o cale, o rĂmĂȘiȚĂluminavechilorcarari.ro/mai2017.pdf · 2018-03-17 · Întrebarea este: cum...

Cuvântul lui Dumnezeu ne spune despre o cale numită „Calea cea Sfântă”, cale pe care „nu va fi niciun leu și nicio fiară sălbatică nu va apuca pe ea, ci cei răscumpărați vor umbla pe ea.” (Isaia 35:9). Dumnezeu a avut în plan să croiască o cale prin pustiul acestei lumi, prefăcându-l în iaz și într-un loc plin de izvoare de apă. De asemenea Dumnezeu a spus că pe această cale vor merge doar cei izbăviți, cei răscumpărați, și ținta ei este Sionul Ceresc. Sfinții care vor merge pe ea o vor parcurge cu cântece de biruință și când vor ajunge la țel, o bucurie veșnică le va încununa capul, iar gemetele și durerea vor fugi. Dumnezeu Și-a ținut făgăduința, El a deschis Calea, ea există astăzi și este funcțională. Pe această Cale nu se găsesc decât cei răscumpărați, după cum în Biserica spirituală, în Trupul lui Hristos se găsesc numai adevărații credincioși. Cu totul altfel este situația în plan vizibil, în plan fizic. Bisericile locale sunt copleșite de armate de oameni aducători ai „urâciunii pustiirii”. Adevărații credincioși, sfinții reali, care se află cu adevărat în Hristos, adică pe Cale, în tot mai multe situații sunt minoritari. Vă imaginați tragedia acestei situații? Creștinii evanghelici (penticostali, baptiști, creștini după evanghelie și alții împreună cu ei) formează o minoritate mică de tot în oceanul omenirii, și totuși, această mică minoritate să aibă la rândul ei, în sânul ei, o altă mică minoritate !!! La o întâlnire cu frații, cineva exclama: „Câți sunt cu adevărat sfinți dacă și așa pocăiții, cei ce frecventează Bisericile evanghelice, sunt atât de puțini și dintre aceștia nu toți sunt credincioși autentici?” Domnul Isus răspunde astfel unei întrebări similare: „Nevoiți-vă să intrați pe ușa cea strâmtă, căci mulți vor

căuta să intre, și nu vor putea.” (Luca 13:24). „Intrați pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare și mulți sunt cei ce intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viață și puțini sunt cei ce-o află.” (Matei 7:13-14).

În Psalmul 22, unul dintre psalmii mesianici, într-o prezentare profetică dramatică, sunt descrise foarte sugestiv și viu suferințele Domnului Isus. El este prezentat în momentul când era pe cruce în chinurile cele mai oribile. Este zugrăvit ca și cum S-ar ruga și S-ar plânge: „...am ajuns de ocara oamenilor și disprețuit de popor. Toți cei ce mă văd își bat joc de Mine, își deschid gura, dau din cap și zic: „S-a încrezut în Domnul! Să-L mântuiască Domnul, să-L izbăvească, fiindcă-L iubește!” (Psalmi 22:7-8). Apoi, Domnul continuă spunând că în jurul lui sunt o mulțime de tauri din Basan, care-și deschid gura ca un leu care sfâșie și răcnește, că niște câini îl înconjoară, că toți aceștia sunt o ceată de nelegiuiți care i-au străpuns mâinile și picioarele. (Psalmi 22:11-16).

Ce putem înțelege de aici? Că pe vremea când Domnul Isus Și-a desfășurat lucrarea mesianică, iudeii, poporul ales al lui Dumnezeu, forma o ceată de nelegiuiți, cu apucături de tauri care împung și străpung cu coarnele lor, ca leii care urlă și sfâșie și ca și câinii care latră și mușcă. Deși trei ani și jumătate, Domnul a lucrat în mijlocul lor, ei nu s-au schimbat, cu toate că mulți Îl urmau. Legea lui Dumnezeu a ajuns ceva complicat și greu de înțeles, situația generală fiind o îndepărtare tragică și totală de la prevederile ei, substratul sufletesc general fiind fățărnicia și religiozitatea de

formă, adică „aramă sunătoare și chimval zângănitor.”

Fiecare dintre cele patru Evanghelii ne relatează cu lux de amănunte despre suferințele Domnului Isus, iar primele trei Evanghelii, respectiv Matei, Marcu și Luca au câte un subcapitol intitulat „Batjocurile trecătorilor” sau „Batjocurile.” Acolo ne sunt expuse vorbele batjocoritoare ale celor din jurul crucii Domnului, adică mugetele și străpungerile cu coarnele bivolilor, urletele și sfâșierile crude ale leilor și schelălăiturile, lătrăturile și mușcăturile lașe ale câinilor, așa cum le-a prezentat regele David în Psalmul 22. Oameni cu astfel de suflete erau în jurul Domnului !! Erau și oameni sinceri în Israel pe vremea aceea? Erau, dar puteau fi numărați pe degete ! Maria și Iosif, Zaharia și Elisabeta, Ioan Botezătorul, probabil păstorii, bătrânul Simion, prorocița Ana formau un grup restrâns de oameni temători de Dumnezeu, la ceasul nașterii Domnului Isus. Ceilalți? Morți religioși, formaliști fățarnici, păcătoși nepăsători și insensibili. Mai târziu, când Domnul Isus Și-a încheiat lucrarea, erau apostolii, mama Domnului și câteva femei care formau grupul oamenilor cu adevărat temători de Dumnezeu. Toți aceștia erau mieii, oițele și oile care trăiau în mijlocul câinilor, leilor și taurilor fioroși.

Credeți că situația actuală

1 Lumina Vechilor Cărări

O CALE..., O RĂMĂȘIȚĂ...


diferă foarte mult în Bisericile evanghelice? Oare nu se aud chiar și de la amvoane urletele leilor, mugetele taurilor și lătrăturile câinilor ? Poate chiar mai mult decât vocile sfioase ale adevărului? Nu vin aceștia toți cu urâciunea pustiirii pe aripile lor? Și cei care-i ascultă nu sunt tot așa în mare măsură? Nu se desfășoară de la amvoane lecții de filozofie și psihologie, nu se dezbat în mod strălucit tratate de teologie, nu se țin prelegeri de geografie, istorie și cultură care nu ating pe nimeni, nu schimbă nimic (în bine), în care noțiunea de păcat este exclusă? Și poporul „gustă” astfel de bucate. Nu este de mirare că e greu de ținut laolaltă astfel de adunături, că sunt lupte titanice pentru putere, pentru dominație. E greu să stea împreună astfel de vietăți care au o singură latură comună: agresivitatea.

Astfel de grupări au o iubire unică: păstorii și învățătorii care-i bagă pe toți în rai, chiar dacă unii sunt lei, alții câini și alții tauri de Basan. Ei ignoră faptul că pe Calea aceea nu pot merge decât cei sfinți. Se înșală pentru că de fapt ei sunt pe calea lată. Este atât de tragic ca pe aceeași bancă, în adunare, stau oameni pe care-i desparte un zid de netrecut: faptul de a fi pe calea îngustă sau pe calea lată, oameni care fac parte din lumi diferite, cei de pe calea îngustă (minoritari), cei de pe calea lată (majoritari). Întrebarea este: cum mergi tu frate, pe cale? Iubești bârfa? Îți place clevetirea, defăimarea fratelui tău? Arunci vorbe tăioase ca săbiile care străpung? Ești animat de ură, pizmă, invidie? Ai lăuntrul plin de amărăciune și răutate? Ești critic la adresa celorlalți, crezând ca și Core, Datan, Abiram, Aron și Maria că ai putea face lucrurile mai bine? Uită-te la istoria lui Absalom!!

O altă situație a vechiului Israel care descrie foarte bine situația actuală din extrem de multe adunări: profetul Ilie se plânge: „Doamne, pe prorocii Tăi i-au omorât, altarele Tale le-au surpat; am rămas eu singur și caută să-mi ia viața.” Și Domnul îi răspunde:

„Mi-am păstrat șapte mii de bărbați care nu și-au plecat genunchiul înaintea lui Baal.” (Romani 11:3-4). Iar în cartea I a Regilor, 19:18 se spune: „... a căror gură nu l-au sărutat” (adică pe Baal). Pavel numește pe cei șapte mii de bărbați ca fiind o rămășiță aleasă prin har. Presupunând că toată populația lui Israel pe acea vreme era de aproximativ 5-6 milioane, cei șapte mii reprezentau o minoritate în sânul Israelului, cam 0,11%, ceilalți fiind închinători ai lui baal.

Ce presupunea să-ți pleci genunchiul și să-i dai sărutare lui baal? Este atestat istoric faptul că lui Baal i se aduceau jertfe umane și cei ce i se închinau, mâncau din carnea acestor victime nenorocite. Se presupune că numele de canibal provine de la cuvântul canaanean „cana” care înseamnă preot sau închinător, și „baal”, numele zeului respectiv; canabaal - închinător lui baal. Israeliții erau canabaal, adică se închinau lui baal și prin faptul că pe lângă că-i dădeau sărutare, și-și plecau genunchiul înaintea lui, mâncau și din carnea fraților lor care erau sacrificați acestui zeu crud. Cei șapte mii de oameni care nu s-au închinat lui baal în niciun fel, reprezintă foarte bine pe puținii credincioși din zilele noastre, care caută să-L slujească pe Dumnezeu cu curăție de inimă. Ceilalți care formează majoritatea, sunt cu carnea fraților lor în dinți, și de foarte multe ori ei domină peisajul. Eu am spus întotdeauna că cei mai buni oameni din lume sunt pocăiții veritabili. Ei nu vor fi niciodată cu carnea fraților lor în dinți, ci dimpotrivă, carnea lor va fi în dinții altora. Pe calea pocăinței nu cel ce dă cu pumnul sau aruncă sulițe care să străpungă dureros sunt biruitori, ci cei ce rabdă loviturile fără să se răzbune, cei ce primesc și tac.

Acum să ne cercetăm: suntem din numărul celor puțini și fericiți slujitori ai lui Hristos, care după pilda Învățătorului lor știu să rabde și să tacă ? Sau suntem din turma taurilor, leilor, câinilor sau mâncătorilor de carne frățească? Să

băgăm bine de seamă să nu ne pierdem premiul alergării, pentru că foarte ușor putem trece pe calea lată, în grupul celor răi.

Veți spune că exagerez, dar nu trebuie să uităm exemplele vechi-testamentale care ne arată lipsa de îndurare a lui Dumnezeu față de păcat și neascultare și că alegerea Sa este extrem de drastică și foarte selectivă, până acolo că din milioane de oameni au scăpat doar opt sau din sute de mii doar doi. Nu există la Dumnezeu toleranță față de păcat, față de religiozitatea fără conținut. Să ne cercetăm dragii mei frați și surori, ca nu cumva să fim în afara numărului celor puțini care-L slujesc pe Dumnezeu cu toată inima, în curăție, și așa cum spune Cuvântul: „Noi însă nu suntem din aceia care dau înapoi ca să se piardă, ci din aceia care au credință pentru mântuirea sufletului.” (Evrei 10:39). „Preaiubiților, nu vă mirați de încercarea de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca de ceva ciudat, care a dat peste voi, dimpotrivă, bucurați-vă întrucât aveți parte de patimile lui Hristos, ca să vă bucurați și să vă veseliți și la arătarea slavei Lui. Dacă sunteți batjocoriți pentru Numele lui Hristos, ferice de voi! Fiindcă Duhul slavei, Duhul lui Dumnezeu, se odihnește peste voi.” (1Petru 4:12-14); „Căci cu privire la Hristos, vouă vi s-a dat harul nu numai să credeți în El, ci să și pătimiți pentru El.” (Filipeni 1:29).

Iată ce zice Scriptura: „Măcar că vorbim astfel preaiubiților, totuși de la voi așteptăm lucruri mai bune și care însoțesc mântuirea. Căci Dumnezeu nu este nedrept ca să uite osteneala voastră și dragostea pe care ați arătat-o pentru Numele Lui... ” (Evrei 6:9-10).

Dumnezeu să ne ajute să biruim!!

Daniil Cozachevici –

Suceava

În sfânta Scriptură se face mult referire la înțelepciune, la oameni înțelepți dar în mod deosebit în cartea Proverbelor, scrisă de înțeleptul Solomon chiar cu scopul: „Cunoaşterii înţelepciunii și învăţăturii”, abundă în sfaturi şi constatări cu privire la cei înţelepţi și pricepuţi. Aşa că m-am gândit să „prindem înţelesul acestui cuvânt adânc” care ar putea să ne folosească în a ne „mări ştiinţa şi a căpăta iscusinţă” (Proverbe 1:5).

Înţelegem din acest cuvânt propus pentru cercetare, că oamenii înţelepţi pot fi cunoscuţi şi după direcţia pe care o are cărarea vieţii lor. „Pentru cel înţelept”, această expresie de la începutul versetului ne face să înţelegem că din perspectiva celui înţelept, viaţa ar trebui în aşa fel să fie trăită, încât la sfârşitul ei să realizezi că ai atins cel mai înalt nivel duhovnicesc posibil și că nu ai nimic de regretat.

Știm din Scripturi că viața este darul Lui pentru noi oamenii dar cărarea pe care ne așezăm viața depinde de fiecare dintre noi. În Proverbe 14:12 se spune că: „Multe căi pot părea bune omului, dar la urmă se văd că duc la moarte.” Lucrul care ar trebui să ne alarmeze pe noi oamenii, este că toate drumurile sau variantele pe care un om le-ar putea alege pentru viaţa lui, li se poate vedea rezultatul doar la urmă când nu se mai poate face nimic. Deci pentru cel înţelept este foarte clar atunci când îşi alege cărarea pe care-şi va parcurge viaţa: aceasta trebuie să-l ducă în sus, „ca să-l abată de la locuinţa morţilor care este jos.” Având această lumină din Scripturi la îndemâna noastră, socotesc că ar fi înţelept pentru fiecare dintre noi să ne facem o evaluare a drumului parcurs până la momentul actual şi să putem observa dacă direcţia cărării noastre este la fel cu cea a înţeleptului. Acum pentru cei ce poate au parcurs o bună bucată din cărarea vieţii lor şi nu au certitudinea că sfârşitul cărării lor este unul bun sau dacă atunci când au ales cărarea pe care să îşi parcurgă viaţa au fost superficiali şi au ales fără responsabilitate şi pentru ei sunt deja semne care nu îi încurajează să meargă mai departe pe acest drum, avem un cuvânt din partea Domnului în Ieremia 6:16: „Aşa vorbeşte Domnul: Staţi în drumuri, uitaţi-vă şi întrebaţi care sunt cărările cele vechi, care este calea cea bună: umblaţi pe ea şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre !” Deci printre multele căi ce pot părea bune omului există una pe care Dumnezeu o numeşte calea cea bună şi pentru că este numită la singular, înţelegem că nu are alternativă, în consecinţă toţi cei care o aleg se bucură de odihna sufletului.

Biblia mai face referire şi la cărarea celui neprihănit în Proverbe 4:18: „Dar cărarea celor neprihăniţi este ca lumina strălucitoare a cărei strălucire merge mereu crescând până la miezul zilei.”

Se vede că înţelepţii împreună cu neprihăniţii se găsesc pe aceeaşi cărare sau mai bine spus, aşa cum recunoaşte Asaf în Psalmul 77:13: „Dumnezeule căile Tale sunt sfinte!” Înţelepciunea şi neprihănirea sunt două caracteristici foarte importante, pe care le au cei ce sunt pe calea cea bună, ambele asigurând celor ce le au, o cărare ascendentă cu un sfârșit binecuvântat.

Aş vrea să vedem câteva lucruri concrete care pot confirma ascensiunea pe calea vieţii a fiecăruia dintre noi, folosind înţelepciunea pe care o putem dobândi din Scripturi.

O dovadă de înţelepciune care duce la neprihănire, este ca atunci când Dumnezeu ne vorbeşte prin Scripturi şi noi simţim că lucrul respectiv ni se adresează nouă personal, să luăm decizii fundamentale pe care să le așezăm în viaţa noastră ca şi principii. În felul acesta ne pregătim treptele de mai târziu pe care să le folosim atunci când viaţa ne conduce prin tot felul de situaţii dificile. Ca să fiu mai explicit, voi veni cu un exemplu din Sfânta Scriptura și anume Marcu 10:46-51, unde ne este descrisă vindecarea lui Bartimeu, un cerşetor orb. Citind această relatare a Scripturii, nu poate rămâne neobservată atitudinea hotărâtă a acestui om şi maniera în care îl abordează pe Domnul Isus, făcând tot posibilul să Îi tragă atenţia aspra nevoii lui şi reuşind să facă aceasta cu succes. Din felul de comportare al lui Bartimeu, înţelegem că el a avut un moment în viaţa lui în care a auzit vorbindu-se de Domnul Isus, de lucrările Lui, de învăţătura Lui, a analizat cu multă grijă toate aceste informaţii şi a ajuns să fie convins în inima lui că Acesta nu poate să fie altcineva decât Mesia cel aşteptat. Astfel a luat o decizie fundamentală pentru viaţa lui, spunându-şi: dacă Îl voi întâlni vreodată în viaţa mea, nu voi pierde prilejul să fiu vindecat. Doar aşa se explică faptul că auzind că trece Isus din Nazaret, a şi „început să strige: Isuse fiul lui David ai milă de mine” și când cei din jur îl certau să tacă, el și mai tare striga. Dacă ar fi început să analizeze informaţiile despre Domnul Isus, atunci când Domnul trecea pe acolo, ar fi pierdut ocazia să fie vindecat.

Deci omul înţelept îşi foloseşte înțelepciunea stabilind principii ferme pentru viaţa lui din timp, ori de câte ori intră în contact cu Cuvântul lui Dumnezeu. Inima lui este sensibilizată, astfel că pentru fiecare domeniu din viața lui el cântărește lucrurile, stabilește valorile și apoi decide: dacă vreodată mă voi confrunta cu o astfel de situație așa voi proceda ... În felul acesta atunci când apare proba în viața lui sau o situație de încercare, el doar urcă pe treapta pe care și-a pregătit-o din timp, aşa că nu trebuie să stea atunci să negocieze variantele posibile pentru momentul respectiv.

Aş mai zăbovi asupra câtorva lucruri importante


„Pentru cel înţelept, cărarea vieţii duce în sus ca să-l abată de la

locuinţa morţilor care este jos.”

(Proverbe 15:24).

pe care tot din Sfânta Scriptura înţeleptul le așază ca trepte pe drumul vieţii lui: Ioan 12:42-48. În acest fragment apostolul Ioan arată că mulţi fruntaşi au crezut în Domnul Isus dar de frica fariseilor nu-L mărturiseau pe față. (v 43): „Căci au iubit mai mult slava oamenilor decât slava lui Dumnezeu”, lucru care i-a împiedicat să ajungă la mântuire. Omul înţelept îşi va pregăti o treaptă a vieții analizând situaţia dată în acest cuvânt, făcând un principiu pentru viaţa lui, spunând: nu vreau cinste mai mult de la oameni decât de la Dumnezeu. Un astfel de principiu te va ajuta să cinsteşti pe Dumnezeu iar pe oameni să-i tratezi fără părtinire şi nefăţarnic. Atunci nu vei fi surprins când oamenii vor vrea să te lingușească urmărindu-şi scopurile lor; având treapta pregătită, doar vei păși în biruinţă. În Evrei 11:24-26 citim despre Moise că el a vrut să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu, decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului. Ştiind că pe Moise această treaptă l-a ridicat în ochii lui Dumnezeu, omul înţelept se va grăbi să o aşeze şi el pe drumul vieţii lui. Astfel, ori de câte ori circumstanţele vieţii îl vor conduce prin tot felul de ocazii în care integritatea lui ar putea fi compromisă de plăcerile de o clipă ale păcatului, decizia lui fiind luată din timp, doar o va aplica pentru momentul respectiv, urcând biruitor spre o altă înălţime spirituală.

Pentru că Sfânta Scriptură are soluţii pentru orice situaţie prin care ar putea trece viaţa unui om, ar fi foarte înţelept din partea noastră să o aşezăm pe cărarea vieţii noastre ca pe o scară a cărei trepte ne vor purta spre cele mai înalte culmi de har şi vom intra împreună cu fecioarele înţelepte în odaia de nuntă.

„Dacă unuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată.” (Iacov 1:5).

Ioan Nemeş - Hunedoara


Închinare și laudă în Noul Legământ

Cântarea lui Simeon Profilul spiritual: Oamenii neprihăniţi nu sunt uitaţi de Domnul. În

zilele venirii Domnului Isus, unul dintre ei era Simeon, locuitor din Ierusalim. Acesta avea cel puţin patru calităţi: trăia o viaţă sfântă, avea frică de Dumnezeu, ura răul (Prov. 8:13) și aplica înţelepciunea, adică se temea să păcătuiască (Ex. 20:20). Constanta generală a vieţii lui era așteptarea mângâierii lui Israel (Luca 2:25) și Duhul Sfânt era peste el. Cu astfel de calităţi a primit promisiunea că Îl va vedea pe Mesia. În momentul în care Domnul Isus a fost adus la Templu, Duhul Sfânt l-a anunţat de lucrul acesta. El a venit și l-a văzut pe Isus. În momentul când l-a luat în braţe, sub inspiraţia Duhului Sfânt, rosteşte versurile unei cântări care conţine câteva elemente profetice:

Laudă: „Simeon… L-a binecuvântat pe Dumnezeu” (Luca 2:28) și răsuflând plin de ușurare I-a mulţumit, cerând în același timp să-l lase să plece la odihnă deoarece „… au văzut ochii mei mântuirea Ta, pe care ai pregătit-o să fie înaintea tuturor popoarelor” (v. 30-31). Simeon este convins că îl ţine pe Mesia în braţe și realizează marile realităţi ale mântuirii: Domnul Isus este arhitectul mântuirii (v. 30); mântuirea este pregătită și oferită tuturor generaţilor (v. 31); învăţătura despre mântuire este lumina, revelaţia lui Dumnezeu care dă posibilitatea oricărui om să se salveze (v. 32; Ioan 1:12); Israel este și el beneficiarul acestei mântuiri (v. 32; Rom. 11:26).

Binecuvântare – Iosif și Maria s-au mirat de mesajul acestui neprihănit, rostit în timp ce îl ţinea în braţe pe pruncul Isus. Binecuvântarea este adresată și părinţilor.

Profeţie – După binecuvântarea rostită pentru Iosif și mama Domnului Isus, mesajul a luat o nouă turnură devenind profeţie. El este adresat Mariei în exclusivitate și cuprinde patru părţi distincte cu privire la impactul lucrării mântuitoare la nivel de naţiune, la nivel global, cât și particular sau general.

Impactul pentru iudei – prăbușirea și ridicarea multora. Acest impact este descris în Evanghelii. Iudeii au reacţionat diferit faţă de lucrarea Domnului Isus. Cei ce au respins-o s-au prăbușit, cei ce și-au recunoscut vinovăţia au fost iertaţi și salvaţi „Copilul acesta este rânduit spre prăbuşirea şi ridicarea multora în Israel…” (v. 34).

Impactul global (semnul ostilităţii) – Trăim într-o lume care zace în nelegiuire. Atunci când se confruntă cu realitatea cea mai dramatică a omenirii, păcatul, de obicei, se opune, fiindcă păcatul face parte din natura umană. Ura, prigoana, dispreţul, batjocura și martirajul sunt dovezi concludente ale semnului de împotrivire faţă de Hristos şi urmașii Săi.

Impactul particular - Maria străpunsă de o sabie. De data aceasta, sabia cu care a fost străpunsă Maria nu a fost cea a supliciului, a martirajului sau a Cuvântului. Maria a rămas fidelă credinţei adusă prin Fiul, atunci când spune „…Să faceţi orice vă zice!” (Ioan 2:5). Sabia care a străpuns-o a fost cuvântul profeţit: „Parcă mi se sfărâmă oasele cu sabia când mă batjocoresc vrăjmaşii


mei şi-mi zic neîncetat: „Unde este Dumnezeul tău?” (Ps. 42:10). Evanghelistul Ioan scrie: „Lângă crucea lui Isus, stătea mama Lui” (Ioan 19:25a). Cred că vârful sabiei i-a străpuns inima, când „Preoţii cei mai de seamă împreună cu cărturarii, bătrânii își băteau joc de el și ziceau:… S-a încrezut în Dumnezeu: să-l scape acum Dumnezeu, dacă-L iubeşte. Căci a zis: ‹Eu Sunt Fiul lui Dumnezeu!›… Şi pe la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: „Eli, Eli, Lama Sabactani?” adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 19:41; 43; 46). Străpungerea a fost extrem de dureroasă. Impactul general, descoperirea gândurilor multor inimi – testul faţă de mântuire și Mântuitor nu este altceva decât reacţia generală a generaţiilor omenirii, de la Hristos încoace, materializată în decizii, motivaţii sau respingeri. Reacţia faţă de Domnul Isus decide finalitatea veșnică: acceptare, ridicare sau prăbușire şi respingere - semnul de împotrivire - toate aceste manifestări reprezentând descoperirea gândurilor în ziua testului final la venirea Sa (1Cor. 4:5a).

Cântarea Anei Profilul spiritual (Luca 1:36-

38): Ana, fata lui Fanuel, din seminţia lui Așer era prorociţă și a fost aproape toată viaţa văduvă, cu excepţia primilor șapte ani după feciorie. Fiind în vârstă de 84 de ani, îl slujea pe Dumnezeu necurmat cu post și rugăciune și nu se depărta de Templu. Fiind la dispoziţia Duhului Sfânt, a fost înștiinţată de prezenţa Domnului Isus în Templu și plină de spontaneitate se alătură bătrânului Simeon. Recunoscând pe Mesia în persoana pruncului din braţele Mariei, şi-a manifestat bucuria la trei niveluri:

Credinţa (a fost prezentă în jurul copilului Mesia pentru că a crezut Cuvântul lui Dumnezeu). Faptul acesta (să fii a doua persoană care să-l declare pe prunc Mesia, cel așteptat) presupunea un act de curaj deosebit într-o lume sub ocupaţie străină (romană). Aceasta a însemnat un act de siguranţă și credinţă deplină că Isus este Mesia.

Lauda (a început să laude pe Dumnezeu) – Credinţa Anei s-a

concretizat într-o izbucnire spontană de laudă la adresa lui Dumnezeu, pentru că i-a vorbit despre apariţia lui Mesia, a avut ocazia să-L vadă și, cu siguranţă, a făcut parte dintre primii care au crezut în El, după părinţi, Zaharia, Elisabeta și, mai ales, Simeon. Cântarea ei a izvorât dintr-o credinţă deplină, dintr-o bucurie fără margini, fiind una dintre așteptătorii primei Sale veniri.

Predicarea (mesajul ei este adresat tuturor așteptătorilor lui Mesia). Fără excepţie, Ana era unul dintre aceștia și, mai mult ca sigur, spiritul de așteptare era la mod general. Nu se cunoaște reacţia, dar se cunoaște așteptarea lor. Aceștia doreau mântuirea Ierusalimului. Mântuire înseamnă atât izbăvire de sub puterea străină, adică a romanilor, cât și salvarea de consecințele păcatului. Este greu de crezut că Domnul a dezinformat-o spunându-i că Mesia îi va elibera de sub jugul roman. Diavolul a luat notă de mesajul transmis şi l-a intrigat pe împăratul Irod care trece la exterminare, uitând că pruncul era Mesia cel Veșnic.

Cântarea creștină timpurie Prima menţionare a cântării

Domnului cu apostolii, în Noul Testament, înaintea suferinţelor Sale, o găsim atât la Matei, cât și la Marcu „După ce au cântat cântările de laudă, au ieşit în muntele Măslinilor” (Mc. 14:26). Se crede că Isus împreună cu ucenicii a cântat grupul de Psalmi 113-118 numit Halel. Psalmul 114 face referire la ieșirea din Egipt. Este mai mult ca sigur faptul că El a cântat în sinagogă împreună cu cei care participau la serviciile divine din cadrul ei: „…şi, după obiceiul Său, în ziua Sabatului, a intrat în sinagogă. S-a sculat să citească” (Lc. 4:14b). Se știe că o pondere importantă a slujbei din sinagogă o avea cântarea comună.

Pavel și Sila au intonat cântări de laudă în temniţa din Filipi (Fapte 16:25). Tot el (Pavel) susţine că prin Domnul Isus, naţiunile lumii trebuie să-L slăvească pe Dumnezeu pentru îndurarea Sa arătată prin Fiul (Rom. 15:9). Unde să-i cântăm Domnului? Oriunde, dar şi în mijlocul adunării (Ev. 2:12). Cum e frumos şi bine să-L lăudăm pe Dumnezeu? Cu rodul

buzelor noastre (Evrei 13:15). Starea spirituală a celui ce cânta trebuia să fie bună (Iac. 5:13b), iar atitudinea închinătorului, să conţină teamă reverenţioasă și spirit evlavios.

Închinarea din cartea

Apocalipsei În paginile ce vor urma, vom

analiza câteva elemente ale închinării, în care se vor putea uşor observa închinătorii, atitudinea, mişcările, poziţia şi conţinutul mesajelor, dar mai ales forma cântării cereşti. După cum se ştie, Cartea Apocalipsei îl are ca autor pe Domnul Isus. Cartea este transmisă lui Ioan şi scrisă de acesta în Noul Testament. Aceasta este împărţită în şapte secţiuni numite „paralelisme progresive” (Dragomir Stancu, „Studii asupra Apocalipsei”, Ed. Corvin, Deva, 2005, p. 49) care descriu perioada Bisericii, a operei de răscumpărare a Domnului Isus, în care se află cel puţin o scenă de închinare – prin aruncare cu faţa la pământ, cântare, strigăt, etc. şi care culminează cu venirea Domnului Isus. Pentru a fi siguri că închinarea este acceptată de Dumnezeu, vom arunca o privire în cartea Apocalipsei pentru a avea un model pentru noi, închinătorii din vremea sfârşitului. În acest sens, va trebui să reţinem cine sunt închinătorii, cui îi este adresată închinarea, forma închinării, poziţia în închinare, conţinutul mesajelor, celebrarea vredniciei lui Dumnezeu şi frecvenţa închinării prin cântare, toate în lumina Cuvântului.

Cine sunt închinătorii? Fără să insistăm pe

identificarea simbolisticii şi semnificaţiei lor, îi vom enumera aşa cum sunt prezentaţi în Apocalipsa: Ioan, făpturile vii, cei 24 de bătrâni (4:10, 5:8, 5:14, 11:16, 19:4); îngerii (5:11; 7:11); gloata cea mare (7:9); martirii (11:15); 144000 (14:2); biruitorii fiarei (15:2,3) şi glasuri din cer (19:1).

(Va urma)

Buzduga Simion

Extras din cartea: „Închinarea și lauda în

acord cu Sfânta Scriptură”


A Te rog să citești textul Biblic

de mai jos înainte de citirea articolului!

Romani 5. 3 „Ba mai mult, ne bucurăm

chiar şi în necazurile noastre, căci ştim că necazul aduce răbdare,

4 răbdarea aduce biruinţă în încercare, iar biruinţa aceasta aduce nădejdea.

5 Însă nădejdea aceasta nu înșală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat.”

Deseori m-am uimit de încheierea versetului 5 din Romani capitolul 5. După înșiruirea motivelor de bucurie din versetele 3 și 4, apostolul concluzionează explicând trăinicia nădejdii noastre; motivul pentru care suntem tari în nădejde, invocat de Pavel, e „dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre”. Mintea mea încearcă să înțeleagă această relaționare: de ce și în ce fel DRAGOSTEA LUI DUMNEZEU îmi garantează că NĂDEJDEA NU ÎNȘALĂ?

E dragostea lui Dumnezeu

Versetele următoare (6-11) ne pun înainte dragostea lui Dumnezeu arătată în răscumpărarea omului. Și deodată înțelegem că nu e dragostea cu care iubim noi ca urmare a îndurării lui Dumnezeu, ci e dragostea cu care suntem iubiți de Dumnezeu.

Dumnezeu ne iubește în așa fel și atât de evident, încât dragostea Lui e suficientă pentru a fi luată ca sprijin atunci când credința noastră se clatină. Ne bucurăm deseori de dovezile dragostei lui Dumnezeu date prin purtare de grijă în domeniul material dar apostolul Pavel scrie despre dragostea din inimă ca despre dovada absolută a unui Dumnezeu care merită credincioșia noastră.

Rareori vorbesc despre Dumnezeu ca despre sursa experiențelor, pentru că experiențe spirituale se pot obține prin manevre omenești, prin manipulare emoțională, fără intervenția lui Dumnezeu, însă apostolul ne vorbește despre o experimentare continuă a dragostei lui Dumnezeu în viața noastră la modul palpabil. O trăire care mă face chiar și în necaz să

mă

bucur. Nu e emoție, nu e stare de moment, e DRAGOSTEA LUI DUMNEZEU.

Odată cu umplerea Duhului, Dumnezeu ne-a arătat cât de mult ne iubește. Și dragostea aceasta e reală și tangibilă, asemenea apei dintr-un pahar.

B 1 Ioan 2:15 „Nu iubiţi

lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în El.”

Am fost creați să nu putem să ne împărțim dragostea între lumină și întuneric. Dumnezeu ne iubește desăvârșit și dragostea Lui în noi rămâne atâta timp cât îi răspundem la rândul nostru cu dragoste. Altfel Dumnezeu va continua să ne trateze în dragoste – chiar dacă doare - dar în noi, ca element de sprijin, dragostea Lui lipsește. Lipsește pentru că noi am dat-o afară înlocuind-o cu altă dragoste.

Inima noastră nu rămâne goală. Prin păcat am devenit de așa natură încât suntem înclinați spre a iubi lumea. „Nimic bun nu locuiește în firea mea păcătoasă” spunea apostolul Pavel și era valabil pentru el la momentul în care spunea acest lucru. Așadar, dacă dragostea lui Dumnezeu lipsește și/sau îi ignorăm chemarea, lumea ne atrage cu „dragostea” ei și începem să o iubim…

În copilărie am primit o lecție interesantă care ilustrează felul în care lumea ne „iubește”:

În baie, într-un colț, un păianjen își construise o pânză. Era seară și fereastra era întredeschisă. Un fluture de noapte a pătruns în baie și orbit de lumină a nimerit chiar în pânza păianjenului.

Tatăl meu se bărbierea și a


observat scena. Cu fața acoperită pe jumătate cu spumă ne-a chemat să ne învețe cum vrea să ne îmbrățișeze lumea.

Eram 4 copii, ochi și urechi. Tatăl meu a început discuția cu cea mai mică dintre fetițe:

- Vezi cum îl îmbrățișează păianjenul pe fluturaș?

Fetița doar dădea din cap neîncrezătoare...

- Acum îl îmbrățișează și după aceea o să-l și pupe…, continuă tata.

Cu bărbia tremurândă, fetița de doar doi anișori și ceva, a zis:

- Nu, nu îl pupă, îl omoală… Împreună am început atunci

o acțiune de salvare a fluturașului și de îndepărtare a păianjenului, în timp ce tata ne explica modul în care lumea ne leagă dacă intrăm în pânza ei.

Da, și lumea iubește dar dragostea ei e mortală. Și e mortală pentru că te face să te îndrăgostești de ea. Iar dacă iubește cineva lumea dragostea Tatălui nu este în el.

Închei dorind cu toată inima să rămân în dragostea lui Dumnezeu și dragostea lui Dumnezeu să rămână în mine și să pot iubi la rândul meu cu dragostea cu care am fost și sunt iubit. Așa îți doresc și ție!

Șandra Adelman Cezar

Zorii credinței în Prahova

Toți credincioșii din zona Cărbunești Prahova au fost pe front în afară de Ion Stanciu care având carnet de meseriaș comunal, a fost mobilizat pe loc, pentru lucrările trebuincioase comunei.

Trei dintre frați nu s-au mai întors de pe front. Unul dintre ei a fost un băiat de-al fratelui Ion Stanciu. Acesta a venit de pe front într-o permisie de refacere pe zece zile. Când s-au terminat cele zece zile n-a vrut să mai plece pentru că avea o presimțire că nu se va mai întoarce dar tatăl lui i-a spus că ar fi bine să plece ca să nu fie condamnat ca dezertor. Atunci băiatul a cerut să fie botezat și apoi a plecat. În drum spre cantonamentul din Cehoslovacia, s-a mai oprit la un prieten dar în cele din urmă s-a dus. A treia zi a murit în timp ce cerceta terenul de mine.

Atunci când au venit frații din război, Stroe Gheorghe (Petre) s-a apucat să adune frații la adunare. Erau frați din familia Dafinescu din Șoimari, frații din Cărbunești și din Țăbușel.

Apoi a fost foamete; din '45 nu a plouat deloc până în '47. Doi ani nu a plouat niciun pic. Nu a fost niciun proroc care să prorocească asta. Dar Dumnezeu nu ne-a lăsat să murim de foame pe niciunul. Nu se ara, nu s-a făcut nimica. Doi ani de zile nu s-a făcut nimica. În '45 s-a pus sămânță în pământ, însă nu a mai plouat din luna mai deloc și nu s-a mai făcut nimica, nici grâu, nici porumb, nici nimic. În zona Craiovei, Vlașca se spunea, a fost grâu și porumb din abundență. Pe vremea aia oamenii aduceau cu sacul, cu spinarea cât puteau. Mergeau de două ori pe lună. Bani mai făceau că mulți lucrau la schela de petrol. Asta a fost salvarea prahovenilor: petrolul. Bani erau dar ajunsese cinci milioane o pâine. Se muncea pe 5 milioane pe zi ca să se cumpere o franzelă pe unde găseai. Familia lui Stanciu Ion a lucrat în vremea aceea la notarul comunei Aricești, la niște pridvoare de vară. Se lucra mult în sculptură, acolo. Ne dădea o dublă de mălai pe zi. Ăia erau banii pentru munca la trei oameni: 14-15 kg de mălai. Cu asta am trăit. Văzând că nu avem ce mânca, notarul a spus că atât cât va ține seceta să lucrăm la el la garduri și altele și plătea cu mălai. În ultima lună de foamete, băieții familiei cărau orz de la 70 de kilometri, unde a mai plouat și s-a treierat ceva orz. Făceau mămăligă de orz pe care o mâncau goală. După aceea, în primăvara anului 1947, au început ploile și nu se putea ara terenul din cauza ploilor. Puneau porumb pe teren nearat și-l călcau cu călcâiul să îl acopere. Și a rodit și așa. În vremea foametei, oamenii se așezau la masă numai cu murături sau zeamă de varză. Sau lobodă cu lapte, cine avea căprițe. Vacile au trebuit sacrificate pentru că nu mai era nutreț. Unii frați se rugau cu copiii lor și s-a întâmplat ca dimineață să se trezească cu sacul cu mălai la ușă. N-au murit de foame. Au murit dintre boieri, printre care a murit și popa, care a avut destulă colivă și nu era bătrân. A murit de holera din timpul foametei. În '47 a murit și un băiat de-al lui Nicu Ianculescu, unul dintre boierii zonei. Era căsătorit, avea doi copii și avea 30 de ani dar a murit de tifos. Restul săraci, în perioada aia nu au murit, dar nici pocăiți, Dumnezeu le-a purtat de grijă.

Până în toamna anului 1944 s-au descurcat singuri cu toate treburile bisericești. În iarna dintre 1944-1945 a venit în zona Prahovei Ion Jiloveanu, conducătorul grupării creștine numite „Ucenicii Domnului”. Această grupare răspândită în toată Moldova și în estul Munteniei, punea mare accent pe experiențele duhovnicești așezate pe botezul cu Duhul Sfânt. Datorită excesului de zel în această privință, nu


au dus lipsă de experiențe care uneori trimiteau spre fals. Jiloveanu s-a căsătorit cu o fată care lucra în București și se trăgea din zona Cărbunești, Prahova.

Tudor Stanciu și Gheorghe Stroe căruia i se zicea Petre, au fost așezați de Jiloveanu ca misionari, cu un an înainte ca Jiloveanu să fie omorât în bătaie de securitatea comunistă. Ei au colindat toată Prahova până în fundul Dâmboviței și în București. Bucureștiul a fost misionat foarte mult. Gheorghe Stroe a fost printre cei care au înființat Biserica din Crîngași și a păstorit o vreme acolo, până ce l-a așezat în slujbă pe fratele Niculescu, care era local. Mergeau din sat în sat și vorbeau cu oamenii. Biserica locală îi plătea. Biserica din Cărbunești avea la acea vreme, în 1944-45, peste 100 de majori. Casa în care se adunau a devenit foarte curând neîncăpătoare. În 1945 de exemplu, se mergea de două ori pe lună la Tulburea, lângă Văleni de Munte. Aparținea de Drajna de Jos. Acolo erau niște oameni care înclinau să se pocăiască. Se pleca duminica după slujba de dimineață, pentru că plecau și dintre tineri cu cei doi. Când nu era o destinație dinainte clarificată, mergeau prin târguri. Nu se ședea niciodată duminica acasă. Gheorghe Stroe era evanghelistul cel mai implicat, măcar că nu știa carte ! Erau cam 50 de tineri pe vremea aia. Erau copii mulți; Ion Stanciu avea 14 și ceilalți de asemenea aveau familii numeroase. Așa era învățătura între frați. Dumnezeu a însoțit lucrarea lor și s-au pocăit mulți în vremea aceea. Cei de la Tulburea care doreau să se pocăiască, erau baptiști. Stăteau curte-n curte, cum se spune, gardul îi despărțea. Doritori de penticostali și ei. Auziseră că la Cărbunești deja-s penticostalii-n floare. Au trimis vorbă prin cineva să meargă la ei acolo. Și am mers noi acolo și am ținut adunare. Evanghelie, cântare și prorocie. Unul dintre ei se numea Anghel și era păstor la baptiști. În acea zi, acesta i-a spus celuilalt:

_ Ilie, eu trec la penticostali

azi. Baptiștii aveau depozit de

țuică și vin. _ Eu ce am acum în pivniță,

dau tot la pârâu. A găurit butoaiele și le-a lăsat să curgă, atunci în ziua aia. Povestitorul a fost acolo martor. Apoi au pus mese și au mâncat. Au stat până seara acolo. După aceea a fost Cina Domnului acolo. Ne-am bucurat că au trecut două familii la credința biblică. Ilie, spre seară a dat și el găuri la butoaie și au curs toate. Ilie a murit la 96 de ani, credincios fidel. Erau oameni de ajutor oricând era nevoie. Cu căruța, cu tot ce trebuie, aduceau ajutoare la săraci.

Adunarea se mutase de la Aricești la Cărbunești, în 1944. A fost exclus Mielu și nu le-au mai primit în casă. Povestea excluderii lui este mult prea ieșită din comun ca să o pot descrie aici. Nu mai aveau loc nici la Aricești din pricina aglomerației.

Și în alte sate s-a aprins focul Evangheliei. De exemplu la Mărgineanca era un frate care se numea Andrei Vasile, era șofer și transporta muncitori cu mașina. Deseori încărca mașina cu tineret și oprea prin sate unde era lume mai multă și făcea slujbă cu cei care-l întovărășea. Și tot așa a făcut luni și ani de zile. A fost o lucrare bună că s-au întors foarte mulți la pocăință.

La Cărbunești s-au adunat într-o cameră cam 4 pe 4 și avea un antreu și o terasă care putea fi folosită în zilele calde. Era acasă la Costică Dima. Dar și acolo s-au înmulțit și nu mai era loc.

_ Doamne ce fac cu Biserica? Unde-o duc? - asta era rugăciunea lui Petre Stroe, păstorul Bisericii.

_ Bani n-am, sărac sunt. Nu avem niciun loc mai încăpător pe la familiile fraților noștri.

Și i-a vorbit Domnul. Domnul i-a spus cu glas auzit așa cum vorbește un om către alt om:

_ Petre, nu te-ngriji că-ți trimit ajutor din cer.

Și el a spus fraților mereu acest lucru.

Era timpul paștelui ortodox în 1945. În camera de adunare,

rugăciunile erau deosebit de înflăcărate. Și deodată au năvălit sătenii cu găleți cu apă. Erau adunați la horă și de acolo au văzut casa lui Costică Dima în flăcări. Acestui frate i-a ars casa cu vreo zece ani înainte. Și când au văzut foc acolo au zis:

_ Lui Costică Dima îi arde casa iarăși !

Și au alergat acolo să-l ajute să stingă casa. Dar casa nu ardea; era un Foc Divin. Nu era o închipuire, chiar era un foc deasupra casei… Mulți din cei ce au mers acolo nu s-au mai întors la horă; în ziua aceea s-au pocăit. Au venit șapte familii: Ion Sorică, Gheorghe Sorică, Neculai Sorică, Nitu Borș, Marioara Borș, Dobra și cu Vasica lui Iosoic. Toți aceștia se adunau înainte la ostași și erau cât de cât credincioși. S-a înmulțit Biserica dintr-o dată. Revărsarea aceasta a Duhului Sfânt a fost în '45, a doua zi de paște. După aceea au început a se aduna în curte fiindcă înăuntru nu mai încăpeau.

Corpul de conducere a lucrării de la Ucenicii Domnului era format din Ion Jiloveanu, un frate numit Căpraru și o femeie numită Magda, care prorocea. Ei au călătorit mult împreună, prin județele din sudul țării. Prorociile femeii acesteia erau foarte dese și destul de lungi.

Dumnezeu a îngăduit ca Ion Jiloveanu să fie maltratat pe patul cu cuie, a fost pus și la curent. El a mai trăit vreo trei săptămâni după ce a ieșit din pușcărie. A avut și tensiuni în familie. Plecările lui erau uneori pentru săptămâni și apoi tovărășia permanentă a surorii Magda… Nevasta lui - sora Lenuța - mai apoi s-a recăsătorit și a mai avut cinci copii pe lângă cei doi pe care i-a avut cu Jiloveanu.

După moartea lui Ion Jiloveanu, gruparea Ucenicilor a fost condusă de Roșca Ion și prorocița Magda. După ce comuniștii l-au eliminat pe Jiloveanu și au autorizat Cultul Penticostal, a mai apărut o pricină de diferență între frați: cei din Cult erau considerați „scriși pe pământ”. (Ir.17.13; Lc.10.20). Nefiind autorizați de stat, cei de la


Ucenicii Domnului au devenit ținta miliției care îi urmărea și îi amenda și asta zeci de ani, continuu. În timp, li s-a dat numele de „dizidenți”. După 70 de ani scurși de atunci, mai sunt adunări care au rezistat prigonirii comunismului și există și astăzi pe la Măneciu sau pe la Florești de Prahova; adunări care într-o măsură mai mare sau mai mică împărtășesc învățătura de atunci, bazată pe prioritatea prorociilor și „scrisul pe pământ”.

Fratele Pânzaru de la București a auzit de noi și că Dumnezeu lucrează dar nu putea veni prea des din pricina serviciului său: lucra ca șef de cantină la uzina Vulcan din București. Dar Dumnezeu i-a dat în minte un gând pe care conducerea uzinei l-a aprobat: a venit în Prahova să înființeze o fabrică de marmeladă, pentru că aici erau multe prune și alte fructe. A dat astfel de lucru la frați și doi ani a fost în adunarea din Cărbunești. Era plin de viață, era ca o explozie, ca un Ioan Botezătorul. Avea un cuvânt de te pătrundea complet, o învățătură extraordinar de bună, nu puteai să nu te zdrobești la predica lui cu un plâns în hohote. Când se ruga pentru un bolnav, parcă era înălțat de îngerul Domnului în sus. Așa era de ascultat la rugăciune… Între cei vindecați în vremea aceea a fost și Nelu Dafinescu ce nu era căsătorit și era bolnav de friguri ca soacra lui Petru și când s-au rugat frații acesta a sărit în sus de pe rogojina pe care era întins.

Veneau oameni bolnavi cu căruțe, cu ce puteau. În cârcă-i aducea pe bolnavi acolo și se făceau vindecări multe. Într-o zi s-au ridicat treisprezece bolnavi. Asta se petrecea mai ales când venea de la București și fratele Ion Pânzaru. Povestitorul și nevasta lui spun că au fost martori la toate acestea. Erau și demonizați. A fost un bărbat cu numele Frijescu, de loc din Șoimari. Acesta ucise pe un anume Cocostârcu, rupându-i gâtul cu dinții. Când frații s-au rugat, duhurile strigau din el:

_ Nu ies ! Puteți să vă rugați zile întregi că nu ieșim !

Frații au continuat să se roage iar duhurile au continuat să strige:

_ Nu ieșim că nu suntem unul !

Iar frații, încrezători în Dumnezeu au strigat:

_ Dac-ați fi legiuni tot ieșiți. _ Da, suntem douăsprezece

legiuni. Omul acela a fost eliberat dar

la un timp s-a întors înapoi în lume.

În toamna lui 1945 împreună cu fratele Pânzaru, a venit o echipă de frați din București, pentru că și acolo la acea vreme erau destul de mulți credincioși. Pe vremea aceea a început să circule un autobuz particular, a unui cetățean din zonă care făcea ruta Cărbunești, Ploiești, București. În rest nu mai circula nicio mașină prin părțile acelea în acea vreme. Când s-a anunțat că vor veni frați de la București, aceștia au venit cu autobuzul lor. Erau cei din adunarea din Splai, unde păstoreau frații Matei Telegaru care era un tânăr student, necăsătorit și Pânzaru. Pânzaru vorbea în limbi dar nu prorocea. Avea cam 35 de ani în vremea aceea. Aceștia au fost ca misionari veniți aici. Și au început lucrarea; frații aceștia se răspândeau prin sate și s-au înființat și alte Biserici.

Erau atunci cele două mari entități care ar fi vrut să fie culte: Jiloveanu Ion, care venea mai dinainte și de acum Cultul Penticostal care se organiza prin fratele Bodor și Bradin, fiecare reprezentant a unor grupări penticostale distincte, una cu pondere pe Moldova și Muntenia de est, cealaltă cu pondere pe Banat și Ardeal. Se discuta atunci de unificarea lor. Când au ajuns în zona Prahovei, aici frații erau organizați deja împreună cu Ucenicii Domnului, condusă de Ion Jiloveanu și de aici s-au născut o serie de nepotriviri care au durat ani de zile. Ucenicii Domnului aveau un mod mai aparte de a face slujbă. Când se adunau, așteptau până venea o prorocie prin care li se spunea cine să conducă slujba, cine să ia cuvântul, mai mult dacă

se face Cina Domnului sau nu, cântau, se rugau, citeau un psalm… Unii au acceptat felul acesta de închinare, alții nu și astfel din cauza celor veniți să misioneze, fie dintr-o organizație fie din alta, lucrarea locală care se așezase destul de frumos și bine, a ajuns să se dezechilibreze, ceea ce a dus la multe dezbinări. Unii se adunau la Aricești, alții la Cărbunești și nu o dată cei care conduceau la Aricești au venit la Cărbunești și tot așa. În plus, fiindcă în primii ani ai comunismului prigoana trecuse, s-au trezit ambiții, de obicei la oamenii compromiși cu anumite nepotriviri în ceea ce privește aspectele familiale. Până la urmă, prin 1948-50, sub presiunea tineretului care creștea și se înmulțea, s-au adunat cu toții la Cărbuneștu unde slujea Stroe și unde lucrarea era mai vie și mai numeroasă. Aici, fratele Petre Stroe a menținut un fel de rânduială locală, fără influențele considerate discutabile, venite de la misionarii diferitelor organizații care circulau prin zonă.

În 1946, după ce s-au rugat un an și ceva, a venit și ajutorul din cer. Fratele Petre Stroe lucra pe un deal din apropierea satului, la un punct de observație, destinat pentru alarmare în caz de pericol. Într-o dimineață de octombrie rece, cu brumă, urca dealul spre locul de muncă însoțit de doi tineri care urmau să-l ajute la lucru. Era undeva pe imașul dintre Surani și Cărbunești. La un moment dat, a văzut pe cărare ceva ce se întindea pe jos, acoperit de brumă.

_ Stați aici. – le-a spus tinerilor iar el s-a apropiat, s-a aplecat dând bruma la o parte și a văzut că erau hârtii, hârtii noi nouțe de o mie de lei ! Le-a numărat și după aceea s-a dus la primărie și a spus ce i s-a întâmplat. Apoi a dat știre în sat că dacă cineva a pierdut banii și poate să-i spună suma și ce fel de bancnote erau. (toate erau de o mie și noi). Au fost mai mulți dar nimănui nu i-a trecut prin minte că ar putea fi o sumă așa mare cu bancnote noi toate. După un timp a întrebat la primărie ce să facă și

aceștia i-au spus să folosească banii. Au ajuns pentru casa de rugăciune din Cărbunești și pentru toate cheltuielile secundare. Ăștia da, bani din cer.

În sărăcia de după 1947 a fost greu. Nu aveau cu ce să trăiască, mai ales familiile cu mulți copii. Luau în arendă pământ de la boieri și munceau. Puneau porumb, grâu și răsaduri și iarbă de coasă. Frații și mai ales tinerii se întovărășeau la muncă și răsunau dealurile de cântările lor. Oamenii, chiar și cei împotrivitori ascultau cântările și apreciau acest lucru.

În 1947 a venit din Basarabia un om numit Porumbin Ion. Degrabă după ce s-a stabilit în zonă, s-a și pocăit. Dar omul acesta era directorul școlii din sat și comuniștii nu puteau accepta așa ceva. Din această pricină a fost arestat, anchetat și bătut de multe ori. Nevasta lui era farmacistă. El nu a renunțat sub nicio formă la credința pe care a primit-o. A fost un om priceput la propovăduirea Scripturii și la organizarea treburilor bisericești.

Porumbin Ion nu avea casă. A stat cu chirie dar rând pe rând oamenii îl scoteau afară din pricina popii sau a securității. El însuși nu-și putea face casă pentru că primăria nu-i dădea loc pentru asta. Atunci frații i-au construit o casă. Totuși, în timpul peregrinării lui prin chirii, o proprietară a unei locuințe în care a stat s-a pocăit, văzând traiul lor smerit și ales. Se numea Ruxandra Davidescu iar soțul ei, Costică, era cantor și casier la ortodocși.

Era o familie cu numele Duță Gheorghe care avea vreo 3-4 copii la vremea respectivă. Soția lui care are acum 94 de ani, era atunci bolnavă grav. Vorbind cu sora Porumbina, farmacista, aceasta îi spunea:

_ Vasilico, dacă tu te pocăiești, Domnul Isus te vindecă. El poate să te vindece fără să te internezi la spital. Eu îți dau ceaiul dar Domnul te vindecă.

Și femeia s-a pocăit la sfătuirea surorii Porumbina dar îi era rușine să vină la adunare pentru

că era din familie mai bogată. Într-o noapte, sora Vasilica a avut o vedenie: că a venit la ea un bărbat în haine albe și i-a vorbit: „Vasilico, am venit să te vindec !” Și a scos o trusă, a desfăcut-o și a tăiat ceva acolo unde avea probleme, a scos ce era rău și i-a spus: „Te-am vindecat.” Când s-a trezit dimineața, nu mai era bolnavă. Atunci avea vreo 32 de ani. Și a povestit ce s-a întâmplat. Gheorghe soțul ei, s-a dus la doctor cu ea. Era vindecată, nu mai avea nimic. S-a pocăit și el, dar nu a prea rezistat alcoolului și țigării și s-a repocăit mai la bătrânețe. Soții Duță au mai avut cinci copii după aceea, unii dintre ei sunt acum slujitori ai Evangheliei.

În 1953 Porumbin a fost dat afară din învățământ și a trebuit să plece pentru a-și căuta de lucru. A lucrat ca gestionar la schela de petrol. În acel timp a meditat pe profesorul care i-a urmat la direcțiunea școlii; un om aspru și rău. Dar în urma propovăduirii lui Porumbin, și acest om s-a pocăit. Și a fost dat și el afară din învățământ și a ajuns la schela de petrol. Dar pe Porumbin l-au dat afară și de la schelă. După aceea a găsit un post la Aluniș ca și învățător. A stat cam trei ani acolo și apoi și de acolo l-au dat afară pentru că s-au mai pocăit niște oameni prin propovăduirea lui. A găsit servici la un depozit de fier vechi.

După toate acestea s-a tot rugat Domnului să poată pleca din Prahova în nădejdea că în altă parte teroarea securității va fi mai mică. O vreme Domnul i-a vorbit prin proroci să rămână dar la insistențele lui, Dumnezeu i-a spus să plece. Așa a ajuns la Buftea dar și de aici a trebuit să plece din pricina aceleiași vânători comuniste. Puțini erau anchetați cum era el pe vremea aceea. Îi puneau aparate la casă, veneau noaptea la geamuri să vadă cine intră și iese de la el. Și se știa tot la securitate. Un timp scurt a lucrat la seminarul Cultului Penticostal. În 1991, la vârsta de 90 de ani a murit în casa de rugăciune, după ce a luat

Cina Domnului. Fără nicio boală. O viață nu a putut avea casa lui; acum este acasă !

Apoi a început discuția de la tineret. Tineretul de acum a ajuns la vremea căsătoriilor. La prima căsătorie, frații nu au fost de acord ca mireasa să-și pună voal și să se îmbrace ca miresele din lume, considerând că nu e biblic. A urmat a doua nuntă, a treia nuntă și tot discuții din pricina presiunii celor ce doreau o mireasă ca toate miresele. Până la urmă s-au îmbrăcat mirese dar nu cu voal pe cap, ci cu batic. Prin 1949, într-o duminică au fost două nunți, una după rânduiala locală, cu rochiță simplă și batic iar cealaltă cu rochie de mireasă și voal. Cea din urmă venea de la… București. În presiunea aceea a faptului împlinit, s-au făcut amândouă binecuvântările dar de acolo Biserica s-a dezbinat iarăși. Dezbinările porneau din neînțelegerile prezbiterilor, mai cu seamă că în anii '50, au mai venit vreo doi prezbiteri în zonă, mutați din alte localități. Dar s-a îmbolnăvit de leucemie sora Liuta Toma și leucemia avansa foarte rapid. Aceasta era considerată mama prorocilor. Era un vas deosebit. S-au rugat cu toții, și cei de o părere și cei de alta sau câte păreri or mai fi fost, săptămâni la rând, până ce au convenit să se adune, să recunoască cărarea biblică a învățăturii și să se împace, așa cum erau îndemnați prin prorocii. După acel moment, pe când se găseau în casa acelei surori la rugăciune, aceasta s-a ridicat din pat și a rămas sănătoasă. După asemenea lucrări, care au fost mai multe, lucrarea pocăinței mergea bine o bucată de vreme, până se mai trezea câte o tendință nebiblică. Factorul de unitate rămânea tineretul care nu concepea să se împartă după ideile în discuție a celor ce considerau că știu direcția credinței.

Partidul comunist a avut o obsesie în a controla totul, inclusiv viața religioasă a oamenilor. Ori aspectul caracteristic penticostalilor și anume lucrarea



Duhului Sfânt le dădea bătăi de cap în această privință. De aceea au declarat un război total acestei manifestări duhovnicești. După anihilarea în mare a grupării Ucenicii Domnului, comuniștii au continuat cu reglementări în acest sens și în Cultul Penticostal. Aici modul lor de lucru implica păstorii și alți responsabili bisericești, mulți dintre ei devenind colaboratori ai lor, mai fideli sau mai reținuți. Prin anii 1962, comuniștii au început un sistem de arondări a Bisericilor, astfel încât mai multe adunări mai mici trebuiau să funcționeze într-un singur loc. Așa se considera că pot fi mai ușor controlate. Păstorii care erau de acum parte a Cultului Penticostal, trebuiau oarecum să țină seamă de aceste implicații din partea statului, chiar dacă nu prea erau de acord cu ele. Aveau în față două alternative: ori renunțau la slujbă și în acest caz alt pretendent, gata pregătit pentru așa ceva de către securitate prin intermediul conducerii Cultului era pe fază pentru a duce adunarea unde i se comanda (și adunarea din Cărbunești n-a făcut excepție de la așa ceva) ori trebuiau să transpună în practică directivele primite sau măcar să lase impresia că o fac. Astfel și fratele Stroe a fost chemat la București pentru prelucrări. El a ales varianta unei implementări de fațadă a cerințelor partidului în ce privește lucrarea Duhului Sfânt dar asta l-a coborât în ochii adunării și a fraților mai râvnitori. Și din vremea aceea lucrarea Bisericii din Cărbunești a început să decadă, adică după 1962. Fratele Stroe a renunțat la slujba de păstor în favoarea lui Oprea zis Mielu, care era orientat mai degrabă spre învățătura Ucenicilor decât spre Cult, era mai îndrăzneț și s-a împotrivit pe față cerințelor partidului comunist.

În 1965 a fost bolnavă și nevasta lui Mielu Oprea. Și anume de lepră, albă ca zăpada. Medicii au spus că are lepră. Atuncea, pe cine să cheme la rugăciune? Pe Petre Stroe. Chiar dacă a semnat el că renunță la slujba de păstor, el a rămas un duhovnic pentru frații din

zonă până a murit. Se vindecau bolnavii la rugăciunea lui. Se ruga două-trei zile pentru câte un bolnav. Acesta era „tratamentul”. După 1965 au început să apară tratamentele medicale prin sate. Au apărut și injecțiile. Din acea vreme, când fratele Stroe începea să se roage pentru cineva bolnav, de la început îi zicea:

_ Medicamentele mi le dai mie !

După ce îi lua medicamentele, se rugau. Și mulți bolnavi s-au vindecat așa. De erau de stomac, de cap, de era de gripă, de multe altele. De multe ori după rugăciune prorocea că a venit vindecarea și așa era.

Și a venit vremea să se roage pentru nevasta lui Mielu măcar că acesta a cerut cu vehemență plecarea lui din slujbă pentru că Stroe a propus folosirea darului prorociei cu mai multă reținere în adunare, ca să nu le mai zădărască comuniștii prin informatorii lor. Fratele Stroe s-a rugat cu lacrimi și ca și cum ar fi fost el în cauză. Așa avea el obiceiul să se roage pentru bolnavi. Apoi a prorocit că Dumnezeu a vindecat-o. După ce a încheiat rugăciunea, a cântat, a mulțumit Domnului și a plecat. Și după ce a ajuns acasă, după vreo oră a venit cineva să-i spună să se ducă până la Oprea înapoi. Trecuse cam trei ore până s-a putut întoarce. Pielea albă și plină de răni a femeii era complet căzută și crescuse alta nouă; nu se vedea nicio rană de lepră. Atunci soțul ei a renunțat la atitudinea lui aspră față de Stroe și a încercat să-l determine să ia din nou pastorația, însă fratele Stroe n-a mai avut curajul dinainte să se mai implice în vârful lucrării.

În aceeași vreme a fost bolnavă Vatica a lui Bârsan, o femeie ortodoxă.

Femeia asta a stat zece ani paralizată la pat. Nu s-a dat jos din pat. O îngrijea o cumnată de-a ei. Locuia la trei case de Petre Stroe și acesta mergea adesea pe la ea și-i zicea:

_ Măi Vatică, dacă tu te-ai pocăi, te-ar vindeca Domnul și pe tine. Că tu ești copilul Domnului.

_ Ia hai Ioane, cum chiar așa? - se arăta ea neîncrezătoare.

- Nu cred Ioane, cum Ioane, se poate?

Au început să se roage pentru ea și a putut să se dea jos din pat dar cu greu. Femeia asta avea o fetiță care s-a lipit de tineretul adunării și fetița asta le-a adus vestea că mama ei s-a dat jos din pat. Atunci frații au avut și mai mare curaj. A mers cu greu până la adunare iar în ziua aceea a fost botezată și după ce a luat Cina Domnului, s-a însănătoșit deplin și a mers pe picioarele ei acasă și a mai trăit vreo 20 de ani. A murit cumnata ei care era bună, sănătoasă și tânără, nu avea 40 de ani dar Vatica a mai trăit după ce aceasta a murit.

Un alt caz a fost fata lui Stanciu Ion, pe nume Lidia, născută în '35. S-a îmbolnăvit de o boală gravă în anii aceia, ea avea 12 ani. S-a îmbolnăvit și unde să o ducă la rugăciune? La Petre la Cărbunești. Și au dus-o la Cărbunești când era o zi mai festivă și veneau din mai multe părți cu căruța, cu bicicletele, cu ce puteau. Aici se făceau rugăciuni speciale pentru bolnavi. Și tatăl ei a dus-o în spate până la Cărbunești,


Desigur că oricine citește cele petrecute în vremea de început a credinței în zona Prahovei, va fi marcat în primul rând de caracterul deosebit al minunilor. Aici trebuie menționat faptul că toate acestea se povestesc după aproape 70 de ani. La un asemenea timp scurs, ceea ce a rămas cel mai bine păstrat în memorie sunt desigur lucrurile ieșite din comun. Apoi, vorba ceea: „despre morți numai de bine !” Adică au fost desigur și lucruri mai puțin duhovnicești dar acestea au fost povestite mai pe scurt și mai reținut și la rândul meu am evitat să dau detalii neconstructive. Adică, în concluzie, pe vremea aceea Biserica era alcătuită tot din oameni.

În afara lecturării unui articol de revistă ca cel la care mă refer, câteva lucruri cred totuși că au valoare pentru orice credincios care a luat credința sa în serios.

În primul rând, Dumnezeu a lucrat atunci și oricând în timp, cu oameni dedicați, care s-au neglijat pe ei înșiși dar au ars pentru propășirea lucrării lui Dumnezeu. Petre Stroe, Pânzaru, Porumbin și alți câțiva. Unii dintre aceștia aveau o înzestrare în a lucra în public dar alții nu erau chiar așa de deosebiți în această privință. Câteva lucruri însă aveau la bază: viața curată și râvna nepotolită pentru propășirea Evangheliei. Problema noastră este că noi toți avem familii, avem probleme, avem serviciu, avem Biserică…!

Un alt aspect care iese în evidență în viața și lucrarea acestor oameni este acela că nu se vede să fi pus mare accent pe imaginea Bisericii locale pe care o păstoresc. Oamenii aceia au cutreierat județele din jur în condițiile în care se călătorea atunci, pentru a duce Evanghelia celor pe care-i întâlneau. Mă întreb dacă se tot întrebau: Cu cine rămâne adunarea ? Mențiunea pe

care am îngroșat-o în text a fost aceea că în fiecare duminică fără excepție, propovăduitorii și tineretul erau în călătorie… Când ne încuiem singuri între ziduri, putem obține un anumit confort sufletesc și o conștiință împăcată dar în așa situație în cel mai bun caz ne slujim nouă înșine; lui Dumnezeu… nu e chiar sigur.

Apoi este în folosul nostru să observăm că Dumnezeu a lucrat și cu oameni care aveau anumite particularități oarecum deformate. Să menționăm de exemplu prorociile lungi, cu neputință să fie reținute, conflicte familiale destul de incomode, dorința de întâietate cu certurile de rigoare, obediența față de autoritățile comuniste, oarecare abateri de la simplitatea Scripturii, etc. Dificultatea a fost și este și acum, că atunci când responsabilii de lucrare se încurcau în asemenea lucruri, lucrarea decade destul de repede. Pentru început, cel în cauză sau cei din jur constată că deși nu sunt chiar așa de pocăiți, totuși Dumnezeu continuă să lucreze cu putere. Asta le încurajează să-și mențină abaterea dar direcția de mers s-a schimbat și rezultatul va fi o religie golită de putere, chiar dacă își păstrează forma de exprimare, fie ea una atractivă, fie jalonată de reguli stricte.

Mai trebuie spus - pentru că de obicei nu se prea vede - că minunile au adus la mântuire oameni care aveau inima pregătită de Duhul Sfânt și înclinată spre neprihănire dar minunile nu au schimbat cu nimic viața celor răi, fie că răii aceștia sunt în lume sau sunt în adunare.

Oricum și oricâte s-ar mai putea spune, rostul publicării acestor întâmplări de demult este acela de a stârni dorul după mai aproape de Dumnezeu în inimile fraților. Nădăjduim.

Reflecții la „Zorii credinței în Prahova”

peste un deal destul de abrupt, pe o cărare. Fata era bolnavă de plămâni și nu exista leac pentru ea. Părinții se rugau, plângeau, posteau dar ea a rămas bolnavă aproape un an. Era tot în una din perioadele când erau despărțiți, se cleveteau, se vorbeau de rău, iar Dumnezeu nu îi asculta. Și atunci Domnul le-a vindecat copila și a venit Lidia pe picioarele ei acasă. Și a trăit până acum trei ani, deși doctorii spuneau că nu mai scapă. S-a căsătorit, a avut copii.

În ce privește Prahova acelor vremuri, mulți ani de zile lucrarea lui Dumnezeu s-a împletit în jurul unui om pe care Dumnezeu l-a ridicat pentru asta și prin care a lucrat cu putere. Căruia i-au fost ascultate rugăciunile în situații care au uimit pe cei care au fost în preajmă: Petre Stroe. Totuși fratele acesta a avut neascultată cea mai dureroasă rugăciune a vieții: a avut doi copii dintre care un băiat care a ales calea nepocăinței, în pofida minunilor pe care le-a văzut cu ochii lui. Mai mult, într-o zi bărbatul acesta și-a scos afară tatăl din casă, din ură față de calea pocăinței. Atunci tatăl l-a rugat să accepte să vorbească puțin, măcar așa ca musafir dacă nu ca și tată dar fiul a refuzat și fratele Petre a plecat plângând. E adevărat că și Dumnezeu a considerat că aceasta este prea mult, astfel încât bărbatul acela a murit o oră mai târziu din senin (medicul a spus că de inimă, măcar că nu avea probleme de acest fel). Era în floarea vârstei; căsătorit. Dumnezeu a făcut dreptate dar un om care iubește cerul nu are o durere mai mare decât aceea de a avea un copil plecat în iad. De ce asta ?

Prelucrare după relatarea fratelui Cornel Stanciu


A doua zi după-amiază târziu, coloana lor s-a întins nefiresc de mult spre îngrijorarea lui Adam și a altor câțiva bărbați care se străduiau să-și convingă tovarășii să se țină unii de alții. Foamea și în mod deosebit setea i-a secătuit de puteri. Bărbații mai în putere îi sprijineau pe cei mai slabi să continue să pășească. Primii care au ajuns la marginea stufărișului care se întindea peste tot și care indica că acolo se găsește apă, s-au oprit cu teamă. Toate nopțile de până acum au fost acompaniați de urletele și țipetele animalelor sălbatice dar ziua abia dacă zăreau câte ceva ce semăna a animal alergând sau furișându-se, fără să poată deosebi clar despre ce ar putea fi vorba. Totuși, aici întinderea goală care oferea libertate privirii să vadă până departe, se sfârșea. Hățișurile de stufăriș verde închis inspira teamă. Așa au putut să ajungă și cei rămași în urmă. Câțiva rosteau sfârșiți:

_ Apă… Au hotărât ca mulțimea să

rămână pe teren deschis iar câțiva bărbați să intre în vegetația înaltă. Nu după mulți pași, în fața lor se întindea un râu cu apă galbenă, care curgea lin și fără zgomot.

_ Am venit degeaba; asta nu se poate bea. Doar dacă vrem să încheiem aici cu viața… - rosti Simidaru.

_ Trebuie să găsim o modalitate… - reflectă Adam.

_ Imposibil… _ Dacă Dumnezeu a făcut

minune cu pâinea, ce e pentru El să facă minuni și cu apa ?

Era opinia lui Mitrea, ortodoxul care s-a pocăit de curând și care credea pur și simplu copilărește în ce i se spunea că scrie în Scriptură. Dar nu i-a răspuns nimeni. Se pare că pocăiții se arătau mai neîncrezători decât el în ce privește minunile.

_ Să facem tot ce ne stă în putință să ținem oamenii, și mai ales femeile și copiii, departe de apă. Cred că în jumătate de oră am putea

avea apă curată. Între noi mai sunt destule cutii de tablă în care putem pune apa să se așeze.

Au reușit să-i convingă și curând toate gamelele militare folosite la mâncare în timpul călătoriei lor și alte cutii de metal erau pline cu apă, așezate pe mal. După câteva momente de reflecție, pentru a nu duce mulțimea la râu, s-au hotărât să ducă apa spre ei. Unii au avut răbdare ca apa să se decanteze dar alții nu s-au putut stăpâni. În cele din urmă fiecare a făcut ce a vrut. În așa situații oamenii devin aproape sălbateci.

Adam s-a apropiat de ai lui unde soția lui, în așteptarea limpezirii apei din gamelele lor, băga degetul în ele și umezea mai apoi buzele crăpate ale copiilor. Aceștia stăteau liniștiți ca la doctor și după ce li se umezea buzele, spuneau:

_ Mai o dată, mama… Când apa s-a terminat, cei mai

mulți s-au dus la râu și acolo… unii au băut până s-au săturat, cu toată străduința celor ce trăgeau de ei și le spuneau că riscă să moară. Degrabă stăteau așezați pe mal, mulțumiți că setea s-a dus. Apoi a apărut întrebarea: „De acum încotro ?” Devenea din ce în ce mai clar că militarii ruși au renunțat la ei, deși nimeni nu înțelegea de ce nu-i mai caută. Distanța parcursă în acele puține zile care s-au scurs de la coborârea din camion, nu era prea mare pentru cei ce ar fi vrut să-i găsească. Unii, orientându-se după brutalitatea cu care au fost coborâți și abandonați, au ajuns la concluzia că au fost aduși aici să moară. Asta însemna că în zonă nu se găseau locuințe omenești. De altfel au mai auzit de români deportați, numai că au crezut că a fi deportat înseamnă la fel cum au fost

deportați din zonele lor rușii, care au fost așezați cu sila de autorități, în satele lor. Ori ei erau pe câmp gol…

_ Mai o dată mama… Părinții priveau la fetița

blondă care în pofida părului încâlcit de vânt și a aspectului neîngrijit și-a păstrat înfățișarea plăcută.

_ Nu mai este. Dacă mai așteptăm, tati va mai aduce. Nu-i așa ?

Ultimele cuvinte ale Marusiei erau pentru Adam.

_ Dar tati n-a băut apă. – a remarcat băiețelul, care era mai mare.

_ Ah, iartă-mă că nu ți-am păstrat. Ultima jumătate de gamelă i-am dat-o lui Denia. Era așa de obosit. De la amiază a dus-o pe Vera în spate…

Adam și-a strâns buzele. Asta era semn că ceva s-a strâns și în pieptul lui dar era prea stăpân pe sine ca simțămintele lui să se fi văzut în jur. Părea o apă liniștită; dovedea un calm deosebit în aproape orice împrejurare. Nu întotdeauna însă era la fel și în sufletul lui. Și se pare că nici acum. S-a întors spre râu cu gamelele în mâini, fără să spună nicio vorbă.

_ Merg și eu tati. – se ceru băiatul.

_ Nu, rămâi acolo… Copilul se opri în loc, puțin

speriat de vocea aspră a tatălui său. Adam pășea rar și hotărât ca și cum s-ar fi pornit pe un drum lung. Privea în pământ și gândea intens. Era adevărat că Denia i-a cărat fetița în spate dar și el l-a cărat pe băiat,

Acolo îți vei așeza darul pe altar !

(Continuare din numărul trecut)

care era mai mare și mai greu. Era adevărat că Denia era prietenul lui dar de o vreme, de când cu traiul ăsta la grămadă, părea că Denia devenise mai prieten cu Marusia lui decât cu el. Nu putea să acuze nicio nepotrivire dar uneori se simțea cumva în plus. De exemplu când se discuta despre credință, când se rugau sau erau alte lucruri de felul ăsta, Denia și Marusia deveneau foarte apropiați; vedeniile și prorociile lui Denia o fascinau pe soția lui. În discuțiile despre credință Adam avea vederi mai practice, pe când cei doi aveau o înclinație mai mistică, bazată pe discuții din Scripturi, repetate învoieli de rugăciune și altele, de aceea se întâmpla adesea să asiste fără să spună ceva. Asta mai cu seamă că s-a întâmplat adesea ca spunând ceva, să fie de altă părere decât Denia și în astfel de situații Marusia lua apărarea prietenului său, contrazicându-și soțul. Când se întâmpla asta Adam se retrăgea pe neobservate. Dacă Denia avea tendința să facă același lucru, s-a mai întâmplat ca Marusia să-i spună să mai stea. Desigur, la doi pași erau așezate alte familii și copiii alergau încoace și încolo însă Adam nu-și putea înfrânge nemulțumirea dar nici nu putea vorbi despre ea.

Traiul lor în comun cerea însușirea unor reguli de comportament. S-au mai întâmplat nemulțumiri când câte o femeie uita să mai meargă la ai ei, rămânând prea mult timp pe locul unei alte familii, unde fie bărbatul, fie femeia sau chiar dintre copii, își doreau intimitatea lor și așa destul de firavă pentru că nu prea aveai unde să te ferești. Zilele care au trecut, un bărbat nepocăit s-a răstit destul de violent către Mihail, un bărbat tânăr care vorbea din Scripturi aproape în fiecare ocazie, poate chiar mai mult și mai des decât nea Grigoi. (Scriptura care circula între credincioși în satul Evghenia a reușit să fie strecurată și îndosită în pofida tuturor perchezițiilor și acum era cu ei, încredințată lui Mihail). Acesta s-a grăbit să sprijine o femeie care se dovedea a fi prea slăbită de drum și părea că se clatină pe picioare. Soțul acesteia care a fost rămas în urmă din pricina unor frățiori

de-ai lui mai mici, văzând că Mihail nu se mai gândește să se întoarcă la ai lui, s-a apropiat și s-a răstit la el:

_ Auzi, pe nevastă-mea are cine s-o sprijine…

Și mai erau vreo doi binevoitori din aceștia care nu știu cum se făcea că ori de câte ori vreo femeie dintre cele tinere sau dintre fete avea vreo nevoie, erau deja în preajmă gata să ajute. Când a fost discuția cu dormitul separat al tuturor femeilor cu copiii mici, s-au ridicat și alte câteva obiecțiuni cu privire la relaționare dar nea Grigoi nu a reacționat în niciun fel, părând să nu înțeleagă vreo nevoie în această privință.

Oricum, Marusia nu ascundea aprecierea pe care o avea față de Denia, datorită felului lui duhovnicesc de a fi. Însă măcar că o făcea într-un mod copilăresc, toate acestea începeau să devină stingheritoare pentru Adam, care continua să țină pentru el toate acestea și chiar să se poarte cu prietenul său la fel ca mai înainte. În câteva rânduri Marusia și-a arătat preferința ca Denia să se fi împrietenit cu Aliona, sora ei mai mică, dar aceasta avea doar șaptesprezece ani. Aliona avea un temperament de băiat mai degrabă și când Marusia i-a făcut o aluzie la lucrurile acestea, aceasta i-a răspuns în felul ei:

_ Dacă vrea să vadă cum îi stă zgâriat, să încerce !

Când încă erau călători pe calea ferată și s-a iscat o discuție de acest fel, Denia a privit în gol și după obiceiul lui a răspuns cu un cuvânt din Scripturi: „Având în vedere strâmtorarea de acum…”

Acum Adam era pe punctul de a ajunge la obișnuita concluzie ca

ori de câte ori se gândea la toate astea: „Sunt prea bănuitor și apoi prea mândru să vorbesc despre asta !”, când un țipăt de copil a sfâșiat aerul tot mai rece al serii. A țâșnit instinctiv în direcția aceea și după câteva tufișuri, în fața lui a apărut o priveliște și de plâns și de râs: unul dintre băiețandri sărea în sus plângând, având agățat de degetul lui un rac. După ce a eliberat degetul copilului, se uita la animalul care se zbătea între degetele lui: un rac însemna carne și își simți gura salivând. Într-o fractură de secundă se gândi la ai lui dar apoi strivi racul, îi arată copilului care părți sunt bune de mâncat și care nu, și l-a trimis la ai lui. Apoi, după ce a pus apa la decantat pe mal, a căutat un băț bun și s-a pus pe „pescuit”. A fost nevoie de răbdare și de strădanie dar acestea i-au fost răsplătite. Nu după mult timp, aproape toți bărbații făceau același lucru cu atâta osârdie încât destul de târziu au observat norii care se tăvăleau pe cer, tot mai aproape și tot mai amenințători.

_ Vine ploaia… _ Asta nu e ploaie, asta e

furtună ! Era prima ploaie care urma să

le ude, de la plecarea lor din Basarabia. Și locuri de adăpost nu prea erau. Au lăsat apa și s-au adunat la rugăciune. Situația devenea înspăimântătoare nu numai din pricină că nu aveau adăpost și trebuiau să suporte viitura sub cerul gol, ci și pentru că norii aceia erau așa de amenințători cum lor nu le-a mai fost dat să vadă.

_ Doamne, vino în ajutor. Doamne îndepărtează urgia…

Rugăciunea s-a oprit cu primii stropi mari și foarte reci care cădeau

peste ei. Fiecare s-a repezit să caute câte un copac sub care să se adăpostească. Și în curând vuietul furtunii a devenit stăpân peste tot. Și furtuna a ținut toată noaptea… Tunetele și fulgerele au brăzdat cerul până spre dimineață. Iar dimineața toți erau uzi de-și puteau stoarce hainele. Totuși, așteptarea lor că mulți se vor îmbolnăvi de la ploaia rece, nu s-a adeverit. Dimpotrivă, păreau mai vioi și lucrul acesta nu avea pentru ei



decât o singură explicație: Dumnezeu. Mai mult, la întrebarea unora cu privire la deplasarea lor mai departe, li s-a spus că vor mai rămâne pe loc pentru că Simidaru încearcă să aducă foc. Și într-adevăr, înainte de amiază, el și cei trei bărbați care l-au întovărășit se întorceau bucuroși: aveau foc. Focul lor era niște jar introdus în bucăți de ramură de soc, scobită de măduvă și cu cenușă înăuntru. Noaptea aceea înspăimântătoare le-a adus un dar: a fost trăsnit un copac mare și singuratec, care a ars mocnit până a doua zi. Curând aveau mai multe focuri mari la care se uscau și se încălzeau și… coceau raci, broaște, pești mici și alte vietăți.

Însă… _ Una caldă, una rece… ! –

explica cea mai în vârstă femeie dintre ei, care de bătrână ce era, nu mai distingea figura omului, ci doar că avea un om în față.

În ziua aceea s-a terminat pâinea cea care nu se mai termina ! După ce au văzut că nădejdea lor ca Dumnezeu să continue minunea, nu se împlinește, la chemarea lui nea Grigoi s-au adunat cu toții să mulțumească Domnului și să se încredințeze mai departe în brațul Lui, oricare I-ar fi voia.

_ De fapt, omul, oricât de credincios ar fi, va gusta traiul pe pământ așa cum este el: cu bunele și relele lui. Dumnezeu nu s-a angajat niciodată să ne facă niște ființe purtate pe palma Lui. După părerea mea, Dumnezeu ne-a hrănit când nu aveam cu ce să ne hrănim; poate de acum vom trăi cu ce dă balta. Eu cred că Dumnezeu a vrut să ne dea un semn că este cu noi și asta este deosebit, este măreț. Cât despre mine, de acum pot muri și de foame… Atâta vreme cât știu că Dumnezeu este cu mine, nu mai contează ce mi se întâmplă…

Vorbea Constantin, un om de vreo șaizeci de ani, care vorbea blând după cum îi era și felul.

Acolo au stat mai multe zile fiindcă s-au confruntat cu urmările nestăpânirii: mai multe femei s-au stricat la burtă după apa băută direct din râu și în cantitate mare. În cele din urmă, una dintre ele a murit. Era cea care spunea că dacă se va întoarce acasă, nu va lăsa niciun lucru de-al ei pe la cei ce le-ar fi putut fura. Au îngropat-o într-o baltă pe care au adâncit-o puțin, scobind

nămolul moale cu gamelele și cutiile lor de tablă.

Apoi au plecat de acolo mai încrezători, datorită faptului că Simidaru a reușit să vâneze un godac de porc mistreț; se întrevedea că vor avea ce mânca câtă vreme vor călători pe lângă râu. Dar unde ? Peste cine vor da ? Se vor întoarce vreodată acasă ? Au pornit spre sud, urmând cursul apei, cu nădejdea că Dumnezeu le va purta de grijă. Pe drum, au încercat felurite modalități de a împleti stuf. Următoarea ploaie le-a prins sub mici „acoperișuri” de stuf, care puteau fi făcute sul și cărate după ei. De fapt a călători era doar un fel de a spune; parcurgeau între zece și douăzeci de kilometri pe zi. Copiii, bătrânii, bolnavii trebuiau așteptați mereu și ajutați să mai pășească. Drumul lor copia sinuozitățile râului, astfel încât devenea adesea foarte șerpuit. Vremea se răcea din zi în zi și începeau să se întrebe dacă prin locurile acelea va cădea zăpadă. N-a avut cine să le spună decât ziua în care a nins. Stratul subțire de zăpadă s-a topit până în amiaza zilei următoare dar în ziua aceea bărbații au hotărât să caute un loc mai potrivit pentru iernat.

În zilele următoare s-au abătut încoace și încolo pentru a se stabili. Au găsit un loc cu un mal mai înalt dinspre nord, de unde bătea de obicei vântul și cu o luncă cu mult stuf de partea cealaltă. Acolo au săpat gropi în pământul nisipos, pe care le-au armat cu felurite lemne găsite prin preajmă. După cum arăta zona prin care au trecut, oameni n-au trecut de foarte multă vreme pe acolo, dacă au trecut vreodată. Au făcut acoperișuri de mănunchiuri de stuf legate strâns tot cu stuf, în mai multe straturi. Înăuntru puteau încăpea câteva persoane stând în picioare sau culcate. „Podeaua” de stuf, „paturile” de stuf, „plăpumile” de stuf, aprindeau focul cu stuf… Locuințele au fost construite în așa fel încât în mijlocul lor să poată fi făcut focul, ceea ce presupunea construirea unui fel de coș de fum, tot din stuf.

Și de aici a venit nenorocirea pentru că într-o noapte, în groapa unei familii „coșul de fum” a luat foc. Și fiindcă toți ațipiseră, focul s-a întins cu rapiditate în stuful de pe jos. Bărbatul a ieșit afară răcnind, apoi s-a aruncat înapoi în flăcări și i-

a scos pe cei trei copii pe rând. A vrut să intre și a patra oară pentru a-și scoate soția dar era prea ars și a leșinat. Oamenii s-au adunat grămadă în jurul gropii. Focul s-a potolit destul de repede pentru că stuful a ars tot dintr-o dată, în câteva momente. Prin fumul gros și iute, câțiva bărbați s-au băgat s-o scoată pe femeia aceia. Trăia dar era prea arsă ca s-o poată duce prea mult. Avea în jur de treizeci de ani. Soțul ei era cu vreo zece ani mai mare. Toți copiii erau foarte mici. Au culcat-o pe o rogojină de stuf lucrată grosolan. Femeia gemea și alte câteva femei s-au strâns lângă ea. Câțiva bărbați au băgat copiii aceia în alte gropi pentru a nu vedea sfârșitul mamei lor.

_ Să vină nea Grigoi… sau… - gemu ea fără să poată termina.

_ Sau Mihail ? – o întrebă una dintre femei, gândind că nea Mitroi este prea vârstnic ca să poată să se miște repede iar Mihail era deja cunoscut ca unul care se îndeletnicea cu Scriptura. Din moment ce voia să vină nea Grigoi, înțelegeau că nevoia ei era una de suflet. Femeia aceea nu era pocăită și nici bărbatul ei.

_ Nu, nuuu… - gemu ea dând foarte hotărât din cap. Apoi continuă șuierând:

_ Adam, vine… poate… _ Uite, nea Grigoi e acolo ! –

arătă o femeie cu mâna în întunericul nopții crestat de fantomele create de focuri.

Când nea Grigoi și Adam erau aplecați deasupra ei, cu ultimele sforțări aceasta continuă cu glas înecat de horcăituri:

_ Vreau iertare… Aici… mergând… am… cu doi bărbați…

_ Cu care ? a întrebat Adam cu glas răstit.

Dar femeia s-a înecat, a tușit scuipând flegmă plină de fum, a răgușit ceva ce aducea a „iertare” și apoi s-a lăsat moale dându-și sufletul.

_ Nu pot crede asta. Unde putea s-o facă ?

Adam l-a privit cu ochi întunecați ca și cum l-ar fi considerat vinovat și s-a depărtat fără să scoată nicio vorbă.

Prelucrare ####


Bleicherode. Este localitatea în dreptul căreia trece autostrada A38, pe care într-o vineri după-amiază s-a provocat un puternic incendiu la un autotren (tir) românesc care a fost complet mistuit de flăcări. Cauza incendiului nu este legată de nepriceperea șoferului român ce conducea tirul, ci de o defecțiune tehnică la motor. Acestea ne-au fost comunicate de către șeful formațiunii de pompieri din Bleicherode, Burkhard Keil, care a răspuns la întrebările puse de ziarul nostru.

Atunci când cele 36 de forțe de intervenție ale pompierilor din localitățile Bleicherode, Elende, Obergebra și Sollstedt au sosit la locul dezastrului, capul tractor al tirului ardea complet. Flăcările începuseră să se întindă în acel moment și către remorcă.

Pentru maestru șef al pompierilor o

intervenție curioasă Din fericire încărcătură tirului nu a fost

afectată în întregime și nu au fost puse în pericol

vieți omenești. În timpul acțiunii de stingere cu mijloacele tehnice corespunzătoare, s-a acționat pe parcursul a câtorva ore, de la 16:16 până la 19:15 iar strada a fost închisă complet. Pompierii au anunțat administrația străzilor că o porțiune din autostradă a fost deteriorată apreciabil, astfel încât pe autostradă s-a circulat în acel loc din pricina înlăturării pagubelor, doar pe o singură bandă.

Pentru maestru pompier Burkhard Keil intervenția a fost deosebită, înainte de toate dintr-un alt motiv: în cabina șoferului a ars tot ceea ce putea să ardă începând cu lucrurile de valoare ale șoferului și sfârșind cu toate documentele legate de transport, totul s-a transformat în cenușă. Doar o Biblie aflată în cabina mașinii a rezistat incendiului aproape neatinsă, a explicat Keil. „A fost într-adevăr o poveste uimitoare!”

În românește de Vasile Breabăn

LKW brennt auf A38: Nur Bibel entgeht den Flammen unbeschadet

Vier Feuerwehren und sieben Fahrzeuge waren am Freitag nötig, um einen brennenden Lkw an der A 38 bei Bleicherode zu löschen. 15 Mai 2017 / 08:45 Uhr

Autotren care arde în flăcări pe A38: Numai Biblia scapă neatinsă de flăcări

Patru formațiuni de pompieri și șapte autospeciale au fost necesare vineri (12 mai 2017), pentru a stinge un incendiu care a cuprins un tir românesc aflat pe A38 în dreptul localității Bleicherode


*** „Dacă dă El pace, cine poate s-o tulbure? Dacă Îşi ascunde El Faţa, cine poate să-L vadă? La fel Se

poartă fie cu un popor, fie cu un om, pentru ca nelegiuitul să nu mai stăpânească şi să nu mai fie o cursă pentru popor.” (Iov 34:29-30).

Nu pentru a capta atenția cititorilor, nici pentru a urmări vreo publicitate, ci pentru a reda un crâmpei din

puterea nesfârșită și din necuprinsul lui Dumnezeu, cât și de a descifra în spatele acestui fapt divers planul și mesajul de iubire a lui Dumnezeu pentru oamenii din orice neam și de orice limbă. De aceea am găsit de cuviință să traducem articolul de mai sus, publicat într-unul din ziarele germane și de a striga împreună cu toți cei care cred în Dumnezeu, din tot sufletul: Slăvit să fie Domnul!

Dumnezeu se autorevelează prin creația Sa omului, dar Cuvântul Său ne conduce la descoperirea Voii Sale și a planului Său veșnic. Prin Cuvântul Său El ne întâmpină plin de neprihănire, adevăr și de har, făcându-ne să pricepem Slava Sa mai adânc! Există șapte ediții ale Legii Sale divine care a fost scrisă în natura înconjurătoare, în conștiința oamenilor, pe tăblițele de piatră în vechime; să nu uităm însă că Hristos este Cuvântul viu și că întreaga Scriptură este Cuvântul Său revelat, că este scris și în inimile de carne pe care le transformă, astfel încât creștinii să fie ei înșiși epistole vii, citite de către cei din jurul lor. În Germania, de pildă, traducerea Bibliei de către Martin Luther a stat la baza formării limbii germane literare dar la ce folos? Astăzi există zeci de ediții ale traducerii lui Luther dar omul cu înțelepciunea-i drăcească le-a tot prelucrat, le-a adaptat la nevoile omenești, ajungându-se până la Biblia „hazlie”. Ce e mai trist este că unele ediții au scos intenționat și cu scop bine stabilit pasaje biblice, propoziții și sintagme întregi care subliniau divinitatea lui Hristos. Și totuși Hristos trăiește, El este viu, El s-a înălțat și este la dreapta Dumnezeului Tată. Slăvească-I-se Numele!

Amintim cititorilor noștri care, au înțeles în momentul lecturării acestui mic articol, mult mai mult decât maestrul pompier, că trebuie să ne rugăm atât pentru el, cât și pentru poporul care a avut și a trăit cândva Biblia originală, că șoferul tirului este un frate de-al nostru în Domnul Isus, angajat la o firmă de transport a unui proprietar - și el fratele nostru - care dorește ca numele lor să rămână anonime!

Iată Biblia pe care focul nu a putut-o mistui!

Traducătorul

Regulamentul concursului: „Cercetaţi Scripturile”

* Concursul „Cercetaţi Scripturile” se desfăşoară lunar, pe diferite secţiuni Biblice.

* Sunt premiaţi doar copiii cu vârsta maximă 18 ani. * O întrebare conţine 2 puncte. Primii 10 participanţi care acumulează 100 de puncte în decursul mai multor secţiuni, vor fi premiaţi.

* Fiecare participant, când trimite răspunsurile să specifice, vârsta şi domiciliul, corect.

* Premiile constau în cărți şi jocuri Biblice.

* Se iau în considerare doar răspunsurile trimise la una din adresele de mai jos, până la data specificată în concurs.

* Răspunsurile care constau doar în referinţe biblice, fără o explicaţie ataşată, nu sunt punctate.

* Concursul se desfăşoară după Biblia, ediţia Dumitru Cornilescu.

* Răspunsurile se trimit prin poşta română sau poşta electronică la adresele:

Destinatar: Ligia Ungureanu

O.P 51 – C.P 25, Bucureşti

sau: [email protected] * Vă mulţumim că alegeţi o participare corectă şi abia aşteptăm să vă răsplătim interesul fiindcă „Cercetaţi Scripturile”!


Mărturie în ciuda dezinteresului

De aceea Jalena a fost și în trecut rezervată, iar acum este conștientă că s-ar putea să i se întâmple ceva. Cu toate acestea ori de câte ori pășește în magazin ea Îl mărturisește foarte conștient pe Domnul Isus:

_ Într-o zi vei chema numele Domnului Isus ! - îi spune ea Carmelitei. Ea i-a povestit altădată că se roagă pentru ea în fiecare zi. Carmelia însă pare rece și nu

reacționează de luni de zile la încercările Jalenei de a lega cu ea un dialog.

Cu ocazia cumpărăturilor de astăzi lucrurile se schimbă total. Carmelita fuge înspre Jalena și o întreabă:

_ Mi-ai povestit întotdeauna despre Dumnezeul tău. Este adevărat că Acesta poate mântui? Este adevărat?

_ Da. - răspunde Jalena,

_ De ce întrebi?

Cuvintele ies din Carmelita asemenea apei din izvorul de munte. Mama ei este bolnavă și se află în spital. Ea are nevoie urgent de ajutor căci doctorii nu

știu să-i dea niciun sfat și nu pot să facă nimic pentru ea. Carmelita nu are bani pentru spitalizare și întreabă dacă Dumnezeul Jalenei nu ar putea face ceva pentru ea.

Jalena se roagă chiar în magazin pentru mama Carmelitei și minunea se petrece: mama se însănătoșește! Când a aflat că Domnul Isus a vindecat-o, mama Carmelitei își încredințează viața în brațul Lui. Puțin după aceasta și Carmelita împreună cu alți membri de familie s-au alăturat celor care Îl urmează pe Domnul Isus.

Carmelita și familia sa slujesc și acum cu credincioșie lui Dumnezeu și au explicat multor musulmani Evanghelia – cu toate că sunt conștienți de pericolul care oricând îi amenință. Mulți sunt cei

care au devenit creștini.

_ Aș dori ca oamenii să-L cunoască pe Domnul Isus. - spune Carmelita. - Vecinii mei își aduc scaunele și mă ascultă, atunci când le povestesc despre Isus Hristos. Uneori nici nu știu măcar ce să le spun, însă Duhul lui Dumnezeu îmi dă cuvintele care să lucreze în inimile lor.

Și Jalena este de acum înainte credincioasă în a dărui Evanghelia și altora. Amândouă femeile au fost amenințate de mai multe ori de musulmani din pricina mărturiei lor curajoase. Iată cum a reacționat Carmelita:

_ Dacă spun că-L iubesc pe Domnul Isus, trebuie să și fac ceea ce El dorește de la mine.

Astfel ea îi rămâne credincioasă și se bucură pentru ceea ce face Dumnezeu atunci când este însoțită de El pe câmpul de lucru.

În românește de

Vasile Breabăn

Din „Vocea Martirilor”

Nr. 05/2017

Filipine

Jalena trebuie să mai scape de o grijă înainte de a pleca acasă. Avea de mers la un magazin mic. Proprietara musulmană a magazinului o cunoaște datorită faptului că de fiecare dată când aceasta intră aici face cumpărături serioase. Și în trecut Jalena a fost reținută față de proprietara magazinului musulman, pe nume Carmelita, deoarece creștinii de pe insulele Mindanao au început în ultimii ani să simtă din ce în ce mai mult ura musulmanilor. Guvernul filipinez a încercat de mai multe ori să încheie înțelegeri privind pacea între grupările religioase diferite, însă pentru creștini este foarte dificil. Teroriștii musulmani alungă creștinii, le fură recoltele și îi tâlhăresc. Sate întregi au fost atacate cu buna intenție de a fi ocupate și prădate. În afară de asta se întâmplă tot mai des ca anumiți creștini să fie uciși la munca câmpului iar păstorii să fie răpiți.


Marele preot Anania și iudeii, văzând că planul lor de a-l ucide pe Pavel a eșuat au plecat la Cezarea să depună plângere în fața guvernatorului Felix. Ura le-a dat o așa energie că nu mai conta distanța până la Cezarea. S-au unit chiar să postească pentru această faptă criminală. Și pentru a câștiga procesul, au luat cu ei pe avocatul Tertul.

Avocatul este cel care cunoaște cel mai bine legile. Romanii aveau alte legi, vorbeau latină și doar un avocat știa să prezinte cazul unui evreu în fața unui neevreu. Tertul era persoana cea mai potrivită. Era un om școlit, el știa cum să se adreseze legal unei instanțe judecătorești și cum să-l încadreze pe Pavel în legile romane.

Evreii îi urau pe romani fiindcă stăpâneau peste ei cu asprime. Însă pentru a avea succes în meseria de avocat, Tertul, avea cuvinte frumoase chiar și pentru dușmani. Și-a început discursul prin a-l lăuda pe Felix, pentru a câștiga bunăvoința acestuia. El i-a zis: „Preaalesule Felix, suntem foarte fericiți că ești guvernatorul nostru. Datorită ție ne bucurăm de o pace mare; şi neamul nostru a căpătat îmbunătățiri sănătoase prin îngrijirile tale. (v.2). Suntem foarte mulțumiți de tine! Și fiindcă ești un om bun, te rog să mă asculți puțin…”

Avocatul Tertul știa să spună cuvinte pentru a lăuda dar și cuvinte dure pentru a acuza. Practica îl învățase să exagereze cu lingușiri dar și mai mult cu acuzații. Avocatul Tertul pentru a părea convingător spune despre Pavel: „Am găsit pe omul acesta, care este o ciumă: pune la cale răzvrătiri printre toţi iudeii de pe tot pământul, este mai marele partidei nazarinenilor şi a încercat să spurce chiar şi Templul.” (v.5).

Nu era nimic adevărat din ce spunea avocatul Tertul. Pavel era

un mare învățat al Legii, studiase la școala lui Gamaliel, cea mai renumită școală din acele vremuri. Pavel putea chiar să fie rabin (învățător). Avea cetățenie romană, lucru care se obținea greu. Aceste lucruri nu le putea dobândi dacă era un om de nimic, o ciumă, cum afirma avocatul. Dar acuzațiile aduse împotriva lui Pavel de Tertul, chiar și exagerate, nu îl interesau pe Felix. Aceste lucruri de care îl învinuia el și ceilalți iudei, nu afectau cu nimic imperiul roman. Pavel nu furase, nu jefuise, nu făcuse vreo crimă. Deci nu putea fi condamnat la moarte, așa cum cereau iudeii. Doar pentru că spunea despre Domnul Isus că a înviat și că El este Mântuitorul, legea romană nu îl condamna. Tertul care știa și legile romane și văzând că acuzațiile lui nu sunt suficiente pentru a condamna la moarte pe Pavel, a încercat să-l convingă pe Felix să li-l dea lor să-l judece după legea iudaică. Dar au fost refuzați.

Biblia spune că: „omul face multe planuri… dar hotărârea Domnului, aceea se împlinește.” (Proverbe 19:21). Tertul a pierdut procesul. Felul în

care el a vorbit era în contradicție cu Legea Domnului care zice: „să nu faci o mărturisire mincinoasă împotriva aproapelui tău.”

Domnul Isus, de asemenea spune că în vorbirea noastră, „Da” să fie „Da” și „Nu” să rămână „Nu”, limbajul duplicitar/fals vine de la cel rău. (Matei 5:37). Nu poți reuși când falsifici adevărul.

Învață să nu faci ca Tertul, care deși cunoștea bine Legea în care Domnul Dumnezeu spune: „Să nu te iei după mulţime ca să faci rău şi la judecată să nu mărturiseşti trecând de partea celor mulţi, ca să abaţi dreptatea.” (Exod 23:2). Tertul a ales să fie de partea celor răi și a nedreptății și a avut doar de pierdut.

Folosește-ți cunoștințele, influența, funcția în a face bine, pace, dreptate fiindcă vorbele cât și faptele se întorc împotriva noastră sau pentru binele nostru.

Biblia mă sfătuiește: „Izgonește neadevărul din

gura ta și depărtează viclenia de pe

buzele tale!” (Proverbe 4:24).

L. Ungureanu

Tertul – vorbitor (avocat)

Faptele Apostolilor 24:1-9

1. Cum se numea omul care în fața unei instanțe

judecătorești, a spus despre apostolul Pavel cuvinte

urâte și neadevărate?

2. Cine și despre cine a spus: „Cunosc acum că ești un

om al lui Dumnezeu și cuvântul Domnului în gura ta

este adevăr.”? (11)

3. Cine și din partea cui a primit acest tratament: „Nu

puteau să-i spună nicio vorbă prietenoasă”? (1)

4. Despre cine s-a zis: „Iată, te izgonesc de pe

pământ ..., căci cuvintele tale sunt o răzvrătire

împotriva Domnului.”? (24)

5. Care ucenic și la ce eveniment se afla el, când nu a

vrut să se știe că el Îl cunoștea pe Domnul Isus, însă

limbajul l-a dat de gol? (40)

6. Completează spațiile libere cu cuvintele

Eclesiastului: „Nu te _ _ _ _ _ să deschizi _ _ _ _ și

să nu-ți _ _ _ _ _ _ _ _ _ inima cuvinte _ _ _ _ _ _ _

înaintea lui Dumnezeu; căci _ _ _ _ _ _ _ _ este în

cer și _ _ pe _ _ _ _ _ _ , de aceea să nu spui vorbe

multe.”

7. Potrivit epistolei lui Iacov care este mădularul

trupului nostru, considerat o lume de nelegiuiri?

Dacă nu greșești în _ _ _ _ _ _ _ ești un om _ _ _ _

_ _ _ _ _ _ ! (află cele două cuvinte)

8. Cu cine compară Domnul Isus pe omul care

împlinește cuvintele Lui, când le aude? Dar pe cel

care deși aude cuvintele Lui, nu le împlinește? (40)

9. Cuvintele noastre spun despre noi, cu ele ne

legitimăm. Potrivit celor spuse de Domnul Isus, cum

trebuie să fie felul nostru de vorbire? (40)

10. Datorită limbajului poți fi etichetat: mincinos,

bârfitor, etc. Pentru a ne păstra un nume bun, Pavel

în cartea Efeseni 5 ne spune: Ce să excludem din

limbajul nostru și care sunt cuvintele pe care să le

folosim?

11. Scrie poruncile din Decalog pe care le putem călca

sau respecta, prin limbajul/cuvintele pe care îl/le

folosim! (2)

12. În carte Proverbe 23, la ce ne recomandă înțeleptul

Solomon să ne deschidem inima? Dar urechile?

13. Cuvintele pe care le rostim se întorc împotriva

noastră sau pentru noi. Domnul Isus ne-a spus:

„Căci din _ _ _ _ _ _ _ _ _ tale vei fi scos _ _ _ _

vină și din _ _ _ _ _ _ _ _ _ tale vei fi _ _ _ _ _ _

_ .” (40)

14. Când auzim cuvântul - păcat - ne gândim cel mai

puțin la limbajul nostru, la cuvintele noastre. Află

din cartea Numeri, datorită cărui păcat poporul Israel

a pribegit prin pustie 40 de ani?

15. Caută în cartea Proverbe și/sau Eclesiastul cel puțin 3 exemple prin care cuvintele frumoase, prietenoase, bune – aduc beneficii fizice, sufletești și 2 exemple de cum poate influența în rău cuvintele urâte, rele, etc. Exemplu: o vorbă bună – înveselește: Proverbe 12:25.


CONCURS BIBLIC : „Cercetaţi Scripturile”

Secţiunea: „Cuvintele”

„…vei fi un bun slujitor al Lui Hristos Isus, fiindcă te hrănești cu cuvintele credinței și ale bunei învățături...”

(1Timotei 4:6)

Citeşte cu mare atenţie cerinţele: De căutat și citit din cartea (nr. cărții) şi povestirea de la Rubrica copiilor – „Tertul – vorbitor (avocat)”

Pentru punctaj maxim, după fiecare răspuns scrie ŞI referinţa biblică. Răspunsul care reprezintă doar referință biblică nu se punctează.

Premianţii acestei luni:

Chiru Claudia – Câmpulung; Goleșie Damaris – Dobra; Cioina Emanuela – Salcea; Rusu Debora-Elena – Periș; Rusu Rebeca-Elisabeta – Periș; Radu Naomi – Lugoj; Grăjdeanu Ioan – Săcele.

RĂSPUNSURILE SUNT AŞTEPTATE PÂNĂ LA DATA DE 01.07.2017!


1. Prima poruncă. Să nu ai alți dumnezei afară de

Mine! Exod 20:3

2. Împăratul Amația. S-a închinat la dumnezeii fiilor lui

Seir – 1 Cronici 25: 14-15

3. Naomi lui Rut, Orpa – Rut 2:15

4. Rahela, Laban – Geneza 31:30

5. Iacov a zis casei lui. Domnul a făcut ca dușmanilor

lor să le fie teamă de ei. – Geneza 35:1-5

6. Cunosc acum că Domnul este mai mare decât toți

dumnezeii. Ietro era preot. Exod 18:11,1

7. Aaron a făcut un vițel. A stârnit mânia lui

Dumnezeu – Exod 32

8. Se închinau lui Dumnezeu și în același timp și

idolilor lor. 2 Împărați 17

9. Împăratul Asa 1 Împărați 15:9,13.

10. a) O sperietoare de păsări – Ieremia 10:5, b) nu pot

face nimic, nici bine nici rău – Ieremia 10:5b, c) Este

egală cu zero 1Corinteni 8:4

11. Împăratul Nebucadnețar lui Șadrac, Meșac și Abed-

Nego – Daniel 3:14

12. A lăudat pe Domnul Dumnezeu și a poruncit să fie

ucis cel care va vorbi de rău pe Dumnezeul adevărat

– Daniel 3: 28-29

13. Neascultarea și împotrivirea – 1Samuel 15:23

14. Cei ce se lipesc de idolii deșerți, îndepărtează

îndurarea de la ei – Iona 2:8

15. Dimitrie -argintarul – Faptele Apostolilor 19

16. a) Domnul Dumnezeu: este singurul Dumnezeu, este

credincios și Își ține legământul, nu dă șanse celui ce

-L urăște, b) Să păzim și să împlinim poruncile,

legile și rânduielile lui Dumnezeu – Deuteronom 7: 9

-11.

RĂSPUNSURI LA SECȚIUNEA: Dumnezeu sau dumnezei

După anunțul făcut în luna octombrie referitor la apariția revistei în anul 2017, au apărut reacții care au determinat pe frații din colectivul de redacție să revină asupra hotărârii luate și, în consecință, vom continua să scoatem 11 numere pe an mărind prețurile datorită creșterii taxelor poștale.

Abonamentele la revista „Lumina Vechilor Cărări” pentru anul 2017 se pot face la următoarele preţuri:

32 RON pentru 1 abonament în România.

30 EURO pentru 1 abonament în Europa.

32 EURO pentru 1 abonament în alte continente.

La fiecare 10 abonamente oferim un abonament gratuit.

Oferim gratis câte un calendar format A4 la fiecare abonament.

Preţurile fixate includ şi taxele poştale.

Vă rugăm să ne confirmați dacă doriți să rămâneți în continuare ca abonat și câte abonamente doriți, chiar dacă nu aveți posibilitatea să le achitați până la data de 10 ian. 2017.

Relaţii şi comenzi la numerele de telefon: 0230.565625; 0722.558243.

Banii se pot depune în contul bancar RO27 BRDE 340S V489 8456 3400 (RON) la BRD pe numele Senciuc Avram sau Vișan Gheorghe, tel.: 0722.558243.

Sau se mai pot expedia prin mandatul poştal pe adresa:

Gică Vişan

OP. 1 CP. 13,

Rădăuţi 725400

Jud. Suceava

Pentru ziua de vineri, 23 Iunie 2017, ora 18:00, în Casa de Rugăciune a Bisericii Penticostale Numărul 4 din Rădăuți este organizată o slujbă de rugăciune și de învățătură pentru frații și surorile care iubesc pe Domnul și sunt interesați să se apropie de Dumnezeu. Se are în vedere și cercetarea cuvântului Scripturii din Apocalipsa 3:10-11: „Ceasul încercării”.

Nădăjduind în îndurarea și ajutorul lui Dumnezeu, sunt așteptați pentru această împrejurare frați și surori din zonă cât și din alte zone ale țării.

Aşa vorbeşte Domnul: Staţi în drumuri, uitaţi-vă şi

întrebaţi care sunt cărările cele vechi, care este calea cea bună, umblaţi pe ea şi veţi găsi odihnă

pentru sufletele voastre!

Ieremia 6:16

GICĂ VIŞAN

O. P. NR. 1 C.P. NR. 13

MUN. RĂDĂUŢI JUD. SUCEAVA

COD 725400

Tel. 0230/565625 - 0722/558243

Colectivul de redacţie Ioan Nemeş

Vasile Breabăn

Avram Senciuc

Lucian Claudiu Şandra

Gusti Cheţec

Iliuţă Petruneac

Gică Vişan

Vasile Şindilar

CUPRINS

O CALE…, O RĂMĂȘITĂ...

PENTRU CEL ÎNTELEPT...

ÎNCHINARE ȘI LAUDĂ ÎN NOUL LEGĂMÂNT

DRAGOSTEA DIN NOI...

ZORII CREDINTEI ÎN PRAHOVA

REFLECTII LA „ZORII CREDINTEI ÎN PRAHOVA”

ACOLO ITI VEI AȘEZA DARUL PE ALTAR!

NUMAI BIBLIA SCAPĂ NEATINSĂ DE FLĂCĂRI!

CREDINCIOȘIA ÎN LUCRURILE MICI

TERTUL - VORBITOR

CONCURS BIBLIC: „CUVINTELE”

ÎNDEMN!

Îndemn! Pe calea-ngustă de-ai pornit Tu frate ține minte: Să fii ca stânca de granit - De val în veci nebiruit, Puternic până la sfârșit Privind numai-nainte! Hristos să-ți fie steag și scut În marea bătălie Și-n lupta care-ai început Nu te lăsa înfrânt, căzut Învinge-ți eul tău de lut Și-a nopții tiranie! Urcușu-i greu, puțini răzbesc Căci calea e amară: Dureri și lacrimi o împânzesc Și atâția spini în jur îi cresc Dar sus te-așteaptă un rai ceresc, Și-o sfântă primăvară. Atâția frați pe ea s-au dus: Cântând cu bucurie, Urmând-o cu un dor nespus, Murind pe ea pentru Isus Dar vor domni în ceruri sus, Întreaga veșnicie! Te du și tu în urma lor, Învinge teama, spinii Și luptă cu același dor Ce-a ars în inima multor Și-n veci vei fi biruitor Cu apostolii luminii!

Popescu Dorina

o cale, o rĂmĂȘiȚĂluminavechilorcarari.ro/mai2017.pdf · 2018-03-17 · Întrebarea este: cum...

Documents