așteaptă - lumina vechilor carari · de intensă: „petru, mă iubești tu mai mult ca aceștia...

Toți oamenii așteaptă ceva sau pe cineva sau au diverse alte așteptări. Credincioșii în Dumnezeu au o așteptare deasupra oricărei așteptări: „…aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos.” Așteptarea asta este una dintre coordonatele de bază ale vieții de creștin. Acest aspect este unul din categoria celora care clasifică creștinii în teoretici sau doar cu numele și credincioșii adevărați. Cine așteaptă pe Domnul este credincios adevărat. Îndrăznesc să spun că sunt credincioși adevărați, chiar și în pofida unor lipsuri care s-ar mai găsi în viețile lor.

Așteptarea revenirii Domnului este într-adevăr un lucru căpătat în urma înțelegerii învățăturii creștine, însă aceasta se răsfrânge în economia (în socotelile) omului respectiv cu viața și viitorul lui. Iată câteva aspecte:

„De aceea, încingeţi-vă coapsele minţii voastre, fiţi treji, şi puneţi-vă toată nădejdea în harul, care vă va fi adus, la arătarea lui Isus Hristos.” (1Petru 1.13). Am subliniat cuvântul „toată”. Credinciosul în Dumnezeu nădăjduiește și el la fel ca toți oamenii, cu privire la planurile lui în ce privește viața de aici și în multe din planurile lui, nădăjduiește în ajutorul lui Dumnezeu. Însă așteptările lui cu privire la viața de aici sunt relative; așezate cumva în ideea unei zicale din popor: „Este, este; nu-i, nu-i” adică oricum e bine ! Dacă totuși are o zbatere, o nădejde arzătoare, ea se înnoadă

toată, toată la ceea ce se va petrece în ziua aceea. Nădejdea implică o formă de dorință fierbinte ca lucrul nădăjduit să se petreacă și toată nădejdea credinciosului, ca și cum celelalte lucruri nici n-ar prea conta, este „în harul, care vă va fi adus, la arătarea lui Isus Hristos.” Asta este în definitiv tot ce contează. De aceea revenirea Domnului valorează atât de mult pentru credincioși: atunci se vor împlini toate și în mod deosebit, cele mai mari așteptări ale lor. Acesta este unul dintre motivele pentru care credinciosul așteaptă… așteaptă pe Domnul. Ce se va întâmpla atunci când vine Domnul de este așa de așteptat de credincioși momentul acela ? Viața veșnică, încetarea presiunilor ispitei firii pământești și a prezenței diavolului și a necazurilor de tot felul sunt numai câteva dintre motivele pentru care ne-am pus „…toată nădejdea în harul, care vă va fi adus, la arătarea lui Isus Hristos.” Acela da, har !

Dacă cele de mai sus privesc motivele așteptării Domnului, nu poate fi trecut cu vederea că așteptarea aceasta are o pronunțată conotație sentimentală: ea este înflăcărată datorită dorului după Dumnezeu. Dragostea de Dumnezeu este temelia relației dintre Dumnezeu și om și dintre om și Dumnezeu. Dacă Dumnezeu este interesat de ceva în mod special în relația cu omul, atunci El dorește să fie iubit de om. Când Domnul Isus s-a întâlnit cu ucenicul Petru, înainte de înălțare, în ultima lor întrevedere terestră,

n-a fost interesat de nimic altceva decât să se asigure că a câștigat dragostea lui Petru. De aici întrebarea aceea directă și deosebit de intensă: „Petru, mă iubești tu mai mult ca aceștia ?” Deși ar fi fost normal ca Domnul Isus să folosească ultimele Lui clipe cu ucenicul pe care urma să așeze toată lucrarea Sa de mai departe, pentru a se asigura că lucrurile vor merge bine, El alege să se asigure de dragostea lui. Practic cine nu iubește pe Dumnezeu, n-are parte cu El, orice altceva ar face în plan religios. Acum este adevărat că dragostea pentru Dumnezeu se trăiește și se manifestă diferit de la om la om, în funcție de temperamentul fiecăruia. De exemplu împăratul David și-a exprimat adesea simțământul lui de dragoste față de Dumnezeu într-un mod extrem de sentimental. („Te iubesc din inimă, Doamne, tăria mea!” Psalmi 18.1). Nu la fel s-a exprimat și apostolul Petru care se vede că era un om mai rece în ce privește exprimarea trăirilor interioare. El a răspuns simplu: „Da Doamne… ştii că Te iubesc.” (Ioan 21.16a). Fiecare om își va exprima în felul lui propriu dragostea față de Dumnezeu dar indiferent de modul de exprimare, ferice de omul care are dragoste față de Dumnezeu. De altfel Domnul a venit în lumea noastră mânat de dragostea pentru om. Cu ceva ani în urmă, într-o seară de vară târzie am observat o situație care m-a făcut să înțeleg o dimensiune aparte a dragostei lui Dumnezeu pentru om. Comparația în sine nu este nici pe departe cea

1 Lumina Vechilor Cărări

Cercetați Scripturile !

Vom continua cercetarea Scripturii cu fragmentul din Epistola către Filipeni, cap. 3.21b:

„…în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos.”

Așteaptă…


mai potrivită dar ideea în sine cred că este expresivă. Mă găseam în fața casei când era deja întuneric și becul din colțul casei era aprins. Îndată în jurul lui au început a roi felurite insecte printre care și niște fluturi mai mari pe care îi puteam urmări cu privirea. Aceștia, ca de altfel tot roiul, se roteau în jurul becului aprins și din când în când se apropiau periculos de mult de el. Unii se ardeau în bec și cădeau jos. Gândeam că acolo le este sfârșitul dar dacă arsura le permitea să-și reia zborul, unde credeți că se duceau glonț ? Din nou la bec ! Așa este Dumnezeu: de câte ori n-a fost ars de om !? Priviți numai în Vechiul Testament la comportamentul poporului evreu de-a lungul anilor. Să privim și în viața noastră; de câte ori L-am ars… El s-a mâniat, ne-a pedepsit dar în definitiv care a fost atitudinea Lui față de om ? Față de noi ? A continuat să ne iubească; mai mult, a continuat să caute în noi dragostea noastră pentru El ! Într-un fel sau altul a continuat să întrebe mereu ca și pe ucenicul Petru: „Tu mă iubești ?” Așa a venit în lumea noastră și dacă cineva L-ar fi întrebat: „Vrei să fii recunoscut ca Domn ?” El ar fi răspuns „Nu !” „Atunci vrei ascultat sau respectat ?” Răspunsul ar fi fost același. „Atunci vrei urmat ?” „Nu !” ar fi spus El. „Atunci ce vrei ? Ce să facem cu Tine ?” El ar fi răspuns: „Doresc să fiu iubit, aici pe pământ între oameni !” Toate celelalte atitudini pe care este normal să le avem față de El, oricât de importante sunt ele, sunt secundare. A rămas peste

ani în Scripturi întrebarea dregătorului roman, Pilat: „Dar ce să fac cu Isus, care se numeşte Hristos ?” (Matei 27.22a). Și răspunsul mulțimii a fost groaznic. Ce poți să faci cu acest Dumnezeu care-ți solicită opțiunea, alegerea ? Credincioșii I-au răspuns cu „Da !” cererii Lui de dragoste, de aceea ei Îl așteaptă și așteptarea lor nu este una cerebrală, situată la nivel de înțelegere a lucrurilor credinței doar, ci este una sentimentală, ceea ce se concretizează într-un dor, numit de poeții creștini „dorul așteptării”. „Ars de dorul așteptării/Stau în poartă și privesc” scria unul dintre ei și noi cântăm cântările acestea în adunări. Normal ar fi să așezăm în aceste cântări dorul nostru personal pentru Domnul, așa cântările acestea care nu sunt ale noastre, devin ale noastre. Am citit undeva, cu mai mulți ani în urmă că creștinii primelor veacuri aveau convingerea că Domnul va veni în timpul vieții lor. Expresia „Şi gemem în cortul acesta, plini de dorinţa să ne îmbrăcăm peste el cu locaşul nostru ceresc, negreşit dacă atunci când vom fi îmbrăcaţi, nu vom fi găsiţi dezbrăcați de el. ” (2Corinteni 5.2,3), lasă să se înțeleagă că până și apostolul Pavel nu excludea posibilitatea ca vremea îmbrăcării cu trupul ceresc să se petreacă peste „cortul acesta”. Adică credeau că ar fi fost posibil ca Domnul să revină în timpul vieții lor. Și dorul reîntâlnirii cu Domnul era așa de puternic în sufletele lor încât deseori scrutau zarea cu palma la ochi, poate Îl vor vedea. Îl aștepți

cu dor ? „Preaiubiţilor, acum suntem

copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este. Oricine are nădejdea aceasta în El, se curăţeşte, după cum El este curat.” (1Ioan 3.2,3).

Iată o altă dimensiune a așteptării Domnului. Cine așteaptă pe Domnul nu are numai așa o trăire emoțională; această așteptare produce curățenie în viață. Asta pentru ca momentul întâlnirii să fie unul fericit. Și aici apare întrebarea: „Fericit pentru cine ?” Desigur că fiecare om își urmărește propria fericire dar un credincios care arde de dorul așteptării urmărește ca în momentul întâlnirii fericitul să fie El, Domnul ! Este și normal, având în vedere că El ne-a iubit mai mult decât L-am iubit noi pe El. De aceea, pentru ca El să fie fericit în momentul întâlnirii, creștinul se curățește. Iar curățirea aceasta nu este o idee vagă și generală așa, nicio sclifoseală continuă de genul „Ai milă Doamne…!, ci înseamnă că așa cum orice om își duce rând pe rând la curățat hainele groase sau cele subțiri, odăile de jos sau cele de sus, tot așa credinciosul trece aspectele vieții lui prin atenția gândirii, pentru a vedea unde este nevoie practic de a înlătura ceva nepotrivit pentru momentul întâlnirii cu Domnul.

Realitatea existenței acestei așteptări în viața oricăruia dintre noi, se poate verifica și după felul în care ne rugăm. Avem în Scripturi rugăciuni care n-au fost scrise acolo întâmplător și totuși se aud destul de rar între credincioși. Una dintre ele poate fi numită rugăciunea Bisericii, rugăciune care după cum, spuneam, Biserica de azi o întrebuințează destul de rar: „Şi Duhul şi Mireasa zic: „Vino” !... Amin! Vino, Doamne Isuse!” (Apocalipsa 22.17a, 20b). Ăștia sunt oamenii care Îl așteaptă.

Din „Comorile mele”

Povesteam într-o zi cuiva despre o rețetă nouă de mâncare. O rețetă delicioasă din punctul meu de vedere: un gust pur românesc și o savoare deosebită. Îmi căutam cuvintele care să exprime ce îmi transmiseseră deja papilele gustative. Istorisirea mea a fost întreruptă de remarca persoanei căreia îi povesteam. Zise așa: „Cred că e bună. Ție îți lasă gura apă numai povestind…”.

***

Avem un frate bucătar în adunare. Pe lângă darul de a face mâncare bună are și darul de a povesti despre ea. Când îl auzi, îți plouă în gură, îi simți mirosul… îți vine să te lingi pe degete. Așa se înțeleg gurmanzii…

Aș fi vrut să continui șirul povestioarelor așa: „cunosc un frate predicator care când predică te face să însetezi și tu după ceea ce are el”; și chiar aș fi putut spune asta fără să exagerez, însă tânjesc să trăiesc cât mai des acest sentiment și să îl pot împărtăși și altora cu același rezultat.

Trăiesc deseori un ciudat sentiment de zădărnicie gândindu-mă că frații și surorile abia au gustat din ceea ce am adus eu prin predică. Am realizat de mult că manevrele omenești nu sunt binevenite în acest context.

Așadar oratoria poate să facă oamenii atenți și bucuroși să mă vadă că sunt la slujbă dar rezultatele în viața ascultătorilor sunt nule. Nici mesajul foarte argumentat și bine ilustrat nu aduce hotărâri de pocăință. Un impact deosebit am văzut că au predicile pline de pasiunea trăirii celor spuse, chiar dacă nu sunt ilustrate cu exemple din viața personală. Dumnezeu încununează cu un impact deosebit predicarea în acest fel. Iar mie, stând pe bancă, simt că „îmi lasă gura apă”.

Fără să minimalizez nevoia Duhului Sfânt în predicare, evidențiez mai jos câteva greșeli făcute în spatele amvonului; greșeli

care afectează transmiterea mesajului.

1. Monotonia Identific două tipuri de

monotonie: a. Monotonia mesajului Aceleași subiecte spuse în

același fel, uneori chiar simulând pasiune. Învățături arhicunoscute repetate la fiecare urcare la amvon. Acest fel de predicare, cu toate că enunță adevăruri din Scriptură, e foarte ineficient. Acești predicatori încearcă să indice soarele cu lanterna, însă oricât de pasionați ar fi de această acțiune, audiența devine lipsită de interes. Domnul Isus spune „…orice cărturar, care a învățat ce trebuie despre Împărăția cerurilor, se aseamănă cu un gospodar, care scoate din vistieria lui lucruri noi și lucruri vechi.” (Matei 13:52). Deci, lucruri noi și lucruri vechi. Împreună aduc zidire Bisericii.

b. Monotonia transmiterii Am auzit cuvinte valoroase,

de notat, spuse pe un ton lipsit de expresivitate. După o astfel de predică am întrebat pe cei apropiați cum li s-a părut predica. Am rămas surprins să constat că o bună parte din ei nu prea știau despre ce s-a predicat. Frați predicatori, transmiteți ce vorbiți! Imaginați-vi-l pe apostolul Petru în ziua Cincizecimii, vorbind cu mâinile la spate și cu o voce monotonă, inflexibilă. Eu nu mi-l pot imagina! Petru și-a ridicat glasul… Probabil așteptăm ca Duhul Sfânt să ducă mesajul nostru în inimile fraților; ridicați-vă glasul și transmiteți Evanghelia ca pe o veste bună. Entuziasmul e justificat.

2. Afectarea Dicționarul explică astfel

afectarea: (Despre oameni și unele manifestări ale lor) Care se arată altfel decât este în realitate, pentru a face o impresie favorabilă; prefăcut, nenatural, prețios, nefiresc.

Probabil acest fel de predicare nu se simte dizgrațios în adunările pe care doar le vizitezi,

însă în adunarea în care slujești regulat și frații și surorile te cunosc, arată urât. În adunarea în care am crescut și am ajuns să slujesc, predica mea are vârsta pe care eu o am. Când mă ridic să predic, adunarea mă privește prin prisma vieții ce o trăiesc și a felului în care mă comport și vorbesc în mod normal. Fapt ce duce la dezaprecierea mea în cazul în care sunt prefăcut și nenatural. Despre un predicator din primele secole se spunea că la amvon tună și afară fulgeră. Adică predică cu putere și trăiește luminând!

Un ultim aspect despre afectare: uneori mi se pare că ascult o reclamă când ascult o predică. Ca și când cineva încearcă să îmi vândă ceva ce încă nu a gustat. Asemenea celor ce vând telefoane și parfumuri prin piață: nici ei nu cred în reclama ce o fac. Și în încercarea de a te face credibil când nici tu nu crezi ce spui, devii ridicol și afectat.

Și drept să-ți spun „nu-mi lasă gura apă…”.

Nu sunt acestea singurele

probleme ale predicilor dar sunt unele din problemele pe care le-am putea rezolva noi. Așa cum punctam la început, nevoia cea mai mare a predicilor noastre e implicarea Duhului Sfânt și fără puterea Duhului eforturile noastre sunt fără rost. Dar Dumnezeu când alege un om, alege omul care își dă toate silințele, chiar dacă e muncă și efort.

Șandra Adelman Cezar

– Bihor


Din nou printre cuvinte…


Prima dată când sufletul meu s-a înfiorat la întâlnirea cu Dumnezeu a fost în casa unui cunoscut credincios unde am intrat pentru prima dată împreună cu soția mea, invitați fiind să participăm la o seară de rugăciune, cu toate că eram din lume.

Două camere pline până la refuz, în care se făceau niște rugăciuni prea zgomotoase pentru urechile mele dar care trădau prezența unei Persoane nevăzute care emana putere și o fascinație deosebită, ce mi-au pus mintea și toate simțurile în gardă. Căutam într-o stare de încordare și concentrare maximă să prind un fir de legătură, să pricep de unde venea această putere plină de autoritate dar și aducătoare de mângâiere și de bucurie.

S-a întâmplat acum 21 de ani. În acea seară când m-am lăsat înduplecat de acel cunoscut mai mult din politețe, Dumnezeul cel Viu și Nevăzut ni s-a revelat prin gura unui proroc și în același timp ne-a descoperit câteva lucruri tainice din viața noastră dar și planul Său plin de iubire cu privire la noi pe viitor. Abia după un an de uitări și căutări febrile, într-o duminică seară la adunarea mare, Cuvântul Său predicat și descoperit mie prin lumina Sa, mi-a străpuns inima. Pe genunchi, zdrobit, la ora de rugăciune am strigat: Singur nu pot, doar cu Tine!

***

De doi ani primesc în cutia poștală, tot la două luni, ALFA OMEGA TV MAGAZIN – o revistă care conține pe lângă articolele care tratează diferite teme biblice (unele chiar foarte reușite) și programul TV cu emisiunile religioase pe care postul

de televiziune le propune telespectatorilor pe cele două luni, inclusiv și o curioasă părtășie la rugăciune în direct.

Cine m-a abonat nu știu. De unde atâta mărinimie și iubire din partea unor lucrători care vor să intre în casele și în inimile oamenilor prin intermediul televiziunii și al internetului, este ușor de explicat: evanghelizare, propovăduire a Cuvântului lui Dumnezeu. Ceea ce pot afirma cu siguranță referindu-mă la unele teme tratate pe care le-am lecturat, este faptul că erezia s-a strecurat de multă vreme pe unele canale media evanghelice, așa cum este cazul postului sus-amintit, care cu toate interpretările de rigoare, aduce o învățătură nouă, permisivă unei pocăințe ușoare și a unui har ieftin, toate legate de teme sensibile precum: familia, căsătoria, nașterea de copii etc.; toate străine de învățătura biblică autentică. Scopul lor este clar și anume: îndepărtarea de tiparul divin și de modelul apostolic pe care Dumnezeu l-a lăsat în Biserica Sa – stâlpul și temelia adevărului.

Specialiști în Evanghelie, posesori ai unei înțelepciuni care se adaptează după mersul lucrurilor din lume sau după chipul veacului acestuia, realizează emisiuni interactive săptămânal, „având ca invitați oameni ai lui Dumnezeu din România. Aceștia prezintă adevăruri și principii practice pentru viața individului și se roagă pentru nevoile telespectatorilor.” (Alfa Omega Magazin, nr. 04/2017, pag. 29).

Nu am urmărit nicio astfel de emisiune dar din ceea ce am citit am înțeles că aceștia se străduiesc să-L facă cunoscut pe Dumnezeu prin intermediul emisiunilor TV sau online,

furnizând anumite adrese de internet, fără a da posibilitatea celui ce-L caută pe Dumnezeu să facă diferența dintre duhul lumii și Duhul lui Hristos, dintre înțelepciunea lumii și înțelepciunea crucii lui Isus Hristos, înșiși slujitorii de aici uitând să delimiteze în mințile și sufletele acestor căutători de Dumnezeu, legătura dintre evlavie și sfințenie sau să explice clar că nu există evlavie fără sfințenie.

Cu Dumnezeu.ro – iată o astfel de adresă unde ți se recomandă: „Dacă ai un prieten care are întrebări despre viață, Isus și Dumnezeu recomandă-i site-ul „Cu Dumnezeu.ro”, un site unde în liniște și sub protecția anonimatului, să poată afla răspunsuri online la întrebările ce îl frământă. ” (Alfa Omega Nr. 04/2017, pag.6).

Întorcându-ne la cunoașterea lui Dumnezeu, la căile de cunoaștere a voii lui Dumnezeu, îmi pun întrebarea și le-o pun și realizatorilor acestor emisiuni: „Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului? Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea. De aceea, preaiubiţilor, fiindcă aşteptaţi aceste lucruri, siliţi-vă să fiţi găsiţi înaintea Lui fără prihană, fără vină şi în pace.” (2Petru 3:11-14).

Ce fel de oameni ar trebui să fiți voi domnilor pastori, ca să puteți grăbi venirea Domnului Isus? Oameni care nu și-au pierdut vrednicia (dacă au avut-o) și care

Lada cu gunoaie


ca ființe care gândesc, trebuie să ducă o viață sfântă și evlavioasă, căutându-și sursele și resursele necesare nu în televiziune, nici pe internet și site-urile religioase unde mulțimea urcă pe niște munți înalți pe care ziua Domnului îi va coborî, ci în Cuvântul lui Dumnezeu. Din cuvânt, prin Duhul lui Dumnezeu, cel ce se convertește va înțelege că neprihănirea se capătă prima dată prin dreptitudinea lui Dumnezeu, prin credință în jertfa de pe Golgota și apoi, în continuare, prin sfințirea progresivă, prin umblare cu Dumnezeu în sfințenie, adevăr și dreptate.

Dacă Cuvântul lui Dumnezeu ne spune „Siliți-vă!...”, cum poate un nemântuit să fie chemat din lume la „lada cu gunoaie”, acolo unde oamenii scormonesc și caută valori. Cu atât mai mult un copil al lui Dumnezeu nu are cum să-și caute resursele pe internet... RESURSELE se găsesc în adunare, în Biserică unde prin Cuvântul Său, Dumnezeu ne descoperă voia Sa cu privire la noi și planul Său plin de iubire, exigențele Sale în ce privește sfințenia Sa și posibilitățile ca El să se reveleze prin rugăciune și în lumina Cuvântului Său.

Ce face cel trudit și ostenit care este chemat de Domnul din mizeria acestei lumi pentru ca să-și găsească odihnă pentru suflet sau cel care este un prunc duhovnicesc atunci când este invitat să intre într-o astfel de junglă, de mocirlă unde colcăie atâtea duhuri otrăvitoare. „Ca unii care lucrăm împreună cu Dumnezeu, vă sfătuim să faceți așa ca să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu.” (2Corinteni 6:1). Rezultă din această constatare că orice lucru Dumnezeu Îl face prin Duhul Său iar noi suntem sau ar trebui să fim lucrători dimpreună cu Dumnezeu.

Puterea de gândire nu se vinde nici nu se cumpără, Însuși Creatorul îmbinând armonios în sufletul omului mintea, voința și sentimentele, care prin Cuvântul Scripturii și prin Duhul Sfânt sunt înnoite pentru ca omul să priceapă

marea chemare. Da, Dumnezeu a pus în mintea omului și gândul veșniciei iar sufletul său însetat după Dumnezeu îl va recunoaște și îl va implora în urma revelării Sale prin Cuvânt, cerându-I eliberarea. Viteza gândului depășește viteza luminii și lucrul acesta este copleșitor în relația cu Dumnezeu, când cuvântul nici nu ajunge pe limbă și Dumnezeu îl percepe. „Cheamă-mă și îți voi răspunde și îți voi vesti lucruri mari, lucruri ascunse pe care nu le cunoști.” (Ieremia 33:3).

Iată de ce consider că internetul nu va reuși să suplinească puterea de convingere a Cuvântului Său și a Duhului Său cel Sfânt. Înțelepciunea lui Dumnezeu are implicații veșnice și nu are a face cu specialiștii în Evanghelie. Se vorbește în magazinul sus amintit și pe internet și de botezul cu Duh Sfânt. Aș întreba care este logica duhovnicească și cum se realizează această lucrare, pentru că întotdeauna între chipul veacului acestuia și nebunia crucii lui Hristos va fi o relație de respingere ca în chirurgie: INCOMPATIBILITATE.

Este nevoie oare pentru a-L cunoaște pe Dumnezeu cât și pentru descifrarea tainelor Evangheliei de site-ul Dumnezeu.ro? Răspunsul îl găsim în 1Corinteni 2:10-12: „Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. În adevăr, cine dintre oameni cunoaşte lucrurile omului, afară de duhul omului care este în el? Tot aşa nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu afară de Duhul lui Dumnezeu. Şi noi n-am primit duhul lumii ci Duhul care vine de la Dumnezeu, ca să putem cunoaşte lucrurile pe care ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său.” Taina aceasta are în ea înțelepciunea lui Dumnezeu, rânduită și descoperită de Dumnezeu spre slava noastră și nu are a face nici cu lucrurile din lume nici cu slava deșartă. „Apoi,

Isus a zis: „Eu am venit în lumea aceasta pentru judecată: ca cei ce nu văd să vadă şi cei ce văd să ajungă orbi.” Unii din fariseii care erau lângă El, când au auzit aceste vorbe, I-au zis: „Doar n-om fi şi noi orbi!” (Ioan 9:39-40).

Vreau să reamintesc unora că toate adevărurile creștine își găsesc explicația finală în persoana și lucrarea Domnului Isus: EU SUNT UȘA OILOR. Trebuie să recunoaștem că unii „confundă” ușa cu zidul sau cu clădirea televiziunii. Ioan 10:9 aduce suficientă lumină și în acest sens: „Eu sunt Ușa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit; va intra și va ieși și va găsi pășune.” La ușă este crucea Domnului Isus. Dincolo de ușă păcătosul nu mai are povara păcatelor. După ce intră, păcătosul vede inscripția: „Ales înainte de întemeierea lumii!”

Viața creștinului este o permanentă ocazie de a fi umplut de bucuria în Domnul și de puterea Duhului Sfânt. Puterea lui Dumnezeu va naște bucurie în inima sa și va crește în credință, nădejde și dragoste. Cine s-a făcut părtaș acestor binecuvântări va avea o viață care va rodi. Suc și rodnicie nu vei afla pe niciun site sau adresă de internet, nici la televiziune, în cel mai rău caz doar destindere intelectuală.

„Rugul aprins” și câteva nume celebre după care s-au ascuns cei de la Alfa Omega TV este praf aruncat în ochii celor naivi. Doamne, deschide bine ochii celor trudiți și împovărați și binecuvântează astăzi Biserica, ale cărei sarcini și lucrări au fost preluate astăzi într-un chip așa de viclean de către lupii care sar gardul! Doamne binecuvântează Biserica și n-o lăsa să se depărteze de modelul apostolic și de adevărata revelație a Duhului Sfânt! Amin.

Breabăn Vasile


Să vorbim despre noi. „Calea îngustă” a devenit o

expresie obișnuită care definește categoria credincioșilor care au ales să rămână lângă scrisul Scripturii, opunându-se schimbărilor spre lume, chiar dacă șuvoiul lumificării a mocirlit mare parte din creștinismul evanghelic românesc. De partea cealaltă, opozanții creștinismului biblic obișnuiesc să-i clasifice pe cei de mai sus drept „înguști”. Este un cuvânt dezaprobator care induce ideea de limitat la minte, așa mai prostuț.

Pentru cei obișnuiți cu suferința n-ar fi asta o problemă până la urmă. Pe Calea Îngustă sunt în România mulți tineri și mai ales tinere, care se poartă în văzul tuturor într-un mod specific învățăturilor Scripturii și înfruntă senini privirile dezaprobatoare ale celor din jur, de multe ori ale tovarășilor lor din aceleași adunări în care se închină, pentru că știu pe cine slujesc. Mi se pare că problema majoră pe care o traversăm este alta și anume ținem ici colo la felurite îngustimi, în vreme ce anumite forme de nelegiuire sunt acceptate tacit.

Exemple de felul acesta nu sunt chiar puține la frații înguști: probleme care țin de caracter (violență verbală, nesuferirea răului, bârfa și altele asemenea și chiar mândrie); probleme care țin de bunurile vieții de aici (risipa pe lucruri cât mai confortabile, tendința de a pune mâna pe ce-i mai bun, etc)… Răcnetul meu nu privește însă toate acestea măcar că și așa se poate ajunge direct în iad cu toate îngustimile noastre. Mă refer acum la cuvântul Scripturii din epistola întâia către Corinteni, cap. 6:18a: „Fugiţi de curvie! Orice alt păcat, pe care-l face omul…” Acest fragment biblic, susținut de altele asemănătoare, împarte păcatele în două categorii: curvia și toate celelalte, subliniind faptul că curvia este mai gravă decât oricare alt păcat. De aceea

atenția și totodată împotrivirea Bisericii împotriva păcatului curviei trebuie să fie mult mai mare decât cu privire la celelalte păcate. De aici nevoia de a elimina tot ceea ce oglindește în curvie. Și din tot ceea ce oglindește în curvie, subliniez aici ceea ce constituie la vremea de față un adevărat potop revărsat peste adunări, și chiar și peste adunările și familiile celor înguști: genunchii goi la femei. Acest lucru a devenit o obișnuință generalizată în adunările penticostale: puzderie de picioare goale fără nicio rușine, ca în oricare alt loc de petrecere din lume. Bărbații „își clătesc ochii” privindu-le, ca să folosesc expresia unuia care își lungea ochii după una mai sumar îmbrăcată, într-o gară iar prezbiterii, în cele mai multe situații stau ca la televizor, exact față în față cu duduile de la cor care stau picior peste picior, fiindcă cam așa este așezarea în mai toate adunările. Dar ei sunt prezbiteri și prin urmare sunt deasupra unor ispite de așa fel …! (iertați ironia…). Dar a critica destrăbălarea picioarelor goale din adunările penticostale nu mai are rost câtă vreme aceasta a ajuns un lucru minor față de plecările în grup - bărbați și femei – la ștrand, unde sar la minge în costum de baie iar a doua zi sau chiar în cea cu pricina, vor susține partea muzicală a slujbelor. Vorbesc de familii unde femeile au sub 40 de ani, după aceea chiar și cele care au urât nașterea de copii, nu se prea mai dezbracă în public. În definitiv este treaba lor. A bate caprele în nădejdea că vor da lapte de oaie, nu mi se pare o treabă foarte înțeleaptă, chiar dacă a rămas îndeletnicirea unor înguști, până în ziua de azi.

Potopul ăsta răzbate zăgazurile și își arată colții și în adunările și familiile celor înguști. Și atunci se naște întrebarea: la ce folos mulțimea de îngustimi la care ținem dacă ceea ce este mai grav

devine acceptat încet, încet ? La ce folos să acuzăm baticuri, unghii, cravate sau verighete care sunt mult mai puțin vinovate ca și genunchii goi ? La ce folos să ne lăudăm că la noi în adunare miresele nu au rochii albe ca în lume când de luni până sâmbătă pot fluiera golanii în voie după ele pe stradă, din pricina fustelor scurte și a pantalonilor care le crapă pe fund ? La ce folos armată de surori cu baticul legat în față la slujbe și în același timp cu niște croiuri la fuste care le decupează până și cusăturile de sub ele, încât cineva care a predicat acolo (cazul nu-i nici pe departe singular) a spus: „Aici miroase a curvă !” La ce folos panglica aceea de pe cap care spune că pe banca de la poartă este o pocăită, când stând picior peste picior îi determină pe trecători să-și spună unul altuia: „Îi bună măi pocăita asta. Îi bună…!” La ce folos atâtea alte situații asemănătoare ? La ce folos să pretindem o mulțime de îngustimi când curvia, probabil în cele mai multe situații de acest fel nepetrecută în fapt dar întinând sufletele, este acceptată așa mai vrând mai nevrând ?

Nu minimalizez importanța unor îngustimi din frățietate dar potrivit Scripturii, îngustimile acestea au rost numai dacă se așază pe cuvântul clar al Sfintelor Scripturi și mai ales al Noului Testament și dacă se pronunță împotriva poftelor firii, altminteri nu sunt altceva decât niște porunci omenești nefolositoare: „Toate aceste lucruri… au în adevăr o înfăţişare de înţelepciune, într-o închinare voită, o smerenie şi asprime faţă de trup, dar nu sunt de niciun preţ împotriva gâdilării firii pământeşti.” (Coloseni 2.22a-23). Adică firea pământească vrea gâdilată, răsfățată iar faptele credinței noastre au preț, au valoare dacă se pronunță împotriva răsfățării firii pământești. Dacă nu deranjează prea mult poftele firii, nu-și prea au rostul… chiar dacă se

Felurite îngustimi !


pretind a fi importante reguli de conduită.

Când scriu toate acestea mă gândesc cu durere la părinții credincioși care se confruntă cu asemenea dificultăți în familiile lor și n-aș vrea să aduc încă o porție de amărăciune în sufletele lor. Se vede că sistemul politic democratic cu răspândirea unei independențe nesănătoase a copiilor față de părinți și posibilitatea de a alerga după un trai mai bun peste hotare, a destabilizat temeliile credinței în Dumnezeu mult mai mult decât ateismul comunist. Poate că lucrurile ar fi trebuit abordate în altă formă dacă s-ar fi știut unde se va ajunge. Dar dificultăți de acest gen au fost dintotdeauna, manifestate în diferite feluri și măsuri. Domnul Isus ne-a avertizat asupra acestor ruperi sfâșietoare și grozav de dureroase când a spus: „Să nu credeţi că am venit s-aduc pacea pe pământ; n-am venit să aduc pacea, ci sabia. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mamă-sa şi pe noră de soacră-sa. Şi omul va avea de vrăjmaşi chiar pe cei din casa lui. Cine iubeşte pe tată, ori pe mamă, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine. Cine nu-şi ia crucea lui şi nu vine după Mine, nu este vrednic de Mine. Cine îşi va păstra viaţa, o va pierde; şi cine îşi va pierde viaţa pentru Mine, o va câştiga. (Matei 10.34-39). Și exemple de acest fel în Scripturi, fie pozitive dar amare, fie negative dar cu urmări dezastruoase în viitor, nu sunt chiar puține. Iată unul dintre ele: găsesc în viața patriarhului Avraam un aspect care mi se pare mai aparte chiar decât secvența cu fiul său Isaac de pe muntele Moria, secvență care a determinat până și pe Dumnezeu din cer să-l privească într-un mod special și să-l răsplătească. (Genesa 22.16-17). Ceea ce doresc să subliniez se găsește în fragmentul din cartea Genesa, cap. 25.6: „…a dat daruri fiilor ţiitoarelor sale şi, pe când era încă în viaţă, i-a îndepărtat de lângă fiul său Isaac, înspre răsărit, în ţara Răsăritului.” Nu știu câți erau aceștia, plus cei șase fii pe

care i-a avut cu cea de-a doua nevastă, cu Chetura. Dar a venit vremea când văzând înclinațiile lor, le-a pus rând pe rând bocceaua în spinare și le-a spus: „Băiete, îmi pare rău dar nu putem locui împreună…!” Ce inimă poate avea un tată când este pus în situația să facă așa ceva ?! Și din cel puțin zece copii câți a avut „părintele credinței”, doar unul a fost pocăit ! Când spun asta nu pot trece desigur peste scrisul Noului Testament, cu nu puținele lui trimiteri încurajatoare potrivit cărora este de așteptat ca acolo unde a intrat mântuirea, și cei din casă să se poată bucura de ea, mai ales când cresc de mici în pocăință. Unii… când îmbătrânesc, din păcate…(Proverbe 22.6).

Subliniez însă aici atitudinea nesănătoasă a unor părinți care se confruntă cu asemenea situații, care fie din prea multă bunăvoință, fie din frică ca copiii lor să nu se ducă cu totul în lume, dovedesc o îngăduință încurajatoare față de lucrurile lumești din viața copiilor lor sau mai rău, merg după copii, mutându-se în adunări unde sărmanii își duc cei câțiva anișori care-i mai au, în zgomotul asurzitor a unor melodii lumești. Dimpotrivă, înțeleg din scrisul Scripturii, fie că este vorba de fragmentele folosite mai sus fie din altele asemănătoare, că omul credincios trebuie să se delimiteze de omul lumesc, chiar dacă cel din urmă este fiu sau fiică. Când spun „să se delimiteze” spun că nu trebuie să se asocieze în niciun fel cu ceea ce este lumesc în viața lor, insistând desigur pe toate modalitățile posibile pentru ca aceștia să poată fi recâștigați pentru mântuire.

Desigur că răspândirea acestui obicei de a purta genunchii goi poate conduce la un fel de obișnuință în care fie cele care se poartă așa, fie cei din jur, să nu se mai deranjeze, în unele situații nici să nu reacționeze în vreun mod păcătos. Este efectul obișnuinței. Dar efectul obișnuinței nu elimină nici pe departe riscurile apariției poftelor asociate curviei. Se poate ca între o sută de femei cu picioarele goale, un bărbat să simtă că este ceva firesc, ceva natural,

mai ales dacă se va întâlni mereu, mereu cu aceleași persoane dar este peste sigur că între cele o sută vor fi fiind și dintre cele care îi vor atrage atenția în mod nesănătos din pricina felului în care sunt îmbrăcate. Am întâlnit opinia potrivit căreia credincioșii din adunările fraților sunt mai deficitari aici decât oamenii din lume, tocmai din pricină că devin sechelați în mintea lor în această privință, ascultând mereu aceleași lucruri cu privire la ceea ce poate face îmbrăcămintea sumară a femeilor tinere. Și atunci când văd o așa stare de lucruri se simt mai ispitiți decât omul din lume obișnuit cu așa ceva de la televizor sau din alte surse. Ideea care se induce vorbind astfel ar fi aceea că n-ar trebui să mai facem atâta caz de provocările acestea pentru că mai rău se face. Dar nu este așa; nu este așa. Eu întreb: dacă ar fi așa atunci pentru cine se cheltuiesc miliarde de lei pentru publicitatea care folosește pentru aproape orice obiect din reclamă, o femeie tânără și îmbrăcată mai sumar ? Ca să atragă câțiva sechelați care s-au sonat la cap în adunările pocăiților și văd curvie în toate acestea ? Ar fi prea mare investiția dacă numai pentru aceștia s-ar cheltui atâția bani și doar pentru ei se împânzesc drumurile cu pancarte deocheate. Adevărul e că majoritatea bărbaților se simt atrași de imaginea unei femei tinere și îmbrăcată sumar.

De aceea femeia creștină va avea fustele peste genunchi. Și dacă nu le are, atunci se găsește pe un drum care duce oriunde numai în rai nu.

Cer iertare fraților și surorilor care de dragul Domnului Isus, au ales un comportament îngust în multe alte laturi, care puse față în față cu problematica curviei oglindită în dezgolirea genunchilor, ar fi părut ca ceva fără valoare. Revin: orice înfrânare care se așază pe scrisul clar al sfintelor Scripturi și mai ales al Noului Testament și care lovește în dorința de răsfăț a firii pământești, sunt lucruri care vor fi răsplătite în veșnicii. Și merită!

####


Dragi tineri, vă îndemn să privim în viaţa a doi tineri ai Sfintelor Scripturi, care amândoi pot fi numiţi tari şi să înţelegem astfel ce înseamnă să fii tare şi care este cu adevărat slava tăriei unui tânăr.

E noapte senină în Gaza şi toate străzile sunt pustii; ici colo câte un cocoş anunţă miezul nopţii. Deodată se aud paşi apăsaţi şi un bărbat cu statură impunătoare şi cu plete până peste umăr, apare de după un colţ - colţul femeilor destrăbălate - şi se îndreaptă către poarta zăvorâtă a cetăţii. În urma lui, ca nişte umbre fugare, se strecoară vigilenţi câţiva străjeri cu suliţele îndreptate înainte. „Să îl încolţim la poartă”, îşi zic şi înaintează ascunşi în umbrele caselor de lut. Bărbatul ajunge la porţi, pune câte o mână pe fiecare poartă şi se opinteşte dar porţile zăvorâte, mari şi grele rămân neclintite. În urma lui, prinzând curaj, străjerii ies din umbră şi se apropie hotărâți. Bărbatul îi priveşte peste umăr apoi se apleacă şi apucând marginea de jos a porţilor le ridică de parcă ar fi un fulg, smulgând şi stâlpii din pământ, le pune pe umăr şi se îndreaptă cu ele spre munte. Străjerii, cei mai viteji dintre ai lor, rămân încremeniţi ca nişte statui de marmură în lumina albă a lunii. Sunt sigur că l-aţi recunoscut pe Samson şi ştiţi că slava tăriei lui a umplut de teamă mulţi ani inimile filistenilor – vrăjmaşii de moarte ai lui Israel.

În altă eră, în altă ţară, un tânăr rob, cu cătuşe la mâini, este escortat între patru ostaşi spre temniţă. Un soldat îl îmbrânceşte cu dosul suliţei şi trânteşte după el uşa grea. Tânărul se ridică şi fără un cuvânt se duce spre mica fereastră cu zăbrele. Îşi ridică privirea şi zăreşte un colţ al cerului înstelat. Îşi aduce aminte de tatăl şi de fraţii lui care sunt departe acum, de ţara lui îndepărtată şi de visele tinereţii lui... În temniţă a fost aruncat pe nedrept pentru că temându-se de Dumnezeu

şi de stăpânul său, a respins ispita perfidă întinsă de însăşi stăpâna lui şi a ales mai degrabă temniţa decât să se lase târât în păcat. L-aţi recunoscut desigur pe Iosif şi ştiţi foarte bine cum Dumnezeu l-a înălţat şi i-a dat o slavă neegalată de nimeni din vremea lui, ajungând ca un tată pentru Faraon; cum prin slava tăriei lui a scăpat pe Israel şi familia lui din ghearele foametei.

Avem aşadar doi tineri în faţa aceleiaşi ispite: ispita destrăbălării în poftele trupului. Samson, judecător şi căpetenie în Israel s-a coborât la Gaza ca să intre la o femeie stricată şi după consumarea păcatului nu a fost prins în cursa pe care i-au întins-o vrăjmaşii lui, pentru că prin tăria lui a smuls porţile din pământ şi a plecat astfel din cetate. Pe de cealaltă parte, Iosif, un rob, fără niciun drept social, respinge cu tărie ispita stăpânei sale şi ajunge să fie aruncat în temniţă pentru o faptă pe care nu a comis-o.

Care a fost tăria lui Samson? L-a scăpat ea din ispită? Ba dimpotrivă! Să dai pe spate mii de oameni, să fii mai dibaci decât trei sute de vulpi, să faci ce vrei şi să nu te prindă nimeni şi nicio uşă să nu stea închisă în faţa ta... aceasta a fost tăria lui Samson... O, cât de mulţi încearcă să-şi adune o slavă a lor, ca Samson, având temelie tăria lor. Cât de mulţi, ca Samson, ies din porunca lui Dumnezeu şi trăiesc o viaţă dublă, descoperiţi sau nu, căci dibăcia lor îi acoperă şi îi scapă până la o vreme. Şi cât de mulţi, încrezători în puterea lor, înaintează tot mai mult în compromis şi ajung să dea pe mâna Dalilei taina legământului şi a puterii lor şi devin goi şi orbi, legaţi şi munciţi la râşniţa vrăjmaşilor lor... Judecătorul lui Israel şi cel mai puternic om care a trăit vreodată, prins de vrăjmaşi şi făcut rob. Da, aşa a ajuns slava lui Samson să devină ruşinea lui, batjocura vrăjmașilor lui. Aşa a ajuns slava celui ce s-a încrezut în el

însuşi. Care este tăria lui Iosif? Să

spui „nu” ispitei, fără să cauţi justificări, să te păstrezi curat, departe de compromis, să suferi pe nedrept, să ierţi, să nu te răzbuni şi să aştepţi cu încredere ani de zile ca Dumnezeu să îşi împlinească făgăduinţele.

Dar câţi mai caută azi această slavă? Aceasta este slava care rămâne toată viaţa ! După cum spune mai departe versetul: „…podoaba bătrânilor sunt perii albi.” Adevărata tărie te însoţeşte, ca şi pe Caleb, oșteanul evreu din vremea judecătorului Iosua, până la bătrâneţe şi slava ei te încununează.

Dragi tineri, ispitele ne pândesc la orice pas şi ispititorul este tot mai experimentat în lucrarea lui diabolică. De aceea să nu uitaţi niciodată: cu cât este lupta mai grea, cu atât mai mare este slava celor care biruiesc. Căutaţi să vă întăriţi astfel, nu prin faimă şi renume deşartă, ci prin lupta ascunsă împotriva ispitelor. Aceasta este cu adevărat lupta care se dă şi de aici se câştigă adevărata slavă. Dacă aici sunteţi biruitori, nu veţi fi biruiţi niciodată. „Cine este stăpân pe sine preţuieşte mai mult decât cel ce cucereşte cetăţi.” Tăria pentru a învinge sinele şi ispita nu o veţi găsi în voi căci vi s-a scris în Scripturi că sunteţi tari cât timp Cuvântul rămâne în voi şi astfel aţi biruit pe cel rău. Domnul va lupta pentru voi !

Slava tinerilor este tăria, de aceea vrăjmaşul, ca să fure slava tinerilor, le caută slăbiciunile şi îi atacă acolo unde sunt cel mai vulnerabili. De aceea te îndemn acum să te gândeşti adânc: care sunt slăbiciunile tale? Pofta ochilor, iubirea de bani, mândria, ura, neascultarea sau altele asemănătoare cu acestea...? După ce le-ai găsit, caută în Scripturi modalitatea de a birui: strânge Cuvântul în inima ta ca să nu păcătuieşti, veghează şi roagă-te ca să nu cazi în ispită. Cere Domnului să te întărească şi să nu lase ca vrăjmaşul să îţi fure slava. „Cei înţelepţi vor străluci ca strălucirea cerului.” Fii înţelept şi priveşte slava eternă care te aşteaptă şi atunci vei fi tare şi nicio ispită nu îţi va părea prea greu de învins!

Emanuel N. – Hunedoara

Slava tinerilor „Slava tinerilor este tăria…” (Proverbe 20.29a).


Din scrisorile fraților !

Cu privire la a duce viața de credință după poruncile Vechiului Testament.

Împărtășesc experiențele personale privitoare la cele de mai jos, cu nădejdea că vor fi de folos unora din cei afectați în vremurile acestea de învățăturile care caută cu orice preț să ne abată de la nădejdea noastră și să ne fure temelia de sub picioare.

Este vorba de un curent de învățătură care încearcă să ne surpe temelia credinței noastre în harul Domnului Isus Hristos și să ne facă să ne îndreptăm privirea spre Legea vechi-testamentală, sub pretenția că acesta este motivul pentru care suntem neputincioși în fața înfrângerilor pe care Biserica Domnului le îndură tot mai mult. Cu alte cuvinte ni se induce subtil ideea că ne pierdem spiritualitatea și puterea în Domnul pentru că nu suntem păzitori ai Cuvântului, adică ȘI ai Legii, și că ne place DOAR harul și slobozenia, fără a ține cont de voința Domnului descoperită în Legea dată pe muntele Sinai, cu toate implicațiile ei: Sabat, mâncăruri necurate, sărbători evreiești la zilele stabilite după calendarul evreiesc și altele pe lângă toate acestea.

Este necesar să menționez mai întâi faptul pentru care îndrăznesc să scriu aceste lucruri și anume că sunt direct implicat în mijlocul unor astfel de frați cu o astfel de învățătură, prin împrejurările vieții (căsătoria), la care mă gândesc și acum cu mirare cum de am fost îngăduit de Domnul în mijlocul lor și care este planul lui Dumnezeu cu mine printre ei. Sunt mai bine de 17 ani de când datorită familiei, trăiesc printre acești frați despre care pot să spun cu tărie că sunt printre ei mulți oameni cu adevărat copii ai Domnului și cu inima curată, luptând pentru a se păstra curați și departe de lume. Trăiesc în această încredințare deosebită, dar lăsându-se purtați de valul influenței învățătorilor lor lipsiți de spiritualitate. Sau poate sunt crescuți în astfel de familii, sau poate dezamăgiți de ce au găsit prin Bisericile noastre de azi și căutând refugiul acum printre cei din această partidă, cu nădejdea că sunt mai aproape de adevăr, însă au devenit ușor influențați de diverse vise și așa-zise descoperiri (care de altfel și pe mine de-a lungul timpului m-au făcut uneori să mă clatin și să mi se ridice în minte tot felul de nedumeriri și îndoieli).

Vă pot spune că lupta cu astfel de duhuri de învățătură străină nu e deloc ușoară și numai îndurarea Domnului m-a ținut în picioare și m-a făcut să nu mă clatin, dimpotrivă, făcându-mă să mă deprind și mai mult cu Cuvântul, pentru a mă înarma și mai bine cu adevărul Scripturilor.

Am avut cu certitudine multe frământări lăuntrice, însă totdeauna am căutat să fiu imparțial, cât mai obiectiv, să nu apăr pricina nimănui, să iau Scriptura în mână și să caut să

înțeleg cum înclină balanța adevărului lui Dumnezeu și cum se pot împăca lucrurile aparent contradictorii din Scriptură, așa încât să nu îmi închid ochii în fața niciunui adevăr și să-l nesocotesc dar în același timp nici să nu cad în extreme nejustificate. Și așa am fost nevoit să mă pun pe treabă. Am văzut în permanență un pericol în care mă aflam dacă acceptam această învățătură și niciodată nu găseam liniște când acceptam o idee măcar. Îmi pierdem pur și simplu liniștea și pacea lăuntrică și atunci știam că nu poate fi de la Domnul. Felul în care mi s-a descoperit din frageda tinerețe (la 13 ani) și cum m-a învățat să depind în totul de harul Lui în toate luptele mele cu păcatul, nu era deloc compatibil cu aceste învățături ce căutau mereu să îmi spună că mai lipsește ceva ca să intru în grațiile Domnului și să fiu desăvârșit.

Pentru prima oară când am avut aceste lupte lăuntrice cumplite, ele mă făceau să mă întreb „Oare nu cumva au dreptate ? Oare nu cumva eu sunt cel amăgit și nu am văzut bine până acum ? Oare nu cumva Domnul ne vrea să mai urcăm câte o treaptă pe scara spiritualității și trebuie acum să păzim și Legea ?” Am fost sprijinit de Domnul care îmi deschidea ochii și mă îndemna să mă uit la spiritualitatea acestor oameni, să văd cât de anemici sunt în credință și har, să văd că nu au nimic de fapt în plus, că nu au urcat cu nimic mai sus pe treptele sfințeniei, duhovnicescului și părtășiei mai strânse cu Domnul, ci mai degrabă tot mai încurcați în învățătura lor, unii ajungând și la tăierea împrejur, unii la purtarea talit-ului și chipei evreiești pe cap, socotindu-se în felul ăsta mai duhovnicești dacă se aseamănă cu evreii (aceștia fiind modelul lor ca popor ales al Domnului), unii păzind ritualurile curățirii după atingere de vreun


mort (înmormântări etc.), dispute obositoare între ei privitoare la timpul și ora la care trebuie luat Paștele (o dată pe an) și dacă trebuie luată cina Domnului o dată pe an, la Paștele evreiesc sau în fiecare lună sau doar la lună nouă. Și multe, multe altele cărora nu le mai dădeau de cap.

Atunci mi s-a ridicat o altă întrebare: care este avantajul în păzirea Legii ? Mai degrabă încurcături și mai mari și un coborâș în viteză pe panta lipsei de har și Duh Sfânt la părtășiile lor și în viața personală. În adunările lor unde lucrarea Duhului Sfânt era mai prețuită și unde nu se punea atât accent în predicarea cuvântului pe LEGE, SABAT și SĂRBĂTORI, se vedea clar că mai era ceva din Duhul Sfânt pe acolo și mai greu puteai vedea frați serioși și cumpătați. Cu cât Legea era mai asiduu susținută și promovată, cu atât mai seci și anemice se dovedeau a fi adunările lor.

Într-o astfel de perioadă când se mai „linișteau apele” în duhul meu și încetau hărțuirile la nivel de cuget pentru o vreme, într-una din nopțile liniștite și fără frământări, am avut prima descoperire din partea Domnului. Aceasta a fost într-un moment de luciditate și limpezime în mintea mea (căci așa lucrează Domnul în înțelepciunea Lui) tocmai ca să nu am îndoieli pe urmă că visul ar fi fost din frământările mele, din subconștientul meu, din mulțimea gândurilor sau orice altceva de genul acesta. Iată visul: „Se făcea că eram împreună cu unii frați și dintr-o „tabără” și din alta, însărcinați oarecum să plecăm într-o călătorie destul de obositoare, la un loc de muncă unde am fi fost repartizați și unde trebuia apoi să lucrăm pentru o perioadă nedeterminată. Drumul trecea pe câmp printr-o zonă aridă, cu tot felul de dune de pietriș mărunt care parcă îți fugea de sub picioare, ceea ce făcea mersul și mai anevoios și obositor. Într-un final am ajuns ca la o colibă de lemn, o baracă mai bine spus, așezată pe culmea unui deal înalt, făcută din niște scânduri de lemn subțire și printre care se

putea vedea destul de bine, fiind uscate și învechite așa încât erau distanțate deja între ele. Toți din grup, osteniți de călătoria drumului greoi, erau de părere acum că aici trebuie să ajungem și că acesta este locul unde era destinația finală a călătoriei noastre, mai mult căutând argument pentru a-și trage sufletul și nefiind dispuși la a continua istovitoarea călătorie. La poalele dealului se vedea o grotă adâncă, care semăna mai mult a ocnă de piatră, unde câteva ființe îmbrăcate în alb, dar murdare, munceau din greu dar parcă fără rezultate și o țintă precisă (muncă de dragul muncii) sub razele unei lumini gălbui, slabe sub pretextul că acolo în adâncul grotei ar fi unele ființe îngropate sub mari bolovani și stânci de piatră, ca și când s-ar fi prăbușit mina peste ei. Aceste ființe îmbrăcate în alb aveau acum menirea de a căuta să le salveze. Eu eram singurul care nu eram de acord cu toți cei din grupul cu care am venit (ca de obicei !) spunându-le că nu aici ne este locul, ci să se uite bine printre scândurile barăcii fiindcă se putea întrezări greoi în depărtare malul unei mări, și acolo trebuie să ajungem. În depărtare se vedea cum începea să se ridice ceața ce împiedica vederea malului mării. Fiind mereu într-o dispută privitor la destinația noastră, dintr-o dată în mijlocul barăcii apare o ființă de parte femeiască îmbrăcată într-o haină lungă albă (stil oriental) dar murdară și prăfuită, fără batic pe cap, având undeva vârsta de vreo 16-17 ani. Deodată începe să ne spună cu mare autoritate în cuvânt dar nu impunătoare, că aici ne este locul. Apoi continuă: „DA, noi muncim în adevăr și ne luptăm cu credință ca să salvăm suflete prin munca noastră ! Dar gata ! De-acum începe Sabatul (iar aici se încurcă oarecum în pronunțarea cuvântului sabat)! Toată munca încetează! Ne odihnim!” Văzându-mi nedumerirea mea privitoare la cele spuse, fiind și oarecum șocat de autoritatea cu care vorbea, această ființă se îndreaptă spre mine și prorocește: „Da bărbatule, (și-mi spune pe nume, ceea ce îmi sporește șocul văzând precizia

proorociei) dacă ai ști de când se roagă (și-i spune numele soției) pentru tine ca să cunoști Sabatul și tu …!”

Și visul s-a sfârșit. Am izbucnit imediat în plâns, văzându-mă dezarmat în fața acestei descoperiri, cu o mare întrebare în lăuntrul meu: „Doamne, vrei prin asta să îmi spui că trebuie să țin și eu Sabatul ?” Podidit de plâns, m-am și trezit din visul meu, având lacrimi pe obraz și mi-am dat seama că era undeva vreo 2 sau 3 noaptea. Șocat de acest vis și aproape convins că Domnul îmi vorbise prin acest vis că trebuie să țin Sabatul, ridicându-mă în șezut în patul meu, aud o voce clară spunându-mi pe nume: „Bărbatule, nu ai spus tu de atâtea ori altora că chiar și un înger din cer să vină să-ți spună o altă evanghelie, nu o vei crede ? Cercetează bine visul !” Și vocea dispare.

Închizându-mi ochii să cuget la toate acestea adorm din nou, derulându-mi-se tot visul din nou în fața ochilor mei în amănunțime:

1. haine albe și murdare; 2. lipsa de lumină; 3. „noi MUNCIM în

adevăr… (fapte ale legii și nu har); 4. și ne luptăm CU

CREDINȚĂ” (adică împotriva credinței dar spusă oarecum cu două înțelesuri ca să nu se dea de gol);

5. salvăm suflete prin fapte (nescriptural);

6. sabatul (ezitarea în a pronunța lămurit cuvântul sabat - nesiguranță);

7. capul dezvelit al prorociței ceea ce nu este conform Scripturii și dovada că nu vorbea din partea Domnului.

Atunci am înțeles că așa este și lucrarea aceasta privitoare la Sabat și tot ce este legat de ea ! În spatele ei este de fapt o mare lucrare subtilă de amăgire ce caută să FURE și să SLĂBEASCĂ (lupte împotrivă) credința și să o facă insuficientă pentru mântuire, și prin urmare pentru a căpăta îndreptățirea prin har înaintea Domnului, fiind necesară și contribuția proprie. O lucrare ce caută să amestece harul cu Legea: harul e pentru răscumpărare iar


Legea pentru a trăi în neprihănire. Am mulțumit Domnului cu mare răsuflare că s-a îndurat de mine și nu m-a lăsat ! Slăvit să fie El !

Nu s-a terminat totul însă aici ! Avem un vrăjmaș care nu obosește și duce o luptă de guerilă, de hărțuire continuă ca să ne facă să cedăm ! Trecând prin greutățile vieții acesteia și împins de nevoi, împrejurările vieții m-au condus pe drumuri nebănuite: am ajuns peste hotare în căutarea surselor de trai pentru nevoile familiei dar foarte interesant, tot între frații noștri cu Sabat și Lege. Desigur, ca oricare alt om, uitându-te în stânga și dreapta ca și psalmistul, îți vine la un moment dat să-ți pui întrebarea: cum se face că ei au îndeajuns și tu nu ? Nu cumva lor le merge bine pentru că sunt binecuvântați deoarece păzesc Legea ? Mereu, mereu îmi apăreau astfel de propuneri și provocări, mai ales din partea rudeniilor care țin Sabatul: nu vezi căci toți sâmbătarii o duc bine ? Uite cum cutare s-a realizat și tu tot cu datorii ești ? Uite cum cutare a primit casa pe gratis în Austria și ție toate îți merg pe dos ? Tot nu vezi că a păzi Legea înseamnă binecuvântare ? Și eram nevoit să plec capul, mai ales că mult ajutor am primit de la acești frați și nicidecum de la cei care ar fi trebuit să îmi fie mai aproape (penticostalii noștri !).

După cum spuneam, acolo dau din nou de aceeași tabără de frați sâmbătari (le spun frați dar nu la toți, unii sunt niște fiare rele și farisei fățarnici de-a dreptul). Nici aici nu am odihnă ! Mai erau și unele vise din partea soției pe când încă eram în țară și acum le vedeam oarecum împlinirea cum că eram cu o turmă mică de oi (nu păstor) la care trebuia să dau cu ceva soluție pe oi și peste tot prin staul pentru a curăța de bacterii, insecte și căpușe etc. Și nu un vis, nici două ! Și iată-mă în turma de vreo 20 de sâmbătari, într-o metropolă europeană. Aici nevoia de lucrători era mare ! „Haide frate la cuvânt !” „Haide frate la cântare !”… Din nou întrebări: „Doamne, de aceea m-ai adus aici, ca să trebuiască să mă fac iudeu cu iudeii ca și apostolul Pavel, deoarece îi ai în

vedere și pe aceștia ? Aici ai Tu nevoie de mine ? Chiar trebuie s-o fac și pe asta ?”

Nu îmi găseam liniștea nicidecum ! Era o frământare continuă și obositoare. Eu una totuși știu: am nevoie de călăuzire ! De aceea voi pune semne prin care să întreb pe Domnul !

Care credeți că a fost răspunsul Domnului ? Semnele nu s-au împlinit; niciunul din ele și acestea le-am transmis și fraților susținători ai Legii ca să vadă și ei că nu trebuie să caute a mă lămuri că adevărul e de partea lor. La aceasta tăceau și nu mai spuneau nimic, fiind și ei nedumeriți cum de unora Domnul le descoperă să treacă la Sabat iar mie nu. Desigur replica era „nu ai înțeles tu bine.”

Domnul rânduiește să poposească în casa noastră un frate tânăr proroc din țară, prin care avem o descoperire care sună cam așa (ăsta era înțelesul): „Multe care gălăgioase au trecut pe lângă voi și au venit să vă propună una și alta. Dar iată că vine carul mânat de solul Domnului și carul acesta va aduce pace și liniște în lăuntrul inimii, nu frământare și tulburare” „Am înțeles Doamne că nu e de mine locul aici, unde nu am decât tulburare. Dacă lucrarea vine de la Domnul ar trebui să fiu liniștit și pacea Lui să îmi umple inima. Vreau să rămân sub călăuzirea Duhului și nu a ideilor și învățăturilor.”

V-am scris toate acestea cu nădejdea că vor fi de folos cuiva. Deși știu că mulți sunt afectați de microbul acesta care ne slăbește credința și care în loc să ne îndrume spre Domnul Hristos unde de fapt este șansa noastră de reabilitare, ne îndreaptă înspre Lege, ca și când lipsa acesteia ne-a făcut să fim slabi și să avem atâtea eșecuri spirituale de-a lungul timpului. NU ! Dacă vrem să-L vedem iar pe Domnul în adunările noastre, nu avem nevoie de Lege, ci de Duhul Său Cel Sfânt. Și asta numai prin pocăință și întoarcere la autentic. Păcatul și superficialitatea ne-au slăbit și L-au scos pe Duhul Sfânt dintre noi, nu lipsa legilor și poruncilor !

Neprihănirea se capătă prin

credință, prin har, FĂRĂ ajutorul LEGII ! Duhul Sfânt se capătă prin credință FĂRĂ Lege ! Vechiul legământ, cel dintâi, înscris pe tablele legii, cele zece porunci a trecut, nu mai este valabil în forma veche de respectare, a slovei ce omoară. Toate cele zece porunci și-au căpătat noua formă mult mai spirituală și mai înaltă pentru legământul harului nou. Nu o zi din șapte, ci ASTĂZI ! În fiecare zi găsind odihnă în Domnul Sabatului prin credința în El.

De aceea nu cedați ușor în fața acestor învățături, venite chiar din partea unor lucrători penticostali cu renume, apreciați și căutați de frățietate. Nu uitați că vrăjmașul caută să amăgească chiar și pe cei aleși. De aceea e nevoie să fie susținuți în rugăciune pentru a nu cădea și ei pradă duhurilor înșelătoare. Sunt oameni ca oricine dintre noi și la fel de vulnerabili. De aceea fiți gata să spuneți nu la ce trebuie spus nu !

În această expunere am căutat să vă spun doar cele ce țin de descoperirile personale. Desigur că argumentele teologice strânse de-al lungul luptelor mele împotriva acestor învățături le pot așeza într-o altă pagină dacă va fi nevoie. Acestea am reușit să le strâng din Cuvântul Domnului de-a lungul disputelor aprinse și interminabile până în toi de noapte cu diverși frați susținători ai Legii, cunoscându-le argumentele, versetele pe care se întemeiază doctrina aceasta și multe alte argumente în afara celor din Scriptură, chiar istorice (Conciliul de la Niceea și Constantin care, chipurile, s-ar fi încumetat să „schimbe vremile -adică sărbătorile- și Legea” etc.), toate adunate după frământări și întrebări lăuntrice cu ajutorul Celui ce m-a susținut și m-a purtat biruitor prin toate și care cred că o va face și de acum încolo.

Fiți binecuvântați de Domnul !

Eusebiu Sopterean – Londra


Iacob Yameos, profesor grec, menţionează contribuţia unor poeţi, compozitori, melozi ai Bisericii din Răsărit, începând chiar din primele trei veacuri:

Ignatie Teoforul (28-113 d. Hr.) – cel care a introdus antifonia în Biserica Antiohiei (în urma unei vedenii pe care a avuz-o, prin care îngerii cântau Sfintei Treimi imnuri antifonice).

Eusebiu de Cezareea, în „Historia eclesiastică” (Istoria bisericească), în cele 10 volume, îl consideră pe Ignatie Teoforul autor de imnuri creștine „de mare frumuseţe literară”.

Este amintit şi Dionisie Areopagitul - unul din primii convertiţi ai Apostolului Pavel din Atena, ca făcând parte dintre melozi. Acesta îl menţionează şi pe Ierotei, episcopul Atenei, între dumnezeieștii imnografi.

Iustin Filosoful (110-165 d. Hr.) a scris o lucrare cu titlul: „Psaltul” (în timpul său se utilizau psalmii şi imnurile).

Clement Alexandrinul (150-215 d. Hr.) ca poet şi compozitor a compus ode şi imnuri.

Origen (185-254 d. Hr.) este inclus printre poeţii şi melozii Bisericii.

Grigorie Taumaturgul (213-270 d. Hr.) este considerat fondatorul modelelor de Liturghie. El a hotărât ca regulă pentru enoriaşii săi, să prăznuiască zilele martirilor cu procesiuni şi laude duhovniceşti.

Martirul Antinoghen (+290 d. Hr.) mergând spre martiriu, a cântat imnul despre care se crede că l-a compus chiar el: „Lumină lină”.

În concluzie, lauda Bisericii Primare a urmărit citirea şi cântarea psalmilor şi a imnurilor, fără să fi cunoscut reguli şi notaţii muzicale.

Slujba de înmormântare Despre felul cum avea loc un

serviciu divin de înmormântare, s-

au reţinut mai ales momentele mai importante ale desfăşurării acestuia în primele secole creştine. După moarte aveau loc priveghiuri, adică: „Vegheri în apropierea corpului care se făceau ziua şi noaptea”. Bocetul de înmormântare a fost asimilat din cultul păgân de către biserica creştină la începutul secolului al treilea. Înmormântarea avea loc la domiciliu. „Acolo în curte… se începe… serviciul înmormântării... plin de cea mai înaltă filosofie creştină.” „La asemenea ocaziuni tot omul să fie cuviincios şi tăcut.” Spre cimitir „creştinii îşi petreceau morţii cu cântări de psalmi.” Spiritul de discriminare era total eliminat: „Dar şi la înmormântările oamenilor de rând se cântau psalmi şi imnuri până la locul de îngropare.” Un amănunt vrednic de reţinut: „Părinţii bisericeşti combăteau energic luxul şi risipa.” „La cimitir se rostesc… cuvântări funebre, învăţând pe credincioşi despre lume, deşertăciunile ei, voia lui Dumnezeu şi moartea în creştinism.” Era evitată îngroparea celor cu merite deosebite în lăcaşurile de rugăciune: „În cele dintâi secole, creştinii nu se îngropau nici în biserică şi nici în oraşe, pentru că urmaşii Evangheliei aveau un respect nemărginit faţă de casa Domnului, şi lor nu le-ar fi îngăduit să îngroape într-însa trupuri omeneşti.”

Cântărea comună,

instrumentele şi textele scrise de laici - eliminate

Conciliul de la Laodiceea: Dacă în primele secole ale creștinismului erau chemaţi să cânte bărbaţi deosebiţi, născuţi din nou, plini de înflăcărare, în secolul al patrulea, mai bine zis la consiliul amintit, în anul 367 d. Hr, la numai

cinzeci de ani după ieșirea din catacombe și ascunzători, creștinii de atunci s-au confruntat cu o altă mare problemă, și anume: invazia de texte pentru cântări îndoielnice, puerile și eretice, precum controversa ariană (crezul arian susţinea că Isus era o făptură creată de Dumnezeu). A fost necesară convocarea Conciliului de la Laodiceea, în anul 367 d. Hr. Motivul? Numeroase texte compuse de oameni fireşti au strecurat eroarea și erezia care erau în floare (remarcabilă fiind controversa ariană). În final, după dezbateri au rezultat trei interdicţii semnificative:

a. Interzicerea participării adunării la închinare prin cântare;

b. Interzicerea folosirii instrumentelor muzicale;

c. Interzicerea textelor compuse de laici, putând fi folosită în cântare numai Scriptura. Cel mai important lucru pentru biserică, în acea vreme, a fost păstrarea doctrinei pure.

În conciliul din Laodiceea s-a introdus slujba de cantor antifonic, concomitent cu lupta împotriva ereziei. Canonul 15 din cadrul Conciliului din Laodiceea a permis cântatul în biserică doar cantorilor canonici (kanonikoi psaltai, psalţii). Cântările de laudă cu caracter imnic erau psalmodiate în sinagogi „reprezentând o declamaţie muzicală apropiată de cânt, desfășurată monoton pe un ritm liber, determinat de accentele tonice ale textului.” În ebraică se numeau „mizmâr”, care înseamnă a diviza sunetele. Din dialogul corurilor s-a instituit practica antifonală, iar din dialogurile solistice, practica responsorială.

Protopsaltul (gr. Πρωτοψαλτης) protapsaltis, cel dintâi dintre cântăreţi – cel ce stătea în vechime în mijlocul bisericii între corul din strana dreaptă și cel din strana stângă, care începea și conducea cântarea.

Psaltul (gr. αψαλτης =

Zenit şi negură în istoria muzicii creştine

„Lăudaţi pe Domnul, toate neamurile; slăviţi-L, toate noroadele.”

(Rom. 15:11)


cântăreţ) cântăreţ al psalmilor, urmaș al cantorului sinagogal în biserica răsăriteană.

În Biserica Primară, psaltul se deosebea de anagnost: cel care avea rolul de citire a textelor (lector). Psaltul era exclusiv cântăreţ, iar poporul îi răspundea la anumite versuri sau le termina.

În canoanele apostolice, în mărturiile patristice şi chiar în legislaţia bizantină, după ce avea loc hirotonosirea psalţilor, erau aşezaţi în treptele cele mai de jos ale clerului. Poziţia acestora a fost consolidată prin legislaţie bisericească. Canonul 15 al Sinodului din Laodiceea a hotărât: ,,Afară de psalţii (cântăreţii) canonici, care se urcă la amvon şi cântă din carte, altora nu li se permite să cânte în Biserică... Se interzice a cânta în biserică, oricine vrea, ci doar psalţii canonici (n.ed. să cânte), adică cei care sunt hirotonisiţi şi rânduiţi pentru fiecare biserică, cei care urcă la amvon şi cântă din cărţile de piele sau de hârtie. Căci dacă va cânta cineva neînvăţat, va provoca neorânduială şi dormitare şi, dimpotrivă, atunci când vor cânta psalţii aleşi şi experimentaţi în ale psalticii, bună orânduială va fi.”

Muzica în Biserica

răsăriteană şi apuseană Muzica în Biserica

Răsăriteană –bizantină După prăbuşirea Imperiului

Roman de Apus, în răsăritul imperiului cu capitala la Bizanţ, se conturează o muzică în exclusivitate vocală, bazată pe psalmodierea ebraică, al cărei nume (muzică bizantină) provine de la capitala Imperiului. Această istorie a muzicii bisericeşti din Răsărit cunoaşte câteva perioade ale dezvoltării ei:

Perioada secolelor IV - VI: moduri de interpretare, imnografi şi poeţi. Modurile de psalmodiere: antifonic – două grupuri psalmodiază alternativ sau un psalt şi un grup; ipacoi – doar un singur credincios psalmodiază şi toţi ceilalţi repetă ultima parte a imnului, care se numeşte „acrostih” sau „efimnion”.

Perioada cuprinsă între anii 600 până în 1453: condacul şi canonul. Condacul (imn, poem, laudă, psalm, rugăciune). Roman

Glas dulce, Melodul, sirian de origine, este considerat poet de condace (peste o mie, din care s-au păstrat 80). Canonul, modul în care este psalmodiată întreaga compoziţie muzicală, s-a cristalizat în veacul al IX-lea. Este alcătuit din nouă cântări, psalmodiate pe acelaşi glas, în timp ce fiecare cântare are o melodie proprie, în funcţie de irmosul (unirea, legătura) ei. Dacă baza liturghiei apusene era psalmodia, baza liturghiei orientale era imnul. În secolele VI-VII, poartă numele de canoane. Un mare poet al canoanelor este Andrei Criteanul (660-740). Troparul – este un mic imn liturgic care se psalmodiază într-un anumit mod şi se încadrează într-unul din cele opt glasuri.

Imnuri vechi, duhovnicești: Un alt grup de compozitori vechi creștini sunt menţionaţi de către scriitorul Eusebiu din Cezareea în „Istoria bisericească” (alcătuită din zece volume): Ignaţie Teoforul, Clement Alexandrinul și Iustin Martirul, care au scris imne* de o profundă inspiraţie duhovnicească; Efrem Sirul (306-373) a scris 598 de „imne” care să propage credinţa creștină, din care s-au păstrat 400 de manuscrise foarte vechi (sec. VI-VII). El rămâne cel mai important imnograf. Dintre creaţiile sale se întâlnesc: Imnele Parezimilor, Azimilor, Răstignirii, Învierii.

Apar apoi cele trei Liturghii de rit bizantin ale lui Vasile cel Mare, Ioan Hrisostom și Liturghia darurilor mai înainte sfinţite a lui Grigore cel Mare, supranumit și Dialogul, care a fost episcopul Romei între anii: 590-604. Acesta a făcut unele modificări în ce privește gamele, rezultând cântecele gregoriene în care cântau doar bărbaţii la unison, fiind excluse instrumentele muzicale. Sub împăratul Teodosie al II-lea (408-450), s-a introdus cântarea Trisanghion= Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi; apoi s-a introdus Heruvicul, sub împăratul Iustin (518-527); recitarea simbolului de credinţă niceean, mai întâi în Antiohia în anul 451, şi apoi la Constantinopol, din porunca patriarhului Timotei (512-518). Ulterior, a fost înlocuit cu Simbolul niceo-constantinopolitan. Naşterea Domnului se sărbătoreşte pe

25 decembrie, în Apus, de la anul 336, iar în Răsărit, în Antiohia, din jurul anilor 377. În secolele VI-VIII, i se alătură alţi imnografi precum: Gheorghe, Anastasie, Ilie, Chiriacos şi alţii.

Cele şapte laude: Având ca model exemplul vechi-testamental: „De şapte ori pe zi Te-am lăudat pentru judecăţile dreptăţii Tale” (Ps. 119:164), şi alte exemple biblice, Biserica Răsăriteană a introdus în cultul ei „Cele şapte laude”. Ele sunt alcătuite din psalmi, cântări şi rugăciuni care fac referire la momente marcante ale istoriei mântuirii: ceasul al nouălea – răstignirea pe cruce (Mat. 27:46); vecernia sau slujba de seară – cântările de laudă ale Domnului cu ucenicii Săi (Mc. 14:26) „…ca jertfa de seară să fie ridicarea mâinilor mele (Ps. 141:2b); pavecerniţa – lauda de pocăinţă de la începutul nopţii (Psalmii 4, 6, 12, 24, 90); miezonoptica – lauda de priveghere, în amintirea învierii Domnului, a judecăţii viitoare şi a celei de-a doua veniri a Fiului (Ps. 133:2, Fapte 16:25). Se citeşte Psalmul 119, se rosteşte Crezul, se cântă troparele: „Iată Mirele, vine la miezul nopţii” şi „La ziua cea înfricoşată gândind”; utrenia – slujba de dimineaţă – doxologia mântuirii înfăptuită de Isus Hristos. Se citesc Psalmii 3, 37, 62, 87, 102, 142; cântări şi rugăciuni: catavasiile Bunei vestiri, Magnificatul (Luca 1:46-55), Laudele (Ps.148, 149, 150), Doxologia, Canonul (Cele nouă cântări ale Vechiului şi Noului Testament); ceasul întâi - se citeşte unit cu Utrenia la începutul zilei (Ps. 90,17). Este o chemare la rugăciune. Se citesc Psalmii 5, 90, 101; ceasul al treilea – trimiterea Duhului cel Sfânt apostolilor la Cincizecime (F.A. 2:1-4). Se citesc Psalmii 16 şi 24; ceasul al şaselea – în amintirea crucii Domnului Isus (Psalmii 54, 55, 91).

(Va urma...)

Buzduga Simion Extras din cartea:

„Închinarea și lauda în acord cu Sfânta Scriptură”


În zilele următoare s-au pornit spre nord est, de unde curgea un afluent al râului, de unde a venit pe apă fetița moartă. De fapt se cam întorceau înapoi dar dorința de a mai întâlni oameni din neamul lor, i-a făcut să aleagă cu hotărâre această direcție. În spatele turmei de oameni, mergea Adam Morun. După câțiva pași făcuți, întorcea iarăși capul și scruta zarea. În barba lui slobozea cu îndurerare același cuvânt: „Denia”. „Din Rusia ai venit, în Rusia ai rămas…!”

Primăvara rămâne o binecuvântare chiar și pe meleaguri străine și chiar și pentru pribegi. Soarele vesel care se ridica din zori, păsări mai mici și mai mari cu trilurile lor, pârâiașele bulbucind și căldura care mai ales spre miezul zilei devenea o bucurie pentru grupul de oameni care a răzbătut așa de greu gerurile cumplite ale iernii, care se dădea bătută de acum. Aproape că nu mai conta faptul că cei mai mulți erau desculți. Încălțămintea la cei mai mulți nu a rezistat peste iarnă. Cu toții considerau o minune de la Dumnezeu că apa destul de rece care se infiltra prin obielele înfășurate pe picioare, nu le-a pricinuit încă nicio problemă serioasă de sănătate. Și faptul că au părăsit tabăra de iarnă și s-au pus în mișcare în speranța că vor întâlni și alți compatrioți, le dădea avânt și scop. Măcar știau pentru ce să mai parcurgă o zi de mers; și încă una.

A doua zi de mers, spre seară, pe când scrutau împrejurimile și zarea în căutarea unui loc potrivit pentru înnoptat, Simidaru s-a întors dintr-o abatere de recunoaștere și întreba de Adam dar și acesta era la rândul lui plecat spre o îngrămădire de stânci și copaci. A dat peste nea Grigoi, au șușotit puțin și apoi s-au îndreptat grăbiți spre direcția din care cel dintâi a venit. N-au băgat de seamă că Radomir, băiețașul veșnic curios și neastâmpărat, însoțit de alți doi tovarăși de o vârstă cu el, erau pe urmele lor,

stârniți de atitudinea conspirativă a celor doi. S-au oprit sub un stejar destul de mare, ale cărui ramuri încă goale, se răsfirau ca o mână uriașă și noduroasă. Acolo s-au plecat, privind cu luare aminte pământul acoperit de vegetația moartă a anului trecut, din care răzbăteau grăbite firele verzi.

_ Este Denia… - au spus pe rând și unul și altul.

Apoi discutau între ei cum ar fi mai bine de făcut în ce privește înștiințarea celorlalți. Erau conștienți că toți vor veni acolo într-o fugă.

_ Și până la urmă vor veni, vor vedea și gata… - a concluzionat Simidaru iar nea Grigoi a dat aprobator din cap.

Nu știau că doar la câțiva pași, niște ochișori îi priveau curioși și niște urechiușe ascultau fiecare vorbuliță care le ieșea din gură.

_ Arcip – șușoti încet Radomir către unul dintre tovarășii lui – vrei să fugi să-i dai de știre lui taică-tu să vină aici ? L-au găsit pe Denia…

Se adresa băiatului lui Adam Morun, care era mai mic decât tovarășii lui, dar acesta vădit încurcat i-a răspuns la fel de încet:

_ Să meargă Mircea; pe mine o să mă certe că am plecat fără să-i spun…

Mircea a dat din cap afirmativ și a și început să se dea de-a bușilea îndărăt, până ce a considerat că nu mai poate fi văzut, de unde s-a ridicat și a început să alerge spre ceilalți. De fapt și Simidaru a pornit în aceeași direcție și cu același scop: să anunțe nu numai pe Adam, ci pe toți de descoperirea făcută. Însă nu ieșise încă din poiană când, Mircea era deja ajuns aproape de ceilalți care poposeau în așteptarea îndrumărilor ce li se vor da, cu privire la un posibil loc de înnoptat. La distanțe mai mari sau mai mici dar oricum în preajma adulților, zburdau copiii de diferite vârste. Cu aceștia s-a întâlnit mai întâi Mircea și nu s-a răbdat să nu le spună

secretul cel mare: _ Acolo – și arată cu mâna în

urma lui – l-au găsit pe Denia… Dar să nu spuneți la nimeni… Eu mă duc să-i spun bădiei Adam.

În următoarele momente lucrurile au luat o întorsătură care l-au făcut pe Mircea să se pitească la pământ de frică: o parte dintre copii au zbughit-o în direcția arătată de el, mai ceva ca la un concurs de fugă, aruncând în urma lor încălțămintea, cine o mai avea, sau hainele care îi încurcau, iar alții – mai puțini - au alergat la fel de repede spre părinții lor pentru a le spune știrea. Așa că Simidaru s-a trezit cu o hoardă de copii care venea în fugă spre el, sărind peste tufe de diferite feluri. Când l-au zărit, s-au oprit ca la o comandă, neștiind ce să zică.

_ Ce-i cu voi? Unde alergați așa ?

Ceata încă îl privea nedumerită neștiind ce să zică, când o fetiță mai mare i-a scos din încurcătură:

_ Facem o întrecere… Simidaru s-a dus în drumul

lui iar curând nea Grigoi era înconjurat de ceata de copii care priveau curioși la cele câteva resturi de haine sfâșiate în fel și chip, două perechi de tălpi de papuci și o cataramă cu o bucată de curea și aceea sfâșiată de asemenea. După plecarea lui Simidaru, cei doi băiețași care au rămas ascunși, au văzut cum nea Grigoi s-a plecat și a luat ceva de jos, mai precis de sub talpa piciorului său, a scuturat de pământ și a pus în buzunar. Arcip era prea mic să dea importanță dar gestul acesta n-a scăpat reflecțiilor adânci ale lui Radomir, însă nu avea cum afla, prin urmare s-a alăturat gălăgiei celorlalți. Apoi au venit și ceilalți care se apropiau sfios, ca de ceva sfânt. Unii plângeau: cu toții cunoșteau resturile acelea de haine.

_ Cred că a căzut din stejar… a explicat Simidaru când între ei a apărut și Adam Morun.

Acesta nu i-a răspuns. S-a întors și s-a dus între copaci unde și-

Acolo îți vei așeza darul pe altar !

(Continuare din numărul trecut.)


a dat drumul la un hohot de plâns. Câțiva s-au uitat după el dar nimeni nu s-a dus să-l oprească cumva; cu toții știau cât de apropiați au fost.

Au înnoptat acolo. Au hotărât să nu miște lucrurile lui Denia până când vor pleca. Și au stat câteva zile… Au făcut de câteva ori pe zi timp de rugăciune; cine voia, spunea câte ceva despre Denia și apoi tăceau îndelung. Adam a refuzat continuu să spună ceva; pur și simplu stătea pe gânduri dus. Cu toții au împărtășit până atunci ideea că Denia a ieșit noaptea pentru rugăciune și l-au înșfăcat lupii dar acum nu aveau răspuns pentru cele două zile de mers; de ce a plecat așa departe ? Unde voia să ajungă ? Cea mai plauzibilă alternativă părea aceea că Denia o fi crezând că are vreo descoperire de la Dumnezeu și a plecat unde a crezut că trebuie să meargă și a ajuns între lupi...

În zilele acelea, într-o seară când Aliona, sora mai mică a nevestei lui Adam era cu copiii acestuia, adică cu nepoțeii ei, fetița care avea doar șase ani i-a spus șoptit ca ceva de taină:

_ Mami a mai fost pe aici… _ Pe unde ? o întrebă Aliona

cu glas indiferent, doar așa ca să continue spusa fetiței, convinsă că cea mică nu prea știe ce spune.

_ Pe locurile astea unde stăm noi acum…

_ Când era bătrână ? – o întrebă Aliona distrată de spusele fetiței.

_ Nu știu când dar a fost pe aici. Știu sigur…

_ Și de unde știi ? Aici voia fetița să ajungă.

Luând o atitudine secretoasă, se apropie de urechea Alionei și-i spune încet:

_ Am văzut cum nea Grigoi i-a dat mamei în seara aceea când l-au găsit pe Denia, o broșă. Și eu m-am uitat unde a pus-o și am văzut că era tocmai broșa cu panglică pe care mama a pierdut-o de o vreme. Am mai purtat-o și eu fiindcă îmi plăcea și nici nu avem multe iar când mi-am dat seama că nu mai este am întrebat-o pe mama și ea mi-a spus că a pierdut-o.

Acum Aliona o asculta cu multă luare aminte, strângând fetița la piept și uitându-se în jur să vadă dacă le mai aude cineva.

_ Când i-am spus lui Arcip, el

a spus: „Aaa, asta avea nea Grigoi sub talpa lui…”

Fetița aștepta răspunsul Alionei la descoperirea ei dar aceasta privea înainte, pierdută între gânduri. La un timp, cea mică se foi lângă ea pentru a-i atrage atenția. Aliona o privi pentru câteva clipe, îi zâmbi trist iar într-un târziu a spus ca pentru sine:

_ A avut dreptate Adam. Apoi după alte câteva clipe a

continuat cu același glas scăzut, ca pentru sine:

_ Și duhovniceștii dau în gropi când ispita vine încet, încet…

În ultima zi de zăbavă lângă stejarul lui Denia – cum i-a rămas numele – au îngropat resturile lui și au plecat mai departe. Multă vreme oamenii pășeau tăcuți. Simțământul că se vor stinge pe rând prin pustietățile acelea de la capăt de lume, le măcina speranța.

Spre deosebire de călătoria din toamnă, acum s-a dovedit a fi mult mai greu de procurat hrana. Vegetația încă nu s-a ridicat, dar să aibă semințele din toamnă nici vorbă iar râul pe lângă care mergeau se îndrepta spre munți, ceea ce făcea ca luncile să fie mai rare, ori prin nămolurile și stufărișurile din lunci se putea găsi mai ușor câte ceva de prins și de mâncat. Foamea rodea din ce în ce mai tare și începeau să se îndoiască că au făcut bine că s-au abătut din drum. Distanțele parcurse se micșorau din zi în zi; pe deoparte slăbiciunea punea stăpânire pe tot mai mulți, pe de altă parte consumau tot mai mult timp scormonind după rădăcini. Concluzia tuturor era că s-au pornit prea repede; ar fi trebuit să mai stea cel puțin o lună în locul unde au iernat, unde se putea găsi mai ușor de mâncare. Simidaru și-a împletit niște sfori din resturi de haine și se străduia să facă juvețe pentru animale mici. Multe zile n-a prins nimic și când într-o dimineață s-a prins probabil un iepure, sforile erau roase și prada scăpase. Cu încăpățânarea care-l caracteriza, s-a apucat să facă sfori mai groase iar juvețele le-a prins în niște catarame desprinse din niște curele rupte pe care proprietarii nu le mai puteau folosi. De la o vreme mergeau urcând. Râul lor curgea în sens invers trecând peste diferențe de nivel care provoca cascade de

diferite mărimi. Terenul devenea tot mai stâncos. Adam Morun devenea tot mai nemulțumit. Plecarea lor în acea direcție a fost mai mult la insistența femeilor, marcate de fetița moartă care indica posibilitatea de a întâlni alți moldoveni, însă el era convins că dacă vrei să întâlnești oameni trebuie să mergi în josul cursurilor de apă, nu în susul lor. Și din nou s-a văzut în opoziție cu majoritatea a cărei reprezentant devenise Mihail. Era omul care știa să aibă totdeauna pe cei mai mulți de partea lui doar că Adam nu era omul care să susțină o dispută; ori hotăra pur și simplu, ori renunța… Și pe soția lui ocolea să o mai contrazică în împrejurările în care se pronunța împotriva lui, în discuțiile care se repetau la fiecare popas, mai ales cele de la sfârșit de zi. Totuși, după popasul de la stejarul lui Denia, nea Grigoi a avut mei multe împrejurări când a stat de vorbă cu ea:

_ Marusia ascultă ce-ți zic: nu este bine să vorbești împotriva soțului tău când se discută între alți oameni…

_ Dar aproape nimeni nu-l înțelege când are câte o idee ca a lui…

_ Eu nu zic că întotdeauna are dreptate dar uite în urmă la timpul care s-a scurs: numără de câte ori a avut dreptate mulțimea și de câte ori a avut dreptate Adam Morun. Uită-te la Olicica lui Nistor, blândețea și supunerea ei când este vorba de ceea ce spune bărbatul ei, este deosebită…

_ Olicica este ca umbra, ce-i spui aia face dar nu-s toate femeile așa. Mai spun și ele ce-i drept și nu-i supărare din asta.

_ Unii bărbați duc asta dar Adam nu-i de acela. Ia seama la fața lui… Să nu fie rău într-o zi și cu neputință de îndreptare…

Marusia a rămas pe gânduri iar nea Grigoi și-a văzut de ale lui dar nu pierdea ocazia să mai vorbească cu ea din când în când, lucru pe care nu-l făcuse niciodată până atunci.

A trecut o zi de urcuș iar terenul devenea tot mai stâncos. A doua zi Adam i-a oprit iar și le-a vorbit cu glas mai hotărât:

_ Oameni buni, dacă au fost moldoveni pe aici, nu aveau niciun motiv să se suie pe munți…


_ Dar fetița moartă de pe râul acesta a venit…

_ În niciun caz de pe porțiunea asta unde ne găsim noi acum. Închipuiți-vă că trupușorul ei ar fi mers la vale peste atâtea cascade de apă, printre atâția bolovani: ar mai fi fost ea întreagă cum am găsit-o noi acolo în vale ?

_ Atunci ar fi trebuit să întâlnim oameni până acum. – insistă un bărbat, bun prieten cu Mihail.

_ Uite ce-i: - a spus Adam cu ton hotărât – să urce câțiva bărbați priporul acela din dreapta și dacă văd ceva de acolo în sus, mai urcăm, dacă nu, atunci coborâm…

Adunarea a tăcut iar după câteva ceasuri cei care au urcat sus au venit cu vestea că mai sus pe râu, stâncăriile se înmulțeau dar că undeva în zare sus, se putea vedea un platou montan cu ierburi uscate de anul trecut. Unii au vorbit despre platoul acela ca punct final al călătoriei lor dar urcușul pe teren stâncos cu „încălțămintea” lor, nu era tocmai de dorit.

_ Am urcat degeaba până aici ? – au început să se audă voci, mai ales dintre femei.

_ Pe drumul ăsta am rămas fără papuci…

Până la urmă lui Adam i s-a alăturat nea Grigoi, care părea să fi devenit mai autoritar și Simidaru de asemenea împreună cu alți bărbați și astfel s-a hotărât coborârea. Au

urcat aproape o lună. Seara discuțiile s-au întețit. Vor coborî dar până unde și apoi spre care direcție ? _ Vreau într-un sat cu oameni ! – a țipat o femeie tânără și apoi a izbucnit în plâns. O femeie mai în vârstă s-a apropiat de ea și a încercat s-o liniștească. Asemenea situații s-au mai întâmplat în timpul călătoriei lor: mai ales între femei se mai ceda psihic. _ Vom merge până la locul în care erau ramurile acelea rupte, despre care v-am spus… Sunt două zile de mers înapoi până acolo. _ Bețele alea puteau fi rupte de vreun animal… bombăni Mihail. Într-adevăr, cu mai bine de

trei zile înainte, Adam veni cu știrea că a găsit urme de om. Găsise câteva ramuri rupte și ruptura nu părea prea veche. Mai mult, ruptura era la o înălțime la care animalele obișnuite nu prea aveau cum să ajungă. Dar direcția spre care ar fi urmat să se abată era un defileu între niște stânci mai mari, plin cu bolovăniș, pe când în sus pe lângă râu era o pajiște pe care deja iarba se așternea ca un covor verde crud. Cele câteva șopârle de dimensiuni destul de mari care s-au ascuns la apropierea oamenilor, acolo prin bolovănișul lângă care erau ramurile rupte, au adus în discuție posibilitatea de a întâlni și șerpi și astfel cei mai mulți, mai ales la insistența femeilor, au ales să creadă că niște animale mai mari au trecut pe acolo și au rupt ramurile acelea. Degeaba s-a străduit Simidaru să îi convingă că vremea când șerpii ies afară din găurile lor n-a sosit încă.

Oricum, a doua zi urmau să coboare. Dar n-a fost să fie așa. În noaptea aceea Simidaru și-a prins un picior în propriile lui juvețe și l-a prins în așa fel încât n-a mai putut să și-l desprindă. Noaptea târziu din pădure s-au auzit strigăte. În tabără acestea au fost considerate mai întâi răgetele vreunui animal, apoi s-au gândit că cine știe ce tâlhari pot striga așa și îndată, îndată vor năvăli peste ei. S-au trezit unii pe alții. Adam s-a repezit la focul de strajă și l-a stins, apoi a poruncit să nu se

audă niciun glas. L-a căutat pe Simidaru cu care în asemenea situații se putea sfătui dar sora lui i-a spus că este plecat la capcanele lui pentru animale și nu s-a întors încă. Mintea lui Adam a început a lucra rapid: răcnetul acesta este cel mai probabil al lui. A apucat bâta de sânger pe care o avea de obicei la el și s-a repezit în direcția aceea. Din loc în loc se oprea pentru a asculta ce se petrece, apoi înainta iar. Într-o trecătoare strâmtă între niște tufișuri groase, în umbrele nopții l-a observat pe Simidaru lungit jos, încâlcit în cârpe și capete de curele. Adam s-a plecat să-l dezlege dar Simidaru a strigat la el:

_ Nu pe mine, pe ea întâi… _ Pe cine ? – întrebă Adam

nedumerit. _ Du-te repede că scapă… _ Cine omule ? _ Capra. _ Ce ? _ Capra. Dacă scapă o

încasezi de la mine. După un geamăt de credeai că

moare, a continuat: _ S-a prins o capră cu un ied

mic. Dar se smuncește tare și va rupe funiile mele, săracele…

Adam s-a muncit cu sălbătăciunea ca s-o lege mai bine apoi a coborât în tabără după ajutoare. Era puțin după miezul nopții dar toată tabăra era în picioare. Se uitau la capră și la ied ca la un avion militar. N-au mai văzut o capră de mai bine de o jumătate de an dar o capră sălbatecă niciodată. A doua zi dimineață au pus iedul la frigare și au muls capra; numai că a trebuit s-o țină patru oameni ca unul s-o poată mulge; și doi dintre ei s-au ales cu câteva vânătăi și cucuie. Până treaba s-a terminat, capra i-a cam tăvălit pe jos. Dar copiii au băut lapte… Pe Simidaru l-au dus în spate cu rândul: avea glezna scrântită… Dar s-a meritat. Fiecare familie i-a mulțumit. Doar că surpriza dimineții a fost alta, astfel încât slujba de mulțumire anunțată de nea Grigoi nu s-a mai făcut: Radomir, Arcip, Mircea și Aliona nu mai erau nicăieri. Se ridica soarele deja și nici urmă de ei.

Prelucrare ####


Temnicer sau călău, era omul care se ocupa de deținuți. Le punea picioarele în butuci, îi lega cu lanțuri și tot acesta îi tortura pe întemnițați pentru a scoate de la ei declarații. Îi păzea pe perioada detenției și chiar răspundea cu viața lui în caz că deținuții evadau/fugeau.

Biblia ne relatează o întâmplare petrecută la temnița din cetatea Filipi, care era un oraș din Macedonia și o colonie romană. Cu toții știm că temnița este locul în care sunt reținuți oamenii răufăcători. Se mai întâmplă însă să faci bine și să ajungi în închisoare. Da, atunci când valorile și legile unei societăți nu corespund cu valorile și legile lui Dumnezeu.

Într-una din călătoriile sale misionare, apostolul Pavel și însoțitorii lui, au rămas câteva zile în Filipi. Zilnic mergeau la un loc de rugăciune unde se întâlneau mai multe persoane care își doreau să se roage și să audă despre Dumnezeu.

În drum spre locul de rugăciune era o femeie ocultistă, roabă a celui rău și a unor oameni care dobândeau un profit financiar din serviciile ei de ghicire. Acea femeie era posedată de demoni iar oamenii din vremea ei îi considerau cuvintele ca venind de la un zeu. Ea se ținea după apostol și însoțitorii lui și striga: „Oamenii aceștia sunt robii Dumnezeului Celui Preaînalt și ei vă vestesc calea mântuirii.” (v.17). Femeia spunea un adevăr, însă Pavel nu a considerat onorabil ca cel rău să le facă reclamă. Pe diavol nu trebuie să-l asculți și să-l întrebi niciodată nimic. Apostolul Pavel

știa că acea femeie este stăpânită, chinuită de un duh rău, un duh de ghicire și a izgonit acel duh rău în Numele Domnului Isus. Iar femeia a fost eliberată.

Stăpânii acelei femei au fost foarte supărați că s-a dus câștigul lor financiar și au apelat la autorități, cărora le-au supus că Pavel și însoțitorii lui le tulbură cetatea, că vestesc niște obiceiuri pe care ei, romanii, nu trebuie să le primească nici să le urmeze. În supărarea lor, au instigat și alți oameni și au creat o adevărată revoltă. Au pus mâna pe Pavel și pe Sila, le-au rupt hainele, i-au bătut iar apoi i-au arestat.

Temnicerul a primit porunca să îi pună cu picioarele în butuci și să-i păzească bine. Așa a și făcut. După ce i-a cercetat prin bătaie, după legea romană, i-a legat și a încuiat ușile cu mare grijă. Duritatea și agresivitatea făceau parte din meseria lui. Așa îi trata pe deținuți și nu avea niciun sentiment de milă pentru ei. După împlinirea misiunii a plecat să doarmă, știind că totul e în

siguranță. În noaptea aceea Pavel și

Sila nu au putut dormi. Știi ce au făcut? S-au rugat și au cântat cântări de laudă lui Dumnezeu. Nu s-au supărat pe Dumnezeu fiindcă ei au fost arestați pe nedrept și nici nu au stat să se plângă unul altuia pentru rănile, care cu siguranță erau dureroase. Iar Dumnezeu, care s-a văzut onorat de copiii Lui, a intervenit. Pe la miezul nopții a fost cutremur și s-au deschis ușile, și legăturile deținuților s-au desfăcut astfel că puteau pleca fără să fie împiedicați de nimic.

De zguduitura cutremurului s-a trezit și temnicerul, care văzând ușile deschise, s-a îngrozit și a vrut să se sinucidă, crezând că deținuții au evadat iar soarta lui era sigură. Pavel, care a intuit fapta temnicerului, a strigat: „Să nu-ți faci niciun rău, căci toți suntem aici.” (v.28). Temnicerul a luat o lumină și tremurând de frică s-a aruncat la picioarele apostolilor, i-a scos afară și i-a întrebat: „Domnilor, ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” (v.30). Pavel și Sila

TEMNICER

Faptele Apostolilor 16:16-40


Soția sa știa că atât poliția

chineză cât și serviciul secret sud-

coreean îl avertizaseră pe soțul ei

luni la rând că se află pe lista

trădătorilor regimului nord-

coreean. Soțul și soția și-au luat

măsuri de siguranță deosebite,

astfel încât de exemplu, pastorul

Han nu a mai circulat pe strada

aflată pe granița dintre cele două

țări și și-a părăsit de asemenea

casa și adunarea dar nu singur.

După telefonul din această după-

amiază însă, pastorul a procedat

împotriva obișnuinței sale și a

parcurs acest drum. În aceeași

seară trupul său lipsit de viață a

fost găsit aruncat undeva într-o

zonă aflată la granița nord-

coreeană.

Nord-coreeni în fața ușii

Pastorul Han Chung-Ryeol

împreună cu soția sa au pornit în

1993 la Changbai, aflat la granița

nord-coreeană. Acum

proaspătului absolvent de școală

biblică în vârstă de 26 de ani i s-a

pus pe inimă să slujească acolo

chinezilor care aveau origine

coreeană. Pastorului Han i s-a

părut că a făcut o alegere bună

căci el însuși avea rădăcini

coreene. Foarte surprinsă a fost

tânăra pereche de patrulele

grănicerești extrem de permisive

și de mulțimea nord-coreenilor

care se opreau în această zonă.

Atât China cât și Coreea de Nord

traversau perioada în care

Uniunea Sovietică se

descompunea iar situația

economică era din ce în ce mai

rea. Totuși începutul foametei

anilor 1990 a adus un necaz și

mai mare peste populația nord-

coreeană. În cete mari aceștia

soseau în Changbai, cerând

ajutorul. S-a observat destul de

repede că refugiații erau primiți în

mod deosebit în clădirile

Bisericilor creștine.

Astfel, pastorul Han și soția

sa s-au angajat înainte de toate

pentru nord-coreenii care voiau să

se întoarcă înapoi în țara natală.

Scopul și direcția către care tindea

Omorât de o bandă de ucigași nord-coreeni China

Când pastorul Han a ridicat receptorul într-o după-amiază, în biroul adunării sale din Changbai, în apropiere de granița nord-coreeană, soția sa n-a văzut în acest lucru niciun motiv de îngrijorare. Totuși pastorul Han nu ar fi trebuit să se întoarcă acasă în acea seară.

i-au spus că doar credința în Domnul Isus poate mântui. Temnicerul i-a luat acasă la el pe apostoli chiar în noaptea aceea. L-a primit pe Domnul Isus în viața lui, el și familia lui. I-a spălat și le-a tratat rănile făcute de el și ca dovadă a credinței lui, a fost botezat el și alți membri din familia lui.

Ai observat ce schimbări intervin în viața și în casa unde intră Domnul Isus? Temnicerul, dintr-un om rău, agresiv și fără milă a devenit un om bun, ospitalier și plin de milă; i-a tratat

pe cei răniți de mâinile lui și ale altora. Poate și tu prin meseria ta sau poate obiceiul tău este să rănești și să te porți fără milă, poate ești agresiv în

vorbe cu cei din jur... Atunci când intră mântuirea în viața ta, acele atitudini rele sunt înlocuite cu unele care Îl onorează pe Dumnezeu și aduc vindecare aproapelui.

Primește-L în viața ta pe Domnul Isus și te vei bucura de schimbare! Îți amintești de povestea Lidiei, femeia de afaceri din Filipi? Și despre ea am vorbit în urmă cu ceva timp.

Despre felul în care L-a primit pe Domnul Isus în viața și casa ei și cum totul s-a schimbat. Cu Lidia, cu temnicerul, casele lor și alți oameni care L-au iubit pe Dumnezeu, în Filipi s-a format o Biserică căreia apostolul Pavel îi scrie o scrisoare/epistolă pe care o vom studia în concursul de luna aceasta: „Cartea Filipeni”. Citește să vezi ce le scrie Pavel celor din Filipi – orașul suferințelor lui!

Verset de memorat: „Ţi s-a arătat, omule, ce este bine! Şi ce alta cere Domnul de la tine decât să faci dreptate, să iubeşti

mila şi să umbli smerit cu Dumnezeul tău?” (Mica 6:8).

L. Ungureanu


pastorul Han era următoarea: „El

îi învăța pe nord-coreeni că ei

trebuie să fie aceia care să accepte

Evanghelia și apoi să se întoarcă

în patrie. Acolo ei urmau să fie

sare și lumină pentru țara lor.”

Familia pastorului Han știa:

munca este periculoasă. Dar de

pericolul fără măsură în care erau

implicați, au început să fie

conștienți abia în anul 1998.

Semnul bănuitor al

dragostei

În acest an soția lui Han a

fost arestată în Coreea de Nord.

„A fost o vizită legală. Aveam

viza și voiam să vizitez câteva

case de orfani. Cumpărasem orez

și voiam să-l împart”, povestește

ea. În afară de aceasta ea voia să

viziteze și câțiva nord-coreeni

cărora le-a adus Evanghelia în

China și cărora le-au procurat și

alimente. Dar într-o cultură în

care oamenii nu au voie să facă

ceva bun pentru semenii lor, adică

să-i ajute dezinteresat, acest semn

al dragostei împreună cu dorința

lor de a face binele, au fost

întâmpinate cu suspiciune. În

Coreea de Nord orice bănuială

sau suspiciune, conduc rapid către

arest. Ea a fost închisă două luni

într-o celulă apoi a fost mutată

într-o altă închisoare în care a

primit foarte puțină mâncare.

Rochia de vară pe care o

îmbrăcase atunci când pornise în

călătorie nu a mai avut voie să o

schimbe. Când în cele din urmă a

fost eliberată și paznicii au

condus-o la granița chineză,

fiicele sale abia dacă au mai

recunoscut-o.

După întoarcerea ei, familia

a hotărât din motive de siguranță

și pentru faptul că aceasta era

voința copiilor, ca doar unul

dintre ei să se implice în munca

cu nord-coreenii. În caz că acesta

ar fi fost arestat, ea și-ar fi crescut

copiii, singură. Către sfârșitul

anilor 1990, controalele de la

graniță s-au înăsprit și tot mai

puține adunări chineze erau

pregătite să ajute nord-coreenii.

Se tot auzea prin împrejurimi că

ajutor se poate găsi doar la

pastorul Han. Acesta împărțea

alimente și haine, studiind cu

atenție refugiații câteva zile în șir.

Atunci când acesta putea fi sigur

că nu are de a face cu spioni și că

ei erau interesați doar de

Dumnezeu, el le propovăduia

Biblia. După ce le verifica cu

exactitate caracterul, pastorul le

explica Evanghelia mai

amănunțit. După câteva luni se

nășteau creștini noi care se

integrau în Bisericile din case,

aflate de-a lungul graniței.

Unul din nord-coreenii care

a venit la credință prin pastorul

Han și care a fost format la școala

sa biblică, își amintește de el:

„Era foarte periculos pentru el să

ne ajute. Ne iubea însă fără

măsură și ne trata foarte bine și cu

multă dragoste. Cu cât l-am

cunoscut mai mult, cu atât mai

mult am putut recunoaște în el

inima lui Dumnezeu, care este

credința autentică. Ne-a ajutat

mereu și n-a așteptat niciodată un

contraserviciu. Găseai la el ceva

deosebit. Zece ani la rând regimul

nord-coreean a încercat să-l

omoare și cu toate acestea a rămas

în această vreme credincios în

slujba lui Dumnezeu.

Obiectivul ucigașilor

Pastorul Han știa că cel

puțin patru dintre nord-coreenii

care acceptaseră Evanghelia prin

el, fuseseră uciși. Alții fuseseră

arestați fără nicio formalitate și

mulți alții se aflau deja în

închisori. „Niciodată să nu

gândim în felul următor: asta este

prea periculos și trebuie să ne

oprim”, povestește soția lui Han.

„Ne gândeam la lucrul cel mai rău

care ni se putea întâmpla, chiar și

la o răpire.”

Pe 30 aprilie 2016, la orele

13:30 pastorul a primit telefonul

despre care am pomenit mai

înainte. Sora Han nu știa cine

sunase și plecă puțin după aceasta

de acasă. La orele 19:00 moartea

soțului ei a fost confirmată.

Pastorul Han a fost găsit mort în

mașina sa. Urmele atacului brutal

cu cuțitul erau tipice pentru

bandele de ucigași puși în slujba

regimului nord-coreean. Sămânța

pe care pastorul Han a împrăștiat-

o va aduce cu siguranță mult rod.

Nord-coreenii vor duce de acum

încolo Vestea cea Bună în

interiorul țării lor și lumina lui

Dumnezeu va lumina întunericul

dens care cuprinde Coreea de

Nord. Nicio putere din lume nu

poate să oprească răspândirea

Evangheliei.

În românește:

Vasile Breabăn

Din „Vocea Martirilor” Nr.

06/2017

Erată

În numărul trecut (iunie 2017) s-a scris în revistă o republicare a articolului „Odată demult, în

Bucovina!” iar la sfârșitul paginii 9 este menționat că va avea loc o întâlnire de rugăciune la

Cajvana. Nu e valabil acest anunț, el s-a preluat din anii precedenți.

Mulțumim pentru înțelegere!

1. Apostolul Pavel spune că se ruga pentru cei din

Filipi, ca dragostea lor să crească tot mai mult… în

ce?

2. Care a fost motivul arestării lui Pavel?

3. Pavel spune că cei ce predică Evanghelia au

motivații diferite, care sunt acestea?

4. Potrivit recomandării lui Pavel, cum să privim

pe aproapele?

5. În numele cui se va pleca orice genunchi? Și ce

va mărturisi orice limbă?

6. Pavel sfătuia pe cei din Filipi și ne sfătuiește și

pe noi, ca în tot ceea ce facem să evităm două

atitudini: fără……………………… și fără

…………………… !

7. Despre ce trăsătură de caracter, spune Pavel:

„…să fie cunoscută de toți oamenii!”?

8. Cu ce este comparată prezența unui copil

neprihănit, al lui Dumnezeu, în mijlocul acestui

neam ticălos și stricat?

9. Despre cine spune Pavel că avea o râvnă

încercată și a lucrat împreună cu el la înaintarea

Evangheliei?

10. Pe cine au delegat credincioșii din Filipi să îi

ducă apostolului daruri din partea lor? Cum

numește Pavel relația lui cu acest delegat?

11. Cum se poate ajunge neprihănit, potrivit

spuselor lui Pavel – un bun cunoscător și practicant

al legii mozaice?

12. Cum se numesc cele două femei despre care

Pavel spune că au lucrat cu el pentru Evanghelie?

13. Enumeră lucrurile pe care apostolul le

recomandă credincioșilor să se lase însuflețiți/

pentru care să trăiască… „Tot ce este ………….”!

14. Care sunt cele două lucruri prin care s-a

remarcat biserica din Filipi față de celelalte biserici

din Macedonia?

15. Cum este descrisă de apostolul Pavel dărnicia

filipenilor față de el?


CONCURS BIBLIC : „Cercetaţi Scripturile”

Secţiunea: „CARTEA FILIPENI”

„Mulţumesc Dumnezeului meu pentru toată aducerea aminte pe care o păstrez despre voi.” (Filipeni 1:3)

Citeşte cu mare atenţie cerinţele: De citit Cartea FILIPENI şi povestirea de la „Rubrica copiilor – TEMNICER ” Pentru punctaj maxim, după fiecare răspuns scrie ŞI referinţa biblică. Răspunsul care reprezintă doar referință biblică nu se punctează.

Premianţii acestei luni:

Tudor Estera – Agigea, Tudor Larisa – Agigea, Gheorghe Andreea – București, Burlă Vasilică – Vicovu de Jos, Cuc Sefora-Claudia – Oșorhei, Negru Naomi – Schitu-Golești.

Vă rugăm să confirmați telefonic sau în scris, primirea premiilor!!!

RĂSPUNSURILE SUNT AŞTEPTATE PÂNĂ LA DATA DE 01.09.2017!


1. Cain – agricultor, Abel – cioban Geneza 4 2. Iabal – păzitori de vite, Iubal – inventator de

instrumente muzicale, Tubal Cain – fierar Geneza 4: 20-21

3. Nimrod Geneza 10:9 4. Esau – vânătoare, Isaac și Rebeca Geneza 25 5. Ciobănițe, 7 fete. Exod 2:16 6. Căpetenia străjerilor/Șeful gărzii lui Faraon.

Geneza 37:36 7. Pua și Șifra – s-au temut de Dumnezeu și nu au

ucis bebelușii evrei, așa cum le poruncise faraon. Exod 1: 15-21

8. Paharnic și Brutar la palatul lui Faraon Geneza 40

9. Lucrări de lut și cărămizi Exod 1:14 10. Bețaleel și Oholiab – chivotul mărturiei, capacul

ispășirii, masa, sfeșnicul de aur, altarul tămâierii, etc. Exod 31

11. Aaron și fiilor lui Exod 29:9 12. Eli 1Samuel 4:18 + 5 exemple de judecători la

alegere 13. Saul – David – Solomon, răzbunător – credincios

– înțelept 14. Ioab – comandant de armată, Ahitofel și Hușai –

sfetnici ai regelui David. 3 personaje la alegere 15. Țadoc și Ahimelec – preoți, Natan și Gad –

profeți 2Samuel 7:2, 8:17, 24:11

RĂSPUNSURI LA SECȚIUNEA: MESERIILE OAMENILOR BIBLIEI I

După anunțul făcut în luna octombrie referitor la apariția revistei în anul 2017, au apărut reacții care au determinat pe frații din colectivul de redacție să revină asupra hotărârii luate și, în consecință, vom continua să scoatem 11 numere pe an mărind prețurile datorită creșterii taxelor poștale.

Abonamentele la revista „Lumina Vechilor Cărări” pentru anul 2017 se pot face la următoarele preţuri:

32 RON pentru 1 abonament în România.

30 EURO pentru 1 abonament în Europa.

32 EURO pentru 1 abonament în alte continente.

La fiecare 10 abonamente oferim un abonament gratuit.

Oferim gratis câte un calendar format A4 la fiecare abonament.

Preţurile fixate includ şi taxele poştale.

Vă rugăm să ne confirmați dacă doriți să rămâneți în continuare ca abonat și câte abonamente doriți, chiar dacă nu aveți posibilitatea să le achitați până la data de 10 ian. 2017.

Relaţii şi comenzi la numerele de telefon: 0230.565625; 0722.558243.

Banii se pot depune în contul bancar RO27 BRDE 340S V489 8456 3400 (RON) la BRD pe numele Senciuc Avram sau Vișan Gheorghe, tel.: 0722.558243.

Sau se mai pot expedia prin mandatul poştal pe adresa:

Gică Vişan

OP. 1 CP. 13,

Rădăuţi 725400

Jud. Suceava

Regulament concurs biblic

Concursul „Cercetaţi Scripturile” se desfăşoară lunar, pe diferite secţiuni Biblice.

O întrebare conţine 2 puncte. Primii 10 participanţi care acumulează 100 de puncte în decursul mai multor secţiuni, vor fi premiaţi.

Fiecare participant, când trimite răspunsurile să specifice, vârsta şi domiciliul, corect.

Răspunsurile se trimit prin poşta română sau poşta electronică la adresele:

Destinatar: Ligia Ungureanu

O.P 51 – C.P 25, Bucureşti

sau: [email protected] Vă mulţumim că alegeţi o participare corectă şi abia aşteptăm să vă răsplătim interesul fiindcă „Cercetaţi

Scripturile”!

Aşa vorbeşte Domnul: Staţi în drumuri, uitaţi-vă şi

întrebaţi care sunt cărările cele vechi, care este calea cea bună, umblaţi pe ea şi veţi găsi odihnă

pentru sufletele voastre!

Ieremia 6:16

GICĂ VIŞAN

O. P. NR. 1 C.P. NR. 13

MUN. RĂDĂUŢI JUD. SUCEAVA

COD 725400

Tel. 0230/565625 - 0722/558243

Colectivul de redacţie Ioan Nemeş

Vasile Breabăn

Avram Senciuc

Lucian Claudiu Şandra

Gusti Cheţec

Iliuţă Petruneac

Gică Vişan

Vasile Şindilar

CUPRINS

AȘTEAPTĂ...

DIN NOU PRINTRE CUVINTE...

LADA CU GUNOAIE

FELURITE ÎNGUSTIMI!

SLAVA TINERILOR

DIN SCRISORILE FRATILOR!

ZENIT ȘI NEGURĂ ÎN ISTORIA MUZICII

ACOLO ÎTI VEI AȘEZA DARUL PE ALTAR!

TEMNICER

OMORÂT DE O BANDĂ DE UCIGAȘI

CONCURS BIBLIC

DE CÂND TE-AI DUS ISUSE...

De când Te-ai dus Isuse ...

„Și Duhul și Mireasa zic : „Vino !” Și cine aude, să zică : „Vino !” ...

„Da, Eu vin curând !” Vino, Doamne Isuse !

Apoc. 22:17 (a,b) , 22:20 (b,c) De când Te-ai dus Isuse spre zările senine De-aici din valea morții, din valea de suspine - Cu lacrimi nesfârșite prin nesfârșite vremi, Mireasa Ta te cheamă la Tine să o chemi... S-au dus două milenii și-al treilea-și face văd De când pe fața-i plânsă tot lacrimi calde-i cad, De când cu-atâta jale Te-așteaptă în pridvor Cu brațele întinse, cu pieptul ars de dor ... De ce nu vii Isuse?...De ce mai zăbovești? Când știi de osteneala fecioarei ce-o iubești, Când știi cu câtă jertfă Te-așteptă plânsă-n prag Cu gândul și simțirea la Mirele ei drag !... Sau nu mai știi, departe, cum dincolo de zare Cu ochii plini de rouă, de dor și așteptare Te-așteaptă prin miresme o tânără Mireasă Să vii Isuse Doamne s-o duci la Tine-acasă? N-auzi cum ea Te strigă din depărtări albastre, Să vii pe potecuța pierdută printre astre - Să vii iar în grădina uitată printre crini La pieptul Tău cel dulce suspinul să-i alini... E atâta de frumoasă în haina de lumină, Mai pură și mai albă ca crinii din grădină Și scumpe dulci miresme o-nvăluie deplin Mai dulce ca parfumul miresmelor de crin. Doar ochii ei sub gene lucesc și plâng ușor Știrbindu-i strălucirea în taina ei de dor Și inima-i suspină și murmură în prag: „Prin crini își paște turma Iubitul meu cel drag!” Prin crini și prin miresme ce-adie în amurg... ...Și clipele-așteptării ca veacuri lungi se scurg Și-aceleași lungi suspine în pieptul ei răsar În lunga Așteptare... ce n-ar avea hotar... Aceleași lungi suspine mai tremură ușor: O, vino drag Isuse!... ne este atât de dor! O, vino drag Isuse... e vremea de acum Din slăvi nebănuite să Te pornești la drum!...

Gh. Crăciun

așteaptă - lumina vechilor carari · de intensă: „petru, mă iubești tu mai mult ca aceștia...

Documents