ci şi multe alte asemenea lor sunt dirijate de Satan; ele sunt supra naturale, adică depăşesc puterile noastre naturale, dar şi puterea de sus de a ne împotrivi lor este tot supranaturală şi biruitoare. Ea ne transmite puterea, dacă o primim, ca să nu ne clătinam niciodată, să nu ne temem niciodată şi să nu ne oprim niciodată în drumul nostru spre cer. Vom scăpa astfel de aceste pericole, nu ca nişte oameni înfrânţi şi abătuţi, ci ca nişte copii ascultători ai lui Dumenzeu, veghiind în adevăr şi rugându-ne neîncetat.

AUGUST 18FAPTE 4:13

"Şi au recunoscut că fuseseră cu Isus".

Ucenicii Domnului Isus erau "oameni fără carte şi simpli" dar în prezenţa şi compania Lui timp de trei ani, ei au învăţat atâtea lucruri încât au uimit sinedriul care, ascultându-i ce bine vorbeau şi ştiindu-i needucaţi, n-a găsit altă explicaţie decât că au fost cu Isus. Prin aceasta ei au recunoscut indirect valoarea spiritual educativă a Aceluia pe care ei îl dispreţuiau. Dar după coborârea Duhului Sfânt la cincizecime, ucenicii au fost îmbrăcaţi cu putere de sus completându-se cu ocazia aceasta instruirea pe care au primit-o în prezenţa divină a dumnezeiescului învăţător. Viaţa lor a fost transformată şi vrăjmaşii Evangheliei au fost obligaţi să recunoască ce a însemnat pentru ei părtăşia cu Domnul Isus cel slăvit. Ei simţeau o imperioasă nevoie şi dorinţă de a da mărturie despre Hristos cel înviat.O astfel de mărturie ar trebui să dea fiecare credincios şi credincioasă, în faţa acelora care ne văd în fiecare zi, în familie, la lucru, la şcoală, între vecini şi peste tot unde venim în contact cu oamenii. Dar pot ei să spună şi despre noi că umblăm cu Domnul Isus? Este mărturia noastră vrednică de un Mântuitor şi Domn ca Acela al cărui Nume îl purtăm? Să rugăm pe Dumnezeu ca prezenţa Sa să lase asupra noastră o amprentă mai vie, mai clară şi mai puternică decât aceea de până acum. Impresiile lumii, care din nefericire influenţează atât de uşor duhul nostru, să nu şteargă amprentă divină pe care o lasă asupra noastră, părtăşia cu Mântuitorul nostru slăvit. La sfârşitul fiecărei zi să-I putem spune că este mai aproape de noi ca la începutul ei şi că prezenţa Lui ne este tot mai vie cu toate luptele şi greutăţile pe care le întâmpinăm. El ar dori ca dragostea noastră pentru El să crească odată cu părtăşia noastră tot mai strânsă şi mai personală, şi dacă va fi aşa, lumea va vedea că nu suntem numai nişte creştini de duminică şi vor fi siliţi să recunoască nu numai faptul că suntem cu El, dar că suntem în El şi că El este în noi (Ioan 14:20), şi aceasta pentru ca să cunoască lumea că Domnul Isus a fost trimis de Tatăl (Ioan 17:23). A mărturisi că Hristos trăieşte în mine înseamnă a fi un martor al faptului că eu am murit. Când îl arătăm pe Domnul Isus, dovedim că avem un izvor nou de viaţă. Religia nu valorează dacă nu poate fi văzută. Lampa nu vorbeşte dar poate fi văzută şi luminează. Cultivarea părtăşiei cu Domnul Isus, ne păstrează cugetul treaz şi inima fericită. Secretul unui real progres duhovnicesc este ataşamentul nostru de Domnul Isus. Dacă slava morală a Domnului Hristos când era pe pământ a fost manifestarea caracterului Său în orice slujire, slava morală a credincioşilor Lui este în manifestarea caracterului Domnului Hristos care locuieşte în ei.

AUGUST 19COLOSENI 2:6

"După cum aţi primit pe Isus Hristos, Domnul aşa să şi umblaţi în El".

Colosenii, ca şi Efesenii şi Filipenii, au fost cercetaţi de Duhul Sfânt; întorcându-se la Dumnezeu, ei fuseseră desrădăcinaţi din felul lor deşert de vieţuire. Ei şi-au însuşit învăţăturile Domnului Isus şi făcuseră un bun început. Unii nici n-au văzut vreodată pe Pavel personal dar s-au consacrat lucrării Evangheliei cu aceeaşi consacrare şi credinţă ca a apostolului.

Dar vrăşmaşii Domnului Hristos nu întârziaseră să-i atace, învăţându-i altceva decât primiseră. Mai mult, ei erau pe cale de a cădea în acel formalism care este o ameninţare constantă asupra vieţii spirituale a oricărui credincios. Astfel Pavel le scrie această epistolă, ca să-i readucă la Hristos, descoperindu-le însuşirile dumnezeirii Sale şi drepturile Lui asupra vieţii credinciosului."După cum aţi primit pe Domnul Isus Hristos". Amintiţi-vă de punctul vostru de plecare. Cum aţi început? Prin acel act de credinţă prin care aţi primit mântuirea; apoi, în mod liber, v-aţi dedicat slujirii Sale, v-aţi angajat în lupta cea bună a credinţei. Unde sunteţi acum? Aţi urmat cu credincioşie pe Mântuitorul? V-a scăzut nivelul? Este mai bine să nu faci niciodată un angajament decât să te arăţi necredincios.Hotărârea v-a fost serioasă, Dumnezeu v-a vorbit şi voi aţi răspuns: "Iată-mă"! La început totul mergea bine, până când v-aţi îngăduit o nestatornicie şi până când un cuvânt al unui vrăjmaş al Evangheliei a găsit ecou în inima voastră. Puţin aluat a făcut să dospească plămădeala; v-aţi pierdut bucuria de a mărturisi, aţi părăsit lupta şi aţi devenit căldicei ca cei din Laodiceea. Ascultaţi înştiinţarea Domnului: "Fii plin de râvnă şi pocăieşte-te" Domnul pedepseşte pe cine iubeşte.Dacă aţi fost necredincioşi, El rămâne credincios; întoarceţi-vă la punctul de plecare. Mărturisiţi-vă greşalele şi faceţi un început cu totul nou, nu o cârpeală, ci urmând, de data acesta, călăuzirea dreaptă a Cuvântului lui Dumnezeu şi nu mai plecaţi urechea la ideile care par atrăgătoare dar care ne pot abate de la credincioşia faţă de Domnul Isus. "Tot ce ne trebuie este de a fi păstraţi credincioşi până la sfârşit. Dacă umblăm să facem "zgomot" în lume, chiar în lumea creştină, vom fi dezamăgiţi. Dar dacă ne mulţumim să umblăm smeriţi cu Dumnezeu, avem motiv să ne bucurăm, şi lucrul nostru nu va fi în zadar". C.H.M."Când firea veche lucrează într-un credincios, efectele sunt mai nefaste decât la un necredincios" J.N.D.

AUGUST 201 PETRU-2:5"Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi o casă duho-vnicească, o preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos".“Pietre vii", iată un minunat paradox care se găseşte exclusiv şi numai în Cuvântul lui Dumnezeu şi care îşi are aplicaţia în descrierea metaforică a Bisericii Domnului Hristos, El fiind piatra vie din capul unghiului. În Epistola către efeseni, Biserica este comparată cu un edificiu, un templu, o casă duhovnicească. De-alungul veacurilor, planul lui Dumnezeu pentru viaţa tuturor răscumpăraţilor Săi este ca ei să facă parte din această casă duhovnicească; dacă vrăjmaşul a reuşit să împiedice deplina realizare a acestui plan, noi totuşi cunoaştem unitatea în Hristos cu toţi adevăraţii copii ai lui Dumnezeu, ori unde s-ar găsi ei. Împreună cu ei noi întocmim acest edificiu duhovnicesc în care fiecare piatră îşi ocupă locul ei definit într-o armonie deplină, pentru că fiecare piatră îşi cunoaşte rostul de a fi acolo, fără să dorească altceva. Fiecare piatră este o piatră vie, nu numai regenerată, ci

fasonată, ca să umple locul, poziţia care i-a fost desemnată: lucrul ei este de a se cupla cu celelalte şi în acelaşi timp a depinde una de alta. Fiecare piatră vie ştie că tot ce are şi tot ce face este prin har, că nimic nu se datoreşte meritelor sale, capacităţii sale sau iniţiativei sale personale. Ea îşi primeşte lucrul şi capabilitatea de a-l împlini de la Domnul Isus Hristos însuşi; departe de a fi un element de discordie sau de nemulţumire, activitatea sa armonizându-se în întregime cu aceea care a fost încredinţată altora şi astfel, întregeşte structura clădirii. Nici una din aceste pietre vii nu râvneşte locul altei pietre, intrarea fiecăruia din ele în structura întregului ansamblu fiind un element necesar la împlinirea scopului acesta pe care îl are această casă duhovnicească. Starea spirituală a fiecărei pietre îşi are repercursiunea asupra întregei clădiri; fie în suferinţă fie în binecuvântare. Nimeni nu trăieşte pentru sine ci fiecare trăieşte pentru alţii. în această "casă duhovnicească", disciplina intimă şi mutuală este un izvor de putere şi de pace. Mădularele casei acesteia formează o preoţie duhovnicească, ele se unesc pentru a oferi jertfe plăcute lui Dumnezeu prin Isus Hristos. Jertfele acestea sunt vieţi predate, acte de renunţare şi de devotament ale unora faţă de alţii; rugăciunea şi mărturia faţă de lume. Aşa ar trebui să fie Biserica lui Hristos, dar cât de departe este ea astăzi de ce a fost la început. Pentru ca să lucrăm împreună cu Dumnezeu la reconstruirea Bisericii ruinate, este neapărat necesar să ne cercetăm fiecare piatră în parte în lumina caracteristicilor ei descrise mai sus. Îmi cunosc eu locul pe care mi l-a definit Dumenzeu în clădire? Contribui eu la armonia deplină a adunării? Mă las eu fasonat de Duhul Sfânt? Formez eu împreună cu celelalte pietre vii o pavăză de nezdruncinat care să reziste la toate atacurile vrăjmaşului? Nu sunt eu cumva o pricină de discordie, de nemulţumire şi critică? Nu cumva râvnesc eu la poziţia în care se găseşte altă piatră? Starea mea spirituală are o consecinţă de binecuvântare sau de suferinţă asupra adunării?

AUGUST 21EFESENI 2:20-21"Fiind zidiţi pe temelia apostolilor... piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos însuşi. În El, toată clădirea, bine alcătuită, creşte ca să fie un templu sfint în Domnul".Din ce persoane se compune Adunarea? Din acelea care au primit mântuirea şi viaţa veşnică. Nu intrăm în Adunare ca să fim mântuiţi, ci ca unii care suntem mântuiţi. Cuvântul spune: "Pe această stâncă voi zidi Biserica Mea". Domnul nu spune, pe Biserica Mea voi zidi mântuirea sufletelor. Unii spun: "Nu este mântuire în afara adevăratei Biserici". Da, dar noi putem merge şi mai adânc spunând: în afară de Stâncă nu este Biserică. Dă la o parte Stânca şi nu vei avea nimic decât o neîntemeiată fabricaţie de erori şi corupţie. Noi nu mergem la Hristos prin Biserică ci mergem la Biserică prin Hristos. A răsturna această ordine, înseamnă a-L dislocui pe Domnul Isus, şi aceasta înseamnă a nu avea nici Stâncă, nici Biserică, nici mântuire. Noi întâlnim pe Domnul Hristos ca pe un Mântuitor dătător de viaţă, înainte de a avea orice legătură cu Biserica. Să reţinem deci că persoanele care compun Biserica sunt numai "pietrele vii" adică aceia care posedă viaţa veşnică şi în consecinţă, mântuirea. Deci oricare ar fi obiectul Bisericii, el în nici un caz nu

este acela de a procura mântuirea mădularelor ei, pentru că sunt mântuiţi. Ea nu este o instituţie întemeiată cu scopul de a procura mântuirea păcătoşilor sau a nevoilor lor religioase. Biserica sau Adunarea este un trup viu, format din "pietre vii", adunate laolaltă de Duhul Sfânt ca să facâ cunoscut "domniilor şi puterilor din locurile cereşti, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu." Biserica declară în tot universul că numai Domnul Isus Hristos este Stânca şi că Numele Lui este singurul Nume în care putem să fim mântuiţi. Dar vai!, noi ştim din Cuvântul lui Dumnezeu ca şi din ce vedem astăzi, că Adunarea lui Dumnezeu, Biserica, altădată într-o stare spirituală care prospera în energia credinţei şi în devotament pentru Domnul Isus, a devenit astăzi "o casă mare" în care sunt vase de aur şi de argint dar şi din lemn şi pământ (2 Tim. 2:20). Condiţia ei spirituală a degenerat la un nivel foarte scăzut. Va mai fi vreodată o ridicare la ce a fost ea? Nu, nu în condiţiile de la început. Dar dacă iubim Biserica lui Dumnezeu, să ne zdrobim inimile înaintea Domnului într-o adevărată umilinţă şi recunoaştere şi să considerăm că noi am păcătuit, că suntem vinovaţi de ruşinea şi căderea ei, fapte care nu pot fi negate. Dacă avem în mod sincer simţământul acesta, Dumnezeu poate cel puţin să atragă împreună inimile acelora care gem din pricina stării Adunării şi să se îngrijească de părtăşia acelora "care chiamă pe Domnul dintr-o inimă curată" (2 Tim. 2:22). Nici un merit al nostru ci doar grija harului Său.Părtăşia cu sfinţii este scumpă, dar mai presus de toate este părtăşia cu Dumnezeu, iar părtăşia cu sfinţii va curge în mod nestânjenit din părtăşia noastră cu Tatăl. Să cerem ca Dumnezeu să ne dea harul acestei adevărate părtaşii cu El, cu Fiul Său Isus Hristos şi cu toţi copiii Lui. Dar această părtăşie este condiţionată de umblarea în lumină (1 Ioan 1:3, 6, 7).

AUGUST 221 TIMOTEI 5:14,15

"Cele tinere să se mărite şi să aibă copii, să-şi conducă gospodăria, să nu dea potrivnicului nici un prilej de

învinuire, căci unele s-au şi întors după Satan".Scriptura este clară cu privire la rolul femeii. Nu este nici firesc, nici după Cuvânt, ca femeia să aibe un loc de frunte, fie în Biserică sau în societate. Nu este nici un câmp de activitate în care femeia să poată acţiona cu atâta graţie şi demnitate ca în atmosfera din interiorul şi jurul căminului de familie. Acolo poate ea să dovedească ce înseamnă în adevăr "un ajutor potrivit pentru om" prin toate activităţile ei bune îmbrăcate în gingăşie, dragoste şi devotament pentru familie. Căminul este locul cel mai de seamă al femeii. Duhul Sfânt i-a desemnat acest rol când spune că ea este aceea care trebuie "să-şi conducă gospodăria", dar într-un mod vrednic şi demn ca să nu dea vrăjmaşului nici o pricină de învinuire. Câtă răspundere i s-a încredinţat şi cum trebuie să fie ea ca o regină în casa ei! Şi totuşi, ce a făcut Satan din multe cămine creştine în care soţia şi mama n-au fost la înălţimea chemării şi demnităţii desemnate ei de Duhul Sfânt, iar soţul şi tatăl deasemenea şi-a neglijat sau, vai, chiar a dezertat de la răspunderea şi obligaţia pe care i le impunea rolul pe care i l-a dat Dumnezeu. Şi de aici, jalea şi ruina care se găseşte în multe cămine creştine. Ce tragedie! Şi ei totuşi continuă să

meargă la adunare, cântă, se roagă sau au alte activităţi religioase, minţând pe alţii şi minţându-se şi pe ei înşişi. Ce dezonoare pentru Domnul Isus.Pot fi cazuri excepţionale, ici şi colo, în care o femeie creştină, neavând datorii speciale acasă, să se devoteze lucrării din afară cu un real folos pentru mulţi, dar regula generală stabilită de Dumnezeu pentru femeie, ca loc de activitate, este căminul ei. Acolo poate ea să strălucească şi ca soţie şi ca mamă pentru slava Aceluia care a chemat-o să împlinească acele relaţii sfinte. Acolo se dezvoltă şi se exercită cele mai alese trăsături ale caracterului femenin, trăsături care sunt ruinate şi şterse când îşi părăseşte casa şi intră în domeniul public. În cămin este sfera de activitate în care poată să slujească în deplina încredinţare că este exact acolo unde a aşezat-o Dumnezeu şi unde Cuvântul Lui o îndrumează. C.H.M. (adaptat).Să nu fim înţeleşi greşit. în rândurile de mai sus nu intenţionăm să micşorăm câtuşi de puţin, rolul şi valoarea femeii în Biserică, în societate şi mai ales în familie. Cuvântul lui Dumcnzeu consacră multe locuri în care sunt scoase în evidenţă femei credincioase şi de valoare şi care au fost folosite şi preţuite de Dumnezeu. Să menţionăm numai câteva şi să ne gândim la istoria lor. Debora, Ana, Rut, Naomi, Estera, Abigail din Vechiul Testament şi Marta şi Măria care iubeau şi slujeau Domnului Isus ca şi multe altele menţionate cu apreciere de apostolul Pavel. Un exemplu vrednic de menţionat este că prima persoană căreia Domnul i s-a arătat după înviere, era o femeie, Măria Magdalena. Dacă şi soţii şi soţiile şi-ar cunoaşte bine locul şi rolul lor în familie, toate căminele creştine ar fi un exemplu şi o binecuvântare.

AUGUST 231 CORINTENI 15:58

"De aceea, fraţii mei iubiţi, fiţi tari, neclintinţi, sporind totdeauna în lucrul Domnului".

În versetul acesta avem o excelentă deviză pentru lucrătorul creştin şi fiecare credincios ar trebui să fie un lucrător. Noi avem o neclintită stabilitate legată de o activitate neîntreruptă. Aceasta este de cea mai mare importanţă. Unii din noi sunt aşa de exageraţi din punct de vedere principal, încât aproape ne este frică să ne angajăm într-o importantă activitate creştină. Pe de altă parte, alţii dintre noi sunt aşa de zeloşi în ce priveşte slujirea, încât, ca să obţină rezultate palpabile, nu şovăiesc să depăşească linia de hotar a unor principii sănătoase, (atât cu privire la învăţătura corectă şi sănătoasă a Scripturii cât şi în ce priveşte metoda folosită, adeseori nespirituală, în obţinerea lor). Ce valoare imensă şi importantă are prima parte a devizei de care am vorbit: "Fiţi tare, neclintiţi". Aceasta însă nu înseamnă o "ortodoxă" alipire la felul nostru de gândire spirituală - sau la o dogmă sau teorie la care am aderat noi. Nimic de felul acesta, ci este vorba de o menţinere şi mărturisire fermă a întregului adevăr al lui Dumnezeu al cărui centru veşnic este Domnul Hristos înviat. Apoi, trebuie să ne gândim la partea cealaltă care completează felul de a lucra al celui credincios. Lucrătorul creştin are ceva mai mult de făcut pe lângă poziţia lui fermă pe tărâmul adevărului. El trebuie "să sporească totdeauna în lucrul Domnului". Lucrarea pentru El, de orice natură ar fi ea trebuie făcută cu multă grijă şi sârguinţă. Sunt însă unii cărora le este aşa de frică să nu facă vreo poznă sau vreo stricăciune, încât preferă

să nu facă nimic. Sunt atât de multe lucruri care sunt presupuse ca o lucrare pentru Domnul, care însă nu sunt îndreptăţite a fi numite: "lucrul Domnului". Cel care vrea să lucreze ceva pentru Domnul Isus, trebuie ca mai înainte de a intra în orice fel de lucrare, să se întrebe singur: "Este acesta cu adevărat un lucru pentru Domnul?" Este o legătură între "lucrul Domnului" şi "lucru pentru Domnul". Primul implică o trimitere (vezi Rom. 10:15) şi desigur un dar de la Duhul Sfânt, iar celălalt înseamnă orice am putea face din dragoste pentru Domnul nostru. Şi cât de mult este de făcut în privinţa aceasta! Domnul Isus a precizat spunând: "Mie mi le-aţi făcut". Apostolul Pavel spune: "sunt felurite daruri,... sunt felurite slujbe,... sunt felurite lucrări...". Toate acestea vin de la Dumnezeu prin Duhul Sfânt şi aici sunt incluşi toţi credincioşii.Domnul să ne ajute să fim şi să rămânem ferm şi neclintiţi în ce priveşte adevărul de netăgăduit al lui Dumnezeu arătat în Cuvântul Său şi în acelaşi timp să nu ne dăm înapoi de la nici o slujire sau lucrare pentru El, ci să sporim totdeauna în "lucrul Domnului".Câştigarea sufletelor pentru Dumnezeu, zidirea şi hrănirea credincişilor şi orice am putea face pentru Domnul sunt lucruri preţioase în ochii Lui, dar ţinta noastră trebuie să fie de a-I fi plăcuţi în orice lucru. Nu este suficient să facem lucrul Domnului, trebuie să-l facem după voia Lui. Grija noastră nu este de a avea rezultate ci de a place Domnului Isus

AUGUST 24MATEI 12:36"Vă spun că în ziua judecăţii, oamenii vor da socoteală de

orice cuvânt nefolositor, pe care-l vor fi rostit".Domnul nostru a spus lucrul acesta! Să cugetăm puţin la această înştiinţare a Lui. El nu va uita nici un cuvânt, chiar dacă noi uităm şi încă multe. La Proverbe 10:19 spune: "Cine vorbeşte mult nu se poate să nu păcătuiască". Vorbirea, ce dar, însă şi ce răspundere! Este o nenorocire să fie cineva lovit de muţenie dar a folosi vorbirea ca o armă împotriva cuiva, şi mai ales a fraţilor şi surorilor, este o nelegiuire.Poate că am uitat o oarecare frază spusă cuiva sau împotriva cuiva, dar Dumnezeu nu a uitat-o. El a notat-o. Ce cules ne aşteaptă în ziua judecăţii! În cuvinte de vorbire de rău este o putere de convingere în rău şi de influenţă otrăvitoare care lasă o amprentă şi efecte de lungă durată. În persoana lovită, otrava sufletească rărmâne, producând tristeţe, tulburare şi întunerec. Dar acela sau aceea care le-au provocat, nu vor scăpa dacă nu se pocăiesc şi-şi cer iertare. Nu ştim cum vor fi judecate cuvintele noastre, dar ştim că vom da socoteală.Noi uităm uşor, dar Dumnezeu nu uită, fiindcă Dumnezeu găseşte că este drept să dea întristare celor ce vă întristează" (2 Tes. 1:6). Ceea ce am uitat noi continuă totuşi să-şi împlinească lucrarea vătămătoare. După ce, din punct de vedere moral, a terfelit reputaţia cuiva prin calomnie, cel ce a făcut-o continuă să se bucure de o bună apreciere, să cânte, să se roage şi să ia Cina, ba chiar să strângă mâna celui pe care l-a clevetit. În Noul Testament cuvântul "clevetitor", în greacă, este "diabolos" adică diavol, fals acuzator, nume pe care-l poartă Satana. Nu ne îngrozeşte lucrul acesta? De câte ori am clevetit am purtat numele de diavol.Ce este de făcut? Trebuie ca noi înşine să fim sguduiţi de simţământul vinovăţiei noastre şi să încetăm odată de a mai vorbi ce nu trebuie, ca să putem auzi ce are Dumnezeu să ne

spună: "Vă spun că în ziua judecăţii, oamenii vor da socoteală de orice cuvânt...!" Stunt lucruri pe care am putea şi ar trebui să le punem în regulă, mai întâi cu persoana pe care am vătămat-o şi apoi cu aceia cărora le-am vorbit. Dar ceea ce este mai trist, este faptul că răul făcut nu mai poate fi niciodată desfăcut. El a fost făcut şi a produs atâta pagubă morală şi sufletească pe care numai veşnicia le va dezvălui."Pune Doamne o strajă înaintea gurii mele şi păzeşte uşa buzelor mele" (Ps. 14:3), spune psalmistul, iar noi am putea spune: "pune Doamne o strajă înaintea inimii mele căci din ea ies toate relele".Apostolul Iacov numeşte desăvârşit pe cel ce-şi poate ţine în frâu limba pentru că astfel îşi poate ţine tot trupul în frâu. Defăimătorii sunt foalele diavolului cu care aţâţă focul dezbinărilor.

AUGUST 25IOAN 12:35

"Umblaţi câtă vreme aveţi lumina, ca să nu vă cuprindă întunerecul".

Evanghelia după Ioan este una din cărţile cele mai bogate dintre scrierile sfinte, dar ea este poate şi cea mai tristă din toate. Actualitatea ei este atât de solemnă, că nu putem să neglijăm mesajul ei fără să fim păgubiţi. Ea arată cum oamenii au respins dumnezeirea Domnului Isus şi Cuvântul Său binecuvântat, şi faptul acesta neapărat trebuia să aibe efecte nenorocite din punct de vedere spiritual. Când Domnul Isus vorbeşte în această Evanghelie de întunerec, El se gândeşte la întunerecul spiritual, religios; şi întunerecul care a domnit în timpul vieţii Sale pământeşti este acelaşi chiar şi astăzi. Fiul lui Dumnezeu este respins şi răstignit astăzi ca şi atunci. "Lumina mai este încă pentru puţin timp în mijlocul vostru... câtă vreme aveţi lumina, credeţi în lumină, pentru ca să fiţi fii ai luminii". Care lumină? Aceea a Domnului nostru Isus Hristos, aceea a Cuvântului Său; noi le avem prin har. Dar, vai, întunerecul respingerii Lui este gata să invadeze întreaga Biserică. S-a spus că va veni un moment în care oamenii care nu au vrut să creadă, nu mai pot să creadă. întunerecul, spune textul nostru, este gata să cuprindă duhul omului, şi din pricina aceasta sunt atâţia oameni care nu-şi dau seama de adevărata situaţie în care se găsesc. "Făcliile lui Dumnezeu se sting" în toate părţile, discernământul duhovnicesc dispare, întunerecul creşte în plină lume religioasă, se aşează o harababură, şi oamenii se obişnuiesc cu starea aceasta. Să ne uităm în jurul nostru, la situaţia din adunări ba chiar la noi înşine şi vom realiza cât de mult a înaintat întunerecul spiritual."Umblaţi" zice Domnul! Facem noi lucrul acesta? înaintăm noi în noaptea întunecoasă sau ne-am oprit? Numai Dumnezeu poate să dea puterea de a înainta în plină noapte; şi El descopere celor ce îl ascultă adevărata natură a întunericului. Să umblăm câtă vreme putem. Dumnezeu să ne facă conştienţi de teribila posibilitate de a fi cuprinşi de întunerec în duhul nostru. A nu voi să crezi când Dumnezeu oferă harul Său, duce la împietrirea inimii. Şi aici nu este vorba numai de Lumina care este Domnul însuşi ci şi de lumina spirituală care ne-a fost dată prin har, şi care poate deveni până la urmă întunerec. "Dacă deci lumina care este în tine este întunerec, cât de mare trebuie să fie întunerecul acesta" (Mat. 6:23). "Ia seama dar, ca lumina care

este în tine, să nu fie întunerec" (Luca 11:35). Domnul să ne dea harul să umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină.

AUGUST 26IOAN 20:15

"... Ea a crezut că este grădinarul".Printre numeroasele şi variatele scene pe care Evangheliile inspirate ni le povestesc, este şi aceasta care poartă amprenta unei duioşii şi gingăşii cu totul dumnezeieşti: Maria, nemângâiată, orbită de imensa durere a pierderii Domnului ei, nu recunoaşte pe Cel înviat. Nenumăraţi credincioşi fac şi ei astăzi aceeaşi experienţă; nici ei nu-L recunosc. El este aici, aproape de noi, şi noi continuăm să ne zbatem singuri într-o situaţie care ne depăşeşte şi care ne înfăşoară. În durerea şi în dezamăgirea noastră, parcă totuşi auzim glasul Lui: "De ce plângi?" Şi ca singur răspuns noi aducem înainte pricina tristeţii noastre şi nu desluşim pe Domnul nostru care însuşi a venit la noi, în durerea şi amărăciunea noastră ca să ne aducă mângâierea şi harul Său.Ne gândim că ne-a lovit un mare necaz; "au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde l-au pus!" Şi nu realizăm că El, Cel înviat, este aici cu tot ajutorul care ne trebuie şi cu singura soluţie a situaţiei noastre.Ca şi Maria, gândim că este grădinarul şi atribuim cauza stării noastre oamenilor, în timp ce Domnul Isus a îngăduit-o ca să Se descopere şi să Se dăruiască nouă ca Cel înviat. Dar noi suntem absorbiţi de tot felul de gânduri şi suntem prizonieri ai propriei noastre situaţii într-o aşa măsură că nu mai putem cunoaşte toată puterea învierii care este la dispoziţia noastră. Nu observăm că El este infinit mai mult. Nu auzim glasul care ne cheamă pe nume.Câte situaţii ar fi putut fi schimbate dacă şi noi ne-am fi schimbat atitudinea.. Singura prezenţă a Domnului Isus pe care până acum n-am realizat-o ne dă nespus mai mult decât tot ce am putea să ne închipuim. Da, El este aici, în situaţia noastră, cu toate binecuvântările răscumpărării Lui... şi noi continuăm să nu-L cunoaştem! Dacă acesta este cazul nostru, înseamnă că ne-am lăsat pradă disperării, la bunul plac al împrejurărilor în care ne găsim, ba chiar pradă puterii vrăjmaşului şi asta, vai, când Domnul nostru este lângă noi, dar noi îl ignorăm.Să ne deschidem ochii să-L vedem pe Cel înviat şi să ne deschidem inimile ca să-L primim cu adevărat şi atunci o inepuizabilă sursă de viaţă, putere şi bucurie vor tâşni din viaţa de înviere a Domnului Isus şi nu-L vom mai confunda niciodată cu grădinarul ci vom putea şi noi spune "Rabuni" -Invăţătorule - când El ne va chema pe nume.

AUGUST 27IOAN 3:21"Dar cine lucrează după adevăr, vine la lumină, pentru ca să i se arate faptele, fiindcă sunt făcute în Dumnezeu".

Pentru a sluji lui Dumnezeu, nu este de ajuns să fii sincer, căci,chiar un copil al lui Dumnezeu, doritor să-I slujească cu toată sinceritatea se poate înşela, dacă se bazează pe resursele lui proprii. Numai ascultarea de adevărul descoperit în Cuvântul lui Dumnezeu ne face să ajungem la lumină şi ne arată cum putem fi plăcuţi lui Dumnezeu în toate lucrurile. Această lumină

sondează inima şi cugetul nostru, dând la iveală ceea ce este nepotrivit cu voia lui Dumnezeu. În felul acesta lucrările noastre oricare ar fi ele, sunt date la iveală înaintea Domnului, care ne înştiinţează de pericolul de a clădi lemn, fin, trestie.Dacă această descoperire nu este plăcută, nu trebuie totuşi să ne temem, căci ea face parte din sfinţirea vieţii noastre. Prea multe lucrări pretind că sunt făcute în Numele Domnului şi totuşi sunt împlinite în afară de El. Dar dacă-L lăsăm pe Dumnezeu să lucreze în noi cu deplină autoritate, El ne va permite să facem această experienţă binecuvântată; vom avea dovada că lucrările pe care le facem pentru El sunt făcute în El. Să primim acţiunea directă a Cuvântului Lui; pătrunzând în noi, lumina Sa va da la iveală ce nu place Domnului, în timp ce tot ce vine de la El va fi întărit, confirmat şi făcut să aducă roade.în Proverbe 16:3 citim: "încredinţează-ţi lucrările în mâna Domnului şi îţi vor izbuti planurile". Nu numai că lucrările pe care le facem trebuiesc făcute numai în Domnul Hristos, dar trebuie să le si lăsăm în mâinile Lui. Ele sunt născute din El şi ele nu trebuie să iasă din mâna Sa. Răspunderea aparţine lui Dumnezeu. De ce să ne silim să purtăm noi ceea ce ar vrea să ia El asupra Lui? Dacă vrem să le îndeplinim prin propriile noastre puteri, în curând ele ne vor depăşi; şi atunci va fi mai degrabă agitare, frământare decât binecuvântare şi nu vor întârzia să ia în inima noastră locul care-I aparţine lui Dumnezeu.Dar sub mâna bună a Domnului nostru, lucrările noastre vor aduce o roadă care să rămână şi "ne vor izbuti planurile".Fie ca sfântul Cuvântul al lui Dumnezeu care este adevărul, să insufle toate acţiunile noastre şi să ne ajute să nu facem nimic în afară de El şi pentru o slavă deşartă. Nici o slujire nu valorează înaintea Lui Dumnezeu dacă nu este făcută în smerenie.

AUGUST 28"... Pentu ca dragostea cu care M-ai iubit Tu, să fie în ei, şi

Eu să fiu în ei". IOAN 17:26Acestea sunt unele din ultimele cuvinte ale Mântuitorului adresate ucenicilor Săi înainte de răstignirea Lui; ele exprimă scopul sau sensul unei vieţi trăite şi jertfite pentru noi, ca să ne aducă la Dumnezeu. Ce descoperire a lui Dumnezeu însuşi, a gândurilor Sale de Tată ceresc pentru aceia pe care El i-a dăruit Fiului Său în lumea aceasta (Ioan 17:2, 6, 9, 11, 24). Sfârşindu-Si rugăciunea către Tatăl Său, Domnul mai face şi această declaraţie supremă: "Le-am făcut cunoscut Numele Tău, şi li-L voi mai face cunoscut, pentru ca dragostea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu să fiu în ei".Iată ceva ce depăşeşte puterea noastră omenească de înţelegere: dragostea Tatălui, dragostea pe care El o are pentru Fiul Său, este în noi. Nimeni nu va putea vreodată să sondeze adâncul dragostei Tatălui pentru Fiul; ea este cel mai minunat lucru din lume. Şi cu o astfel de dragoste ne iubeşte El, pe noi, păcătoşi pierduţi, răzvrătiţi sau creştini de formă. El ne cunoaşte deplin, şi ne iubeşte aşa cum suntem dar ne iubeşte prea mult ca să ne lase să rămânem aşa. Este adevărat că noi suntem în Hristos şi Dumnezeu ne vede prin lucrarea împlinită de Fiul Său; dar El ştie totuşi ce suntem, ne cunoaşte natura noastră decăzută şi vinovată, capabilitatea noastră de viclenie şi de răzvrătire. Şi totuşi, dragostea aceasta se dă în întregime fiecăruia dintre noi, până la sfirşit, desăvârşită în dreptate şi desăvârşită în har.

Cât de bine răspunde nevoilor noastre, această dragoste a Tatălui pentru Fiul Său! Dacă o primim cu adevărat în inimile noastre, ea va aduce rezolvarea tuturor problemelor noastre, remediul la toate relele spirituale care influenţează în rău duhul nostru. Să-I mărturisim suferinţa noastră de a trăi lipsiţi de această dragoste şi de a o înţelege încă atât de greşit; să-I deschidem inima larg, în toată simplitatea ca să poată intra în ea. Tatălui îi place să ne facă să ne bucurăm de plinătatea dragostei Sale, de această dragoste care sfărâmă ce este dur, îndepărtează ce este rău, corectează obiceiurile noastre rele, ne destinde rigiditatea, vindecă inima rănită şi ne odihneşte inimile frământate de griji.Să ascultăm ce spune tot Domnul Isus: "Sfinte Tată, păzeşte în Numele Tău pe aceia pe care Mi I-ai dat Tu... pentru ca dragoste cu care M-ai iubit Tu să fie în ei, şi Eu să fiu în ei". Să-i cerem aceasta cu toată simplitatea şi credinţa căci în Domnul Isus totul este Da şi Amin.

AUGUST 29DANIEL 10:12

"Daniele, nu te teme de nimic, căci cuvintele tale au fost ascultate din cea dintâi zi"

Cum se face totuşi că atâtea rugăciuni nu primesc răspuns? Scriptura ne dă diferite motive. Daniel 10, de pildă, ne arată că pot fi rugăciuni bune care nu primesc răspuns imediat. Diavolul încearcă să împiedice răspunsul dar nu poate decât, cel mult, să-1 încetineze să sosească. Şi Dumnezeu îngăduie uneori aceasta ca să ne încerce credinţa şi stăruinţa. Totuşi, se poate ca să fim chiar noi piedică rugăciunilor noastre. Isaia 59:2 spune: "... Păcatele voastre vă ascund Faţa Lui şi-L împiedică să v-asculte". Psalmistul spune: "Dacă aş fi privit la nelegiuire în inima mea, Domnul nu m-ar fi ascultat" (66:18). Domnul Isus spune la Marcu 14:26 "Dacă nu iertaţi, nici Tatăl vostru... nu vă va ierta..." Cum putem să îndrăznim să cerem ceva când noi nu iertăm din toată inima pe acela care ne-a rănit sau a greşit faţă de noi? O altă pricină că nu primim răspuns o spune Iacov: "Voi cereţi şi nu .căpătaţi, pentru că cereţi rău, ca să risipiţi în plăcerile voastre". Cum poate Dumnezeu să ne dea, când noi cerem ca să satisfacem poftele inimii noastre, dorinţele firii noastre vechi? Una din piedicile cele mai frecvente ale faptului că Dumnezeu nu răspunde la rugăciunile noastre este duhul de neiertare "care nu numai că îl împiedică pe Dumnezeu să ne răspundă dar să ne şi ierte când am greşit. Pilda celor doi datornici nu este numai o ilustrare a antagonismului dintre lege şi har, ea ne vorbeşte şi nouă astăzi atât de mult. Pentru că trăim din iertarea lui Dumnezeu, trebuie să avem şi noi acelaşi duh de iertare şi aceasta din toată inima, aşa cum a făcut Tatăl nostru când am venit la El şi i-am cerut iertare pentru o datorie pe care n-am fi putut s-o plătim niciodată. Să ne ferim însă cu multă grijă de o iertare formală, rece, sau cum spunea cineva, "Iert dar nu vreau să mai am a face cu el". Aceasta este prefăcătorie şi Domnul o cunoaşte în totul. Să rugăm pe Domnul să ne ferească de duhul de neiertare. Trec uneori zile, luni şi chiar ani în starea aceasta şi ce este mai grav, este că încercăm s-o justificăm. Dar înaintea cui? înaintea lui Dumnezeu? Nu merge, frate sau soră! Înaintea cugetului nostru propriu? Nici asta nu merge, pentru că dacă el mai este încă puţin treaz, în nici un caz nu

ne va îndreptăţi pentru că el este reprezentantul lui Dumnezeu în noi. Dacă încercăm să ne îndreptăţim acest duh de neiertare înaintea oamenilor, este şi mai rău, căci îi înşelăm şi pe ei şi ne înşelăm şi pe noi şi atunci cugetul se împietreşte de-a binelea. Chiar dacă fratele sau sora nu ne-au cerut iertare, este bine să-i iertăm din toată inima. Acesta este Harul. Să-L rugăm pe Dumnezeu să ne ajute să ne revizuim imediat relaţiile cu fraţii şi dacă noi am greşit, să le cerem iertare fără ca să aşteptăm ca ei să ne ierte din obicei. Dacă ei au greşit faţă de noi, să facem numai ce-ar face Domnul Isus în locul nostru. "Legea ne cere ce trebuie să facem. Domnul Hristos ne dă ce avem nevoie: IERTARE." J.N.D.

AUGUST 30NUMERI 11:1

"Poporul se plângea împotriva Domnului şi acesta a displăcut urechilor Domnului care a auzit"

Nici o povestire din istoria poporului Israel nu este de prisos, totul îşi are o transpunere sprirituală în viaţa şi istoria Bisericii şi a celui credincios. Psalmistul spune că murmurele lui Israel erau o răzvrătire nu numai împotriva lui Moise, dar erau chiar împotriva lui Dumnezeu însuşi şi din pricina aceasta au fost pedepsiţi mereu de El. Scopul vrăjmaşului este de a slăbi şi obosi pe sfinţi. Suntem agitaţi când încercarea se prelungeşte, ne plângem, cârtim. Acestea nu plac Domnului, dar negreşit îi plac vrăjmaşului! Aici, poporul se plângea că-i mergea rău. Ne-am pierdut şi noi tot elanul pentru orice activitate care ne-a fost încredinţată ca o datorie şi ca o favoare zilnică şi care, de fapt,este însăşi chemarea noastră? Dacă aceasta este situaţia, vom găsi repede motive să ne îndreptăţim plângerile şi vom găsi credincioşi nestatornici pe care să ne sprijinim şi care ne vor îndreptăţi plângerile, pentru că şi ei sunt în aceeaşi stare spirituală ca noi. În loc de a veni înaintea Tatălui nostru ceresc, căutând în El mângâiere, siguranţă, ajutor şi adăpost, de care avem în adevăr nevoie, noi căutăm oameni care bucuroşi se vor uni cu noi într-o astfel de stare, menţinând astfel această stare de cârtire şi răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Dar Domnul aude murmurile "din corturi". El ştie această stare a noastră şi se întristează că ne-am obişnuit repede cu binecuvântările Lui şi că dorim de acum altceva. Despre Israel se spune la versetul 6: "...Ni s-a uscat sufletul... ochii noştri nu văd decât mana aceasta". Ce sacrilegiu! Ce dispreţ şi necinstire a lui Dumnezeu care i-a izbăvit din viaţa de mizerie din Egipt şi-i strămuta în Canaanul plin de binecuvântări! Poporul îndrăznea să vorbească astfel despre mană, despre acest dar al lui Dumnezeu, această pâine din cer, această minune prin care i-a ţinut în viaţă? Mai este de mirare că sufletele lor erau uscate? Dacă şi sufletele noastre încearcă aceeaşi stare de uscăciune este pentru că ne-am obişnuit cu toate harurile pe care ni le-a dat Dumnezeu în Domnul Isus. Nu ne mai place Cuvântul lui Dumnezeu, nu mai ne place să cântăm, să ne rugăm şi să mergem la adunare, dar toate acestea pentru că părtăşia noastră personală cu Domnul Isus a suferit o întrerupere. Şi ce-ar putea s-o întrerupă decât păcatul. Să ne revizuim urgent poziţia în care ne găsim! Să realizăm de unde a început căderea noastră; poate nu este un păcat grav. Dar neglijarea celor arătate mai sus nu ne va da posibilitatea reînoirii părtăşiei noastre cu El.

Când Domnul Isus va redeveni centrul vieţii noastre, numai atunci vom fi izbăviţi de cârtire şi vom căpăta o stare de mulţumire şi recunoştinţă.

AUGUST 31PSALM 50:23"Cine aduce lauda ca jertfă, acela Mă preamăreşte şi celui

ce-şi pune în rânduială calea, îi voi arăta mântuirea lui Dumnezeu".

Toate lucrările lui Dumnezeu stârnesc lauda. Când a creat universul, stelele dimineţii au izbucnit în cântări de bucurie şi toţi fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie (Iov 38:7). Învăţătura Bibliei atât în Vechiul cât şi în Noul Testament, ne arată că Dumnezeu doreşte lauda făpturilor Sale. El aşteaptă rugăciuni de mulţumire de la ai Săi nu numai în vremurile de binecuvântare şi de mers biruitor pe cale, dar chiar şi în cele de întristare şi de prigonire indiferent din partea cui ar veni. Pavel şi Sila au cântat cântări în închisoare.După cum lauda a fost cea dintâi reacţie a celui de curând întors la Dumnezeu, ea va fi deasemenea ultima notă a vieţii sale pământeşti când va fi condus în slavă. Nu ne putem imagina frumuseţea corului ceresc care va sărbători intrarea Mielului lui Dumnezeu în împărăţia Sa împreună cu Biserica Lui. Cântecul acesta de laudă se va perpetua în veşnicie şi noi vom participa la el.Dar deşi lauda umple cerurile, ea adeseori este, din nefericire, absentă din viaţa credincioşilor. Putem să executăm cântări frumoase şi în cuvinte şi-n melodie fără să le trăim; adorarea şi lauda devin atunci o simplă formă de evlavie. De ce este atât de adesea în noi lipsa unei laude veritabile? Este din pricină că în viaţa noastră domneşte un duh de tristeţe, de critică, de plângere împotriva unuia sau altuia. Şi asta se întâmplă când ne gândim întâi la noi înşine şi nu la Mântuitorul nostru şi la cauza Lui. Atunci nu mai simţim nevoia de a lăuda pe Dumnezeu pentru lucrările Lui minunate. Lauda şi rugăciunea nu sunt ele plămânii Bisericii? Cuvântul ne îndeamnă să lăudăm pe Domnul în orice vreme, lauda Lui să fie necurmat în gura noastră.Dumnezeu este atent la această lipsă în viaţa noastră şi de aceea ne-a păstrat în Cuvântul Său îndemnul din psalmul 103! Aducându-ne aminte de toate binefacerile Lui vom putea striga împreună cu David: "Binecuvintează, suflete pe Domnul, şi tot ce este în mine (toată făptura mea) să binecuvinteze Numele Lui cel sfânt". Dacă realizăm că lipsesc din viaţa noastră lauda şi mulţumirea, să ne amintim câte binefaceri ne-a făcut Dumnezeu de-alungul vieţii şi va fi suficient ca să izbucnim cu ochii în lacrimi, în laude şi mulţumiri, mai ales când ne gândim la cea mai mare binecuvântare că ne-a ales în Domnul Isus şi ne-a binecuvâtat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti în locurile cereşti, în Hristos.