1

Asistenţa socială a bătrânilor

În literatura de specialitate din ţară, dar şi pe plan mondial, se încearcă definirea

bătrâneţii şi stabilirea limitelor acesteia.

Dicţionarul Larousse de Psihiatrie defineşte bătrâneţea ca fiind ultima perioadă a vieţii

corespunzând rezultatului normal al senescenţei.

Tot Dicţionarul Larousse defineşte îmbătrînirea ca fiind ansamblul de transformări ce

afectează ultima perioadă a vieţii Si care constituie un proces de declin, semnele îmbătrânirii

fiind: slăbirea ţesuturilor, atrofie musculară cu scăderea funcţiilor şi performanţelor, toate

acestea concurând la limitarea progresivă a capacităţii de adaptare.

Clasificări ale bătrâneţii:

O.M.S consideră că:

a) Între 60 – 74 ani avem persoane în vârstă

b) Între 75 şi 90 de ani avem persoane bătrâne;

c) Peste 90 de ani avem persoane foarte bătrâne.

Americanii clasifică persoanele de vârsta a treia astfel:

a) Bătrâni tineri (old - young) – persoanele cu vârste cuprinse între 65 şi 74;

b) Bătrâni – bătrâni (old - old) - persoanele cu vârste mai mari de 75.

Cea mai uzuală formă de clasificare a bătrâneţii cuprinde:

a) Stadiul de trecere spre bătrâneţe: de la 65 – 75 de ani;

b) Stadiul bătrâneţii medii: 75- 85 ani;

c) Stadiul marii bătrâneţi: peste 85 de ani.

Sistemul de protecţie socială oferă servicii adaptate persoanelor vârstnice, ca urmare

a

analizei nevoilor acestora, respectând drepturile pe care le au stabilite prin reglementările

legale.

Persoanele vârstnice au următoarele drepturi:

- dreptul la îngrijire medicală;

- dreptul la religie;

- dreptul la prevenirea dependenţei;

- dreptul la ocrotire de către personal calificat;

- dreptul la ocrotire legală;

- dreptul de a alege locul si modul de viaţa;

2

- dreptul la susţinere familială şi comunitară;

- dreptul la îngrijiri paleative.

Unităţile care pot acorda asistenţă socială persoanelor vârstnice sunt:

a) Căminele de bătrâni – sunt unităţile de interes local în care se încadrează bărbaţi de

peste 55 de ani şi femei peste 50 de ani care nu au posibilitatea să-şi asigure

întreţinerea.

Aici nu se pot interna bătrânii cu afecţiuni psihice sau afecţiuni care ar putea pune în pericol

contaminarea colectivului unităţii.

Internarea se face pe baza anchetei sociale şi propunerea asistenţei sociale, la care se alătură

următoarele acte: cererea de internare, certificat de stare materială, actul de naştere şi

certificatul medical, care specifică tipul de unitate în care trebuie să se facă internarea.

b) Cămine pentru pensionari – se primesc spre internare pensionari în vârstă de peste 55

de ani bărbaţi şi 50 de ani femei.

Aici se pot interna soţ şi soţie , când sunt lipsiţi de venituri. Se cer aceleaşi acte ca la

internarea în cămine şi în plus copia decizie de pensionare în vederea stabilirii sumei ce

urmează a se plăti căminului.

c) Căminele–spital pentru bătrânii bolnavi cu afecţiuni cronice – sunt unităţi de ocrotire

şi asistenţă medicală a bătrânilor bolnavi cronici lipsiţi de posibilitatea de a fi îngrijiţi

în familie.

Aici se asigură tratamentul medical, întreţinerea şi îngrijirea completă, precum şi continuarea

vieţii social-culturale.

Asistenţa socială pentru persoanele vârstnice se realizează prin prestaţii şi servicii

sociale.

A) Prestaţii sociale

Persoanele vârstnice beneficiază de prestaţii speciale, precum: bilete de tratament balnear,

bilete cu preţ redus pe calea ferată, abonamente gratuite sau cu preţ redus pentru transportul

în comun, dar pot beneficia şi de prestaţiile sociale destinate celor care au venituri sub nivelul

venitului minim pe economie, cum sunt ajutorul social, ajutorul pentru încălzirea locuinţei,

ajutorul de urgenţă, ajutorul financiar, ajutorul de deces.

B) Servicii sociale

Scopul serviciilor sociale pentru bătrâni este acela de a le întări capacitatea de a face faţă

activităţilor cotidiene, de a le îmbunătăţi integrarea socială şi a se asigura că primesc

tratamentul şi îngrijirea necesare.

Art. 7 al Legii nr. 17/2000 prevede că serviciile comunitare pentru persoanele vârstnice au in

vedere:

a) îngrijirea temporară sau permanentă la domiciliu;

3

b) îngrijirea temporară sau permanentă într-un cămin pentru persoane vârstnice;

c) îngrijirea în centre de zi, cluburi pentru vârstnici, case de îngrijire temporară,

apartamente şi locuinţe sociale.

Aceste tipuri de îngrijire sunt realizate de către organizaţii publice, private sau non profit,

care se subordonează autorităţilor publice.

Serviciile comunitare asigurate persoanelor vârstnice sunt de trei tipuri:

1) sociale;

2) sociomedicale;

3) medicale.

Cea de-a treia categorie de servicii este oferită uzual în cadrul sistemului de sănătate, dar

adesea este nevoie de integrarea acestor servicii, deoarece la vârsta bătrâneţii există un

complex de nevoi medicale şi sociale.

Instituţionalizarea ca măsura de asistenţă socială a persoanei vârstnice

Decizia de instituţionalizare a unui bătrân este un act de mare răspundere, în care sunt

implicaţi pe lângă persoana vârstnică în cauză şi familia acesteia , asistentul social şi

autoritătile administraţiei publice locale , medicul de familie şi medicul specialist.

Internarea într-o instituţie constituie o importantă traumă, deoarece presupune o

schimbare radicală de viaţă, renunţarea la anumite obiceiuri de care vârstnicul se simte legat.

El trece de la o viaţă personală organizată după anumite necesităţi, la o viaţă în comun cu

nişte stăini, obligat la respectarea regulilor instituţiei, privat de propria lui intimitate, eliberat

de orice responsabilităţi familiale.

Criteriile de prioritate privind accesul unei persoane vârstnice în cămin sunt precizate în

Legea nr. 17/2000. Astfel, o persoană vârstnică va necesita instituţionalizarea în situaţiile

când necesită îngrijire medicală deosebită, care nu poate fi asigurată la domiciliu, nu se poate

gospodări singură, este lipsită de susţinători legali sau aceştia nu pot să îşi îndeplinească

obligaţiile din cauza stării de sănătate sau situaţiei economice sau vârstnicul nu are locuinţă si

nu are venituri proprii.

Înainte de internare se recomandă ca persoana vârstnică şi îngrijitorii săi să aibă scris

şi de comun acord, un contract în care să fie incluse: aşteptările lor cu privire la îngrijirea

personală, orele de masă, regimul alimentar, aranjamentele cu privire dormit, sprijinul

medical etc.

Asistenţa medicosocială a bătrânilor instituţionalizaţi are ca scop redobândirea sau

menţinerea autonomiei vârstnicului , recăpătarea tonusului vital şi reintegrarea socială. Acest

scop se realizează prin îngrijiri medicale, fizioterapie, kinetoterapie, psihoterapie şi consiliere

, ergoterapie, facilitarea comunicării cu ceim apropiaţi, ajutor de manaj, nursing. O atenţie

deosebită o necesită acordarea îngrijirilor paliative.

Asistentul social are sarcina de a juta persoanele vârstnice în confruntarea lor cu ideea de

moarte, de a-i sprijini în luarea celor mai multe decizii privind locul unde ar dori să

primească ultimele îngrijiri, a le facilita accesul la asistenţă spirituală.

4

Îngrijirea la domiciliu a persoanei vârstnice

Începând cu anii ’60, atât în mediul medicosocial, cât şi în cel politic, a început să se

manifeste un interes tot mai mare pentru menţinerea la domiciliu a persoanelor vârstnice, ori

de câte ori este posibil şi pentru cât mai mult timp, apreciindu-se că instituţionalizarea

reprezintă o tendinţă de izolare a vârstnicului din mediul său de viaţă.

Asistenţa persoanei vârstnice se adresează nu numai persoanei vârstnice, ci şi familiei

acesteia, mediului unde trăieşte bătrânul, comunităţii. Astfel, asistentului social îi revin faţă

de persoana vârstnică asistată următoarele sarcini:

- pregătirea pentru pensionare;

- pregâtirea pentru îmbătrânire;

- managementul de caz (planificarea, organizarea, monitorizarea, evaluarea îngrijirilor

şi serviciilor acordate);

- prevenirea suicidului;

- prevenirea abuzului asupra vârstnicului;

- intervenţie în situaţie de criză;

- asistare în stadiile terminale ale unor boli incurabile;

- planificarea funeraliilor;

- sprijin pentru obţinerea asistenţei juridice;

- asistenţă psihologică;

- informare şi consiliere.

Familia persoanei vârstnice are nevoie de informare şi consiliere privind menţinerea

bătrânului în familie, oferindu-se date despre: modificările fizice şi psihice la vârsta a treia;

diminuarea resurselor adaptative a bătrânilor şi bolile specifice bătrâneţii; superioritatea

menţinerii obiceiurilor, mediului şi interrelaţiilor familiale; soluţii şi servicii disponibile

pentru menţinerea la domiciliu.

Avantajele îngrijirii la domiciliu a bătrînilor:

- conservarea relaţiilor cu familia;

- educarea familiei în direcţia solidarităţii morale, a grijii si respectului pe care

genaraţiile nevârstnice le datorează vârstnicilor;

- costuri mai reduse;

- păstrarea unui mediu firesc de viaţă.

În luarea deciziei de menţinere la domiciliu sunt luate în considerare următoarele aspecte:

starea fizică şi mintală a bătrânului; toleranţa familiei, anturajului dar şi existenţa unor

servicii comunitare: servicii de îngrijire la domiciliu, servicii de recuperare, servicii destinate

bolnavilor incurabili, centre sociale de coordonare a serviciilor, servicii care oferă o masă

caldă la domiciliu, cantine sociale, centre de zi, asistenţa medicală la domiciliu.

5

Rolurile şi activităţile asistentului social în asistenţa sociala a bătrânilor

Rolurile asistentului social se referă la comportamentele la care se aşteaptă persoana asistată,

precum şi agenţia în cadrul căreia lucrează asistentul social din partea acestuia.

Charles Zastrow a identificat 13 roluri ale asistentului social:

1) rolul de facilitator de posibilităţi – asistentul social ajută persoana vârstnică să-şi

articuleze trebuinţele, să-şi clarifice problemele, să-şi dezvolte capacităţile;

2) rolul de agent sau broker social – pune în legătură persoanele vârstnice care necesită

ajutor cu resursele comunităţii, cu instituţiile care pot oferi diferite servicii şi prestaţii

sociale;

3) rolul de avocat – este purtătorul de cuvânt al persoanei vârstnice, al grupului de

vârstnici. Asistentul social încearcă să obţină pentru clientul său beneficii la care

acesta are dreptul conform legii.

4) cel care împuterniceşte – asistentul social are rolul de a ajuta persoanele vârstnice

asistate să dezvolte capacităţi precum înţelegerea ambianţei, luarea de decizii,

facilitarea unei alegeri;

5) rolul de activist – urmăreşte schimbări de bază în instituţiile de asistenţa socială

pentru vârstnici, ca rezultat al preocupărilor asistentului social pentru justiţie socială,

inegalităţi şi privare;

6) rolul de mediator – asistentul social ajută la rezolvarea unor dispute care pot exista la

un moment dat în tre persoana asistată şi ale persoane sau organizaţii;

7) rolul de negociator – asistentul social trebuie să aducă împreună pe cei aflaţi în

conflict şi să negocieze pentru realizarea unei înţelegeri acceptabile;

8) rolul de educator – oferirea de informaţii utile , de modele de comportament adecvat

pentru diferite situaţii;

9) rolul de iniţiator – atrage atenţia asupra unor probleme şi iniţiază o serie de acţiuni

pentru realizarea acestora;

10) rolul de coordonator – ordonează toate componentele unei intervenţii , astfel încât

acesta să-şi atingă scopul şi să evite eventualele conflicte;

11) rolul de cercetător – acest rol derivă din datoria asistentul social de a se perfecţiona

continuu din punct de vedere profesional şi de a contribui la progresul domeniului său

de activitate , consultând permanent literatura de specialitate , evaluând rezultatele

activităţii sale , ale diferitelor programe;

12) rolul de facilitor de grup – asistentul social joacă rolul unui lider de grup, fiind vorba

de grupuri terapeutice, de consiliere, educative, de suport, de autoajutorare, de

iniţiativă în trezolvarea unor probleme comunitare;

13) rolul de orator – persoanele şi grupurile aflate în dificultate trebuie să fie informate

asupra activiţăţilor necesare , asupra etapelor pe care le implică intervenţia , să fie

motivate să se implice. De aceea asistentului social îi sunt necesare bune abilităţi de

comunicare.

În aria de competenţă a asistentului social care lucrează cu persoane vârstnice sunt

cuprinse : evaluarea nevoilor, riscurilor, situţiilor, planificarea intervenţiei sociale,

6

implementarea unor măsuri conform cadrului legal şi organizaţional, evaluarea propriei

activităţi.

7

Bibliografie

1) Buzducea Doru, (2010), ,,Asistenţa socială a grupurilor de risc”, Ed. Polirom

2) Mănoiu Florica, Epureanu Viorica, (1996), „Asistenţa socială în România”, Ed. All

3) Neamţu George, (2004), ,,Tratat de asistenţă socială”, Ed. Polirom.