Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative

Facultatea de Ştiinţe Politice – Şcoala Doctorală de Sociologie

„TOTDEAUNA MAI E CEVA DE FĂCUT”

Noua cultură materială a caselor făloase din Cajvana

Rezumat

Student doctorand: Coordonator:

Amelia Maria TUE Prof. univ. dr. Vintilă MIHĂILESCU

Bucureşti, septembrie 2016

Introducere

Fenomenul caselor făloase se dezvăluie în peisaje similare în multe dintre locurile în

care poate fi întâlnit, însă motivaţiile care i-au făcut pe proprietari să-şi investească cea mai

mare parte a câştigurilor, energiilor, aşteptărilor şi a viselor în aceste case sunt, de multe ori,

foarte diferite de la un spaţiu la altul, în acelaşi timp dând la iveală experienţe din trecut care

se regăsesc în prezent şi conturând neclar felul în care va putea arăta viitorul.

Aproape oricine vine pentru prima dată în localitatea Cajvana din judeţul Suceava

constată cu mirare că este diferită faţă de localităţile din preajmă, care sunt traversate pentru a

ajunge aici, datorită caselor mari care obstrucţionează privirea în orice direcţie se întoarce.

„Acum 4-5 ani era doar un rând de case. Cajvana s-a unit cu Arbore şi o să se unească şi cu

Comăneştiul.” (Irina, 38 ani, localnică din Botoşana)

După avântul construcţiilor înregistrat odată cu valul semnificativ de migraţie

românească de la jumătatea anilor 2000 (Sandu 2010), care a continuat şi după declanşarea

crizei economice în 2008 – 2009, anii 2014 – 2015 au arătat o scădere a acestei tendinţe, fără

însă să existe o schimbare radicală în dinamica fenomenului din localitatea suceveană:

căjvănarii au continuat să investească în case, fie pentru a le finaliza pe cele existente, fie

pentru a construi unele noi, chiar dacă cu dimensiuni mai reduse faţă de cele din anii

precedenţi.

Resimţirea crizei economice a condus la întrebarea legată de o posibilă schimbare în

opţiunile proprietarilor – dimensiuni, funcţionalitatea spaţiilor, finisaje sau, la extrem,

renunţarea la planul ridicării unei noi locuinţe noi -, dar şi la cea referitoare la semnificaţiile

unor astfel de decizii. O altă direcţie urmărită a fost conturarea, în viziunea proprietarilor, a

viitorului acestor construcții - multe dintre ele nefinalizate, şi a modului în care vor fi folosite

și valorificate, întrucât multe dintre ele rămân nelocuite în cea mai mare parte a timpului –

„pustii”, cum spun localnicii – și se degradează în absența lor.

Odată cristalizate aceste idei, am urmărit identificarea modelor din trecut, transmise

până în prezent prin anumite practici, a felului în care căjvănarii se raportează la casele lor;

mi-am propus să definesc rolul jucat de comunitate în decizia fiecăruia dintre ei de a construi

o casă nouă; să analizez eventuale schimbări în realitatea socială şi practică a căjvănarilor. De

aceste case nelocuite sunt depozitarul muncii, dar şi al visurilor, speranţelor şi aşteptărilor

locuitorilor din Cajvana?

Pentru a răspunde la aceste întrebări, am urmărit modul în care fenomenul migraţiei a

influenţat aceste modele, având drept posibilă consecinţă o altă dinamică a relaţiilor din

comunitate. Am aflat istorii despre trecut, prin prisma strategiilor de viaţă din perioada

comunistă ale căjvănarilor, care au eludat unele decizii ale puterii comuniste, spre deosebire

de locuitorii din satele învecinate, şi am putut să constat că, şi la acea vreme, au optat pentru

construirea de case într-un ritm accelerat atunci când situaţia materială s-a îmbunătăţit şi le-a

permis-o. Lucrarea arătă cum sunt puse în scenă relaţiile dintre oameni – cu o atenţie specială

pentru relaţia dintre meşteri şi proprietari pe şantierele caselor, întrucât primii au avut un rol

foarte important în deciziile privitoare la aceste case, ridicate, de multe ori, cu scopul ca

proprietarii lor să nu rămână mai prejos faţă de vecini. Sub influenţa vieţii trăite în ţările

străine care îi găzduiesc pentru muncă, am urmărit cum percep locuitorii din Cajvana, atât cei

plecaţi la muncă, cât şi cei rămaşi acasă, schimbările intervenite în relaţiile din familie şi din

comunitate, prin prisma unui posibil viitor al caselor mari şi noi.

Cercetarea de teren s-a derulat de-a lungul a trei faze, care au avut loc în perioada

2011 – 2015, care şi-a propus iniţial să creeze o bază de informaţii generale despre felul în

care au evoluat gospodăriile din Cajvana, întrucât locul nu făcuse obiectul unei cercetări

anterioare. Ulterior, demersul s-a canalizat spre aprofundarea fenomenului caselor făloase.

Prima fază de cercetare a reieşit din cercetarea de grup din anul 2011, în lunile iulie şi

august, în cadrul perioadei de practică a Masterului de Antropologie 2010 – 2012. Cele două

faze ulterioare au avut loc în 2014 şi 2015, urmărind definirea schimbărilor din realitatea

socială generată de fenomenul construirii acestor case; am constatat existenţa unui proces

cvasi-perpetuu de construcţie, modificare, renovare, ce devine fundalul pe care se relevă

abordările practice ale proprietarilor, şi în cadrul căruia se formează nouă cultură materială

reprezentată de aceste case prin rolul şi semnificaţiile pe care proprietarii le formulează în

legătură cu casele lor mari şi noi.

Principalele intrumente de cercetare au fost interviul semistructurat şi observaţia

participativă pe şantierele caselor în construcţie sau în curs de finisare, cu o atenţie deosebită

pentru practicile de construcţie şi, nu în ultimul rând, pentru discuţiile, negocierile şi modul în

care se exteriorizează relaţia dintre proprietarii caselor şi meşterii din localitate, care sunt

principalii experţi în acest proces. Principalii interlocutori au fost meşterii, care conduc echipe

formate din 3-5 muncitori şi care au intermediat multe dintre discuţiile pe care le-am avut cu

proprietarii de case; unele interviuri meşter – proprietar s-au derulat simultan, iar informaţiile

de modele şi practicile din localitate au fost completate, îmbogăţite alte interviuri cu locuitori

din Cajvana, în încercarea de a obţine cât mai multe şi mai diverse relatări despre casele

construite în ultimii ani.

Prin texte etnografice am exemplificat modul în care - şi datorită schimbărilor

petrecute în contextul economic general – motivaţiile şi opiniile căjvănarilor despre casele pe

care le-au construit sunt pe cale să se schimbe radical: de la intrarea într-o competiţie nebună

pentru a construi cea mai mare casă, la o stare de confuzie, indecizie sau chiar negare a unor

dintre motivaţiile iniţiale.

Un contex mai larg – informaţii generale

Cajvana a fost declarată oraş în 2004, iar această schimbare a adus cu sine un nivel

mai ridicat al taxelor locale. În ciuda acestui fapt, localitatea încă nu beneficiază de utilităţi

publice: apă, canalizare şi gaz, în timp ce curentul electric a fost introdus în anii ‟60 ai fostului

regim comunist din România. Morfologia localităţii este cea a unui spaţiu rural şi cei mai

mulţi dintre locuitori încă vorbesc despre Cajvana folosind cuvântul „sat” sau, când devin

ironici, o definesc ca fiind „oraşul sat” sau „oraşul rural”.

Înainte de 1989, în timpul comunismului, Cajvana era mai degrabă o localitate izolată

faţă de cele dimprejur; ca şi astăzi, cea mai apropiată gară se afla la 8 km distanţă, în

localitatea Todireşti, iar accesul se făcea pe şosea într-o perioadă în care nivelul de trai scăzut

şi penuria afectau şi mijloacele de transport. În ciuda nevoii de a-şi diversifica modalităţile de

câştig pentru a-şi asigura cele necesare vieţii de zi cu zi, locuitorii din Cajvana au eludat

politica oficială a conducerii socialiste prin care aceasta îşi propusese să urbanizeze România

într-un ritm accelerat, şi anume angajarea populaţiei de la sate în întreprinderile de stat şi

mutarea ei în oraşele nou-apărute. Căjvănarii nu s-au lăsat strămutaţi de la sat la oraş, nu şi-au

părăsit locul natal, aşa cum ei spun că s-a întâmplat cu locuitorii din satele învecinate, ci au

preferat să practice migraţia internă, prin care au colindat ţara dintr-un judeţ în altul, pentru a

presta munci necalificate în domeniul agricol, la Cooperativele Agricole de Producţie (CAP),

care le aduceau venituri substanţiale.

Căjvănarii pot să fie caracterizaţi drept supravieţuitori isteţi: la un moment dat, în anii

‟70, un bărbat din Cajvana a descoperit potenţialul nutritiv al „risipei” – şrot sau şirot, al

gunoiului din halele fermele avicole, care conţinea multe boabe de grâu (Pîţu and Crăciun Pîţu

2016, 156 – 157). Grupuri de oameni au început să meargă dintr-o fermă avicolă în alta,

pentru a face curăţenie şi, la încheierea muncii, luau cu ei acest gunoi, care reprezenta un mod

informal de a fi plătiţi. După ce îl treceau printr-o sită special construită, „risipa” devenea

hrană pentru porcii crescuţi în cea mai mare parte a gospodăriilor din Cajvana, care, ulterior,

erau vânduţi în întreaga ţară.

„Noi cu sacii de risipă ne alegeam, asta era plata noastră, noi eram foarte mulțumiți

din cauză că acasă aveam niște 30 de porci, 20 de porci, scroafe cu purcei și aşeea ne-a

ridicat pe noi. Prindeam de exemplu, pe vremea aceea vindeam purceii de la o scroafă

... primăvara, când era‟ purceii la preț bun, (vorba i s-a alertat, parcă retrăiște goana

în care făceau toate aceste lucruri) vindeam purceii și cumpăram 30 mc de BCA, așa

era o valoare. BCA-ul era ieftin și luam BCA-ul pentru o casă. Cum erau case pe un

nivel, cu o tură, două de purcei, hai să zîc două, de la două scroafe, și luam BCA-ul la

o casă. Și-asta ne-a ridicat, era o muncă mare, dar plătită. Pentru noi era bine!”

(Onofrei Chindriş, meşter, 48 ani, 2015)

Creşterea animalelor pe care le hrăneau cu „risipa” din avicole devenise o practică a

aproape generalizată în sat: fie creşteau scroafe cu purcei pe care îi vindeau, fie, cei care

dispuneau de mai multe resurse, cumpărau direct purcei în număr mai mare, îi creşteau şi,

ulterior, îi vindeau în toată ţara. Dezvoltarea unei astfel de activităţi a dus la obţinerea de

„venituri secundare şi ilegale” (Verdery 2003, 89) şi la „acumularea unor resurse” (Verdery

2003, 47) suficient de mari, încât să înceapă să-şi permită cumpărarea maşinilor pentru

transportul animalelor. Alături de „acumularea de resurse”, Verdery spune că „economia de

lipsuri” (Verdery 2003, 76) şi „acapararea timpului” (Verdery 2003, 87) au fost cele trei

principii care defineau relaţia dintre individ şi stat în perioada comunistă. Ea argumentează că

acumularea de resurse „care să poată fi redistribuite” (Verdery 2003, 47) devenise „legea

dinamicii” socialismului. (Verdery 2003, 47)

A fost începutul unei perioade foarte productive şi îndestulătoare (Mihăilescu 2011,

40) pentru căjvănari. Când au început să dispună de mai multe resurse din toate aceste

activităţi, căjvănarii s-au orientat şi ei către „ameliorarea condiţiilor de locuit” (Şerbescu

2011, 116) prin construirea caselor în patru ape de beton, în locul celor de lemn. Claca la case

este unul dintre cele mai des întâlnite exemple de practică în ceea ce privește modul în care se

muncea, mai ales în vremea comunismului, pe care le-am auzit de la localnici în decursul

etapelor de cercetare.

Localităţile din preajmă se dezvoltau într-un ritm diferit, dat de câştigurile pe care

oamenii le obţineau de la întreprinderile de stat în care erau angajaţi şi din muncile agricole –

lucratul pământului şi creşterea animalelor – în gospodăriile proprii.

Această evoluţie a fost „ajutată” şi de eşecul autorităţilor de la acea vreme, care nu le-

au asigurat, în ciuda planului de sistematizare naţională, mijloacele de comunicaţie necesare şi

care, într-un „efect de cauzalitate circulară” le-a permis acestora să rămână ‚independenţi‟.

„Printr-un efect de cauzalitate circulară, îndepărtarea şi izolarea dau naştere la îndepărtare şi

izolare.” (Bourdieu 1986, 38)

La recunoaşterea pe care au primit-o din partea celorlalţi pentru hărnicia lor, pentru

faptul că sunt muncitori, aşa cum spun despre ei înşişi, căjvănarii vor în permanenţă să scoată

în evidenţă solidaritatea de care au dat dovadă de-a lungul timpului şi cu care s-au diferenţiat

de cei dimprejur, atât în situații cotidiene obișnuite, cât mai ales în cele excepționale, de

necaz: un incendiu, o înmormântare etc.

În ceea ce-i privește pe vecinii lor, nu se sfiesc să folosească comparaţii, chiar

neonorante: „Noi am fost veniți aici. Dacă ne ducem în Ardeal, vezi cum sunt ardelenii:

muncitori, ospitalieri, sunt tăt felul... Dacă te duci în Soloneț, nu te bagă nimeni în seamă. Sau

în Arbore. La noi se spune că dacă se întâmplă ceva [şi nu faci nimic], „stai ca arborenii” Ei,

dacă arde o casă, stau toți. La noi, dacă moare cineva, pui pe piept la mort 20 lei, în alte părți

se pune 1 leu. Lumea e [dispusă] să se ajute.” (Grigore Pîţu al lu‟ Neaţă, 43 ani, 2015)

Solidaritatea transformată în concurenţă

Cajvana are aproximativ 10.000 de locuitori (peste 9.800), iar statisticile informale

arată că o treime dintre aceştia muncesc în străinătate, identificându-se cu fenomentul

migraţiei temporare, care a luat amploare în România după 2002, când, în contextul

negocierilor pentru aderarea la Uniunea Europeană, ţara noastră a obţinut dreptul la liberă

circulaţie pentru cetăţenii ei; aderarea la UE s-a realizat în 2007. Chiar şi după criza

economică declanşată în 2008 – 2009, Italia a rămas principala destinaţie pentru migraţia

locuitorilor din Cajvana, care au devenit, între timp, dependenţi, de veniturile mai substanţiale

obţinute în străinătate, cu care au continuat construirea caselor făloase. Aşa cum a reieşit din

cercetări derulate anterior, investirea banilor câştigaţi în străinătate în construcţia de case a

fost „opţiunea dominantă” a românilor plecaţi la muncă (Sandu 2010, 99).

Solidaritatea şi spiritul de întrajutorare au căpătat putere de exemplu şi au devenit o

adevărată sursă de inspiraţie pentru fiecare dintre ei, contribuind la întreţinerea

„conformismului cultural” (Palmonari şi Zani 2007, 24 în Moscovici şi Buschini 2007), care a

generat schimbări relativ similare în vieţile lor. După 1990, odată cu intrarea în perioda de

tranziţie de la comunism la o economie de piaţă şi la democraţie, a luat amploare fenomenul

migraţiei pentru muncă.

Fără să vorbească explicit de reţele – un element ce „susţine, debranşează şi

transformă instituţiile economice şi sociale” (Smith-Doerr şi Powell 2003, 42), căjvănarii au

format cu certitudine o astfel de structură, care s-a rodat înainte de 1989 şi a fost păstrată în

perioada de tranziţie. Mark Granovetter dezvoltă, la începutul anilor ‟80 teoria legăturilor

puternice şi a legăturilor slabe din interiorul unei reţele, care pot duce la enclavizarea (Blau

apud. Granovetter 1983, 222) unui antreprenor sau, respectiv, la răspândirea inovaţiei sau a

oricăror idei sau informaţii. (Granovetter 1973, 1367)

Căjvănarii au preferat să muncească în străinătate sau să se ocupe de un comerţ ce

implica drumuri în ţările din vecinătatea României, după ce modelul practicat de ei în timpul

comunismului, care le aducea venituri mai mari decât calitatea de angajat în întreprinderile de

stat, şi-a pierdut validitatea odată cu „începutul ezitant de tranziţie postcomunistă” (Sandu

2010, 59) care a însemnat și restituirea proprietăților confiscate de stat. Unii dintre ei au luat

direct drumul străinătăţii, în baza unor contracte de muncă în domeniul construcţiilor,

destinaţia predilectă fiind Israel, în timp ce alţii s-au ocupat tot de comerţ, dar cu alt tip de

produse. Comerţul cu animale s-a transformat în „bazarul” de la începutul anilor ‟90.

Căjvănarii doar intermediau transportarea mărfurilor dintr-un loc în altul, „spre pieţele din

Serbia, Ungaria, Polonia sau Turcia, cu produsele care se cereau acolo: alcool, piese de Dacia,

rulmenţi, miez de nucă etc.” (Pîţu şi Crăciun-Pîţu 2016, 164).

Munca pentru muncă

Odată cu migraţia temporară (Sandu 2010, 83) declanşată la începutul anilor 2000,

veniturile au început să fie furnizate în special de către cei plecaţi, atât pentru a realiza ceea

şi-au propus, în special construirea caselor făloase, cât şi pentru a-i întreţine pe cei rămaşi

acasă, copii, soţii, dar şi pe părinţilor. Agricultura din „livadă‟, terenul din preajma casei, şi

din ţarină au rămas în seama celor din urmă, cu sau fără ajutorul vecinilor chemaţi la clacă.

Lucrările la casele ridicate de căjvănari au avansat şi în absenţa lor, multe case au fost făcute

„prin telefon” (Tue şi Toderaş 2012), lucrările fiind supravegheate de membrii familiei rămaşi

în ţară în colaborare cu meşterii angajaţi pentru executarea lucrărilor.

„[Soţul] când venea în concediu să se odihnească muncea la casă.” (Floarea Pascar, 40

ani, 2011)

„Te duci în Italia să faci ceva acasă.” (Domnica Flutur, 38 ani, 2014)

„Ei când vin acasă în luna august muncesc mai mult. Ei vin să muncească, nu vin să

steie.” (Grigore Pîţu, 43 ani, 2015)

Concediile de la locul de muncă din străinătate şi le-au petrecut aproape exclusiv

revenind în România, pentru a-şi revedea familia, dar şi pentru a pune umărul la ceea ce a fost

de făcut sau de continuat acasă. Pe lângă muncile agricole, care fac parte din ocupaţiile lor ca

un dat, de cele mai multe ori, la revenirea în ţară, au muncit la casele mari, pe care şi le-au

construit şi care reprezintă noua lor realitate socială. Au muncit în străinătate pentru a putea

munci şi în România în timpul concediilor lor, au prestat o muncă cu care să îşi permită o altă

muncă, întreţinând ceea ce Vintilă Mihăilescu denumeşte prin „ethos la muncii înscris în

imaginea normativă a „bunului gospodar‟” (Mihăilescu 2011, 39).

Dacă obişnuiau să se uite la vecinul lor pentru a-i sări în ajutor, au început din ce în ce

mai mult să se uite la el pentru a nu „rămâne mai prejos”, aşa cum mi-au spus mulţi dintre

localnici când au adus în discuţie concurenţa dintre ei, pe care a stârnit-o ridicarea caselor

făloase. Concurenţa a luat gradat locul mersului la clacă, ca mecanism intern de a-şi păstra un

anume grad de solidaritate în comunitate prin urmărirea unor obiective similare, dar mai puţin

comune. „În ansamblu, „fraternitatea economică‟ a „vecinătăţii‟ din lumea rurală este

încorporată sui generis în gospodării, iar relaţiile de dar şi contra-dar dintre acestea sunt

divers şi progresiv înlocuite de relaţii de competiţie. Ce mai rămâne din spaţiul „vecinătăţii‟

păstrează mai mult o eficienţă simbolică şi de întrajutorare minoră.” (Mihăilescu 2011, 38)

În 2015, un consilier de la Primărie, mi-a spus că, în Cajvana, au fost alocate în jur de

3.000 de numere de gospodării. Localitatea era constituită din aproximativ 1.000 de

gospodării la începutul anilor 1990, când a avut loc primul avânt al construirii de case,

numărul acestora ridicându-se la 1.500 – 1.600 în primii ani de tranziţie de la o economie

centralizată la o economie de piaţă, cu veniturile din noile activităţi comerciale şi din debutul

migraţiei pentru muncă. Până în prezent, numărul de gospodării aproape s-a dublat şi, pe baza

informaţiilor adunate de la mai mulţi interlocutori, numărul total de case din gospodării este în

jur de 3.300 – 3.500, întrucât sunt curţi în care există mai mult de o casă.

La capătul dinspre nord-vest al localităţii, între Cajvana şi localitatea învecinată

Arbore, pe foste terenuri agricole concesionate de la autorităţile din Arbore s-a ridicat „satul

nou”, cum numesc localnicii conglomeratul de aproximativ 150 de case care s-a format,

începând cu anul 2004, când a fost construită prima casă a familiei Paraschiva şi Vasile

Iacoban.

Practicile de construcţie formate odată cu fenomenul caselor făloase

În Cajvana, oamenii au devenit acum foarte mult timp familiari cu expresia „casă

mare”. Ori că era vorba despre o casă veche de lemn, ori despre una modernă, din beton, ale

căror camere erau dispuse simetric faţă de spaţiul de la intrarea în casă, tinda, una dintre

camere fiind denumită „casa mare” şi era destinată sărbătorilor tradiţionale – Paşte, Crăciun –

oaspeţilor, precum şi înmormântărilor, iar cealaltă era „casa mică” sau camera destinată vieţii

de zi cu zi a familiei. „Casa mare” era locusul aspiraţional imaginat pentru o viaţă diferită de

cea obişnuită, plină, de cele mai multe ori, de muncă grea.

Mai târziu, aspiraţiile lor au devenit realitate: Cajvana a devenit un tărâm la caselor

mari şi făloase. Împărţirea spaţiului a preluat stilul nou de construire a caselor: parterul este,

de obicei, divizat în cameră de zi, bucătărie – deschisă în multe dintre cazuri, unul sau două

dormitoare şi o baie; la etajele superioare, se găsesc dormitoare, spaţii pentru îmbrăcăminte şi

câte o baie la fiecare nivel. Proprietarii delimitează un spaţiu de depozitare pe unul dintre

nivele, în general pe ultimul, sau folosesc podul casei, în cazul în care nu este mansardat şi

transformat în spaţiu de locuit. De obicei, casa are şi beci, iar în gospodărie există un grajd cu

pod şi garajul pentru maşină. Standardele pe care le-au stabilit aceste case reprezintă

„discursul normalului” pentru cetăţeni ai unei ţări foste comuniste, care şi-au conectat

„aşteptările la standardele de viaţă occidentale” (Fehérváry 2002, 370).

„Când se naşte un băiat se spune: „trebuie să iau o maşină de bolţari‟. Normal, de

obicei, la băieţi se fac case.” (Onofrei Chindriş, meşter, 47 ani, 2014) O altă cutumă din

Cajvana este construirea casei pentru un fiu înainte ca acesta să fie căsătorit şi să aibă o

familie, iar acest plan este, de multe ori, pus în aplicare cu contribuţia sau implicarea totală a

fiului prin veniturile obţinute din munca proprie. Într-o astfel de situaţie, planurile de viitor

ale noului proprietar de casă - revenirea definitivă în ţară sau dorinţa de a-şi continua viaţa în

altă ţară - sunt prea puţin luate în considerare. Pentru căjvănari, casele sunt unul dintre cele

mai importante fire ale „universului de discurs” (Sandu 2010, 19), care fac din Cajvana o

comunitate care se poate diferenţia prin această caracteristică, o comunitate în care

„necesitatea a devenit virtute.” (Bourdieu 2000, 84)

Multe dintre aceste construcţii rămân nelocuite chiar şi atunci când proprietarii lor

revin în România cu ocazia sărbătorilor de Paşte, de Crăciun şi în timpul vacanţelor de vară

(Tue şi Toderaş 2012), în acest fel neputând fi evaluate din punct de vedere practic, iar

proprietarii nu dispun de informaţii clare şi realiste despre cheltuielile pe care le implică o

astfel de casă în situaţia în care ar fi deplin utilizată. Casele sunt „sub-utilizate” (Mihăilescu,

2011: 44). „Fiecare face [casă] ca să locuiască în ea, numa‟ că-i prea mare! Nimeni nu fașe ca

să nu locuiască în ea, numa-i prea mare. Fiecare face numa‟ un copil, că așa-i la modă, și [e

şi] fată și el face casă de 21 m pe 10 [pe nivel]. Și el are numa‟ un băiat.” (Toader Bârgoan, 53

ani, meşter care conduce o echipă de 4-5 oameni.)

În 2011, prima etapă de cercetare a dat iveală faptul că deciziile pe care le implica

construirea unei case erau luate, într-o foarte mare proporţie, „prin telefon” (Tue and Toderaş

2012), ceea ce înseamna că, după contractarea unui meşter care să se ocupe de lucrări,

discuţiile şi negocierile dintre proprietar şi meşter erau continuate prin telefon, şi vizau toate

etapele pe care le presupune deschiderea unui şantier: structura construcţiei, împărţirea

spaţiului, materialele şi finisajele. Numărul de conversaţii telefonice varia de la 2-3 telefoane

zilnice, în primele faze ale procesului de construcţie, la 3-4 pe săptămână (Tue and Toderaş

2012, 35).

Deşi meşterul intra în posesia unui plan al viitoarei case, care îi parvenea fie prin

intermediul firmelor de transport care, în mod regulat, asigură legătura dintre Cajvana şi

destinaţiile de muncă ale locuitorilor săi, fie prin curier electronic, cele mai multe dintre case

au fost, de fapt, construite fără un plan formal şi corect (Iancău 2011, 89). Chiar înainte de

deschiderea şantierului unei case, meşterul şi proprietarul aveau o întâlnire la terenul unde

urma să fie amplasată casa, pentru a decide amprenta, structura şi chiar numărul de etaje. În

concordanţă cu reputaţia venită din portofoliul constituit din casele construite atât în

localitate, cât şi în alte părţi, rolul meşterilor s-a dovedit a fi, atât din spusele lor, cât şi din

cele ale proprietarilor, foarte important şi a contribuit, prin sugestii şi argumente, la luarea

unor decizii foarte importante de către proprietar, poate radical diferite faţă de ideile iniţiale

cu care aceasta pornise la drum. Un element care a atârnat foarte greu în relaţia dintre meşter

şi proprietar a fost încrederea reciprocă, care putea să aibă ca sursă experienţele comune din

trecut, gradul de înrudire sau recomandările făcute de alţi proprietari de case care apelaseră la

respectivul meşter.

„Arhitectura fără arhitecţi” este concluzia lui Adam Drazin (Drazin 2005), care a

studiat modul în care erau construite şi renovate locuinţele în Suceava în primii ani de

tranziţie ai României, dar şi a Monicăi Iancău (Iancău 2011) după ce a făcut, în 2008 şi 2009,

o cercetare despre casele construite în timpul fenomenului migraţiei temporare în două

localităţi, din Munţii Apuseni şi, respectiv, din Bucovina. În studiul său, Iancău a pornit de la

culorile intense, „stridente”, cu care erau vopsiţi pereţii exteriori ai caselor, ce reprezenta

opţiunea tinerilor care au construit casele şi care au vrut astfel să-şi arate inclusiv dinamismul,

în detrimentul părerilor pe care le aveau membrii mai în vârstă ai familiilor acestora.

În Cajvana, pentru a compensa absenţa unui proiect şi pentru a fi pregătiţi pentru

decizii ale proprietarilor ce ar fi putut zădărnici planurile de început, dar şi pentru dorinţele de

mai târziu ale acestora, meşterii au alocat foarte multă importanţă şi, de asemenea, foarte mult

beton fundaţiei caselor, pe care au făcut-o foarte solidă, ca să poată suporta diverse intenţii de

modificare - de la o altă partiţionare a spaţiilor, până la înălţarea casei cu încă un nivel faţă de

ceea ce fusese stabilit la pornirea proiectului. (Tue şi Toderaş 2012, 37)

Viteza cu care este construită casa depinde de sumele de bani pe care proprietarii

reuşesc să le economisească din munca pe care o fac în străinătate. De cele mai multe ori,

procesul de întâmplă în salturi şi, după ce sunt realizate structura din beton şi zidăria,

proprietarii se grăbesc să instaleze acoperişul – „să scoată casa din ploaie” (Onofrei Chindriş,

meşter, 48 ani, 2015) – şi ferestrele. După acest moment, etapele din construirea casei se

puteau întinde pe mulţi ani – de la 2-3 ani la 8-10 ani sau chiar mai mult – şi fiecare decizie

luată în privinţa materialelor şi a elementelor de design contribuit la „cariera” fiecărei case

(Carrier 1990 apud. Fehérváry 2009, 436-437).

Veniturile pentru construirea caselor mari proveneau acum din banii câştigaţi de

căjvănarii plecaţi în străinătate, pe care îi trimiteau sau îi aduceau în ţară pentru continuarea

lucrărilor. În rezolvarea grabei care a existat la un moment dat printre căjvănari pentru a

avansa cu ridicarea casei, am identificat existenţa unui sistem informal de creditare,

configurat pentru a da consistenţă unor etape din procesul de construcţie şi pentru a nu

fragmenta angajamentele meşterilor sau, pur şi simplu, pentru a respecta, din punct de vedere

tehnic, practicile care asigură trăinicia unei case.

În primul rând, trebuie menţionat obiceiul ca membrii unei familii să se ajute unul pe

celălalt şi să direcţioneze sumele câştigate într-o perioadă de timp către unul dintre ei, către

casa în construcţie a acestuia. Sistemul era folosit şi în perioada în care aveau venituri mai

mari, însă interlocutorii mei au accentuat utilitatea unei astfel de practici după reducerea

veniturilor din străinătate.

Meşterii care construiesc o casă puteau fi şi ei unii dintre cei ce îl creditau pe

proprietar, în baza încrederii reciproce care există între ei, parte intrinsecă a capitalului social

din reţea, şi a înţelegerii pe care o au cu clienţii, dintre care unii beneficiază de un factor

favorizant întrucât sunt membri ai familiei. De asemenea, în condiţiile existenţei, la un

moment dat, a unui volum foarte mare de lucrări, s-a înstăpânit şi practica vânzărilor pe

datorie de către depozitele de materiale de construcţie, ori către meşteri, urmând ca

proprietarul să achite materialele la venirea în ţară, pe baza evidenţei ţinute la magazin, sau

direct către proprietari.

În timpul construcţiei, multe dintre case trec prin numeroase modificări faţă de planul

de pornire, cauzele fiind în principal două: lipsa unui plan corect şi dorinţa proprietarilor de a

fi în pas cu tendinţele şi moda lansate de alţi proprietari de case din localitate sau inspirate de

stilul arhitectural din ţările în care muncesc. „Distrugerea rămâne principala alternativă pentru

producţie: consumul reprezintă doar o etapă intermediară între cele două dispariţii.”

(Baudrillard 2008, 59)

Fie că este vorba de nevoia de a aduce corecţii structurii, fie de obiceiul de a dărâma

anumite părţi din casă pentru a ţine pasul cu tendinţele locale, multe dintre casele nou-

construite au coabitat timp de mai mulţi ani ori cu case vechi de lemn, ori cu case moderne de

beton existente în perimetrul curţii, ceea ce a făcut ca amprenta casei să fie ajustată în raport

cu spaţiul rămas disponibil, iar procesul de construcţie să devină „o minunată chestiune

creativă” (Humphrey 2002, 183).

În multe cazuri, casa a fost ridicată de însuşi proprietarul ei, folosindu-şi experienţa

câştigată la construirea caselor în patru ape din primul avânt al construcţiilor şi în timp ce a

muncit pe şantierele din străinătate, consultarea unui meşter intervenind doar pentru fundaţia

structurii. Doar 2-3 procente dintre proprietarii cu care am stat de vorbă mi-au spus că au

discutat cu un arhitect sau cu un inginer constructor, însă de-a lungul etapelor de cercetare nu

am întâlnit un astfel de specialist pe şantiere. Casele mari şi făloase din Cajvana reprezintă un

episod consistent al arhitecturii vernaculare din România, unde arhitectura vernaculară este

definită şi ca „un mod dinamic al expresiei umane, în care schimbările aduse mediului

construit sunt în cea mai mare măsură voluntare, având în general scopuri pragmatice sau de

reprezentare” (Abu-Lughod 1992; Upton 1993; Vellinga 2006; 2006/2007 apud. Şerbescu

2011, 35)

Arhitectura vernaculară a caselor nelocuite

Amplificarea tendinţei de construire a caselor făloase în mica localitate suceveană,

Cajvana, a fost influenţată şi de modificarea obieiurilor de consum, care au fost catalizate de

trecerea la o economie de piaţă şi de viaţa trăită în străinătate de proprietarii acestora.

„Conformismul cultural” (Palmonari şi Zani 2007, 24 în Moscovici şi Buschini 2007) şi

„noua ordine morală” (Mihăilescu apud. Iancău 2011, 90) au fost, de asemenea, alimentate de

experienţele comune ale căjvănarilor, care abundă de exemple despre cum s-au influenţat şi s-

au ajutat reciproc pentru treburile gospodăreşti cotidiene, la construirea caselor de beton şi în

muncile agricole. Nevoia de recunoaştere este „(...) în privirea CELUILALT, în relaţiile

reciproce, în recunoaşterea care legitimează apartenenţa şi evită excluderea” (Mihăilescu

2011, 53).

Analizând casele din punctul de vedere al arhitecturii lor, limbajul formal al caselor

denotă un amestec de stiluri, atât local, cât şi din străinătate. Românii plecaţi la muncă au luat

contact cu diferite alte culturi, care a devenit unul dintre factorii importanţi care, în privinţa

caselor noi, „i-a determinat să renunţe la stilul monoton al ideologiei socialiste” (Fehérváry

2009, 452).

În cele mai multe cazuri, casele proprietarilor intervievaţi au dimensiuni mult mai mari

decât cele ale caselor româneşti tradiţionale, fapt care este evident atât în amprenta la sol, cât

şi în înălţimea lor de 2, 3 etaje. Suprafaţa locuibilă care rezultă este mult peste nevoile unei

familii cu un număr mediu de membri, ceea ce arată mai degrabă o dorinţă de a-i impresiona

pe ceilalţi, în loc să fie gândite pentru a răspunde unor nevoi practice, devenind, în cele din

urmă, „o punere în scenă a realizării sociale” (Mihăilescu 2011, 43).

Privite din afară, din punctul de vedere al masei exterioare, casele apar sub forma unor

mono-volume, ce se termină cu acoperişuri în pantă. Faţadele principale sunt compuse, de

cele mai multe ori, din elemente dispuse simetric, ceea ce contribuie la impresia de

monumentalitate şi creează chiar un efect disproporţionat. Simetria regăsită şi în modul de

împărţire a spaţiului poate avea ca sursă de inspiraţie atât stilul arhitectural istoric din ţările

care i-au primit pe muncitorii români – Italia şi Spania – cât şi cel al caselor tradiţionale din

această regiune. De exemplu, în Bucovina, casele vechi aveau un plan simplu, format din trei

încăperi: spaţiu de acces în mijloc şi două încăperi, de o parte şi de alta a acestui spaţiu. În

stilul tradiţional, casele aveau spaţii de trecere din interior către exterior: prispa şi foişorul.

La noile case, aceste elemente primesc o tentă contemporană, transformându-se în

balcoane şi logii, care sunt replicate la fiecare etaj al construcţiei. Mulţi proprietari admit că s-

au inspirat din stilul arhitectural al ţărilor în care muncesc, în special dacă au avut un loc de

muncă în domeniul construcţiilor. Un alt element străin, împrumutat din arhitectura italiană,

este arcul ce se regăseşte atât la partea superioară a ferestrelor, cât şi a balcoanelor şi a

logiilor.

Forma generală şi panta acoperişurilor evocă arhitectura locală, în timp ce streşinile

largi fac trimitere la stilul întâlnit în sudul Europei, unde au rolul de a umbri faţadele, dar şi la

numeroasele biserici care există în această parte a României, unde sunt menite se protejeze

picturile murale exterioare. Noile forme de acoperişuri împrumută forme mai jucăuşe, cu

lucarne şi turnuri.

Decoraţiile îşi fac loc de cele mai multe ori în balustrade şi la streşini. Sursa de

inspiraţie pentru decoraţiile din lemn este arhitectura tradiţională, în vreme ce decoraţia în

mortar sau beton provine mai degrabă din stilurile străine. Întrucât proprietarii caselor se

inspiră unul de la celălalt în timp ce îşi construiesc casele, poate fi uşor remarcată „o

surprinzătoare tendinţă de repetiţie” în arhitectura caselor (Iancău 2011, 87).

În ceea ce priveşte materialele de construcţie, proprietarii tind să lucreze cu cele

durabile şi perene, iar anumite elemente ale noilor case constituie „o mişcare de regăsire a

unei modernităţi la care cetăţenilor le fusese refuzat accesul” (Iancău 2011, 89) înainte de

1989. Zidăria şi betonul sunt omniprezente în construcţiile recente, în detrimentul lemnului ce

a reprezentat, istoric vorbind, materialul de bază în arhitectura vernaculară românească

(Şerbescu 2011). Într-un număr dominant, casele sunt construite din BCA; inedit a fost când,

unul dintre meşterii interlocutori, care avea peste 20 de ani de experienţă în domeniul

construcţiilor în acel moment, ne-a mărturisit că ridicase prima casă din cărămidă în anul

2011.

Acoperişurile sunt, de cele mai multe ori, acoperite cu ţigle metalice, care au înlocuit

draniţa – ţiglele de lemn. Un alt element străin, care s-a aşezat pe faţadele caselor este

cărămida aparentă, ce pare să aibă ca sursă de inspiraţie ţările mai nordice, cum ar fi Olanda,

Belgia sau Germania, dar mai ales din Italia. În absenţa unei „coerenţe culturale” (Humphrey

2002, 200), proprietarii „îşi forjează o identitate culturală” (Miller apud. Humphrey 2002,

200).

Interioarele caselor denotă opţiuni mult mai variate decât exterioarele, căci aici intră în

joc şi natura intimă şi gustul fiecărui proprietar în parte. În cea mai mare parte, interioarele

sunt adaptate modului de viaţă contemporan şi sunt tributare produselor, materialelor şi

tendinţelor existente pe piaţă pentru finisaje, aparate electrocasnice şi mobilă. În case,

podelele sunt acoperite cu gresie sau parchet, scările, cu marmură sau lemn; pereţii pot să aibă

caneluri şi lambriuri, iar băile sunt acoperite cu faianţă. Unele dintre materialele cu care sunt

executate finisajele, o parte dintre instalaţii şi centralele de încălzire sunt, de multe ori, aduse

din Italia, precum şi cărămizile aparente – mattone – cu care sunt acoperite faţadele.

„Luxurile sunt în finisaje”, spun locuitorii din Cajvana şi astfel statutul proprietarilor

devine „citibil” (Humphrey 2002, 189) prin intermediul casei şi al întregii gospodării.

„Cititorul” este pe deplin conştient de costurile pe care le implică o astfel de casă şi de

valoarea ei simbolică, întrucât şi el a contribuit la rândul lui la „schimbările” pe care le suferă

locul unde se derulează acest fenomen: „sunt capabili să percepem doar lucrurile cu care

suntem obişnuiţi” (Lowenthal 2002, 65).

Costuri mari, nevoie mică

Viaţa pe un „şantier perpetuu” (Tue şi Toderaş 2012, 38) sau „în continuu făcând,

reparând, planificând, sincronzând şi îngrijorându-se” (Dalakoglou 2010, 772) primeşte acel

„tempo” (Bourdieu 2000, 130) al nevoilor, dar mai ales al dorinţelor şi aspiraţiilor

proprietarilor de case.

Pentru o casă făloasă, perioada de construcţie este cuprinsă între 2, 4, 5 ani şi 10, 14

ani, aşa cum am întâlnit în multe cazuri. Există o condiţionare obiectivă dată de fluxul de

venituri, însă lipsa unei nevoi reale le-a permis să se întindă pe o perioadă lungă de timp. Au

apărut practici noi, în special cele legate de presiunea costurilor mari. Căjvănarii au ales să

răspundă prin construirea de case şi să dovedească faptul că, în urma emigrării pentru muncă,

au integrat modernitatea, exprimată prin consum şi obiectificare (Miller 2001), dând naştere

unei noi culturi materiale (Woodward 2007) cu noi semnificaţii ataşate unei „case netrăite”,

pentru redefinirea identităţii lor şi recunoaşterea în privirea Celuilalt (Mihăilescu 2011).

Emigranţii trăiesc în sânul unei „culturi hibride” (Sandu 2010, 145), ale cărei elemente

componente sunt puse în scenă ca în negativul unei pelicule în ţările de origine şi în ţara

gazdă, întreţinând astfel statutul de emigrant oriunde s-ar găsi. Întrucât încă le este teamă că

îşi pot pierde locurile de muncă din cauza unor evoluţii economice neaşteptate, mulţi dintre

proprietarii cu care am discutat sunt acum de părere că aceste case sunt prea mari, iar lucrările

pentru finalizarea lor continuă mai mult din inerţie: mai devreme sau mai târziu, casele vor fi

terminate şi vor fi devenit o „greşeală scumpă” (Humphrey 2002, 200).

În plus, ajutorul furnizat familiilor din ţăra de baştină, precum şi dorinţa de a beneficia

aici de un standard de viaţă similar cu cel din ţările în care muncesc cu care deja s-au obişnuit,

au devenit parte din preocupările lor permanente. Mulţi dintre cei care lucrau în construcţii şi

care şi-au pierdut locurile de muncă în Italia odată cu instalarea crizei economice au migrat în

Marea Britanie sau într-una dintre ţările nordice Danemarca, Suedia, Finlanda. Puţini au

revenit în România şi, din când în când, se mai duc în străinătate pentru angajamente

sezoniere sau atunci când este nevoie, ca răspuns la o solicitare care ajunge la ei prin

intermediul membrilor reţelei care sunt încă angajaţi permaneţi în străinătate.

În acelaşi timp, în Cajvana, în afară de bărbaţii care construiesc casele ridicate cu banii

din străinătate – care sunt în număr mic în comparaţie cu populaţia totală – cea mai mare parte

dintre localnici îşi completează resursele de trai cu produsele obţinute din agricultură, din

creşterea animalelor sau din mici activităţi de comerţ. Nu există vreo capacitate de producţie,

servicii publice sau afaceri de comerţ mai extinse care să creeze locuri de muncă – iar asta

este încă o realitate care vine în contradicţie cu statutul de oraş al localităţii.

Motive de îngrijorare

În prezent, căjvănarii au mai multe motive de îngrijorare: nesiguranţa locului de

muncă, care se poate transpune într-o scădere sau chiar în pierderea veniturilor; cheltuielile

mari pe care le implică aceste case - finalizarea, întreţinerea şi încălzirea lor, pentru care cele

mai multe au centrale pe lemn şi mai puţine pe peleţi; deciziile copiilor lor privind locul unde-

şi vor construi viitorul şi, nu ultimul rând, modalitatea de calcul a impozitului pentru

proprietăţile deţinute, a cărei modificare era dezbătută public în timpul ultimei etape de

cercetare, care viza actualizarea destinaţiei clădirilor: rezidenţiale sau nerezidenţiale. „Mai

sunt care le pare rău ce-or făcut, dar nu poţi da timpul înapoi, să modifici.” (Ieremia Tomescu,

meşter, 62 ani, 2015)

Casa a întruchipat, după conceptele dezvoltate de Baudrillard, un mod de consum până

la „epuizare” sau în „risipă”, care a căpătat o „funcţionalitate socială superioară (…) devenind

locul de producţie al valorilor, a diferenţelor şi a sensului, - atât pe plan individual, cât şi

social.” (Baudrillard 2008, 54) „Acest „ceva în plus‟, prin care se afirmă valoarea, poate

deveni „ceva necesar”. Această lege a valorii simbolice, care face ca esenţialul să fie

întotdeauna dincolo de indispensabil, se ilustrează cel mai bine în cheltuială, în pierdere, dar

se poate verifica şi în apropriere, cu condiţia ca aceasta să posede funcţia diferenţială a

surplusului, a lui „ceva în plus‟.” (Baudrillard 2008, 56)

„De la şe capăt să sparg?”

În iulie 2015, am cunoscut-o pe proprietara unei case, o femeie în vârstă de 38 ani, şi

am stat de vorbă în timp ce ştergea geamurile de la camera de zi, denumită de localnici

songiorno, prin calchiere din limba italiană. Geamurile dădeau spre strada pe care era

amplasată casa, neasfaltată încă, şi de pe care se ridica un nor de praf de fiecare dată când

trecea o maşină. A continuat să muncească în timp ce am stat de vorbă. Soţul ei a plecat prima

dată din România în 2001, cu două luni înainte de naşterea primei fiice. Ea i s-a alăturat în

2003 şi întreaga familie locuia în localitatea italiană Pavia, din apropiere de Milano. Ambii

soţi munceau, iar fiica cea mare, în vârstă de 14 ani, începuse liceul cu un an în urmă, în timp

ce fiica cea mică, născută în primăvara anului 2014, mergea la asilo, adică la grădiniţă.

Cei doi soţi au început construirea casei mari în anul 2005 – cu o amprentă de 11 x

10,5 mp, având parter şi un etaj. Casa nu era terminată când a avut loc discuţia, însă, în

perioada scursă de la momentul deschiderii şantierului pentru această casă, cei doi proprietari

construiseră şi un bordei, cu suprafaţa de 7 x 9 mp, format din bucătărie, baie şi două

dormitoare. Practic, construiseră încă o casă. Pentru casa cea mare, au dărâmat o casă nouă,

din lemn, neterminată în acel moment şi niciodată locuită.

În 2015, proprietarii au decis să mobileze camera de zi şi un dormitor pentru oaspeţi în

casa cea mare, ambele situate la parter, şi să închidă restul casei, până când vor putea să-şi

facă planuri mai concrete în privinţa vieţii lor în România. Cu amărăciune şi obidă,

proprietara s-a descărcat de o parte din regretele venite din faptul de a fi construit o casă cu

astfel de dimensiuni, deşi, în urmă cu 14 ani, primiseră un sfat din partea socrului ei de a

reflecta mai bine la decizia privind dimensiunile casei. Şi-ar fi dorit mai mulţi copii şi un băiat

care să moştenească casa. Cei doi soţi munceau amândoi în Italia de peste 10 ani şi au ajuns să

tânjească după timp liber, considerând cel mai bine e să fii sănătos.

„Primii anii, era mai ușor cu banii, altu‟ fel se strângeau, se putea construi mai ușor.

Acuma mai greu și-acolo. S-au scumpit toate și-acolo. (...) Când mă gândesc acuma,

[casa e] prea mare, ... de la șe capăt să sparg?!. Chiar îmi pare rău [că mă gândesc la

asta], da(r) îmi pare rău [că e atât de mare], pentru că e [nevoie de] muncă multă și

bani mulți de terminat. Da(r) atunșea ideile erau altele, mă gândeam că se poate fașe

rapid, să se termine totul, durează ani. (...) Nu am făcut bine, a fost ideea noastră, nu

ne-a obligat nimeni, da(r) trebuia mai mică și să trăim mai bine, mai liniștiți.”

(Casandra Negruşer, 2015, 38 ani)

În Cajvana pot fi identificate cinci tipuri de gospodării, după clădirile care intră în

componenţa lor: casă în patru ape, construită înainte sau la începutul anilor ‟90, alături de şură

şi de grajd; casa „veche” în patru ape, casa făloasă, şura şi grajdul; casă făloasă, şura şi

grajdul; gospodăria cu două case făloase, dintre care una poate fi construită pe structura casei

vechi. În toate aceste gospodării există bordeiul, fie sub forma unei (unor) încăperi lipită(e) de

case, fie o construcţie de sine stătătoare. Există cazul particular al caselor construite pe un

teren care până nu demult era o parcelă agricolă, case răzleţite în câmp, care în mare parte, aşa

cum am putut observa în etapele de cercetare de teren, nu erau integrate într-o gospodărie.

Casa bruiată de bordei şi casa netrăită

Casele mari şi noi devenit realitatea socială din Cajvana perioadei de tranziţie şi

formează împreună cu bordeiele, a căror funcţionalitate a evoluat de la o bucătărie de vară, la

o casă în patru ape, cu toate dotările necesare, „discursul normalului” (Fehérváry 2002) ce

poate fi foarte des întâlnit în localitate.

O casă mare a fost concurată de o casă şi mai mare în competiţia în care căjvănarii s-

au lansat, în tranziţie, pentru a ajunge la linia de final a unei realităţi în schimbare. Aşa cum

am intenţionat să arăt, casele sunt bruiate în rolul practic pe care ar trebui să-l joace în vieţile

oamenilor de bordeiul care există în fiecare gospodărie, fie că este o clădire de sine stătătoare,

fie că este parţial integrat în casă. Prin „bruiaj‟ înţeleg, în cazul de faţă, imposiblitatea ca

aceste case să transmită informaţii corecte despre costurile pe care le implică prin folosire, să

fie experimentate în valenţele lor cotidiene şi să fie „trăite” până la a începe să fie locuite de

inefabilul amintirilor. Revenind în concreteţea caselor mari şi noi din Cajvana, putem spune

că fiecare dintre aceste case este concurată de bordeiul din spatele curţii, căjvănarii fiind şi de

data aceasta tributari trecutului.

Casele pe care le au acum în proprietate „luminează contextul social şi uman”

(Appadurai 1986, 5) O trecere prin ideile principale despre case şi ar fi suficient să înţelegem

mai bine cultura materială a căjvănarilor, în care „obiectele stabilesc înţelesuri sociale”

(Woodward 2007, 4) şi să avem deja o imagine a schimbărilor petrecute în Cajvana în

perioada de tranziţie, păstrând încorporate experienţele mai vechi.

Când au ajuns să deţină venituri consistente din munca în străinătate, resurse a căror

folosire eficientă au „amplificat-o‟ prin practicile de sprijin reciproc create în comunitate şi

descrise anterior, căjvănarii au construit case pentru „fala” şi „mândria” lor, cu care şi-au

alimentat şi linia de demarcaţie faţă de localităţile din preajmă, dorinţă lor fiind de a se situa

permanent în registrul superior al percepţiilor.

Odată cu criza economică, „reprezentările mentale şi culturale” (Kuchler 2005, 207)

ale căjvănarilor despre case au venit şi mai mult cu picioarele pe pământ, după ce aceştia au

lăsat să răzbată, chiar şi 2011, o undă de îngrijorare, strecurată printre cuvintele de laudă şi

mândrie despre casele lor. Referindu-se la dimensiunile caselor, unii dintre interlocutori au

admis că o casă (în Cajvana!) e făcută să fie „taxă la Primărie”. „Casa mare” a devenit o

„cheltuială mare” şi o „cheltuială continuă”, dar şi o „greşeală mare”, în spiritul unei „greşeli

scumpe” sesizat de Caroline Humphrey atunci când a studiat casele categoriei sociale numite

„noii ruşi” ridicate la multe dintre periferiile oraşelor ruseşti după anii ‟90. Casele au început

să fie văzute ca o „investiţie fără profit” mai ales că, din ce în ce mai des, interlocutorii mei au

conştientizat şi reclamat faptul că sunt „singure şi pustii”.

În 2015, esenţa în discuţiile cu interlocutorii mei despre case a fost cuvântul

„siguranţă”, din perspectiva experienţelor avute de unii dintre ei la locurile de muncă din

străinătate, incluzând îngrijorarea pe care o resimt în faţa necunoscutului şi certitudinea că

lucrurile pot lua o turnură neaşteptată dintr-un moment în altul. „Ei, pentru asta [facem

casele]! Pentru siguranţa şi-a noastră, şi-a copiilor, şi-a nepoţilor! Având o casă, măcar ai

unde sta. Avem pământ, îl munşim şi un cartof tot îl mănânci.” (Dochia Flutur, 47 ani, 2015)

Căjvănarii locuiesc prea puţin în aceste case, insuficient cât să integreze în sinele lor

obiectele puse unele lângă altele într-o ordine care să dea perspectiva unui „acasă”. Casele le

asigură un nivel de reprezentare şi, aşa cum arătat, ca să demonstreze că sunt în continuare

oamenii muncitori şi buni gospodari din comunitate construiesc în continuare case noi sau le

modifică pe cele existente. S-au ataşat de renovarea continuă a caselor, de procesul prin care

„identitatea de sine ajunge la coerenţă întrucât le permite efectuarea de revizii continue”

(Garvey 2001, 55-56) şi care le dă „sentimentul de noutate şi de diferenţă.” (Garvey 2001,

51).

Aceste case au parcurs o „viaţă socială” (Appadurai 1986, Woodward 2007, 29) în

care înţelesurile şi interpretările pe care oamenii le-au găsit în ele s-au modificat în decursul

timpului şi au trecut prin „fală”, „mândrie” şi „putere”, „cheltuială” şi „greşeală” şi, în prezent

s-au oprit la „siguranţă”. Însă, toate aceste semnificaţii au fost dobândite, în cele mai multe

dintre cazuri, în absenţa unei experienţe de zi cu zi în încăperile finisate, mobilate şi decorate

cu grijă pentru o viaţă „îndestulată”. (Mihăilescu 2011, 40)

Johanna Rolshoven defineşte un „spaţiu trăit” prin acel „spaţiu care este experimentat

individual, care înconjoară şi se mişcă cu corpul unei persoane, care preia percepţiile şi

semnificaţiile.” (Rolshoven 2007, 20) Cu alte cuvinte, este acel spaţiu care creează experienţe

şi care, ulterior, preia semnificaţiile pe care oamenii le dau acestor experienţe. Semnificaţiile

pe care căjvănarii le-au dat caselor lor sunt, în general, lipsite de o astfel de experienţă

spaţială şi senzorială, iar „casa netrăită” este contextul în care au fost generate semnificaţiile,

este viaţa socială a caselor din Cajvana.

Concluzii – O casă făloasă doar cu un nivel?

Casele au devenit, în acelaşi timp, justificarea pentru anii îndelungi munciţi de români

în străinătate – 7, 10, 15 sau 18 ani, dar şi motivul pentru care aceştia trebuie să continue să

câştige sume de bani din care să poată face economii. Toţi cei cu care am stat de vorbă spun

că tânjesc să revină în România, dar nu încetează să laude standardul de viaţă din ţările care îi

găzduiesc, în special Italia, pe care nu reuşesc să-l replice şi să-l atingă în localitatea de

baştină. Din afară, arată ca o „bătălie purtată pe două fronturi” în acelaşi timp, care are drept

rezultat o „ambiguitate a identităţii şi o tensiune” (Mihăilescu 2011, 55).

Migraţia în migraţie

Într-un „univers în care migraţiile, atât demografice, cât şi culturale, sunt mai mult o

regulă decât o excepţie” (Şerbescu 2011, 67), trecuţi prin experienţe neplăcute – pierderea

locului de muncă sau scăderea veniturilor, mulţi dintre căjvănari şi-au căutat locuri de muncă

în alte state europene, în special în Anglia, dar şi și în țările nordice (Danemarca, Norvegia,

Suedia), însă, în decursul etapelor de cercetare, nu am vorbit cu niciunul dintre aceştia sau cu

membri ai familiilor lor.

Am numit „migraţie în migraţie” disponibilitatea căjvănarilor plecaţi în străinătate de

a-şi continua viaţa împărţită între două lumi, în acest spaţiu transnaţional care continuă să le

aducă un răspuns imediat, dar pe un termen mai scurt, la nevoia lor de a obţine venituri cu

care să-şi finalizeze casele şi să-şi păstreze imaginea de gospodar, amânând un moment în

care vor trebui să-şi pună întrebarea practică a utilităţii acestor case. „(...) e limpede că

schimbarea socială a jucat un rol important în modelarea culturii moderne. Anumite moduri

de a gândi şi simţi pot înlesni şi ele schimbarea socială, dar când aceasta se petrece la o scară

uriaşă, ea poate încetăţeni aceste moduri, făcându-le să pară inevitabile.” (Taylor 2006, 44)

Casa „normală” amplasată într-un context „nefiresc” (Fehérváry 2002, 383)

construieşte un exemplu foarte grăitor despre cum se manifestă „utopia” (Buchli, Upton,

Clarke 2004, 2) stilului de viaţă modern. Această tendinţă a fost alimentată de competiţia

internă a locuitorilor din Cajvana pentru a fi recunoscuţi ca atare de către ceilalţi proprietari

de case, vecinii lor, şi influenţată de stilul de viaţă din ţările în care aceştia au ales să

muncească după 1989, şi în special din anii 2000. O suprafaţă de 120 m² pentru fiecare nivel

al unei case mari şi noi, cu parter şi unul sau două etaje, era considerată o dimensiune

„normală” pentru standardele la care proprietarii de case se raportau în 2011; în 2015, meşterii

au vorbit despre „aproape” 100 m² pe nivel.

AT: Le mai fac atât de mari? Le fac la fel de mari ca înainte?

OC: Nu, tăt mari, tăt mari. Acuma sunt oamenii mai ieșiți prin lume și au gusturile

astea mai bine, mai diferite, au mai copiat lucruri bune... Dar parcă nu le mai fac așa

de înalte, le fac parcă mai joase oleacă, mai ... Mulți fac acuma pe un singur nivel. S-or

mai fi schimbat oleacă proiectele [planurile].

AT: Ei cum explică faptul că au alte opțiuni?

OC: Mulți dintre oameni [care au deja o casă cu etaj] gândesc cam așa: „Bă, io acuma

dacă mai fac o casă, fac pe un nivel, o fac mai întinsă, mai mare... Când o să ajung la

bătrânețe, să nu mă urc eu 15-20 scări până la culcare. E la același nivel, acolo și

dorm, acolo și mănânc, acolo și fac baie.” Gândesc mulți în felul ăsta: „Băi, e mai

îndemănoasă, e mai bună casa pe un nivel...” Sunt mulți care au concepția asta acuma

și-am văzut că chiar trec la practică, nu numa vorbe. Am văzut că s-au făcut multe

case, s-au făcut pe un nivel acuma. (Onofrei Chindriş, 48, meşter, 2015)

Locuitorii din Cajvana şi-au construit case făloase, care acum pare că sunt prea mari

pentru nevoile şi resursele lor, însă aceste case, tot din ceea ce spun ei, reprezintă adăpostul şi

plasa de siguranţă pentru ziua de mâine, deşi cei mai mulţi dintre ei ştiu doar în parte ce

cheltuieli implică o astfel de casă. Aceste case sunt în permanenţă în gândurile lor, dar

proprietarii nu pot spune nimic despre cum va arăta viitorul lor, al caselor şi al oamenilor care

le deţin, şi, cu atât mai puţin, să facă planuri legate de aceste case, altele decât cele de a

continua să muncească în străinătate. „Migrantul „absent prezent‟ este protagonistul în

procesul de ridicare a unei case, cu care fiecare dintre ei îşi asigură un nou tip de prezenţă în

ambele locuri” în care îşi duc viaţa (Dalakouglou 2010, 773).

Proprietarii pare că aşteaptă o soluţie din exterior sau apariţia unui nou model de casă,

a unei noi tendinţe pe care s-o urmeze, aşa cum au făcut când au intrat în competiţia caselor

mari şi făloase. În ultimii doi-trei ani, unii proprietari – „10 din 50”, a spus meşterul Chindriş

în 2015 – au luat decizia să construiască case pe un nivel, întrucât camerele şi celelalte spaţii

sunt mai uşor accesibile în absenţa scărilor.

Tipologii emergente

Încercând să contureze viitorul, sunt mulţi care deja vorbesc de faptul că vor putea

primi pensie de la statul italian, îndeplinind condiţia vechimii în muncă şi, aşa cum au spus,

cu acei bani se vor putea întreţine în România, urmând să-şi asigure resurse complementare

din muncile agricole – agricultura de gospodărie sau chiar pe suprafeţe mai mari.

Au muncit în străinătate şi au văzut cum se fac afacerile, au devenit conştienţi de

spiritul de seriozitate şi de responsabilitatea de care trebuie să dea dovadă într-un mediu

competitiv, însă nu au îndrăznit prea mulţi să se lanseze în afaceri la scară mare, în care să-şi

poată angaja oameni, iar la o capacitate sau o linei de producţie nu am aflat să se gândească

cineva. Am preluat ideea lui Keane, dar am substituit ideea „hainelor noi” cu existenţa unei

„situaţii noi” - „hainele noi fac posibile sau inhibă noile practici, obiceiuri şi intenţii; invită

noi proiecte” (Keane 2005, 192). Pentru „a fi antreprenori”, căjvănarii trebuie să „înveţe un

rol nou”. (Sandu 1999, 97) şi, în plus, ar trebui să le transmită şi celorlalţi instrumentele de

înţelegere a iniţiativei lor (Keane 2005, 232) în aşa fel încât o investiţie să poată deveni

profitabilă dincolo de legăturile subiective care există între ei.

În 2015, o casă pe un nivel începuse să stârnească interesului oamenilor din Cajvana;

cu o suprafaţă locuibilă de aproximativ 200 m², împărţită într-o cameră de zi mare – ca un

mini-patinoar, cu podeaua acoperită cu plăci mari de gresie lucioasă de culoare gri deschis –

trei dormitoare, bucătărie, baie, fără pivniţă şi pod. Construirea casei s-a întins pe doi ani, iar

proprietarul se mutase în casă cu o săptămână înainte de conversaţia avută cu el. Mi-a spus că

în fiecare zi veneau oameni să se uite la ea şi că aceştia îi cereau planul folosit pentru a

construi una asemănătoare. În schimb însă, spunându-le că nu are un plan al casei (deşi

legislaţia impune ca, pentru obţinerea autorizaţiei se construcţie, proprietarul să includă la

dosar şi planul casei), aceştia erau lăsaţi să se uite la casă cât timp doreau şi chiar să facă

fotografii.

Casele mari şi făloase din Cajvana reprezintă „realitatea socială” din prezent;

„limbajul practic” (Mucchielli 2002, 122) al interlocutorilor mei în această realitate socială –

explicaţiile şi argumentele pentru construirea unor astfel de case, nevoile la care răspund şi

resursele pe care le implică – a avut drept scop să mă convingă sau să se convingă pe ei înşişi,

de-a lungul celor trei etape de cercetare, că aveau nevoie de aceste case mari. O discrepanţă

între această realitate socială şi limbajul practic al celor întâlniţi a crescut, s-a amplificat, în

timpul fiecărei etape, întrucât cele mai multe dintre case sunt în continuare nelocuite, iar

proprietarii lor încep să aibă dubii şi rezerve în ceea ce priveşte utilitatea unor case gândite cu

dimensiuni atât de mari. Realitatea practică a unei case se conturează în timp ce este folosită

în întregime de către proprietarii ei, demonstrând funcţionalitatea modului în care a fost

concepută în raport cu nevoile oamenilor care o locuiesc. Cum oare va fi conturată în viitor

realitatea practică a caselor mari şi făloase din Cajvana?

BIBLIOGRAFIE

Appadurai, Arjun. 1986. "Introduction: Commodities and the Politics of Value." In The Social

Life of Things: Commodities in Cultural Perspective, 3 – 63, coord. Arjun Appadurai.

Cambridge, Cambridge University Press.

Baudrillard, Jean. 2008. Societatea de consum. Mituri şi structuri. Bucureşti: Editura

Comunicare.ro.

Bourdieu, Pierre. 1986. Economia bunurilor simbolice. Bucureşti: Editura Meridiane.

Bourdieu, Pierre. 2000. Simţul practic, Iaşi: Editura Institutul European.

Buchli, Victor, Clarke, Alison, Upton Dell. 2004. Editorial în Home Cultures, Vol. 1(1): 2-4.

Dalakoglou, Dimitris. 2010. “Migrating-remitting-„building‟-dwelling: house-making as

„proxy‟ presence in postsocialist Albania.” Journal of the Royal Anthropological Institute 16:

761-777.

Drazin, Adam. 2005. “Architecture without Architects: Building Home and State in

Romania.” În Home Cultures 2: 195 – 220.

Drazin, Adam. 2001. “A Man will get Furnished: Wood and Domesticity in Urban Romania.”

In Home Possessions: Material Culture behind Closed Doors, 173 – 200, coord. Daniel

Miller. Oxford, New York: Berg.

Fehérváry, Krisztina. 2002. “American Kitchens, Luxury Bathrooms, and the Search for a

„Normal Life” in the Post-Socialist Hungary.” Ethnos 67 (3): 369 – 400.

Fehérváry, Krisztina. 2009. “Goods and States: The Political Logic of State – Socialist

Material Culture.” Comparative Studies in Society and History 51 (2): 426-459.

Garvey, Pauline. 2001. “Organized Disorder: Moving Furniture in Norwegian Homes” In

Home Possessions: Material Culture behind Closed Doors, 47 – 68, coord. Daniel Miller,

Oxford, New York: Berg.

Granovetter, Mark. 1973. “The Strenght of Weak Ties.” American Journal of Sociology 78

(6): 1360 – 1380.

Granovetter, Mark. 1983. “The Strenght of Weak Ties: A Network Theory Revisited.”

Sociological Theory, Vol. 1, 201 – 233.

Humphrey, Caroline. 2002. “The Villas of the 'New Russians‟. A Sketch of Consumption and

Cultural Identity.” In Post-Soviet Landscapes în The Unmaking of Soviet Life: Everyday

Economies after Socialism, 175 – 201. Ithaca: Cornell University Press.

Iancău, Monica. 2011. “Orange or pink? Colours, Houses, and Modernity in Rural Romania.”

International Review of Social Research 1 (2): 85-98.

Keane, Webb. 2005. “Signs Are Not the Garb of Meaning: On the Social Analysis of Material

Thing.” În Materiality, 182 – 205, coord. Daniel Miller, Durham and London: Duke

University Press,.

Kuchler, Susanne. 2005. “Materiality and Cognition: The Changing Face of Things.” În

Materiality, 206 – 230, coord. Daniel Miller, Durham and London: Duke University Press,.

Lowenthal, David. 2002. Trecutul e o ţară străină. Bucureşti: Editura Curtea Veche.

Mihăilescu, Vintilă. 2010. Sfârşitul jocului: România celor 20 de ani. Bucureşti: Editura

Curtea Veche.

Mihăilescu, Vintilă. 2011. “From Cow to Cradle. Mutations and Meanings of Rural

Household in Post Socialism.” International Review of Social Research 1 (2): 35-63.

Miller, Daniel. 1995. “Consumption and Commodities.” Annual Review of Anthropology 24:

141-161.

Miller, Daniel. 2001. “Possessions.” În Home Possessions: Material Culture behind Closed

Doors, 104 – 121, coord. Daniel Miller, Oxford, New York: Berg,.

Mucchielli, Alex. coord. 2002. Dicţionar al metodelor calitative în ştiinţele umane şi sociale.

[Dictionary of Qualitative Methods in Human and Social Sciences.] Iaşi: Polirom Publishing.

Palmonari, Augusto şi Zani, Bruna. 2007. „Studii comunitare.” În Metodologia ştiinţelor

socioumane, 21 – 51, coord. Serge Moscovici şi Fabrice Buschini. Iaşi: Editura Polirom,.

Pîţu, Gheorghe and Elena – Cristina Crăciun Pîţu. 2016. Un secol de învăţământ în Cajvana.

Studiu monografic. Ediţia a II-a. Suceava: Editura George Tofan.

Rolshoven, Johanna. 2008. “The Temptations of the Provisional. Multilocality as a Way of

Life.” Ethnologia Europaea. Journal of European Ethnology, 37: 1–2, 17 – 25.

Sandu, Dumitru. 1999. Spaţiul social al tranziţiei. Iaşi: Editura Polirom.

Sandu, Dumitru. 2010. Lumile sociale ale migraţiei româneşti în străinătate. Iaşi: Editura

Polirom.

Smith-Doerr, Laurel and Walter W. Powell. 2003. Networks and Economic Life. The

Handbook of Economic Sociology. Russell Sage Foundation and Princeton University Press.

Şerbescu, Andrei. 2011. O abordare critică a vernacularului. Despre continuitate şi

schimbare în spaţiul rural românesc, după 1989. Teză de doctorat, Universitatea de

Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu”. Bucureşti.

Taylor, Charles. 2006. Etica autenticităţii. Cluj-Napoca: Editura Idea Design & Print.

Tue, Amelia and Cristina Toderaş. 2012 “Cajvana: Telephone-ordered or Mail-ordered

Houses to Be Inhabited Only Three Times a Year.” Societatea Reală, 4 (1): 33-54.

Tue, Amelia and Cristina Toderaş. 2013. “Walls Flexibility and Houses Elasticity in

Cajvana.” In The Material Culture (Re)Turn in Anthropology: Promises and Dead-ends (e-

book), 163 – 183. Bucureşti: Editura Humanitas şi Societatea de Antropologie Culturală din

România.

Verdery, Katherine. 2003. Socialismul: ce a fost şi ce urmează, Iaşi: Institutul European.

Woodward, Ian. 2007. Understanding Material Culture. Los Angeles, London, New Delhi,

Singapore: SAGE Publications.