aromani iulie-august 1917 in regiunea munȚilor pind

EVENIMENTELE DIN IULIE-AUGUST 1917 ÎN REGIUNEA MUNŢILOR PIND – ÎNCERCARE DE CREARE A UNEI

STATALITĂŢI A AROMÂNILOR. DOCUMENTE INEDITE ŞI MĂRTURII.

STUDIU ISTORIOGRAFIC ŞI ARHIVISTIC

STOICA LASCU

Se împlinesc în acest an nouă decenii de la evenimentele din Munţii Pindului (nordul Greciei), respectiv „încercarea nereuşită a aromânilor, în 1917, de a crea un Principat al Pindului, cu capitala la Aminciu (Metsovo). Este, într’adevăr, vorba de o pagină interesantă din trecutul nostru asupra căruia s’a scris foarte puţin”1.

1 V. Tega, Aromânii văzuţi de călători francezi. Extras din „Buletinul Bibliotecii Române” (vol.XI /XV/ – Serie nouă), 1984 (Institutul Român de Cercetări – Freiburg-Germania, Biblioteca Română – Freiburg-Germania), 1984, pp. 172-173. Autorului îi este prilejuită această constatare în contextul relevării informaţiilor francezului J. Bourcart, membru al Corpului Expediţionar Francez din Primul Război Mondial, despre faptul că „în mijlocul populaţiei albaneze subzistă câteva colonii străine mai puţin importante. Cei mai numeroşi sunt românii, numiţi de asemenea cuţovlahi, ţinţari sau aromâni. (...) Ocuparea temporară a Pindului de către trupele franceze şi apoi de către cele italiene a trezit încă odată aceste vechi amintiri, abandonate, din păcate, din nou după plecarea armatelor aliate”. Cunoscutul geograf francez (1891-1965) a susţinut, în 1923, o conferinţă în cadrul cursurilor Universităţii Populare „N. Iorga” de la Vălenii de Munte, prezentată într-o revistă din Capitală („spicuiri”) de către liceanul – pe atunci – Valeriu Papahagi (1906-1984). Arătând că „În Occident nu se ştie (determinare prea categorică, totuşi – n.n.) de existenţa românilor din Macedonia. Ba nici numele lor nu este cunoscut”, conferenţiarul afirmă: „Eu cred că numai în Pind sunt cel puţin 20.000 de români grupaţi în jurul oraşelor Meţova şi Samarina, adică în partea cea mai frumoasă a Pindului, aşezată între Albania de Sud şi Thesalia de Nord. Dar dacă pătrundem mai adânc, în toată Thesalia se găsesc încă urme de cântece, de costume şi de moravuri româneşti, care contrastează curios cu mediul grec; eu cred că cea mai mare parte a locuitorilor din munţii Pindului sunt românii. Ei au dat Greciei mai ales, pe primii ei binefăcători”. Relevând rolul lui Apostol Mărgărit („adevăratul apostol al Macedoniei”), el arată că „În acest moment (la începutul secolului al XX-lea – n.n.), cu toată propaganda lui Apostol Mărgărit, o bună parte din aceşti români din Pind ţinea încă la cultura greacă. Erau oameni (bilingues) cari vorbeau două limbi, cari învăţaseră greceşte în şcoli şi cari nu puteau să se despartă cu totul de Grecia. Numai când a venit marele răsboi, şi când hazardul împrejurărilor a făcut ca regimentele noastre de cavalerie să pătrundă în Pind ca să cureţe acest cuib de comitagii cari ameninţau comunicaţiile armatei franceze – noi cari nu cunoşteam deloc această chestiune, văzurăm apărând în toată regiunea tricolorul francez alături de cel român.

Stoica Lascu

92

Studiul de caz din prezentele pagini ia în considerare o analiză comentată şi adnotată a izvoarelor edite – memorialistice, documentare –, a publicisticii şi comentariilor istoriografice2 şi introduce în circuit câteva documente arhivistice inedite ce relevă mai apropiat de adevăr dimensiunea amintitei „încercări”; o simplă proiecţie ideatică, fără nici un suport politic, animată, în fapt, de simţămintele antigreceşti ale acelor aromâni, din cîteva aşezări pindene, care în dorinţa de-aşi păstra individualitatea etnolingvistică şi conştienţi de apartenenţa la românitatea balcanică, au forţat – fără a ţine seama de contextul geopolitic respectiv – o construcţie statală „autonomă” sau „independentă”, cu nici şansă, în contextul istoric dat, de viabilitate (realitate relevată, mai apoi, de unii dintre participanţi, de martori oculari sau publicişti/comentatori români de sorginte aromână).

Cronologie

17 iulie. Într-o circulară, consulul României la Ianina recomandă institutorilor români din aşezările din Munţii Pindului „prudenţă şi rezervă” (raport Consulat, 9 septembrie). - 22 iulie. Telegramă către consulul Franţei la Ianina, expediată de către „reprezentanţii românilor din satele din Pind reuniţi la Meţovo” (26 de semnatari). - 23 iulie. În scrisoarea-răspuns (la circulara din 17 iulie), directorul Şcolii Române din Turia, N. Nibi – „funcţionar al neamului nostru (a României)” – exprimă starea de spirit, tot mai radicalizată, a românilor pindeni: „Mai bine morţi, decât sub jugul grecesc”; „De când au venit italienii am gustat şi noi din libertate şi din odihnă!”; „Trăiţi în oraş şi nesupăraţi de nimeni; dar nouă, de la sate, ne-a ajuns cuţinutl la os”. - 27 iulie. Telegramă către Ion I.C. Brătianu, primul-ministru al României, adresată – de la Samarina – de primarii şi delegaţii aşezărilor locuite de aromâni din zona Munţilor Pind:

Noi credeam, pe baza hărţilor, că pătrundem într’un teritoriu cu totul grec şi ajuserăm, la Meţova de exemplu, într’o regiune unde aproape fiecare casă era gătită cu drapel franceze şi româneşti. În vremea acestei scurte ocupaţiuni franceze şi mai ales în timpul celei italiene care urmă şi care de asemenea încurajă această mişcare, numeroase şcoli fură redeschise în Pind” – V. P/apahagi/., Constatările unui francez privitoare la românii din Macedonia. Spicuiri din conferinţa ţinută la Universitatea din Văleni de Munte de dr. Bourcard (sic!), în „Tribuna românilor de peste hotare”, I, nr. 2, februarie 1924, pp. 16-17. 22 Comentariile, de pildă, despre „une éphémère «république des Roumains du Pinde et du Zagor» /qui/ fut proclamée par des représentants des bourgs (sic! –n.n.) et des villages de la région se réunirent à Metsovo, le bourg pressenti pour être la capitale de ladite république, selon Georgios Plataris (...)” – N. Trifon, Les Aroumains un peuple qui s’en va. Suivi de L’aroumain parlé à Metsovo, par Stamatis Beis. Le nomadisme chez les Roumains, par Thede Kahl, Acratie, f.l. /La Bussière/, 2005, pp. 270-271.

Evenimentele din lunile iulie-august 1917 în regiunea Munţilor Pind….

93

Samarina, Avdela, Perivole, Băiasa, Aminciu/Meţovo, Paleoseli, Turia, Breaza, Laca, Dobrinova, Armata, Smixi. Telegrame către şefii de state, prim-miniştrii sau miniştrii de Externe ai S.U.A., Angliei, Franţei, Rusiei, Italiei, Belgiei. - 28 august. Scrisoare (nedepistată în arhiva M.A.E) adresată „de cei în drept” institutorilor români din aşezările pindene (raport Consulat, 7 septembrie). - 29 august. La Samarina „Românii au proclamat autonomia Pindului” (raport Consulat, 7 sept.). „La 29 august (marţi – n.n.) au proclamat indipendenţa Cantonului românesc din Pind, punându-se sub protecţia Italiei”. După sfinţirea drapelului, „Resculaţii au constituit apoi un Comitet diriguitor compus de şapte persoane şi anume: D-nii Dr. Demetru Diamandi, Ianaculi Dabura, Mihali Teguiani, Tache Nibi, Zicu Araia, Alcibiade Diamandi şi Sterie Caragiani” (raport Consulat, 9 septembrie). Telegramă a Comitetului provizoriu de la Samarina către Francesco Faţi, comisar general italian la Ianina: „Faţă de noua ocupaţiune grecească, ce ne ameninţă, şi care a fost iniţiată la Abela prin acte de abus de putere şi de represalii, populaţia română din Pind, resculată ca un singur om, şi înaintea unor meetiguri impunătoare, a proclamat independenţa sa, sub protecţiunea Italiei” (raport Consulat, 9 sept.). Telegramă (neprimită; oprită de cenzura italiană) către Consulatul Regal al României la Ianina – în care se cerea intervenţia Guvernului român „spre a fi protejaţi şi a se susţine cauza lor” (raport Consulat, 9 sept.). - 30 august/31 august. Consulul României şi, respectiv, al Italiei la Ianina se desolidarizează de acţiunea românilor din Pind, spunându-i lui Alcibiade Diamandi că „pasul lor a fost greşit, inoportun, fiind-că nu e aprobat de nimeni şi nu poate fi sprijinit din nici o parte” (raport Consulat, 9 septembrie). - 31 august: „vre-o 4-5 geandarmi greci, însoţiţi de alţi civili trimişi anume din Janina – zice-se spre a calma spiritele agitate ale românilor –, au voit să intre în comuna Băeasa”, evacuată de trupele italiene; li s-a interzis intrarea „deoarece populaţiunea nu-i primeşte, căci românii au proclamat autonomia Pindului” (raport Consulat, 7 sept.). - 3 septembrie. Scrisoare către directorul Şcolii Române din Băeasa – semnată de revizorul Şcolilor Primare Române din Pind (redactată de către consulul României la Ianina) –, în care acestuia i se cere: „să calmaţi spiritele şi să sfătuiţi pe români de a nu pune nici o rezistenţă autorităţilor elene, cari sunt însărcinate cu ocuparea comunelor” (raport Consulat, 7 septembrie). Sosirea trupelor greceşti (200 de soldaţi) la Băiasa: „Din fericire populaţiunea de acolo a rămas liniştită, astfel că episodul n’a luat alte proporţii şi predarea comunei din partea italienilor a avut loc în toată liniştea” (raport Consulat, 7 septembrie). - 4 septembrie. Maltratări a unor aromâni din Băiasa din partea jandarmilor greci, ceea ce-i face „pe români să recurgă la tot felul de mijloace regretabile” (raport Consulat, 7 sept.). - 5

Stoica Lascu

94

septembrie. Delegatul „Guvernului revoluţionar” de la Samarina sondează autorităţile italiene în legătură cu represaliile greceşti asupra „românilor din Băiasa” (raport Consulat, 9 septembrie). - 6 septembrie. Telegramă a consulului român la Ianina, către Legaţiunea de la Atena, în care se vorbeşte despre „Guvernul revoluţionar” şi delegatul acestuia, cu care a avut o întâlnire pe tema asigurării securităţii fizice a „românilor” (raport Consulat 9 sept.). - 7 septembrie. Samarina – şi alte comune locuite de aromâni – este ocupată de către trupe de jandarmi greci, „fără nici o rezistenţă din partea românilor resculaţi şi până în prezent nu s’a semnalat nici o rezistenţă în alte comune române; geandarmii greci au ocupat /şi/ Furca, localitate situată în Pind şi au maltratat acolo în mod neomenos mai mulţi români” (raport Consulat, 9 septembrie). - 8 septembrie. Arestarea de către autorităţile greceşti a şapte persoane din Samarina „acuzate că au luat parte la proclamarea autonomiei (subl.n.) Pindului şi că ar fi răspândit ştiri alarmante neexacte la adresa autorităţilor” (raport Consulat, 12 septembrie). Dintre toate regiunile locuite de aromâni în Peninsula Balcanică, cea care „se impune prin numărul locuitorilor, ca şi prin închegarea lor omogenă este regiunea Pindului şi a Tesaliei – două regiuni cari, în vremurile vechi, şi anume începând cu secolul al X-lea, au format aşa numitele ţări aromâneşti Vlahia-mare3 şi Vlahia-mică, precum şi Valahia-de-sus şi Valahia-de-jos”. Cea mai importantă este regiunea Pindului: „masivul muntos al Pindului care se găseşte în continuitate teritorială cu Tesalia. Amândouă aceste regiuni – Pindul şi Tesalia – ne prezintă cea mai mare şi mai compactă masă de aromâni4. Aci sunt

3 vezi G. Murnu, Istoria românilor din Pind. Vlahia Mare (980-1259). Studiu istoric după izvoare bizantine, „Minerva”. Institut de Arte Grafice şi Editură, Bucureşti, 1913 /232 pp./ (republicat, sub acelaşi titlu, Ediţie îngrijită şi prefaţă de Justina Burci. Postfaţă de Victor Crăciun, Fundaţia Scrisul Românesc, Craiova, 2004 /156 pp./); pentru întreaga problematică, cu aducere bibliografică la zi şi comentarii pertinente – vezi N.-Ş. Tanaşoca, George Murnu – istoric al românilor de peste Dunăre, I n t r o d u c e r e la G. Murnu, Studii istorice privitoare la trecutul românilor de peste hotare. Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Nicolae-Şerban Tanaşoca (Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice a Republicii Socialiste România. Institutul de Studii Sud-Est Europene), Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1984 /204 pp./, pp. 7-64 (unul dintre studii are titlul Românii din Pind între anii 1204-1259, pp. 130-147). 4 În La Urliclu („poesie” datată 15 Mai 1925), talentatul Nuşi Tulliu transpune în imagini lirice şi spaţiul natal geoetnic: Pindul easte armănescu;/ Crescu-aclo vulturi çe-asboară/ Piste-a munţâlor ciuciule,/ Crescu ş’gioñi şaini çe-aveagļie/ Veara toată cărăule/ Alţî oameñi tra-s nu v�ină/ Di l’aspargu a lor hoară... Pindul easte-a armânilor/ Şi giunească-i a lor fară!/ Vasilizza, Smolcul, Oulu/ Marturi sunt că armănamea/ Căstrii feaçe di-aliei munţî/ S’nu pitrundă turcăramea.../ Doauă m�ili di ani tricură/ Ş’ninga mulţî va să-şi treacă/ Ş’nu va poată văr s’nă-asvingă,/ Ni furtunile tra-s’nă neacă// Întribaţi, ca-s vreţi, tot


95

cele mai numeroase sate exclusiv aromâneşti, printre cari amintim: 1. Avdela, focarul cultural-naţional al cauzei aromâneşti, patria lui Apostol Margarit; a fost incendiat ultima dată în 1905 de către antarţii greci; el se găseşte la poalele muntelui Vasiliţa (2.300 m). 2. Aminciu, zis şi Meţova e un orăşel de fapt, renumit în istoria aromânilor prin drepturile autonome ce le dobândise de la turci; e patria lui Averof; e în acelaşi timp şi un leagăn istoric, întru cât pe aci au trecut armatele lui Caius Iulius Caesar ca să se întâlnească cu cele ale lui Pompeiu în Tesalia; trecutul cultural al acestui orăşel a activat mult mişcarea creştinească – deci a grecilor – în desvoltarea ei. 3. Samarina, un important centru curat aromânesc; se găseşte la poalele muntelui Smolcu, cel mai înalt vârf al Pindului (2.574 m – n.n.); e renumit prin seria de căpitani-eroi pe cari i-a dat în mişcările creştineşti în contra turcilor în epoca lui Ali-paşa, în jurul anului 1821, precum şi mai târziu. 4. Perivole, supranumit şi comuna bravilor, la poalele muntelui Oul. 5. Călaril’i, vestit în direcţia industriei de o artă superioară, mai ales în ceea ce priveşte argintăria5. 6. Săracu, frumoasă comună în formă de amfiteatru, patria marelui I. Coletti. În afară de acestea relevăm încă câteva: Băiasa6, Furca, Turia, Amer, Pădz, Breaza, Zmixi, Laca, Cirneşi, Grebenişi, Floria, Fiumbari, Cornu, Dziniradz, Malacaşi etc.7 Demn de relevat e faptul că toate comunele sau satele

Pindul/ Şi tot Pindul va vă spună/ Că di văr nu-au frică armânili/ Cum nu-au munţâli di furtună... (vezi şi infra 75). 5 vezi, mai recent – V. Tega, Arta argintăriei la aromâni, în xxx Caleidoscop aromân /Ediţie îngrijită şi prefaţă de Hristu Cândroveanu/, vol. 4, Editura Fundaţiei Culturale Aromâne „Dimândarea Părintească”, Bucureşti, 2000, mai ales pp. 532-544. 6 „Băiasa este comuna aromânească aşezată la poalele muntelui Ou, vechiul Aous, pe râul cu acelaş nume. Atât numele Băiasa cât şi cel al râului, care curge pe aci, sună pe greceşte Vovusa şi mai popular Vuvusa. Între aceste două nume, nu pot spune cu certitudine dacă există o strânsă legătură. Foarte probabil însă ca numele grecesc să derive dela cel armânesc. Cât priveşte pe Băiasa, el presupune o formă masculină a unui nume Buua, Buia sau Boiu, Bou. Numele Bou, Boiu, Buia, Buua, Buiu sunt curente la aromâni. Dela un asemenea nume propriu s-a făcut femeninul Buiasă” – Per. Papahagi, Băiasa, în „Tribuna românilor de peste hotare”. II, nr. 5-6, mai-iunie 1925, pp. 22-24. 7 Potrivit unui memorialist român, originar din Perivole, dacă în anii Primului Război Mondial regiunea a fost ferită de represiuni („Tu anlu 1917, tu chirolu-a protlui polim mundial, hoara Pirivoli fu acãtsatã, trã niheamã chiro, di ascherli italeani), în timpul următoarei mari conflagraţii satele locuite de aromâni din zona Pindului au suferit stricăciuni deosebit de mari – unele sunt arse în întregime – din partea ocupanţilor hitlirişti: „Easti ca semnu faptul cã ascherea hitliristã asparsi ma multili hoari armãneschti dit muntsãlj a Pindului: Pirivoli, arsã tutã ntreagã; Pãdz, arsã tutã ntreagã; Breaza, 180 di casi arsi; Turia, trei carturi arsã; Amer arsã tutã ntreagã; Grebenits, arsã tutã ntreagã; Palioseli, arsã tutã ntreagã; Armata, arsã tutã ntreagã; Leshnitsa, arsã mash unã parti; Laca, arsã unã parti mash; Bãiasa, arsã tutã ntreagã; Cutsufleanj, arsã tutã

Stoica Lascu

96

sunt locuite exclusiv de aromâni, fără nici un singur strein măcar, fie el grec, evreu sau alt neam. În ceea ce priveşte aspectul satelor, de reţinut că toate casele sunt clădite din piatră, cu mai multe încăperi şi chiar câte unul până la două etaje”8.

_________________________

Fraţii din Balcani9 În timpul marelui război, trupele italiene dela Valona trecând la 1917 hotarele Greciei au fost, în drumul lor, primite cu triumf, cu flori şi cântece de populaţia românească dela Pind. Un grup de tineri înflăcăraţi, socotind că a sosit momentul mântuirei pentru neamul românesc din Tesalia şi Epir, sub ochii binevoitori ai autorităţilor militare italiene, au reuşit să creieze în grabă o legiune de voluntari şi să arboreze în ţara numită altă dată Marea Vlahie steagul românesc tricolor.

ntreagã”; la Perivole a rămas în picioare doar clădirea Bisericii „Sf. Gheorghe” – L.D. Scrima, Munugrafia-a hoarãljei Pirivoli. Frãndzã Trapti dit: Rivista di Litiraturã shi Studii Armãni. Anlu 4, Numirlu 1 (Tom VII), April 1997, Editura Cartea Aromãnã, f.l. /Constanţa/, 1997, p. 50; vezi şi Adina Berciu-Drăghicescu, Maria Petre, Şcoli şi biserici din Peninsula Balcanică. Documente (1864-1948). Adunarea şi selecţionarea documentelor, introducerea, bibliografia şi indicii de: ... Prezentul volum a fost realizat în urma documentării la Arhiva Ministerului Afacerilor Externe şi la Arhivele Naţionale Istorice Centrale /Prefaţă. Şcoală şi biserică la românii din Balcani: Gheorghe Zbuchea/, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2004, pp. 612-614 (doc. 214 /raport al Inspectoratului General al Şcolilor şi Bisericilor Române din Macedonia, din cadrul Ministerului Culturii Naţionale şi Cultelor, datat Salonic, 29 februarie 1944 – privind situaţia şcolilor şi enumerarea satelor „arse” din Pind/). 8 T. Papahagi, Macedo-românii sau aromânii, Editura „Cartea Românească” (Seria C. Cunoştinţe folositoare. Din lumea largă. No. 30), Bucureşti, f.a. /1927/, pp. 5-7; pentru o descriere a regiuni (cu digresiuni istorice, unele romanţioase) – vezi şi A.N. Hâciu, Aromânii. Comerţ. Industrie. Arte. Expansiune. Civilizaţie. Cu „O mărturisire” a d-lui S. Mehedinţi, profesor universitar, Tipografia „Cartea Putnei”, Focşani, 1936, pp. 57-98. O radiografiere din perioada interbelică a situaţiei „populaţiunei româneşti din această regiune” – la Adina Berciu-Drăghicescu, Maria Petre, Şcoli şi biserici româneşti din Peninsula Balcanică. Documente (1918-1953). Adunarea şi selecţionarea documentelor, introducerea, bibliografia şi indicii de: ... Prezentul volum a fost realizat în urma documentării la Arhiva Ministerului Afacerilor Externe şi la Arhivele Naţionale Istorice Centrale /Cuvânt înainte: prof. univ. dr. Gheorghe Zbuchea, preşedintele Societăţii de Cultură macedo-române/, vol. II, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2006, pp. 369-373 (doc. 181 –/raport al consului român la Ianina, datat 7 august 1939/); de asemenea, V. Tega, Aşezările aromânilor pindeni, în xxx Caleidoscop aromân /Ediţie îngrijită şi prefaţă de Hristu Cândroveanu/, vol. 4, Editura Fundaţiei Culturale Aromâne „Dimândarea Părintească”, Bucureşti, 2000, pp. 424-434. 9 I. Ursu, Fraţii din Balcani, în „Peninsula Balcanică”, I, nr. 2, 6 iunie 1923, pp. 3-4.


97

Din nenorocire încercările făcute la Paris pentru recunoaşterea acestui succes, au rămas zadarnice. Printre cei cari cu sfatul şi cu scrisul au lucrat întru izbânda acestei sfinte cauze a fost şi distinsul profesor universitar dela Cluj, d-l I. Ursu, a cărui întinsă şi fecundă activitate în domeniul istoric şi naţional se poate vedea, din articolul ce urmează, din care se desprinde o lumină frumoasă şi un îndemn puternic în calea viitorului întunecat al românilor dela Pind.

«Rev. P.B.» Încă din 1913 am agitat ideia – în un articol din ziarul «Universul» – ca să se fondeze un stat aromân în sudul Albaniei şi nordul Tesaliei, unde elementul românesc era mai compact. Împrejurările erau atunci favorabile. Dacă diplomaţia noastră ar fi făcut sforţări în unire cu Italia care avea interesul să aibă în vecinătatea Mării Adriatice un stat autonom latin, poate că sub o formă oarecare, în legătură cu Albania, s’ar fi putut ajunge la un rezultat. Căci numai un stat, în care să se poată cultiva limba română în şcoli şi administraţie, ar fi putut ocroti cu succes elementele aromâne risipite în Macedonia, Tesalia, Albania etc. Acest stat ar fi devenit azilul tuturor patrioţilor, cari n’ar mai fi putut suporta persecuţiile. În el s’ar fi adunat cu timpul elementele risipite şi ar fi devenit nu numai un factor de ocrotire pentru neamul nostru de acolo, ci şi un factor de echilibru şi de pace în acest colţ al Europei veşnic frământat de lupte10. Ideia aceasta m’a frământat şi în 1918 înainte de Conferinţa de pace. În decembrie 1918 am avut convorbiri în acest senz cu unii din fruntaşii aromâni din Salonic şi întors la Roma am sondat terenul. Diplomaţia din Cetatea eternă era însă în acest timp agitată de chestia Fiume, iar poporul italian era frământat

10 Practic, această construcţie politică era irealizabilă, fiind de un evident idealism în contextul etnogeopolitic zonal. Şi în zilele noastre însă, unii dintre intelectualii aromâni cochetează cu această utopie: „În mod sigur (sic!), puşi în faţa unei posibile şi iminente alianţe româno-bulgare, grecii şi sârbii ar fi acceptat crearea unui district aromân în Epir, de o parte şi de altă a graniţei albano-greceşti, cu o prelungire de cel mult un judeţ în masivul Pindului, populat aproape exclusiv de aromânii noştri”; în aceste condiţii s-ar fi ajuns – se crede, în mod eronat, forţându-se şi o interdependenţă inexistentă contextual – chiar la renunţarea la Cadrilater din partea Statului Român, „Fiindcă era mult mai important un district aromân în Epir-Pind, care ar fi devenit un punct de sprijin românesc în Balcani” – Despre aromâni. De vorbă cu Hristu Cândroveanu. Interviuri realizate de Emil Ţîrcomnicu. /Vol. dedicat/ Luptătorilor pentru afirmarea aromânilor în locurile lor de baştină din Peninsula Balcanică, Fundaţia Culturală Aromână «Dimândarea Părintească», Bucureşti, 2006, p. 163.

Stoica Lascu

98

în acea epocă de ură contra francezilor, acuzaţi de nerecunoştinţă şi că desconsideră interesele Italiei şi ale latinităţii. Ideea n’a prins. Fraţii noştri continuă să fie împrăştiaţi prin toate statele balcanice. Aceste state au însă interese cu desăvârşire contrarii. State naţionale, ele tind la absorbirea elementelor străine. Viaţa aromânilor, care a fost apărată cât a durat imperiul turcesc în Europa este astăzi ameninţată de statele naţionale creştine. Pe când turcii au lăsat fiecărui popor limba lui, popoarele creştine, setoase de vieaţă naţională, cer din contră, ca elementele străine să se contopiască cu ele. Necesitatea vieţii va face ca elementele aromâne să se acomodeze încetul cu încetul cu noua situaţie (subl.n.). Existenţa lor va fi pusă în primejdie. Sămânţa latină în Balcani va pieri, dacă noi şi italienii nu vom face sforţări uriaşe ca să menţinem această rasă distinsă. Căile prin care s’ar putea ajunge acest rezultat ar putea fi următoarele: Să se prindă momentul favorabil când s’ar putea agita din nou crearea unui mic stat aromân în sudul Albaniei sau în legătură cu Albania. Ideia aceasta nu trebue perdută nici odată din vedere, chiar dacă ar trebui să se stăruiască în acest senz un secol întreg (subl.n.). Până atunci însă statul nostru trebue să facă sacrificii ca să menţină prin şcoli şi societăţi de cultură sufletul latin al fraţilor noştri ca să se poată apăra de desnaţionalizare. În secolele precedente numărul latinilor a fost destul de mare. Din secol în secol însă numărul lor a scăzut. Statele noi creştine, înfiinţate pe ruinele imperiului turc, au dat acestor latini lovitura de graţie. Această lovitură va fi hotărâtoare dacă nu vom şti să ne facem datoria necruţând nici un scrificiu ca să salvăm pe aceşti energici pioni ai neamului nostru dela o moarte sigură.

_________________________

Bucureşti, 14 septembrie 1924: a „avut loc aniversarea a 7-a a proclamărei independenţei Pindului”. După un Te-Deum la Biserica Antim din Capitală, a avut loc o recepţie la Societatea de Cultură Macedo-Română, unde preşedintele acesteia, Ion C. Grădişteanu, „a făcut o asemănare între aceasta şi grandioasa manifestare naţională din Câmpia Libertăţii dela Blaj. D-l Al. Papagheorghe, în numele studenţimei aromâne a spus că însemnătatea acestei zile remâne neştearsă în amintirea aromânilor. D-l Cuza Hottu, în calitate de martor ocular (subl.n.), face istoricul sumar, subliniază modul cum erau trataţi aromânii atunci şi împrejurările care au determinat revoluţia11. Încheie relevând greşelile grecilor cari uită că aromânii le-au dat eroii cei mai distinşi ai revoluţiilor (...). Cu acest modest început, aromânii au sărbătorit pentru prima dată

11 sic!


99

independenţa Pindului (subl.n.). Ar fi de dorit ca în viitor să se dee acestei zile însemnătatea şi fastul cuvenit”12.

_________________________

„În vara anului 1917, în inima Pindului, la Samarina a fost proclamată existenţa unei ţări româneşti (subl. n.), aşa cum reieşea şi din telegramele pe care reprezentanţii aşezărilor româneşti le trimeteau atât lui Ion I.C. Brătianu, cât şi miniştrilor de externe ai Franţei, Angliei, Italiei, Rusiei, S.U.A. Tentativa de creare a autonomiei româneşti cu centrul în munţii Pindului a eşuat”13. „Primul război mondial a fost purtat şi în numele principiului naţionalităţilor, idee de care nu puteau rămâne străini nici militanţii naţionali dintre românii de peste Dunăre. Ei au acţionat în diverse modalităţi pentru a-şi face cunoscută în continuare situaţia şi chiar pentru a-şi crea forme proprii de organizare. Semnificativă a fost din acest punct de vedere tentativa de creare în zona românească14 a Pindului (subl.n.) a unei autonomii statale sub protectoratul Italiei. În iulie 1917 trupele italiene venite din sud au eliberat zona muntoasă a Pindului, fiind întâmpinaţi acolo cu mult entuziasm de o populaţie conştientă de originea sa latină. Cu acea ocazie fruntaşii din o serie de sate au convocat la Samarina un congres naţional, al 27 iulie. Au decis organizarea sub forma unei republici15 a românilor (subl.n.16) din Pind şi Zagor17. Au fost informaţi despre aceasta diverşi factori ai Antantei, prin telegrame trimise la Paris, Roma, Londra, Petersburg, Washington. Prima telegramă a fost expediată la Iaşi premierului român I.I.C. Brătianu. Era semnată de primarii şi delegaţii a o serie de sate precum Samarina, Abela, Perivole, Aminciu, Băiasa, Turia, Breazna, Dobrinova, Laca etc. Între altele în telegramă se arăta: «O mare întindere de pământuri ocupate de popoare străine ne despart, însă inimile noastre bat la fel cu ale

12 xxx Pentru mişcarea independenţei Pindului, în „Peninsula Balcanică”, II, nr. 5, octombrie 1924, p. 82. 13 St. Brezeanu, Gh. Zbuchea (coord.), Românii de la sud de Dunăre. Documente (Arhivele Naţionale ale României), f.e., Bucureşti, 1997, p. 36 (respectiv, Introducere în istoria românilor sud-dunăreni /IV. Eşecul unui program politic 1913-1996; parte redactată de Gh. Zbuchea/). 14 sic! 15 sic! 16 Toate evidenţierile italice, din acest fragment, aparţin autorului studiului de faţă. 17 În fapt, proclamarea la Samarina a aşa-zisei „independenţe”, sau/ori „autonomii” va avea loc la 29 august, după plecarea trupelor italiene, aşa cum se va releva mai departe, şi cum au sesizat, în epocă, şi unii comentatori străini: „autonomia già proclamata entusiasticamente nel 1917 – dopo la ritirata delle truppe italiane – da tutte le populazioni del Pindo” – B. de Luca, Gli Aromeni nel nuovo assetto balcanico. Estralto dal „Kuvêndi”, Tip. Soc. Polizzie Valentini, Roma, 1919, p. 63.

Stoica Lascu

100

voastre... pentru aceleaşi aspiraţii şi pentru acelaşi ideal». La 30 iulie 1917 o nouă adunare a avut loc la Abela unde s-a manifestat18 şi un Consiliu al delegaţilor poporului român format din 23 de membri, între care G. Papapericle, Z. Araia, G. Zdrula, C. Mihadas, G. Papatanasi ş.a. Simbolul noii realităţi politice ce o doreau românii era steagul tricolor cu lupoaica romană. Republica românească a Pindului a avut o scurtă existenţă19. Odată cu plecarea trupelor italiene din zonă, ea a luat sfârşit prin venirea unităţilor militare greceşti. Reprezentanţii Atenei au luat măsuri împotriva participanţilor la o acţiune naţională, unii fiind arestaţi şi

18 sic! 19 În fapt – potrivit realităţilor ca atare –, o proiecţie ideatică (vezi mai departe). Un prestigios şi militant autor aromân din zilele noastre, din Republica Macedonia – Dina Cuvata (Dimo N. Dimcev), are convingerea, greşită – şi este difuzată această eroare în documente oficiale ale organizaţiei ce-o reprezintă –, că este vorba de nu mai puţin de „trei luni”: „In 1917, the Vlachs (with the patronage of the Italian, and then the French armies) proclaimed an Autonomy, with Ioan Ciuli in the leader position (subl.n.) and lasted for about 3 months” – „Дoкумeнти” /Skopje/, IV, nr. 2 (14), apriirlu-cirishearlu 2007, p. 29 (întregul document: pp. 27-33) (document datat Skopje, 17.08.2003, semnat de President Dimo N. Dimcev /Unia di Culturã-a Armãnjlor dit Machidunii/Униja эa Култуpa нa Влacитe oд Мaкeдoниja/Union for Culture of Vlachs in Macedonia/, adresat mai multor organizaţii europene; nu se specifică, în revistă, care anume); aceeaşi delimitare temporală („тpи мeceци”) este reluată şi într-un alt document, datat Cкoпje. 06.-11.2006, adresat ministrului elen al Afacerilor Externe Dora Bakoyannis – Oтвopенo пиcмo дo Миниcтepкaтa зa Нaдвopeшни Paвoти нa Peпубликa Гpциja, гocпoѓa Дopa Бaкoјaни (Дeлoбви oд oвa йиcмo oбjaвиja Днeвник и Шйиц), în Ibidem, IV, nr. 1 (13), yinarlu-martsul 2007, p. 40 (întregul document: pp. 29-42). Cât priveşte existenţa profesorului Ioan Ciuli în fruntea acestei „autonomii” – ea nu este atestată nici în însemnări memorialistice, nici în documente de epocă; totuşi, lui i s-a dedicat recent (când studiul de faţă era predat redacţiei revistei), în semn de preţuire pentru rolul ce l-ar fi avut în 1917, o emoţionantă – de altminteri – şi mobilizatoare odă: Naùdzàts di-anji tricură, frats Armãnji,/ Asprãndits pit tut Balcanlu,/ Di-anda fu adratã Autonomiea-a Pindului,/ Statlu-armãnescu-n cap cu Oani Ciuli./ O, cãtã harauùã s-featsi-atumtsea!/ Tsi chefi sã spusi tu Samarina musheatã/ Dit Pindul armãnescu:/ Shi nu dzãtsea mãratslji cà taxiratea/ Vrea lã yinã di la banditslji di Bucureshti./ Valahutslji fanariots nu vrurã s-avdã ti-ashitsi.../ Elji s-minduea la-ngãrmarlji-a Gretslor./ Tsi ironii!/ Tsi taxirati! tsi ghideri!/ Tu laili sã-nviscurã Tesaliea sh-cu Pindul:/ Gilats sã spusirã ehtsãrlji di-Atina!/ Tsi pãtsãrã-Armãnjliji nu s-fatsi nitsi la-agrinjli!/ Mãcarã càrnuri di oamnji crãshtinjlji-ortodocshi,/ Cinushi li-adrarã-averli shi horli-armãneshtsã!/ Biurã shi sãndzã-armãnească/ Shi vluisirã disputadzlji/ Fãr di pisti di Tsarigradlu/ Shi sh-featsirã chefea prãvdeascã.../ Valahutslji tãcurã, tsiva nu grirã./ Oani Ciuli surghuni lu-arcarã/ Fana s-nu lj-si veadã Oradea tãshi/ Ta s-poatã-arãhati sh-si priimnã Bucureshti/ Apishtsãlji di-Atina/ Shi fanariotslji valahuteshtsã!// Tricutlu nu s-agãrsheashti: shi bunili shi slabili!/ Samarina, Tesaliea shi Pindul shi-azã suntu:/ Armãnjlji lji-ashteaptă! – D. Cuvata, Ti Oani Ciuli shi-Autonomea-a Pindului, în „Grailu Armãnescu” /Skopje/, XI, nr. 2-3 (39-40), Alunarlu-Andreùlu 2008, p. 1 /cop. I/. Despre „membrii” „guvernului” – vezi şi infra 139.


101

chiar condamnaţi sub acuzaţia de trădare. O serie de fruntaşi au fost nevoiţi să părăsească zona, ajungând ulterior în România”20.

_________________________

România mică aromânească. Un ceh către aromâni cu prilejul unei aniversări21

Aromâni!

Astăzi sunt zece ani de când aţi ridicat steagul libertăţii pe plaiurile Pindului. Atunci, după veacuri de robie, Pindul a devenit iarăşi independent. Dar soarta crudă a încercat din nou tenacitatea şi răbdarea noastră. După două luni22 n’a rămas din realitatea dulce, decât o amintire. Totuşi păstraţi încrederea. Momentul vostru vine, în ciuda tuturor pierderilor aşa de mari, ce aţi suferit prin desnaţionalizare23. Ce e drept, aţi pierdut prea mult numericeşte, însă ce e lucru principal, pământul pe care sunteţi născuţi, a rămas al vostru din punctul de vedere al evoluţiei naţiunilor. Individualitatea unei naţiuni, ori a unei ramuri este dată nu numai prin indivizii săi24, ci şi prin pământul pe care s’a născut. Şi o naţiune, ori o ramură, moare

20 Gh. Zbuchea, O istorie a românilor din Peninsula Balcanică. Secolul XVIII-XX, Editura Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti, 1999, p. 183. Într-un studiu apărut, în limba franceză, tot în 1999 – anul când apare şi volumul din care este excerptat fragmentul de faţă –, autorul consemnează în aceeaşi termeni: „Les soldats soldats italiens ont été reçus avec enthusiasme par les Aroumains comme s’ils étaient des vrais libérateurs (...) on a proclamé un canton aroumain avec organisation républicaine (...). On a choisi un comité national aroumain formé par les maires des 12 habitats Aroumains importants (...). De la proclamation de cette nouvelle réalité on a informé les chefs des états de l’Entente par des télégrammes (...). Peu de temps après les armées italiennes du front de Salonique ont été obligées de se retires des régions Aroumains, et ainsi disparissait aussi «la république de Samarino»” – Idem, L’Italie et les Macédo-roumains au vingtième siècle, în „Annuario dell «Istituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica di Venezia»”, 1999, /pp. 101-112/, p. 103 (republicat în „Дoкумeнти”, I, nr. 1, 2004 /pp. 32-43/, pp. 35-36); în fapt, în aşa-zisul „comitet naţional aromân” nu au fost 12 primari – cum se va releva mai departe – şi este mult spus „această nouă realitate”, denumită – dincolo de evidenţele programatice şi documentare – „republica de la Samarina”. 21 J. Müller, România mică aromânească. Un ceh către aromâni cu prilejul unei aniversări, în „Graiul românesc”, I, nr. 8, august 1927, pp. 165-167; sub titlul Un ceh către aromâni, este reprodus în „Peninsula Balcanică”, V, nr. 5-6, septembrie-octombrie 1927, pp. 73-76; de asemenea, în „Macedonia”, I, nr. 4, 21 noiembrie 1927, p. 4; cu menţiunea din Rev. „Graiul Românesc”, sub titlul Documente din trecut, este reluat şi în Ibidem, XV, nr. 93, 1 mai 1941, p. 3. 22 sic!; este vorba, în fapt, de un răstimp de câteva zile. 23 În „Peninsula Balcanică”: „Momentul vostru vine, în ciuda tuturor piedicilor puse de vrăjmaşi”. 24 În Ibidem: „nu numai prin indivizii componenţi”.

Stoica Lascu

102

numai după ce a pierdut din punctul de vedere al evoluţiei naţiunilor şi acest pământ25, cu alte cuvinte, numai după ce a fost aşa de slăbită, încât s’ar putea naşte pe pământul ei o nouă naţiune. Ramura meglenoromână moare, fiind aşa de slăbită că pe pământul ei s’a putut naşte naşte naţiunea bulgară26. Ramura rumără moare, fiind aşa de slăbită, încât pe pământul ei s’a putut naşte naţiunea sârbo-croată27. Din contra, pe teritoriul ţinuturilor pindo-române, cari cuprind întreaga regiune ţărmurită prin Marea Ionică, râurile Semeni, Devol şi Bistriţa, Marea Egee, Munţii Othrys, linia ce merge din capătul de Vest al acestor munţi până la golful Arta, nu s’a născut din timpul în care s’a născut neamul românesc nici o altă naţiune decât cea română, şi anume ramura aromână. Grecii şi albanezii, pe cari îi găsim pe teritoriul acesta, pe teritoriul acestei Românii Mici, trebue să fie consideraţi ca elemente străine, fiindcă naţiunea greacă s’a născut mai la Sud şi naţiunea albaneză mai la Nord. Unii afirmă că sunteţi veniţi în regiunea Pindului din Nord, deslipindu-vă28 din trunchiul străromân. Nu-i credeţi!29 Cele patru ramuri româneşti nu sunt productul desmembrării unui trunchiu străromân, ci existenţa lor este pur şi simplu consecinţa firească şi neapărată a configuraţiei suprafeţei pământului, care a dat naştere neamului românesc, adecă a peninsulei balcanice şi teritoriului estcarpatic, teritoriului ce-l găsim între Dunăre, Tisa, Nistru şi Marea Neagră. Teritoriul estcarpatic reprezintă o unitate geografică clasică şi rară pe faţa pământului. De aceea teritoriul acesta a dat naştere numai unei singure ramuri româneşti, celei dacoromâne. Din contra suprafaţa peninsulei balcanice nu este clădită aşa unic şi arată cinci unităţi geografice mai mici şi totdeodată destul de independente. De aceea, nu s’a născut aici o singură ramură română, ci mai multe. Ar fi trebuit să se nască cinci, însă de fapt s’au născut numai trei, fiindcă o unitate a rămas şi mai departe, aceea a albanezilor şi o alta aceea a grecilor. Ramura rumărilor s’a născut în unitatea geografică ce se întinde la Nordvest de Şar-planina, ramura megleno-românilor în unitatea geografică ce se găseşte la Est de Şar-planina, iar teritoriul de naştere a ramurei noastre (sic!)30 este cel pindoromân şi arată graniţele mai sus menţionate. Cele patru ramuri româneşti sunt în mod egal vechi ca naţiunea română, deşi din momentul în care a început naşterea naţiunei româneşti, configuraţia

25 În Ibidem: „al evoluţiei naţiunilor şi pământul”. 26 În Ibidem: „pe pământul ei ar putea naşte naţiunea bulgară, fără rezistenţă”. 27 În Ibidem: „că pe pământul ei ar putea naşte naţiunea sârbo-croată”. 28 În Ibidem: „deslipindu-se”. 29 În Ibidem: fără ! 30 În Ibidem: „voastre”.


103

suprafeţei teritoriului estcarpatic şi a peninsulei balcanice au dat începutul şi celorlalte patru ramuri, despărţind naţiunea română în concordanţă cu unităţile geografice respective. (...) Evoluţia statelor europene în state naţionale, cari să ocupe teritorii proprii cu un caracter geografic independent, a înaintat aşa de mult încât acum câţiva ani am fost31 martorii unui fapt la prima vedere ciudat, însă foarte firesc. Irlandezii, cu toate că ei nu reprezintă astăzi decât un foarte mic procent din locuitorii insulei irlandeze – ai unităţii geografice pe care s’au născut – constituesc aproape pe toată întinderea acestei insule un Stat propriu cu un caracter naţional irlandez. În cazul acesta cea mai mare putere colonială a lumii a fost silită să cedeze înaintea unui mic popor desnaţionalizat în aşa grad, încât el părea pe cale de dispariţie32. Isvorul forţei admirabile care a făcut ca sforţările unui popor aşa de mic să biruiască asupra Angliei, a fost trezirea conştiinţei irlandezilor că ei au dreptul firesc la întreaga unitate geografică în care s’au născut. Cazul Irlandei se va reproduce şi în alte ţări ale Europei. Şi depinde, aromâni, înainte de toate de voi, dacă se va reproduce şi în ţinuturile României Mici. Acum trebuie să se trezeacă între33 voi conştiinţa că aveţi dreptul firesc la întreaga Românie Mică, la întreg pământul care v-a dat naştere, ori odată vă va surprinde momentul decisiv pentru voi, fără să-l percepeţi34, iar mai târziu ar fi cu greu să recâştigaţi libertatea. Momentul vostru vine!35 Dacă nu va veni mai devreme, va veni desigur atunci când perspectivele straşnice ce le deschide războiul chimic şi cu avioane, vor produce lichidarea pericolului războaielor europene. Cu toate că astăzi soluţia dela ordinea zilei pentru asigurarea păcii europene este creiarea Statelor Unite ale Europei, pericolul războaielor europene nu se va lichida prin creiarea acestor36 fel de State Unite. Cauza principală a războaielor europene nu constă în faptul că omenirea europeană trăieşte despărţită în mai multe State independente, ci în faptul că Europa nu este împărţită aşa cum a predestinat-o natura însăş. Lichidarea, de care e vorba, se va înfăptui prin împărţirea Europei în State naţionale, care să ocupe teritorii proprii cu un caracter geografic independent: cu alte cuvinte, Europa va fi împărţită aşa cum a predestinat-o natura şi în concordanţă cu tendinţa ce-o arată evoluţia Statelor europene.

31 În Ibidem: „suntem”. 32 În Ibidem: „el părea disparent”. 33 În Ibidem: „la voi”. 34 În Ibidem: „vă va surprinde momentul vostru decisiv, şi dacă nu-l pricepeţi, mai târziu va fi greu”. 35 În Ibidem: fără ! 36 În Ibidem: „ăstor”.

Stoica Lascu

104

Natura a predestinat locul Statului vostru între Marea Ionică, râurile Semeni, Devol şi Bistriţa, Marea Egee, Munţii Othrys şi linia ce merge din capătul de Vest al acestor munţi până la golful Arta. Pătrundeţi-vă, aromâni, de acest adevăr, treziţi în voi conştiinţa că aveţi dreptul firesc la întreaga unitate geografică în care sunteţi născuţi, aduceţi cauza voastră la cunoştinţa Europei şi atunci veţi câştiga totul37.

Praga, 28 August 192738 Jaroslav Müller39

_________________________

Convorbire cu d. Guli Papageorge Samarineanu, unul din promotorii proclamării independenţei Pindului40

37 În Ibidem: „Şi aduceţi-vă, aromâni, bine aminte de acest adevăr, treziţi în sine conştiinţa că aveţi dreptul firesc la întreaga unitate geografică, în care sunteţi născuţi, şi aduceţi cauza voastră la cunoştinţa Europei – şi atunci aţi câştigat totul”. 38 În „Ibidem: „28 August 1927” – lipsă. 39 vezi şi Idem, Pe marginea unei tragedii, în „Peninsula Balcanică”, VI, nr. 5-6, mai-iunie 1928, pp. 83-84 – se referă la deznaţionalizarea şi asimilarea meglenoromânilor: „Sus în munţi, la dreapta Vardarului, în depărtare de cam şaptezeci km de Salonic, este ameninţată să dispară repede cea din urmă rămăşiţă a unei ramuri româneşti, aceia a meglenoromânilor. Faptul acesta trist priveşte nu numai pe români, ci şi omenirea, căci ea va fi iarăşi sărăcită de o individualitate etnică”. Articolul – pus în fruntea respectivului număr al publicaţiei – este însoţit de următoarea precizare: „NOTĂ. – Redacţia revistei noastre proectase să scoată un număr dedicat românilor megleniţi, cu prilejul dislocării lor din Meglenia şi colonizării în Cadrilater. Neputând culege toate datele necesare, amânăm publicarea materialului. Articolul de faţă, este scris special pentru această ocaziune (subl.n.). Cum însă caracterul lui de actualitate nu suferă mari amânări, îl publicăm acuma”. Vezi şi – Raicu, Iaroslav Müller, în Ibidem, pp. 92-93 (evocare-portret pusă sub supratitlul Amicii poporului român): „Găsim în aceste articole (cele două menţionate – n.n.) ceea ce se numeşte idee forţă. Dela articolul repauzatului profesor Ursu despre Pind, nu s’a văzut un alt articol unde să se fi concentrat atâta putere de observaţie ca cel scris de d-nul Müller, care, ocupându-se de romanitatea Pindului, spune cam astfel: poporul albanezesc s’a născut mai la nord de Pind, iar cel grecesc mai la sud. Deci Pindul e românesc”; un alt articol al „cunoscutului nostru colaborator ceh” – Românii din Cehoslovacia, în Ibidem, IV, nr. 4-5, august-septembrie 1926, pp. 93-94: „Îndărătul Tisei sunt numai patru comune (Slatina, Biserica Albă, Apşa de Mijloc, Apşa de Jos – n.n.) cu un procent mai considerabil de element dacoromân. Comunele de cari e vorba, sunt astăzi pe teritoriul Rusiei subcarpatice (adică în Cehoslovacia)”. 40 Delapind, Convorbire cu d. Guli Papageorge Samarineanu, unul din promotorii proclamării independenţei Pindului, în „Peninsula Balcanică”, V, nr. 7-8, noiembrie-decembrie 1927, pp. 115-117 (p. 115: fotografie, bust, a intervievatului); recent, republicat (la rubrica Дoкумeнти) în limba macedoneană – Paзгoвop co Гули Пaпaґopґe Caмapинeaну, eдeн oд пpoмoтopитe зa пpoглacувaњeтo нa


105

Zilele trecute o întâmplare mă puse în faţa bătrânului luptător din Pind, Guli Papageorge Samarineanu. Cu părul alb, şi înfăţişarea blândă, nu ştiu de ce lala Guli, în decorul oraşului îţi face impresia unui brad transplantat. Îl văzusem pentru ultima oară în 1917, în cel mai frumos oraş de munte, podoaba Pindului, în Samarina, cu manlicher41 la umăr, în fruntea unui pluton de alpini italieni, când cu proclamarea independenţei (subl.n.) acestui ţinut. În ochii lui, atunci, se citea acea fericire pe care ţi-o dă numai victoria idealului pentru care te-ai sacrificat o viaţă întreagă. - Ei, acum pot să mor, îmi spuse. Sprijinită de italieni, independenţa noastră e pusă pe picioare solide. Şi sunt fericit că străduinţa şi sacrificiile noastre n’au fost zadarnice. Cât se înşela bătrânul idealist!... Fericirea lui ca şi a noastră, a tuturora, n’a durat nici trei zile (subl.n.) căci aceia în cari ne pusesem toată nădejdea, s’au retras din Pind, înainte ca noi aromânii să avem timp ca să ne organizăm, aşa că le-a fost uşor armatelor greceşti să înăbuşe mişcarea şi să-şi continue, cu şi mai multă ură, prigoana. De atunci ne-am risipit cu toţii. Cea mai mare parte din noi au trecut în Albania şi deacolo, pri Italia, am venit în Ţara Românească. Ştiam că acest bătrân, înpovărat de familie, rămăsese în Pind şi că grecii îl târâseră prin toate temniţele. Iată de ce, acum când l-am întâlnit la lala Guli, am căutat să stau de vorbă cu el şi l-am rugat să-mi povestească ce s’a întâmplat după ce ne-am refugiat aci. - Mă faci să scormonesc trecutul în care mi-am înmormântat multe dureri şi toată fericirea. Dar, oricât m’ar face să sufăr aceasta, tot îmi place s’o fac câte odată. Plecarea armatelor italiane a survenit pe neaşteptate, încât rămăsesem cu toţii buimăciţi. Nu ne aşteptam la aşa ceva, aşa că nu eram pregătiţi. Comandantul italian îmi spuse că lasă un «consul» care se va îngriji de noi, luându-ne sub scutul Italiei. Am rămas, deşi puţin asigurat de cele spuse, căci nu puteam face altfel. Chiar în după amiaza zile când s’au retras armatele italiene, şi-au făcut apariţia jandarmii greci; iar seara s’au scoborât din munţi o întreagă bandă de antarţi, cu ofiţeri activi în frunte.

нeзaвиcнocтa нa Пинд, în „Дoкумeнти”, IV, nr. 3 (15), alunarlu-yizmãciunjlji 2007, pp. 46-48 (trad.: Димo Н. Димчeв). 41 sic!

Stoica Lascu

106

Prima lor grije a fost să se asigure de noi. Ne-au făcut percheziţie şi ne-au luat toate armele. Ştii ce înseamnă la noi, în Pind, arma. Un om dezarmat riscă la orice pas să fie omorât. A doua seară, lipsind de acasă, mi s’a dat în cartir un grup de antarţi în frunte cu căpitanul Ţicuras, câinele acela care ura de moarte pe aromâni. După ce au mâncat bine şi-au băut până târziu, văzând că nu mă întorc, au eşit în curte şi, închizându-mi familia în casă, au uns uşile şi poarta cu gaz şi le-au dat foc. Apoi au plecat. Strigătele de groază ale familiei au atras mila vecinilor şi, cu toate riscurile, le-au sărit într’ajutor şi mi-au salvat-o dela o moarte groaznică. După câteva zile am fost prinşi opt42 fruntaşi din Samarina – oraşul unde s’a proclamat independenţa Pindului (subl.n.) – şi am fost aruncaţi în celula unei case unde ne-au ţinut flămânzi trei zile. Ne-au luat apoi, legaţi cobză, doi câte doi şi ne-au trimis pe jos, drum de 7 zile, la Cojani. Ce-am suferit în acest drum, nu-ţi pot spune. Fiindcă ştiam însă că suntem sortiţi morţii nu nu păsa, ba în multe rânduri chiar ne-am pomenit cântând. Înainte de venirea armatelor italiene eu luasem legătura cu armatele franceze, cari se găseau în apropierea Samarinei. Cerusem sprijinul lor pentru a ne putea pune întru câtva la adăpost de furia grecească, aşa că acum când ne îndreptam în spre Cojani, unde se găseau francezii, începui să am o licărire de speranţă. Nu m’am înşelat. Consulul italian din Samarina anunţase autorităţile superioare, cari imediat făcură demersuri la comandamentul francez, aşa că în ziua când am intrat în Cojani, un ofiţer francez ni s’a prezentat, spunându-ne să nu ne temem căci s’au luat toate măsurile pentru ca să fim liberaţi. Peste câteva ceasuri, după lungi interogatorii şi batjocoriri, am fost puşi în libertate de autorităţile greceşti. Întorşi în Samarina chiar după o oră de la sosire, am fost rechemaţi la comandamentul pieţei şi unul din noi, Costache Şorbi, a fost bătut până la sânge. Din clipa aceasta începură cele mai ticăloase intrigi şi cele mai inchizitoriale perchiziţii. Sunt bătrân, am văzut multe şi am suferit şi mai multe. Ceea ce se întâmpla acum însă n’am putut-o îndura, şi într-o noapte mi-am luat cei patru copii, căci doi erau aci şi luptau în armata română pentru România Mare (subl.n.), şi, fără ca să ţiu cont de averea pe care o lăsam întreagă în voia sorţii şi a duşmanului, am trecut în Albania.

42 Potrivit unui document emis de Consulatul Regal Român, datat Ianina, 12/25 Septembrie 1917 – numărul lor era de şase, iar potrivit însemnărilor memorialistice ale lui N. Zdrulla (din 1929) – şapte (vezi mai jos, cu numele respective).


107

Aci la Arghirocastro unde eram mai mulţi refugiaţi am renceput mişcarea. Munceam zi şi noapte şi din ceea ce câştigam, cea mai mare parte o dădeam pentru chestia noastră românească43 (subl.n.). Am trimes în mai multe rânduri delegaţi în Italia, am trimis delegaţi chiar până la conferinţa păcii, susţinuţi de obolul nostri câştigat prin munca grea; iar din copiii noştri formasem o legiune. N’am fost sprijiniţi însă de aceia în cari contam, de guvernul român şi sforţările noastre au rămas zadarnice. Nu regret nimic, nici averea părăsită, nici sacrificiile, nimic, nimic, reluă bătrânul Lala Guli, după o clipă de reculegere. Noi ăştia bătrâni, rebegiţi aşa cum ne vedeţi, ne-am făcut până la capăt datoria. Am aruncat sămânţa libertăţii pentru ţinuturile noastre (subl.n.). Sper că tineretul va şti să îngrijească ogorul pentru ca odată şi odată să dea rodul pentru care s’au sacrificat atâţia şi atâţia martiri. Faceţi-vă şi voi, tineretul macedo-român, datoria aşa cum ne-am făcut-o noi şi fiţi siguri de izbândă. N’ascultaţi pe cei cari vă spun că chestia aromânească din Macedonia e moartă. Trăim vremuri când conştiinţa naţională îşi afirmă drepturile ei sfinte şi ceea ce nu s’a putut ieri se va putea face mâine.

_________________________

Italia şi macedo-românii44

Poporul nostru, vorbesc de fraţii noştri răsfiraţi pe plaiurile Macedoniei, ambele versante ale Pindului şi Câmpia Muzachiei, a fost întotdeauna călăuzit de o idee mistică, în destinele sale. Această idee, acest crez cu lungi rădăcini în adâncul sufletului este în salvarea, în singura lui mântuire de peire care va veni prin ajutorul Italiei (subl.n.)45. Şi

43 Lectura, eronată, a traducătorului în limba macedoneană – „зa нaшeтo apoмaнcкo пpaшaњe” (p. 47). 44 N.Z/drulla/., Italia şi macedo-românii, în „Peninsula Balcanică”, VI, nr. 2-4, februarie-aprilie 1928, pp. 53-54 (articol reluat, în bună parte, în însemnările memorialistice, publicate în 1929-1930 – vezi mai departe). 45 Potrivit unei corespondenţe, datată Grebena 24 Febr. 1907, ca urmare a „asasinatelor odioase comise /de doi ani/ sub ochii autorităţilor (otomane – n.n.) şi sub ocrotirea vădită a armatei turceşti pe de o parte, şi faţă de apatia şi desinteresarea crasă a diplomaţiei româneşti sau faţă de impotenţa a diplomaţiei noastre, aromânii sunt decişi ca în corpore sate întregi mai ales din Epir (subl.n.) Prin acest pas sunt convinşi că vor scăpa de atrocităţile greceşti, căci vor fi protejaţii Italiei, unei puteri a cărei diplomaţi au trecere şi ştiu să se impue la Stambul. Să trimeată delegaţii în Roma şi la Ambasada Italiană din C-pole spre a cere protecţie, îmbrăţişând tot deodată şi religia catolică.

Stoica Lascu

108

este curios cum acest sentiment, această idee sunt comune la întreg poporul nostru. El crede cu fermă tărie că într’o zi prin poarta Valonei va veni – spre a-l salva – un popor frate cu dânsul. Puţin a lipsit ca acest crez să nu fie tradus în fapt în timpul războiului mondial (subl.n.). Evenimentele cari au urmat – departe de a-l desamăgi – l’au făcut mai îndărătnic în această credinţă. Cea ce n’a avut loc acum, va avea loc mai târziu, căci hotărârile soartei pot fi amânate, dar niciodată evitate. Acei cari au fost la faţa locului în momentul când trupele italiene ocupau Pindul nu vor uita niciodată entusiasmul, delirul46 care a cuprins întreaga populaţie la ivirea noilor legiuni romane. Se vedea pe feţele tuturor acea fericire ce o dă întâlnirea de la frate la frate, cari de mult nu s’au văzut. Primirile cu flori de munte – curate ca şi sufletele lor –, arcurile de triumf improvizate, nu arătau oare întreaga pasiune pe care aceşti vechi descendenţi ai legiunilor romane o simţeau pentru fraţii lor, veniţi să aducă cuvântul de libertate a vechii Rome?! Cine va putea uita vreodată, venerabilă figură de apostol a lui Tomescu din Avdela47, vechiu luptător al cauzei naţionale, când în cuvântarea de bun sosit –

În acest scop va pleca şi de aci din ţară mai mulţi tineri pe la vetrele lor spre a putea convinge şi pe cele câteva familii din fiecare sat cari şovăesc în acest pas salutar (sic!) pentru aromânii atât de oropsiţi şi părăsiţi de Ţara Româneascã, mai ales cei din Epir. Până acum 7 sate au strâns adesiunile şi aşteaptă momentul să facă demersuri la Roma şi C-pole” – xxx Armânii vor cere protecţie Italiei devenind catolici, în „Tribuna Macedoniei”, II, nr. 4 (20), 8 martie 1907, p. 2.

Este o ştire care, în fapt, nu este conformă – nici pe departe – cu realitatea, editorii aromâni de la Bucureşti ai respectivei gazete dorind a da autorităţilor un semnal radicalizat pentru a se implica mai eficient – în opinia lor – în sprijinirea românilor balcanici din cadrul părţii europene a Imperiului Otoman; despre implicaţiile diplomaţiei italiene în problematica aromânească – vezi Gh. Carageani, Studii aromâne. Cuvânt înainte de Nicolae-Şerban Tanaşoca, Editura Fundaţiei Culturale Române (col. Argumente), Bucureşti, 1999, pp. 139-291, respectiv: V.Aromânii şi chestiunea aromânească în documentele Arhivei Istorico-Diplomatice a Ministerului Afacerilor Externe din Italia (1891-1916). 46 sic! 47 Ioan Şomu Tomescu este unul dintre pionierii învăţământului românesc în Peninsula Balcanică, funcţionând din 1867 ca institutor la Avdela; a fost director şi la şcoala din Grebena: „Numele acestui distins apostol al românismului va rămâne pentru totdeauna gravat cu litere de aur în cartea vieţii poporului macedo-român” – M.-V. Cordescu, Istoricul şcoalelor române din Turcia, Sofia şi Turtucaia şi al seminariilor de limba română din Lipsca, Viena şi Berlin. 1866-1906. Lucrare întocmită sub auspiciile Ministerului instrucţiunei de... profesor, Tipografia Curţii Regale, F. Göbl Fii, Bucureşti, 1906, pp. 40-41; vezi şi V. Papacostea, Însemnările lui Ioan Şomu Tomescu cu privire la Arhimandritul Averchie, în „Revista aromânească”, I, 1929, pp. 38-55. Este autorul mai multor materiale în revista „Lumina” – de exemplu, Proverbe şi cugetărĭ. Culese şi comentate de I. Şomu-Tomescu Institutor-director la şc. din Abela-Grebena (Epir), în „Lumina”, I, nr. 3, martie 1903, pp. 80-81.


109

rostită în limba latină – spunea că a voit Destinul să vază iarăşi noile acquile romane, în munţii cântaţi de poeţii din antichitate. Iar în tot timpul cât a durat ocupaţia, cum s’au simţit italienii, cari singuri mărturiseau că se aflau, tot aşa – dacă nu mai bine – ca şi printre populaţiile italiene. Spiritul de fraternitate a domnit pretutindeni, nici o nemulţumire din partea cuiva, în tot timpul cât au rămas printre dânşii. Mare a fost durerea când trupele italiene au evacuat regiunea Zagori-Pind, lăsând loc bandelor venizeliste venite să prade şi să schingiuiască48. Mulţi au urmat retragerea, plecând în Albania, de unde nu s’au mai întors. Căci odată ce au gustat libertatea, n’au mai voit să suporte jugul greu al persecuţiunilor şi intoleranţei. Ei s’au retras mai târziu în Patria-Mumă, păstrând în ei nostalgia locurilor şi perspectiva viitorului, atât de frumos întrezărite. Cei rămaşi speră în Italia. Speranţa aceasta nu va întârzia să fie înfăptuită. Cuvintelor pline de înflăcărare a profesorului Luigi Pàstine, Comisarul pentru Pind – «eravamo perduti, ci siamo ritrovati» –răspunde ecoul frăţesc, «ci avete cunoscuti, siete attesi».

_________________________

Italia şi românii49 (...) Dar a fost un eveniment istoric, care din nenorocire n’a fost destul de cunoscut în Ţară, din cauza stării în care se găsea România atunci; e vorba de mişcarea naţională aromânilor din Pind în vara anului 1917.

48 În 1918, potrivit unui raport al lui Ion Varduli, directorul şcolii „noastre” din Perivoli – înaintat Consulatului Român de la Ianina –, „românofobul” şi „crudul ofiţer Vardulakis” maltratând pe un localnic, „i-a adresat în acelaşi timp şi insulte triviale şi îi a mai zis: «Voi românii sunteţi oameni mizerabili, căci simpatizaţi pe italieni»” – Adina Berciu-Drăghicescu, Maria Petre, Şcoli şi biserici din Peninsula Balcanică. Documente (1864-1948). Adunarea şi selecţionarea documentelor, introducerea, bibliografia şi indicii de: ... Prezentul volum a fost realizat în urma documentării la Arhiva Ministerului Afacerilor Externe şi la Arhivele Naţionale Istorice Centrale /Prefaţă. Şcoală şi biserică la românii din Balcani: Gheorghe Zbuchea/, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2004, p. 316. Într-un alt raport, datat 15 septembrie 1918, acelaşi institutor arăta: „Soarta elementului românesc s-a hotărât. El este condamnat peirei din partea neamului grecesc. Şi bandiţii şi organele de siguranţă publică, printr-un acord stabilit, parcă complotează la exterminarea lui. Prigonirile împotriva românilor de la Pind se ţin lanţ. Ura şi şovinismul grecilor nu cunosc margini. Pe români ei îi consideră ca fiind firea cea mai perversă şi mai ticăloasă. Până şi pe turci, ei îi califică cu epitetul de români, de vlahi, ori de câte ori dânşii se ceartă cu vreun turc, aşa de urâtă însemnare dânşii dau cuvântului mândru de «român»!” – Ibidem, p. 318. 49 /N. Zdrulla/, Italia şi românii, în „Ecoul Pindului”, I, nr. 9, 16 noiembrie 1929, p. 1.

Stoica Lascu

110

La vederea trupelor italiene s’au cutremurat munţii Epirului şi ai Tesaliei de strigătele de entusiasm ale acelora care credeau că Mama Roma care i-a uitat timp de 2000 de ani pe acele tărâmuri, a venit din nou să-i ia sub scutul ei protector. Destinul macedo-românilor a fost ca să fie altfel de cum doreau inimile lor. Asupra acestui capitol, pentru moment, trebue să întindem vălul uitării. Am subliniat numai faptul ca să arătăm cât de aproape au bătut două inimi de fraţi la cea dintâi ocazie când s’au întâlnit ochi în ochi, şi cât de adânc şi de insolubil ne leagă pe noi, românii din Peninsula Balcanică, sufletul nostru, mintea noastră şi toată făptura noastră de Italia. Ne-am considerat întotdeauna ca acelaşi popor şi numai secolii de întuneric şi de subjugare străină ne-au putut despărţi, nu însă şi înstrăina de naţiunea italiană. (...)

_________________________

Mişcarea aromânilor din Pind în 191750 (...) În mijlocul acestor frământări, singura populaţia românească din

regiunea Pindului51 stătea liniştită fără să se amestece în luptele celor două fracţiuni52. Toate sforţările pe care le făceau emisarii venizelişti de a determina populaţia acelui ţinut să se declare pentru ei au rămas zadarnice. Aceste două fracţiuni cari se duşmăneau nu puteau aduce o îndreptare a răului de care

50 N. Zdrulla, Mişcarea aromânilor din Pind în 1917, în „Revista aromânească”, I, nr. 2, 1929, pp. 164-168 (întreg articolul: pp. 162-168); republicat în limba macedoneană, sub titlul Apoмaнcкoтo движeњeњ нa Пинд вo 1917 г., în „Дoкумeнти”, I, nr. 2, apriirlu-cirishearlu 2004, pp. 75-78 (trad.: Димo Н. Димчeв). (Nota bene – peste tot, etnonimul român /şi variantele sale/ este tradus prin aromân /şi variantele sale/.)

51 vezi V. Diamandi, Descrierea câtorva comune armâneşti din Epir, Aminciu (Meţova), în „Lumina”, I, nr. 6, iunie 1903, pp. 143-145; P. Civica, Comunele românesci din cazaua Aminciu, în Ibidem, I, nr. 10, octombrie 1903, pp. 251-252; Idem, Comunele româneşti din cazaua Ianinei, în Ibidem, I, nr. 12, decembrie 1903, pp. 293-294; I. Vuloagă, Comuna Perivole, în Ibidem, V, nr. 3, martie 1907, pp. 85-89; N.C. Cicma, Comuna Turia, în Ibidem, V, nr. 10, octombrie 1907, pp. 21-23 (vezi şi D. Şadima, Vlahĭli di Turya, în Almanah macedo-român. 1903, pp. 52-61). Recent – Ст. Ласку, Од историjата на ароманскиот печат во Македониjа. Списаниjата „Братсво” и „Светлина”. The History of the Aromanian Press in Macedonia. The Brotherhood/Frăţilia and the Light/Lumina Magazines. Превод: Димо Н. Димчев (Dina Cuvata) и Горан Костов (Goran Pushuticlu) /Вoведни белешки: Кoчo Cидoвcки: pp. 3-5/ (Unia di Culturã-a Armãnjlor dit Machidunii. Biblioteca Natsionalã Armãneascã „Constantin Belemace”. Editsiea Moscopoli 18), Scopia-Скопjе, 2007, pp. 93-94. 52 Practic, erau două state greceşti, „unul la Atena în frunte cu regele Constantin, care confirma neutralitatea, iar celălalt la Salonic (octombrie 1916), în frunte cu Venizelos, care se angajează deschis alături de Antantă” – G. Contogeorgis, Histoire de la Grèce, Hatier (coll. Nations d’Europe, dirigée par Serge Berstein et Pierre Milza), Paris, 1992, p. 392.


111

suferea acel ţinut. Se ştie că după atacul de la Atena guvernele aliate au decis blocarea Greciei şi interzicerea aprovizionărilor din afară53. Una din regiunile mai crunt lovite de această măsură a fost regiunea muntoasă a Pindului. Cu toate acestea, spiritul politic al aliaţilor a adus acestei măsuri un corectiv. Ştiind că această parte a Greciei era locuită de o populaţie de origine latină, care nu avea nimic comun nici cu limba nici cu aspiraţia cu naţiunea dominantă, a căutat să o atragă în orbita lor. Încercările au reuşit mai mult dinspre partea italienilor. Aceştia, cu un tact deosebit, au început să se intereseze de soarta acestei populaţii aşezate pe cele două versante ale Zagorului şi Pindului. Foametea în regiunea Zagorului începuse să facă victime. Italienii au ştiut prin aprovizionările de porumb şi grâu să-şi câştige simpatia acestei populaţii. Printre locuitorii din regiunea Pindului cu populaţie nestabilă54, unde sentimentul naţional era mai desvoltat55 şi situaţia materială mai bună, a început să-şi facă încetul cu încetul ideea de libertate. De sigur că această idee era mai mult de ordin sentimental şi ea ducea la realisarea multor aspiraţii. Pe de altă parte, încă din iarna anului 1917, populaţia trăia îngrijorată de situaţia nesigură prin evacuarea regiunei de către autorităţile greceşti. În modul acesta, curentele pro sau contra se puteau creia uşor, fără ca cineva să fi putut stăvili noua stare de lucruri care se creia. În primăvara acelui an foametea bântuia şi mai aprig în regiunile muntoase ale Greciei. În special situaţia regiunei Zagor ajunsese critică. Şi de data aceasta tactul politic al comandamentului italian a ştiut să se folosească de această situaţie. Italienii ocupă încă din toamna anului 1916 orăşelul Coriţa şi aci făcură un important centru de aprovisionare a regiunei

53 Despre complicata situaţie internă a Greciei – vezi C. Iordan, Venizelos şi românii, Editura Omonia, Bucureşti, 2004, pp. 58-59. 54 vezi G. Zuca, Româniĭ din Tesalia şi Epir, în „Lumina”, I, nr. 11, noiembrie 1903, pp. 257-261 (reprodus în xxx Caleidoscop aromân /Ediţie îngrijită şi prefaţă de Hristu Cândroveanu/, vol. 4, Editura Fundaţiei Culturale Aromâne „Dimândarea Părintească”, Bucureşti, 2000, pp. 74-82); de asemenea – Studiu economic asupra românilor din Pind (Epir şi Tesalia) de George Z. Zuca, Profesor la liceul român din Bitolia (Turcia) (Ministerul Agriculterĭ, Industrieĭ, Comerţuluĭ şi Domeniilor. Serviciul Comerţuluĭ). Extras din Foaia de Rapoarte Consulare şi Informaţiunĭ comerciale nr. 16, Atelierele Grafice Socec & Comp., Bucureşti, 1906 /32 pp./; vezi şi V. Tega, Evoluţia contemporană a vieţii pastorale la aromânii din Munţii Pindului, în xxx Caleidoscop aromân /Ediţie îngrijită şi prefaţă de Hristu Cândroveanu/, vol. 4, Editura Fundaţiei Culturale Aromâne „Dimândarea Părintească”, Bucureşti, 2000, pp. 411-423. 55 vezi, între altele – Epirotul, Românismul în munţii Pindului, în „Românul de la Pind”, V, nr. 32 (225), 26 august 1907, p. 1; Cor., Românismul la Băiasa, în „Românul de la Pind”, VII, nr. 27 (317), 30 iulie 1909, p. 3 (corespondenţă datată Băiasa, 21 Iulie 1909).

Stoica Lascu

112

Zagorului. Din acest punct ei puteau să controleze şi să intre în legături directe cu satele aromâneşti din Zagor56 şi Pind. Astfel stăteau lucrurile când aliaţii au decis ocuparea Greciei şi aducerea la cârmă a guvernului venizelist de la Salonic. Italienilor li se reservase ca zonă de ocupaţie Epirul întreg cu oraşul Ianina şi regiunea muntoasă a Pindului până la râul Venetic, de unde începe Macedonia propriu-zisă. Pe la sfârşitul lui mai 1917 trupele destinate pentru ocupaţie erau concentrate la Kalibaki, punct aşezat la răspântia drumurilor cari se resfiră în cele patru direcţii ale Epirului. Aceste trupe erau destinate să ocupe oraşul Ianina, cu misiunea să se întindă cât mai la sud, pentru a preveni o eventuală debarcare la Preveza a franco-venizeliştilor. Astfel, în primele zile ale lunei iunie, italienii ocupă prin surprindere oraşul Ianina, trimiţând apoi trupe de cavalerie uşoară pentru ocuparea zonei lor de influenţă Mezzova-Amer-Turia-Kyprio, la vechea frontieră greco-turcă din 1912. O altă parte, întinzându-se la sud pe şoseaua ce duce spre Preveza, s’a izbit de înaintarea venizeliştilor, oprindu-se pe loc. Al doilea grup al trupelor de ocupaţie a fost concentrat la Coriţa. Efectivul lor nu era decât al unui batalion din miliţia teritorială şi făcea parte din regimentul 24 Casale-Monferrato. Acest batalion trebuia să ocupe satele şi oraşele româneşti din regiunea Zagor-Pind, rămase isolate de restul Greciei prin ocuparea liniei Mezzovo-Kiprie. În timpul acesta, după cum am văzut mai sus, foametea se făcea din ce în ce mai simţită. Locuitorii satelor româneşti cari iernează pe câmpiile Tesaliei, începeau să se întoarcă la munte cu turmele lor, nu fără grije de spectrul ameninţător al foametei57. Dar ştirile ajunseseră la dânşii despre modul cum

56 vezi P. Civica, Comunele româneşti din ţinutul „Zagor”, în „Lumina”, I, nr. 7-8, iulie-august 1903, pp. 166-168. Despre structura etnică şi aspectul general al acestei zone (în care aromânii au cunoscut un mai accentuat proces de asimilare), respectiv situaţia de astăzi, recent – Th. Kahl, Istoria aromânilor, Editura Tritonic (col. Biblioteca de Istorie), Bucureşti, 2006, pp. 95-113 (respectiv, studiul, apărut în 1999 /cu titlul original/ Die Zagori-Dörfer in Nordgriechenland: Wirtschaftliche Einheit – ethnische Vielfalt); în 1999 – satele de care se face vorbire în rândurile de faţă erau populate astfel: Băiasa/Vovusa (136 locuitori), Doliani/N. Amarusio (65), Gribiniţ/Greveniti (365), Dărstenic/Tristeno (161), Cerneş/Elatochori (117), Florlu/Flamburari (138) – Ibidem, p. 113. 57 Despre ocupaţiile aromânilor pindeni, vezi şi – E. Ghicu, Oieritul în Pind. Fabricaţiunea brânzeturilor, în „Lumina”, I, nr. 7-8, iulie-august 1903, pp. 164-65; V. Diamandi, Aminciu. Produsele, industria şi comerciul Meţoveĭ, în Ibidem, I, nr. 7-8, iulie-august 1903, pp. 187-189; G.Z. Zuca, Industria la românii din Pind, în Ibidem, IV, nr. 7-8, iulie-august 1906, pp. 194-198; Idem, Meseriile, comerţul şi diferite ocupaţiuni la românii din Pind, în Ibidem, IV, nr. 9, septembrie 1906, pp. 241-245; Idem, Păstoritul şi agricultura la românii din Pind, în Ibidem, IV, nr. 3, martie 1906, pp. 65-


113

locuitorii satelor cu populaţie stabilă din Zagor se aprovizionau din zona de ocupaţie italiană. S’au trimis atunci din partea lor delegaţi pentru a lua contact cu autorităţile din Coriţa. Detaşat pe lângă subprefectura din Coriţa în calitate de comisar al trupelor era marele filo-român L. Pastine. Acesta făcuse mult pentru nenorocita populaţie a Zagorului, care suferise cea dintâi consecinţele blocului, trimiţându-i uneori gratuit mari cantităţi de provisiuni. Cu sosirea primăverei au venit la Coriţa primii delegaţi ai Pindului unde conştiinţa era mai vie. Li s’a pus şi acestora la disposiţie cerealele de care ei aveau nevoie, constituind şi un birou de repartizare pe sate şi comune. Dificultatea cea mai mare era aceea a transporturilor, de oarece camioanele militare erau necesare trupelor de pe front. S’a resolvit şi această greutate, făcându-se apel la toţi cărvănarii aromâni din regiunea Pindului, să meargă la portul de debarcare Santi-Quaranta, unde puteau încărca direct. Apelul a fost auzit de către toţi cărvănarii care s’au executat imediat. S’a văzut atunci pe drumurile din munţii Pindului mii58 de cai încărcaţi cu grâne şi porumb venind de la Santi-Quaranta. Acest fapt a predispus populaţia acelor ţinuturi la sentimentul de recunoştinţă faţă de italieni şi sute de delegaţi din tot ţinutul au venit la Coriţa să-şi exprime mulţumirea lor şi sentimentul de recunoştinţă faţă de Italia. Între timp primele detaşamente intră în Ianina. În regiunea Coriţa trupele batalionului din regimentul 24 erau gata de înaintare, dar nu aveau numărul necesar al cailor pentru transportarea provisiilor. Comisarul Pastine, printr’un apel făcut delegaţilor – presenţi acolo – i-a rugat să îndemne cărvănarii din Pind să-şi ia asupra această grijă. N’a fost nevoie de multă discuţie, de oarece cărvănarii s’au oferit singuri şi astfel totul a fost gata pentru a doua zi. În prima zi a lunei iunie 1917, trupele, în frunte cu maiorul-comandant, s’au pus în mişcare. Drumul din Coriţa spre ţintul Zagor e în pantă destul de pronunţată. Pe la amiază capul coloanei ajunge la cătunul Grijban, unde se dă semnalul de oprire. Aci a fost nevoie de vre-o două ore de aşteptare până la sosirea provisiunilor întârziate din causa drumurilor rele. Însoţeau aceste trupe şi toţi delegaţii satelor Zagori-Pind, singurele autorităţi ale regiunei – de 8 luni de zile. Seara s’a dat cantonament trupelor tot la Grijbani, de oarece se aştepta sosirea a unei jumătăţi de convoi de provisiuni. A doua zi trupele s’au pus în mişcare şi au ocupat satul Paleo-Seli, iar mai încolo Pades (Pădz), unde au lăsat garnisoană o companie cu un căpitan. Restul trupelor a continuat drumul mai departe, făcând popas în satul Armata. Populaţia acestor trei din urmă sate este

69; Idem, Plecarea în ernatic a familiilor din Samarina, în Ibidem, II, nr. 9, septembrie 1904, pp. 233-235. 58 sic!

Stoica Lascu

114

românească, afară de Grijbani, moşie cu 20 locuitori albanesi. Palio-Seli este un sat cu populaţie săracă, în mare parte femei şi copii, populaţia masculină fiind plecată în străinătate. Pădz e la fel cu Palio-Seli, dar cu stare ceva mai bună. Aci gospodarul59 comunei este d-l Paponi, om bine cunoscut. Armata, cătun sărăcăcios, la fel ca Palio-Seli. Trupele se odihnesc după marşul obositor din această zi. În dimineaţa zilei următoare ele se pun în mişcare. La răspântia drumurilor spre Samarina o companie în frunte cu căpitanul se desparte de restul trupelor, însoţit fiind de delegaţii acelei regiuni. Maiorul comandant al batalionului se îndreaptă spre satul Breazna unde ajunge la ora 11 a.m. Aci rămâne garnisoană efectivul unei jumătăţi de companie cu un locotenent. Spre seară, maiorul cu trupele lui se îndreaptă spre Băiasa şi poposeşte în mijlocul unei păduri de pini şi mofliţi, unde au întins şi corturile. În dimineaţa celei de-a patra zi, maiorul comandant, comisarul Pastine şi delegaţii comunelor din Pind sunt primiţi de către populaţia din Băiasa, ieşită întru întâmpinare la o jumătate oră departe de comună. A făcut impresie corul elevilor şcoalei care cânta diferite marşuri româneşti şi italieneşti. Populaţia delira60 de bucurie, iar căpeteniile italiene erau foarte mişcate. Che brava gente, clamau soldaţii. Intrară în regiunea Pindului românesc, cu tradiţie naţională. A doua zi un detaşament sub comanda unui locotenent, Mario Beccaria din Torino, urca drumul ce duce spre Perivole. După patru ore de mers suntem întâmpinaţi de toată populaţia cu clerul în frunte, care eşise la o oră depărtare de comună. Ca la Băiasa61, şi la Perivole62

59 Era primar – potrivit Telegramei către primul-ministru Ion I.C. Brătianu, expediată de la Samarina la 25 iulie 1917 (vezi mai departe). 60 sic! 61 Şcoala Primară Română din Băiasa data din 1880. Întemeietorul ei, institutorul (pensionar) Dumitru Şumba (1834-1906) se prenumeră printre martirii românismului balcanic, fiind asasinat de către agenţi ai panelenismului în perioada tensionată de după 9/22 mai 1905: „el face parte din prima serie a celor dintâiu institutori români trimişi ca să lumineze şi să cheme la conştiinţa naţională pe fraţii din Epir şi Macedonia. În persoana lui Şumba, dar, pierdem pe unul din cei mai vechi luptători ai cauzei naţionale din Epir. Repauzatul martir a funcţionat ani de zile ca institutor în comuna sa natală Perivole, de unde fusese permutat în comuna învecinată Băiasa, unde se şi stabilise cu familia sa. La Băiasa el a muncit mult şi munca sa a dat roade bune. Pe când era Şumba ca institutor la Băiasa, românii au reuşit să se facă stăpâni pe şcoala comunală şi pe biserică. Ba chiar şcoala greacă se închisese, redeschizânduse de când cu apariţia bandelor greceşti” – Micikeli, Asasinarea de către greci a institutorului Dumitru Şumba, în „Românul dela Pind”, IV, nr. 12 (154), 19 martie 1906, p. 1 (corespondenţă datată Ianina, 6 Martie); pe patul de moarte, rănit fiind („cu toate ajutoarele date şi silinţele lor, nu mai putea fi nici o speranţă de scăpare, de oarece intestinele erau perforate” de glonţul criminalului), a fost asistat de către un medic militar otoman şi de către medicul de origine aromână Vasilachi (participant la evenimentele din 1917; vezi mai departe).


115

s’au făcut aceleaşi pregătiri de primire. Elevii şcoalelor erau aranjaţi pe ambele părţi ale drumului, ţinând în mâini ramuri de pin şi flori de munte. Clopotele de la toate bisericile sunau a triumf. În comună o surprindere plăcută: arcuri de triumf rustice şi piaţa pavoasată cu diferite steaguri ale ţărilor aliate. Comisarul Pastione are cuvinte măgulitoare pentru această populaţie romană. Soldaţii simpli sunt şi ei mişcaţi. Nu se aşteptau ca în acea zi să fie oaspeţii comunei şi ospătaţi cu douăzeci de miei în frigare. La fel şi locotenentul Beccaria, care nu-i venea a crede că comuna a îngrijit de locuinţa soldaţilor şi de a sa proprie. A şasea zi dela plecarea din Coriţa pornim spre Avdela63 cu un mic detaşament de vre-o douăzeci de soldaţi. În afară de comună clerul cu populaţia primesc în urale nesfârşite pe representanţii guvernului italian. Bătrânul Tomescu, unul din apostolii mişcărei naţionaliste din Pind – azi decedat – rosteşte cuvântarea lui de bun sosit în limba latină, pe care o cunoştea perfect. Îi răspunde cu lacrimi în ochi şi plin de înflăcărare comisarul Pastine. Toată ziua, populaţia acestei comune a sărbătorit evenimentul ocupării Pindului de către italieni cu un deosebit fast. Seara au avut loc retrageri cu torţe. Aci a fost ultimul punct unde italienii au aşezat trupe de ocupaţie stabile. La Samarina primirea a

62 Şcoala Primară Română din Perivole îşi începuse cursurile zece ani mai devreme, fiind printre primele şcoli româneşti din Balcani (prima datează din 1864). Iată cum descrie, în 1905, institutorul Sterie Perdichi contextul: „Cu vre-o 40 de ani îndărăt, câţiva tineri din Perivole, cari cunoşteau numai psaltirea – Mihail Economu, Şt. Cuţuleapu, Panaioti Gima şi Gh. Perdichi fiind batjocoriţi de greci ca neavând o limbă a lor proprie (subl.n.), au făcut un alfabet aromânesc şi au tradus câte-va rugăciuni în dialect ca: simbolul credinţei, Tatăl nostru etc. Ei nu ştiau că există un stat românesc şi o limbă românească. Câtă bucurie au simţit acei tineri, morţi acum, când au auzit că la Abela a venit dascăl român! Ei au alergat acolo şi au învăţat alfabetul românesc dela institutorul I. Şiomu Tomescu, care are statisfacţia de a vedeà cum au înflorit de frumos răsadurile ce el a semănat. Unul din aceşti tineri Gh. Perdichi care erà şi dascăl grec, preda limba română la elevii lui. Mai în urmă, d-l G. Perdichi veni în Bucureşti de-şi termină cursurile primare la şcoala Macedo-română din Bucureşti, iar în primăvara anului 1870 deschide o şcoală românească la Perivole” – apud M.-V. Cordescu, op. cit., pp. 136-137. (Potrivit unei relaţii mai vechi, Gh. Perdichi a inaugurat cursurile acestei şcoli în mai 1877 – Th.T. Burada, Cercetărĭ despre şcoalele românescĭ din Turcia, Tipografia „Românului”, Vintilă C.A. Rosetti, Bucurescĭ, 1890, p. 54.) 63 Şcoala Primară Română din Avdela datează din 1867 (e a treia întemeiată pentru aromânii din Turcia Europeană), primul învăţător fiind Apostol Mărgărit. „Însemnătatea acestei comune pentru cultura românească este foarte mare. Ea e patria iniţiatorilor de frunte în această direcţiune precum: a arhimandritului Averchie directorul şcolaei Macedo-române din Bucureşti (a fiinţat din 1865 până în 1871, când elevii aromâni din Pind sunt transferaţi la liceele „Sf. Sava” şi „Matei Basarab” – n.n.), a d-lui Ioan Caragiani profesor universitar şi membru al Academiei Române, a lui Apostol Mărgărit, D. Abeleanu un foarte bun institutor şi harnic revizor şcolar, Const. Cairetti fost profesor la Seminarul «Central» etc.” – M.-V. Cordescu, op. cit., pp. 39-40 (vezi şi A.N. Hâciu, op. cit., pp. 93-94, 453).

Stoica Lascu

116

fost tot aşa de măreaţă ca şi în celelalte centre ale Pindului. În Zagor populaţia îşi exprima mulţumirea prin delegaţii ei, pe când în Pind întreaga populaţie lua parte la bucuria generală în mod sgomotos (subl.n.). Ultimul post comandat de un ofiţer era la Perivole şi de aci depindeau şi satele locuite de copăceari: Tişte, Silio, Monachiti etc. De postul de la Samarina depindea şi comuna românească Smixi, fără post stabil. Apoi toate aceste detaşamente dislocate erau sub comanda cartierului general pentru Pind cu sediul la Doliani, în Zagor. În timpul ocupaţiei italiene, liniştea a fost deplină în tot ţinutul. Nu s’a semnalat nici un incident între populaţie şi trupă, ceea ce a fost rar în deosebi în ţinuturile Tessaliei ocupate de francezi, unde s’au produs incidente mici între populaţie şi trupă. Populaţia din Pind şi Zagor a ţinut şi un congres în ziua de 27 iulie 191764. Au fost trimise delegaţii la Samarina pentru a examina noua stare de lucruri creată prin ocupaţia italiană. La sfârşitul desbaterilor s’a votat în unanimitate o moţiune în care se cerea o viaţă liberă de stat în forma unui canton aromânesc al Pindului sub protecţia Italiei65. S’a trimis guvernelor aliate

64 „Un participant direct la evenimentele din zilele acelea nu înregistrează totuşi acest fapt (proclamarea – apud St. Diamandi /infra 72/ –, la 15 mai 1917, a independenţei Pindului – n.n.), ci vorbeşte în schimb despre congresul ţinut la 27 iulie 1917 de către populaţia din Pind şi din Zagor, în a cărei moţiune «se cerea o autonomie statală sub forma unui canton aromânesc al Pindului sub protectoratul italian» (N. Zdrulla, Mişcarea aromânilor din Pind în 1917, în «Revista Aromânească», 1929, n. 2, p. 168). Cererea nu a avut însă nici un rezultat” – Gh. Carageani, op. cit., p. 281 (nota 246). 65 Potrivit spuselor lui G. Platari – ce trebuie luate cu circumspecţie, mai ales a doua parte a informaţiei („comisia europeană”; „şi Macedonia”) nefiind credibilă, în contextul istoric dat –, autorităţile italiene s-ar fi pregătit a pune în circulaţie un timbru poştal cu inscripţia „Cantone di Metzovo”; iar, „pe de altă parte, la 10 august 1917 a avut loc aici la Aminciu o impresionantă adunare la care au participat 180 delegaţi aromâni veniţi din Turia, Avdela, Samarina, Perivole şi din alte comune aromâneşti, care urmau să prezinte doleanţele lor unei comisii europene (sic!) sosită în mod special aici (subl.n.). De asemenea, delegaţii au votat o moţiune cerând guvernului italian şi Antantei ca trupele italiene să rămână aici atât timp cât va fi nevoie, sau să se recunoască cel puţin un protectorat al României, având drept capitală Aminciu şi cuprinzând toate comunele aromâneşti din Pind, Zagor şi Macedonia (sic!- «şi Macedonia» – n.n.) . Manifestanţii cântau cu această ocazie «în mod ostentativ» cântece ca: Voi armâñi machedoniţî Până cându va-s durñiţî» sau «Armânu di soarte, Pânu din moarte armânu” – apud V. Tega, Aromânii văzuţi de călători francezi. Extras din „Buletinul Bibliotecii Române” (vol.XI /XV/ – Serie nouă), 1984 (Institutul Român de Cercetări – Freiburg-Germania, Biblioteca Română – Freiburg-Germania), 1984, p. 175 („cântecele” şi invocarea mărturiei lui Georgios Plataris sunt citate – apud V. Tega – şi în N. Trifon, op. cit., p. 271).


117

hotărârile congresului66, cerându-li-se sprijinul lor la desideratele lor enunţate în acel congres. Pe la mijlocul lunei august, trupele italiene primesc ordinul de evacuare a regiunei Pindului. Consternarea şi durerea printre locuitori a fost mare. În urma retragerii locul lor a fost luat de către detaşamentele de jandarmi venizelişti, conduşi fiind de foşti şefi de bandă. Notabilităţile române neputând suporta jafurile şi intoleranţa lor au fost constrânse să părăsească – odată cu italienii – locurile lor de origine, căutând refugiu în Albania de Sud67.

Mişcarea aromânilor din Pind II.Retragerea trupelor italiene (Memorii 1917)68 (....) Întorcându-ne acum la subiectul nostru, constatăm cu surprindere

că românii din Pind, stăpâniţi de un romantism naiv, credeau cu fermitate că ocupaţia italiană era definitivă. Străini de tainele diplomaţiei, ei credeau, stârniţi de agenţi bine selecţionaţi, că Italiei, printr-un tratat – se zicea că acela dela Saint-Jean de Maurienne69 – îi fuseseră date aceste locuri. Dacă luăm în cercetare latură psihologică a acestei ramuri meridionale a neamului nostru,

Primele versuri – din totalul de 42 – ale întâiului „cântec” sunt următoarele: Voĭ, românĭ macedoniţĭ,/ Până când va sě durmiţĭ?/ Căçe nu vě minduiţĭ/ Ca românĭ curaţĭ ci hiţĭ?/ Cum di nu vě deştiptaţĭ/ Piste lume ca bărbaţĭ?/ Până când va sě imnaţĭ/ Pi scutidhe ŉchidicaţĭ?/ Până când va si staţĭ/ Di pumóră ŉcălicaţĭ?/ Cum puteţĭ de uă purtaţĭ/ Gréţa aista, laĭ măraţĭ?/ Până când va sě bănaţĭ/ Cu alte limbe ’mprumutaţĭ?/ Dure şedutŭ ŉclinaţĭ/ La grecesci dispotaţĭ!. Ele aparţin unui cunoscut învăţător şi literat aromân, originar din Cruşova (azi – în Republica Macedonia), Taşcu Iliescu, care le publicase (în prima revistă aromânească, editată la Bucureşti în 1880) sub titlul Către românĭ (Tecst în dialectul macedon), în „Frăţilia întru dreptate”, I, nr. 2, 29 martie 1880, p. 16; acest veritabil imn este inclus într-o antologie apărută în urmă cu câţiva ani, autorul schimbându-i însă titlul (în spiritul ideatic, este adevărat, al versurilor atât de mobilizatoare), în Cãtrã-Armãnji – D. Cuvata, Picurarlu di la Pind. Antologhiea-a puiziljei armãneascã (sec. XIX shi XX) (Unia di Culturã-a Armãnjlor dit Machidunii. Biblioteca Natsionalã Armãneascã „Constantin Belemace”. Colectsia „Velo”), f.e., Scopia, 2001, p. 11. 66 Vezi mai departe. 67 Potrivit unui cunoscut filoromân, între cei 73 de semnatari, reuniţi în Adunarea generală Naţională, la 28 decembrie 1918/10 ianuarie 1919, la Delvino, se aflau şi unii dintre participanţii la evenimentele din iulie-august 1917 din regiunea Pindului: Sterio Nibi, Emanuele Araia, Taki Vascioti, Demetrio Araia, Mihali Balamati, Costa Funda, Tegu Ianu, Giorgio Scrima, Alcibiade Diamanti, Sterie Giorgescu, Milton Manachia, Nicola Zdrulla, Leon Constantinesco, Jorghi Z. Tegu, Giorgio Casana, Sterio Teguiani, Taki Zdrulla, Tanasi Biaka, Costa Vascioti, Guli Papagiorgio – B. de Luca, op. cit., p. 65. 68 N. Zdrulla, Mişcarea aromânilor din Pind II.Retragerea trupelor italiene (Memorii 1917), în „Revista macedoromână”, II, nr. 1, 1930, pp. 64-66 (întreg articolul: pp. 61-66). 69 Acord – elaborat de ministrul de Externe italian Sidney C. Sonnino – semnat la 26 aprilie 1917 între Franţa, Anglia şi Italia, prin care se recunoşteau acesteia din urmă anumite interese (inclusiv de natură teritorială) în Orientul Apropiat.

Stoica Lascu

118

constatăm o mare asemănare cu caracterul popoarelor conlocuitoare. Fantesia meridională a grecilor o posedă şi macedo-românii; la fel şi credinţa lor în fenomene supranaturale. Exista de mult credinţa că prin portul Valona, considerat oarecum ca o poartă de intrare în Peninsula Balcanică, va debarca un popor din Apus, care va aduce o mântuire a regiunilor acestora ameninţate mereu de nenorociri. Nimic mai simplu ca fantezia populaţiei care suferea de foamete cumplită, să vadă în italieni pe poporul profetizat. De altfel acest sentiment şi credinţă exista chiar la greci, iar cele câteva lucrări pe care italienii le executaseră în Albania pentru nevoile lor militare dădeau o şi mai mare tenacitate credinţeilor. Mai era şi o altă latură. Francezii în zonele ocupate de dânşii aplicau cu stricteţe legile militare, ceeace îi făcea nesuferiţi populaţiei care căuta să exploateze după plac nevoile, lor, pe când italienii se purtau blând, aveau atitudini cuviincioase, se arătau concilianţi, ceeace îi făcea agreaţi de către populaţiile ocupate. Ordinul de plecare a trupelor italiene a aruncat consternare în întregul Pind. Era duşul rece care deştepta pe cei amăgiţi până atunci de propriile lor iluzii, abil exploatate de către cei care aveau tot interesul să ţină treze aceste speranţe. Primele detaşamente de greci care au ocupat comunele părăsite de către italieni, erau formate din voluntarii armatei venizeliste dela Salonic, aşa-zişii soldaţi ai Armatei Naţionale. Ei erau conduşi de către foştii şefi ai bandelor de antarţi, cunoscători ai ţinuturilor muntoase. Românii, văzându-se părăsiţi şi la discreţia unor asemenea autorităţi şi temându-se de propria lor viaţă, au preferat să plece şi dânşii. Au trebuit să plece învăţătorii şi fruntaşii naţionalişti cari ar fi putut atrage resentimentele şi ura şefilor de bandă precum şi răsbunarea grecomanilor cari văzuseră cu alţi ochi ocupaţia italiană. Deaceea în primele zile ale aşa-zisei reocupări au avut loc diferite incidente în centrele mai de seamă, româneşti. Astfel la Perivole, Avdela, Băiasa, Breazna, Samarina etc., ca să nu mai vorbim decât de centrele cele mai importante, jandarmii greci au început să maltrateze şi să aresteze pe românii rămaşi la căminurile lor70. Numai apropierea trupelor italiene şi teama de o revenire a lor, îi făceau pe aceştia să fie mai prudenţi. Şi numai acestei cauze se datoreşte faptul că nu s’au înregistrat şi crime. Situaţia internă a Greciei de pe atunci era din cele mai haotice. Venizelos instalându-se la Atena (la sfârşitul lunii iunie 1917 – n.n.) prin punerea baionetelor aliate, aparatul administrativ a fost dezorganizat prin demisia şi deportarea celor suspecţi că ar fi simpatizat cu regimul regalist. Această măsură a deportărilor în

70 vezi, mai jos, descrierea situaţiilor în rapoarte ale consulului României la Ianina.


119

insule s’a întins şi în provinciile din restul Greciei, ceeace îi făceau pe cei urmăriţi să’şi caute mântuirea în regiunile ocupate de italieni, fiindcă aceştia din urmă nu se amestecau în treburile interne ale Greciei. În acest timp românii din Samarina s’au arătat mai îndărătnici în a primi asemenea autorităţi care în realitate nu erau decât nişte cete de briganzi fără căpătâiu. Numai atunci însă li s’a permis intrarea în Samarina când autorităţile regulat constituite s’au prezintat spre a lua locul garnizoanei italiene. Pentru prima oară foştii antarzi (sic!) ai bandelor teroriste au trebuit să aştepte şi să respecte voinţa românească. Dar evenimentelese precipitau. Pe frontul italian de pe Carso şi Alpi austro-germanii rupseseră frontul la Caporetto. Pierderile suferite de către italieni în material uman şi tehnic erau foarte mari. Multe divizii aflate pe frontul din Albania fuseseră îmbarcate pentru Italia, cu destinaţia noului front, care nu se fixase încă. Deprimarea era generală printre italieni, cari cereau să fie duşi să lupte pe pământul patriei lor. În asemenea împrejurări, fruntaşii comunelor au ajuns în Albania. Aci ei tot mai sperau la o reîntoarcere a trupelor italiene şi instituirea unui canton românesc al Zagorului-Pind. Trebuie să amintim aci că în luna iulie 1917 avusese loc la Samarina un congres al tuturor comunelor româneşti din regiunea Zagori-Pind care ceruseră prin delegaţii lor proclamarea independenţei (subl.n.)

Pindului şi Zagori şi organizarea lui în forma de canton71. Toate acestea erau cerute de către populaţia românească care aştepta libertatea numai din partea Italiei, singura din puterile aliate care se interesase de soarta ei72.

71 Implicaţiile interesate ale Italiei în zonă sunt reale: potrivit părerii autorizate a unui experimentat diplomat român, „Propunerea aceasta se întemeiază pe o idee a senatorului italian Fazzi care preconizase în 1917 înfiinţarea (sic!) unui canton românesc al Pindului” (idee cu care Italia a cochetat şi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial) – Adina Berciu-Drăghicescu, Maria Petre, Şcoli şi biserici româneşti din Peninsula Balcanică. Documente (1918-1953). Adunarea şi selecţionarea documentelor, introducerea, bibliografia şi indicii de: ... Prezentul volum a fost realizat în urma documentării la Arhiva Ministerului Afacerilor Externe şi la Arhivele Naţionale Istorice Centrale /Cuvânt înainte: prof. univ. dr. Gheorghe Zbuchea, preşedintele Societăţii de Cultură macedo-române/, vol. II, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2006, p. 503 (doc. 256 /raport al consulului român la Skopje Emil Oprişanu, datat 11 mai 1942, către ministrul României la Sofia/). 72 Evenimentele din iulie-august 1917 sunt prezentate de către publicistul Sterie Diamandi într-o manieră aproape alegorică, triumfalistă şi cu datare greşită (dacă nu o punem pe o defectuoasă corectură): „Toate aceste sforţări (ale mişcării naţional-culturale aromâneşti – n.n.) dau rezultate admirabile, căci prin actul dela 15 mai 1917, când la Samarina se declară independenţa Pindului (subl.n.), se realizează cea mai înaltă expresie a conştiinţei naţionale. Pe toate piscurile fâlfâie tricolorul românesc cu emblema lupoaicei şi imnuri de slavă răsună pe tot cuprinsul Pindului.

Stoica Lascu

120

Imediat după intrarea în Samarina a detaşamentelor greceşti au început arestările printre familiile rămase şi printre acelea cari aveau membrii plecaţi în Albania cu trupele italiene. Astfel au fost arestaţi 7 fruntaşi cari după ce au fost legaţi cobză au fost târâţi pe jos până la Grebena, iar de acolo la Kozani, unde au fost aruncaţi în închisoare. Procesul lor a durat mult73, fiind acuzaţi de înaltă trădare împotriva statului. Dar, nu ştim apoi căror intervenţii, procesul a fost clasat, iar arestaţii puşi în libertate. La Avdella incidentele s’au redus numai între elevii şcolilor româneşti cari purtau la chipiu tricolorul românesc şi jandarmii greci cari cu o zi înainte ocupaseră această comună. Este de remarcat aci, că majoritatea românilor naţionalişti din Avdella sunt stabiliţi în ţară74, astfel încât persoane de vază în această comună nu rămân decât institutorii, preotul şi câţiva fruntaşi cari acum în urmă s’au stabilit şi ei în ţară. La Perivole primul ocupant care a intrat după ce garnizoana italiană părăsise această comună a fost Ciucadana, originar de acolo şi prin urmare om cunoscut de către toţi ca un compatriot al lor. Nu voi uita latura comică a acestei reocupări greceşti prin răposatul Ciucadana – român naţionalist pe vremuri – pe care împrejurări de ordin familiar îl îndepărtaseră dela această cauză75. Aflându-se în mijlocul comunei,

Un consiliu dirigent şi o gardă naţională se institue pentru apărarea acestei independenţe. Din fiecare sat se trimit telegrame şi memorii către marile puteri, prin care poporul îşi arată ferm voinţa de a trăi liber şi neatârnat ca individualitate etnică deosebită. Conferinţa dela Versailles (din 1919-1920 – n.n.) însă a nesocotit voinţa întregului (sic!) popor, consacrând starea de lucruri ce se crease Macedoniei prin tratatul dela Bucureşti (din anul 1913 – n.n.). Astfel, aromânii rămân împărţiţi în cele trei state: Grecia, Albania şi Jugoslavia (şi Bulgaria – n.n.)” – St. Diamandi, Oameni şi aspecte din istoria aromânilor, Editura „Cugetarea”. P.C. Georgescu-Delafras, Bucureşti, f.a. /1940/, p. 34. 73 Din mărturia unuia dintre implicaţi – Guli Papageorge Samarineanu; vezi mai sus –, publicată cu aproape trei ani înaintea tipăririi memoriilor de faţă, nu rezultă că ar fi fost vorba şi de un proces ca atare. 74 Nu numai, ci şi în S.U.A. (circa 200); alături de câteva sute de perivoliaţi, samarineni (cei mai mulţi, circa 700), câţiva turieni şi numeroşi băeşoţi, „bine înstăriţi” – A.N. Hâciu, op. cit., pp. 452-454. 75 Aromânul Gheorghe Ciucadana – „vestitul revoluţionar (sic!), care a pricinuit atâta rău locuitorilor” (N. Zdrulla, Cum a fost omorât Nuli Şamanicu, în „Peninsula Balcanică”, VI, nr. 5-6, mai-iunie 1928, pp. 101) –, grecoman (respectiv, capacitat la elenism şi activ în grupurile de antarţi), apare deseori în relatări – memorialistice, literare şi diplomatice (vezi mai departe). El şi un înaintaş al său au rămas în memoria perivoliaţilor între armatolii de seamă de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor, care au luptat pentru împlinirea „Marii Idei”, eliberarea Epirului de sub turcocraţie şi înglobarea lui la Grecia: „Di-armatoljlji pirvuljats di aestu chiro, cari s-alumtarã cu curbani, sum flambura albã-albastrã a Gãrtsiiljei, adutsem aminti pi Nuli Shamanic, Stamati Macri, Cushlu Vraca, Stamuli Ciucadana, Zisi Vraca, Samara,


121

înconjurat de învăţătorul Stavro, tot din Perivole şi de câţiva păstori pe cari numai curiozitatea îi strânsese în jurul lor, strigau şi vociferau împotriva romanizanţilor vânduţi italienilor şi făceau declaraţii de patriotism neclintit către Mama lor Grecia. Atunci însă cineva şopteşte: vin italienii, se zăresc italienii la Zvornu. A fost o panică de nedescis printre aceşti doi eroi de operetă. Au fugit mâncând pământul. Şi într’adevăr, prietenul nostru Mario Beccaria, un vlăjgan din Piemont care cu o zi înainte părăsise comuna, fusese trimis de către comandantul

Gh. Apustulina, Gh. Ciucadana shi altsãlj. Ma di tuts aeshti s-aleadzi bitãrnul cãpitan Nuli Shamanic /vezi infra 79/ tsi s-alumtã cu tut suflitlu, s-featsi curbani sh-cari sãndzinã di ma multi ori, ta si-sh veadã tsara ilibiratã, shi moari ca gioni, prudat, di gãgoshli a turtsãlor apitrusitori tu anlu 1910, nãinti ca s-poatã sã-sh veadã vislu faptu, ilibirarea-a Ipirului, tsi s-featsi mash tu polimlu balcanic din anlu 1912” – L.D. Scrima, op. cit., p. 48; autorul arată că Gh. Ciucadana era un caz izolat între perivoliaţii grecomani şi, prin urmare, în perioada atacurilor antarţilor – după 1905 – nu a putut să se manifeste ca atare: „hiindalui un singur, nu fu alãsat s-facã arali” (p. 49). În august 1918, când institutorul român din Perivole Leon Constantinescu era urmărit spre a fi maltratat de către jandarmii greci, în context este pomenit şi numele său: „soldatul cetei de urmărire, anume Gheorghe Dim Caloir, care este ginerele vestitului Ciucadana”; în acelaşi document este numit de către consulul României la Ianina „un vestit criminal, pentru care altă dată a trebuit să cer îndepărtarea lui din Perivoli” – Adina Berciu-Drăghicescu, Maria Petre, Şcoli şi biserici din Peninsula Balcanică. Documente (1864-1948). Adunarea şi selecţionarea documentelor, introducerea, bibliografia şi indicii de:... Prezentul volum a fost realizat în urma documentării la Arhiva Ministerului Afacerilor Externe şi la Arhivele Naţionale Istorice Centrale /Prefaţă. Şcoală şi biserică la românii din Balcani: Gheorghe Zbuchea/, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2004, pp. 317, 318 (doc. 109). În amintitul poem La Urliclu – ce se referă la un atac al antarţilor (mulţi dintre aceştia fiind, în fapt, grecomani) împotriva vlahilor cu conştiinţă românească, într-o luptă „pentru limbă şi neam” –, Nuşi Tulliu invocă şi numele respectivului renegat (mort în 1918): Bumbunează la Urliclu/ Şi ascapiră dipriună.../ Ma nu-i foc de-ascăpirare,/ Şi nu-i vrondu di furtună:/ Sunt lumini din manlihere/ Trăşi la şoput, la Urliclu,/ S’bat aclo cu Ciucadana/ Lioni, Nasta şi Ghiuticlu./ S’bat giunarlli di Avdelă/ Şi ficiori di Pirivole/ Di tilegraflu agiumsi/ Până-Athina şi până’n Pole./ S’bat armâñili; s’bat cu antarţâli,/ S’bat tră limbă şi tră fară...,/ O, zintunia mea-armănească/ Cu ahtări gioni nu cheri văr’oară!; în toiul încleştării, Ciucadana, pirvuliatlu,/ Dipriună ma sghileaşte:/ -„Daţi tu carne, fără milă,/ Virsaţi sândze armănescu!...”/ Furli-arucă dupriună/ Şi pădur’le greu văzescu,/ -„Ieşi tu pape, Ciucadana”,/ Greaşte sărpit Toli Ghiuticlu,/ „Ieşi, giuneaţa tra-s nă spunem/, Martur s’hibă azi Urliclu; Nu te-ascunde după arburi,/ Vino-aua la lumtă-andreaptă,/ S’vedzi çe gioni Avdela scoate/ Hoara-avdzâtă şi aleaptă!”. Acelaşi literat îi pomeneşte numele şi cu alt prilej, într-o schiţă; grupul de călători ajungând, într-o dimineaţă de aprilie, în 1910, la punctul Urliclu, în zona Grebenei, unul dintre aromâni, originar din Avdela, povesteşte cum au pregătit antarţii ambuscada: „Cădeau tufechile grindină; pliumbili şuirau furtună. Sighilirile a furilor, tra se-aspară pri arumâni, cutrimurau loclu. Era Ciucadana, armân vindut la greçi, Peristeri şi alţi mulţi capitañi” – N. Tulliu, Lucruri di altă oară, în „Tribuna românilor de peste hotare”, I, nr. 10-11, octombrie-noembrie 1924, p. 13 /întreaga schiţă: pp. 13-15/.

Stoica Lascu

122

batalionului care se afla la Băiasa, în fruntea a 40 de soldaţi pentru a verifica zvonurile cari circulau în privinţa unor pretinse maltratări din partea grecilor, maltratări pe care le-ar fi suferit românii din Perivole şi Avdella. Totodată o echipă de vre’o zece soldaţi a fost trimeasă la Avdella. Caporalul grec împreună cu cei zece jandarmi au fugit şi s-au ascuns în apropiere. Seara târziu au putut intra, după repetatele asigurări ale primarului că italienii au plecat şi că nu mai este nici o teamă de dânşii. Seara târziu Beccaria cu soldaţii săi s’au retras spre Băiasa. Ciucadana şi Stavro au fost găsiţi înmărmuriţi de frică la marginea Perivolei. Şi unul şi celalt au fost răpuşi anul următor, unul de glontele lui Ververa, un bandit grec, iar celalt, ilariantul învăţător grec Stavro, de secera nemiloasei gripe spaniole. La Băiasa, românii s’au opus intrării jandarmilor greci cari veneau dinspre Ianina. Aci însă se afla încă garnizoană italiană şi prin urmare românii puteau acţiona la adăpost de orice represalii. Dar au trebuit să plece cu toţii când italienii s’au retras spre Albania. La fel, incidente mărunte au avut loc la Breazna şi Pades, precum şi în alte centre mai mici. În refugiul lor din Albania, românii au fost primiţi foarte bine de către şefii militari ai armatei de ocupaţie care au căutat să-i aranjeze în diferite posturi de înceredere.

* În acest timp încolţise ideea creierii unui nucleu de voluntari români care urma ca mai târziu să se transforme în legiune românească. Ideia a prins la început, dar mai târziu, când s’a aflat că legiunea era să fie vărsată la Depositul miliţiilor albaneze, ea a încetat de anima pe voluntari, iar recrutările se făceau din greu când nu se făceau deloc. Italienii voind a menaja susceptibilitatea albanezilor – aşa spuneau ei – bruscau în schimb pe acea a românilor. Legionarii români erau nevoiţi pentru a complace albanezilor, să poarte căciula albă şi cocarda cu vulturul bicefal a lui Scanderbeg. Dar acela care cunoaşte antagonismul dintre români şi albanezi, antagonism multisecular pe care tirania satrapului din Iania l’a accentuat şi mai mult n’ar fi comis greşeala pe care numai italienii erau în stare s’o comită, adică aceea de a pune pe aromâni cu albanezi laolaltă. Din acel moment, legiunea românească din Albania a fost ocolită. Chiar şi voluntarii cari se angajaseră erau acum ostili continuării unei asemenea legiuni care nu se deosebea de acea a albanezilor decât cu numele. După ruperea frontului macedonic de către armatele aliate, Legiunea românească care se afla în regiunea Premeti a fost retrasă la Argirocastro. De atunci şi-a început activitatea ei căci în tot timpul verii ea se exersase la Premeti şi împrejurimi.


123

Pentru a explica felul cum s’a născut această legiune76 ţinem să adăugăm că ideea a pornit de la Francesco Fazi77 fostul comisar civil al armatei de

76 Ea a fiinţat până în vara anului 1919, când este dizolvată – la 10 iunie 1919, după ce nu li se satisface cererea de a fi aduşi în România. 77 Iată descrierea de către acesta a contactului cu aromânii pindeni – în vara anului 1917 –, el relevând „emoţia ce a cuprins pe italieni la prima întâlnire cu fraţii lor latini din acele părţi”: „După mai bine de un mileniu, soldaţii italieni veniră în contact şi duseră viaţa în comun cu descendenţii vechilor coloni italici, stabiliţi pe celalt ţărm al mării (Adriatice). Ne-ar trebui multe pagini pentru a descrie afectuoasa, sincera şi frăţeasca primire făcută trupelor noastre. La Samarina, care-i centrul cel mai mare al populaţiunii din Pind, locuitorii au vrut ca soldaţii noştri să fie găsduiţi în casele lor ospitaliere: «dacă veniţi dela Roma – ne spuneau dânşii – sunteţi romani şi dacă sunteţi romani sunteţi fraţii noştri». În cele trei luni în care trupele noastre au ocupat Pindul şi Zagori, nici o neînţelegere nu se ivi, care să turbure armonia ce dela început se stabilise prin încredere reciprocă, unii într’alţii” – apud P.G.M/arcu/., Italia şi Macedo-Românii, în „Tribuna românilor de peste hotare”, I, nr. 1, ianuarie 1924, p. 10. „Mânat de calităţile gospodăreşti descoperite la aceşti fraţi îndepărtaţi, mânat de dorinţa de a lămiri opinia publică italiană asupra înrudirii de rasă şi de limbă dintre aromâni şi italieni, d-l Fr. Fazi a dat publicităţii în 1922 o broşură intitulată L’Italia e i Macedo-Rumeni”. În continuarea notaţiilor sale (pp. 9-12), P.G.M. dă mai multe extracte din această rară – pentru cititorul român – lucrare (nu se găseşte la Biblioteca Academiei Române). „În ea autorul începe prin a arăta origina istorică a acestei populaţiuni româneşti din Balcani, dovedind (sic! – n.n.) că aşezarea lor începe imediat după ocuparea Albaniei de către pretorul Anicius şi a Macedoniei de către consulul Paul Emiliu, întinzându-se până la Dunăre şi formând un puternic nucleu latin în Moesia Superioară şi în cea Inferioară. Pe la sfârşitul sec. al IV-lea, imperiul roman, în mare parte creştinat, ne mai putând să oprească invaziunile slave şi turanice, aceste colonii latine înaintate au fost forţate să se retragă spre sud, reunindu-se cu celelalte colonii latine ale Macedoniei, Epirului şi Tesaliei. «Actualii macedo-români, scrie d-l Fazi, nu sunt decât rămăşiţe ale acelei populaţiuni latine, în mare parte distrusă de invaziunile barbare şi deşi despărţiţi de fraţii de la nord, prin infiltraţiunile populaţiunilor slave şi turanice, ei şi-au păstrat totuşi unitatea limbii, a tradiţiunilor şi a obiceiurilor cu toate că de secole şi-au pierdut continuitatea teritorială care i-a ţinut strâns legaţi la origină. Cu toate aceste grele condiţiuni istorice, deşi adesea înconjuraţi de popoare duşmane, ei reprezintă încă până astăzi o entitate etnică ce nu poate şi nu trebue să fie neglijată». Autorul aminteşte că prima recunoaştere a naţionalităţii române pe teritoriul Turciei europene s’a făcut la Congresul din Berlin (sic!; în fapt, la acest conclav nu s-a luat în considerare chestiunea menţionată – n.n.), iar în 1913 cu toată dorinţa României de a îngloba acest element în Albania nu s’a reuşit din cauza opunerii Greciei. «Izolarea în care se găsesc macedo-românii, lipsa unei apărări eficace din partea unei mari puteri europene, sunt cauza principală care va duce la grecizarea lor. În timpul scurtei perioade de ocupaţiune a teritoriilor dela sudul graniţelor statului albanez, mai mulţi grecomani se întoarseră la originile lor şi se apropiară de noi, ceea ce vine să dovedească că, dacă aceste populaţiuni ar găsi un sprijin serios şi eficace care să tuteleze aspiraţiunile lor culturale, nu vor întârzia să coopereze cu toţii la apărarea colectivă a rasei lor de orice influenţă străină. Se cade oare ca noi (italienii – n.n.) să fim spectatorii indiferenţi la opera de desnaţionalizare ce în special grecii şi sârbii o înfăptuesc cu o

Stoica Lascu

124

ocupaţie pentru regiunea Epirului78. După retragerea italienilor dela Ianina el fusese numit în aceiaşi calitate la Argirocastro pentru Albania de sud. (...) Ca o concluzie, putem adăuga următoarele. Toate sforţările făcute în 1917-1919 au fost zadarnice întrucât a lipsit şeful şi un program bine stabilit. Românii din Pind au făcut toate acestea împinşi de sufletul lor latin către un popor frate cu dânsul; dar soarta şi realitatea erau altele decât acelea pe care le-au dorit inimile lor”79.

perseverenţă constantă şi fără scrupule în alegerea mijloacelor în dauna românilor din teritoriile ocupate de dânşii?»”. Răspunsul este ca Italia să sprijine salvgardarea identităţii „macedo-românilor” – fireşte, în scopul promovării intereselor sale în acest spaţiu al Balcanilor („Dacă noi dorim să exercităm o politică activă de pătrundere culturală şi economică în ţările balcanice, va trebui în primul loc să contăm pe colaborarea populaţiunilor româneşti /subl.n./”); respectiv „să intervenim pentru apărarea acelor drepturi ce statele civilizate le recunosc popoarelor de ele administrate, chiar când sunt de naţionalitate deosebită decât aceea a statului care le stăpâneşte. Aceste drepturi se concretizează în special în liberul exerciţiu al limbei şi al culturei şi pentru aceasta şcoala şi biserica sunt instituţiile pe cari ar trebui să le protejăm şi să le apărăm în contra intoleranţei naţionalismului grec şi sârb, care exercită asupra lor o acţiune de înăbuşire, prin mijloace mult mai severe şi mai crude decât cele turceşti”. În încheierea comentariului său (p. 10), P.G. Marcu conchide: „La săraca bibliografie a chestiunii naţionale a românilor-macedoneni vine să se adauge şi această broşură care, prin isvoarele directe din cari autorul şi-a cules observaţiunile sale, prin personalitatea politică a autorului, prin împrejurările cari i-au provocat apariţia şi prin perspectivele de o colaborare în viitor pe cari le deschide, constitue un document de o deosebită importanţă. Mulţumim autorului pentru bunăvoinţa ce a avut de a face cunoscută opiniei publice o mişcare ce, prin cadrele răstrânse în care s’a desfăşurat (subl.n.), n’a putuit impresiona o lume aşa de îndepărtată şi promitem a ne ocupa în mod serios pentru deslegarea problemelor ce ni le pune, căutând a stabili un plan de acţiune care să treacă din domeniul vorbelor în acela al realităţilor imediate”. 78 vezi A. Alibali, The Italian Administration in Çameri in the Year 1917, în „Studime Historike” /Tirana/, nr. 3-4, 2001, pp. 57-77. 79 N. Zdrulla, Mişcarea aromânilor din Pind II.Retragerea trupelor italiene (Memorii 1917), în „Revista macedoromână”, II, nr. 1, 1930, pp. 64-66 (întreg articolul: pp. 61-66). Preţiosul memorialist Nicolae D. Zdrulla (grafiat şi Sdrulla/) (născut în Bitolia, în 1897 – într-o cunoscută familie de aromâni pindeni, cu urmaşi în România /vezi infra 94, 96/–, mort în floarea vârstei, la Bucureşti, în decembrie 1939) a fost şi profesor de istorie şi limbă italiană, în anii ’20-’30, la Liceul Român de Băieţi din Grebena. Este, potrivit unui autor contemporan cu el, traducător în aromână a mai multor piese din dramaturgia italiană, după cum transliterează şi creaţii clasice din cea românească, mai ales comediile lui Caragiale – L. Predescu, Enciclopedia Cugetarea. Material românesc. Oameni şi înfăptuiri. Istorică, culturală, literară, publicistică, ziaristică, folklorică, militară, religioasă, juridică, economică, medicală, tehnică, ştiinţifică, artistică (muzică, pictură, sculptură, dramaturgie), politică, diplomatică, sportivă etc., Cugetarea-Georgescu Delafras, Bucureşti, f.a. /1940/, p. 924. Despre el, preţioasă este relatarea memorialistică, cu referire la anul 1937, a unui coleg de la liceul din Grebena – N.P. Vaidomir, Cum i-am cunoscut pe aromâni, în „Deşteptarea”, I, nr. 2-3-4, mai-iulie 1990, p. 8 (text reluat în xxx Caleidoscop aromân /Ediţie îngrijită de Hristu Cândroveanu/, vol. 5, Editura Fundaţiei Culturale


125

_________________________

Proclamaţie a comandantului Corpului 16 de Armată către locuitorii din Zagor şi Pind

Conducerea Corpului 16 Armată Noi, Ferrero Ciancido, general de brigadă, comandant al Corpului 16 de Armată, aducem la cunoştinţa locuitorilor din regiunile Pind şi Zagor, ocupate de armatele italiene, următoarele: Pentru scopuri pur militare, ordonăm corpurilor noastre de armată să ocupe regiunea Pindului şi a Zagorului. Armatele noastre au venit printre voi ca prieteni şi de accea vor apăra cu absolută devoţiune religia voastră, obiceiurile

Aromâne „Dimândarea Părintească”, Bucureşti, 2000, pp. 38-39 /întreg textul: pp. 26-40/). A practicat, totodată, publicistica, mai ales în paginile ziarului „Ecoul Pindului” (1929-1930), al cărui fondator şi redactor este (în schimb, în paginile revistei „Flambura Pindului”, apărută tot pe atunci şi tot la Bucureşti, nu-i regăsim semnătura decât o singură dată). Dintre articole – Corpul Didactic pentru Macedonia („Ecoul Pindului”, I, nr. 1, 1929, p. 1); Consideraţiuni retrospective la problema românilor macedoneni (nr. 5, 21 octombrie 1929, p. 1); Pentru cei ce uită: „Ce ar fi însemnat chestiunea românească la Veria şi împrejurimi fără un Hagigogu şi Badralexi, în regiunea Vodena fără un Celea, la fărşeroţi fără Zega, la Turia fără Cicma, şi în Pindul întreg fără acei martiri căzuţi în ecatomba de la Urlic? (subl.n.) Şi să se noteze, că toţi aceşti pionieri ai redeşteptării naţionale, nu erau oameni eşiţi din şcoli, ci nişte oameni simpli, înconjuraţi de respectul şi stima compatrioţilor lor. Oameni cu stare, proprietari de turme de oi, aceştia au avut un ascendent imens asupra populaţiei de păstori şi carvănari de cari erau înconjuraţi” (nr. 6, 28 octombrie, p. 1); Sursum corda (nr. 8, 11 noiembrie 1929, p. 3) (Nota bene. Nuşi Tulliu scrisese cu trei decenii mai înainte un articol cu acest titlu – Sursum corda! ´N sus inimile, în „Pindul”, I, nr. 10-11, 30 septembrie 1899, p. 2; şi tot el este autorul unui „imn ocazional” cu respectivul titlu – în „Românul de la Pind”, III, nr. 16 /116/, 19 iunie 1905, p. 3); Rolul românilor macedoneni în mişcările de eliberare ale popoarelor din Balcani (nr. 14, 25 decembrie, p. 1); ş.a. De asemenea, N. Zdrulla, este autorul rememorării narative Cum a fost omorât Nuli Şamanicu – în „Peninsula Balcanică”, VI, nr. 5-6, mai iunie 1928, pp. 101-102. Zicu Araia are şi el o poezie numită Ianula Şamaniclu – publicată în 1911, la un an după moartea armatolului perivoliat; este inclusă în D. Cuvata, Picurarlu di la Pind. Antologhiea-a puiziljei armãneascã (sec. XIX shi XX) (Unia di Culturã-a Armãnjlor dit Machidunii. Biblioteca Natsionalã Armãneascã „Constantin Belemace”. Colectsia „Velo”), f.e., Scopia, 2001, p. 57-58. El este, totodată, autorul imnului mobilizator Noi him a Pindului gioñi ficiori, foarte popular printre aromâni: Noi him a Pindului gioñi ficiori,/ Ca vulturl’i ţe-azboairă tu niori,/ Noi him ficiori di tu vlahuhori./ Nă boaţe di tu munţă-avdzâm,/ Boaţea, boaţea Pindului,/ Sculaţ, sculaţ voi gioñi ficiori,/ Ca vulturl’i-azburaţ,/ Trăoară v-adunaţ,/ Ia loaţ-vă armili, sculaţ,/ Di păgâñi tra s-vă-apăraţ. Aceste versuri – în mod eronat socotite şi propagate astăzi, de către formaţia muzicală „Pindul” (Constanţa), ca fiind „o melodie legionară” – sunt incluse în C. Papanace, Mica antologie aromânească. Cu un studiu introductiv asupra Aromânilor şi a dialectului lor de ..., Editura Scara (seria Proiectul Armatolii), Bucureşti, 2001, p. 251 (că menţiunea că autorul este Zica /?/; potrivit, însă, mărturiei lui N.P. Vaidomir, autorul este N. Zdrulla).

Stoica Lascu

126

voastre, limba voastră şi funcţionarea şcolilor voastre. Unităţile noastre militare vor proteja siguranţa voastră şi ocrotirea internă a regiunii voastre împotriva oricărei încercări de ameninţare a bunăstării, a intereselor şi a prosperităţii voastre. Regimul nostru este inspirat de dorinţa de a menţine bunăstarea populaţiei şi o justiţie imparţială pentru toţi. Avem încredere în colaborarea tuturor cetăţenilor pentru ca dezvoltarea normală a vieţii publice să nu fie perturbată, ca şi în trecut; în caz contrar, şi cu regret, ne vom vedea siliţi să reprimăm într’un spirit de justiţie imparţială, dar şi cu o severitate inflexibilă, orice dezordine, orice act de nesupunere individuală sau colectivă şi orice mişcare sau încercare de rebeliune.

20 Iunie 1917 General de brigadă

Comandant al Corpului 16 Armată, C. Ferrero80

_________________________ Telegramă către consulul Franţei la Ianina81

Metzova le 22 Juillet 1917 À. S.E. le Consul de France à Janina,

Les représentants Roumains des villages du Pinde82, réunis à Metzovo, se permettent d’envoyer les plus sincères felicitations à V. Excellence et à la

80 apud V. Tega, Aromânii văzuţi de călători francezi. Extras din „Buletinul Bibliotecii Române” (vol.XI /XV/ – Serie nouă), 1984 (Institutul Român de Cercetări – Freiburg-Germania. Biblioteca Română – Freiburg-Germania), pp. 174-175; document reluat din o lucrare a lui Gh. Platari (apărută în 1972 la Atena), care „remarcă că acolo unde în manifest se spune «vom apăra cu absolută devoţiune limba voastră» se înţelege limba noastră valahă (recte, limba română – n.n.)” (p. 175). 81 apud xxx Sguardo retrospettivo sul movimento nazionalista dei Macedo-romeni nella Penisola Balcanica (Società di Cultura Macedo-Romena Bucarest), «Bucovina», I.E. Torouţiu, Bucureşti, f.a. /1940/, p. 28; această lucrare, datată Bucarest, 6 Settembre 1940, a fost retipărită în urmă cu patru ani, sub acelaşi titlu, în capitala Republicii Macedonia, de către scriitorul aromân şi laborios editor Dina Cuvata – xxx Sguardo retrospettivo sul movimento nazionalista dei Macedo-romeni nella Penisola Balcanica (Ed. II) (Unia di Culturã-a Armãnjlor dit Machidunii. Biblioteca Natsionalã Armãneascã „Constantin Belemace”. Colectsiea „Moscopoli” 6), Scopia, 2003 /32 pp./. 82 O parte dintre ei fruntaşii românilor pindeni se refugiaseră la sfârşitul anului 1912, în timpul Primului Război Balcanic, în „ţara mamă”, unde au beneficiat de stipendii lunare (80, 120, 150


127

grande nation française, qui a donné au monde entier un si grande exemple de vertu militaire et prient encore V.E. de se rappeler la nationalité des Roumains83 du Pinde, occupée en ce moment par la vaillante armée italienne. Il seront bien hereux si ces sentiments spontané et sordiaux peuvent être transmis au grand Gouvernement français. 1. T.M. Nicolau84, Directeur de l’école roumaine85 (din Aminciu/Meţovo – n.n.)

lei) (unii au revenit în locurile natale, printre ei numărându-se şi militanţii din iulie-septembrie 1917, semnatari mai jos); ei au adresat o cerere primului-ministru Titu Maiorescu, explicând împrejurările: Bucureşti 14 Ianuarie 1913

Domnule Prim Ministru, Sub-semnaţii refugiaţi din regiunea Grebena, cu cel mai profund respect Vă rugăm să bine-voiţi a lua în vedere cele ce urmează: După ocuparea locurilor noastre de către greci viaţa noastră fiind în pericol, am fost nevoiţi a ne refugia la Ianina, unde am îndurat toate mizeriile timp de două luni de zile, oraşul fiind înconjurat. Neavând nici o informaţiune de la familiile noastre şi neputând suporta scumpetea, am hotărât să venim în ţara mamă (subl.n.), unde am ajuns după un drum lung şi greu care a durat două zeci şi două de zile. Şederea noastră la Ianina, precum şi drumul, ne a costat câte cinci sute şi cinci zeci de lei de fiecare persoană. Cum suntem lipsiţi de mijloace, facem apel la sentimentele D-niei Voastre de umanitate şi de patriotism, rugându-Vă să binevoiţi a ne acorda cheltuelile noastre de drum până aici plus întreţinerea noastră la Ianina. Primiţi, Vă rugăm Domnule Prim Ministru asigurarea înaltei noastre stime şi consideraţiuni. Iuliu Sdrula, Ioan Varduli, Iote Perdichi, Achile Dabura, Sotir Dabura, Tachi Vaşioti, Sterie Perdichi, Mihali Tegu Iani, Sterie Georgescu, Tighiula Merminga.

Excelenţei Sale Domnului Titu Maiorescu Prim Ministru şi Ministru de externe etc. etc. etc. Loco. (Arhiva Ministerului Afacerilor Externe. Loc. cit., vol. 21, f. 72 f./v.). Suplica este redactată, potrivit grafiei, de învăţătorul din Perivole Sterie Perdichi. Este înregistrată la Ministerul Afacerilor Străine, cu № 1740, la 21 ianuarie 1913; rezoluţie: La dosar. 16 Ian. /s/T. Maiorescu. 83 sic! – în xxx Les Aroumains devant le Congrès dela Paix (Paris, 1919) (Unia di Culturã-a Armãnjlor dit Machidunii. Biblioteca Natsionalã Armãneascã „Constantin Belemace”. Colectsiea „Moscopoli” 10). Ed. II, Scopia-Ckoпјe, 2003/pe cop. I: 2004/ , p. 26: „Aroumains” 84 Acesta („D-l institutor Tr/andafil/. Nicolau”), în septembrie 1915 este detaşat la Şcoala de Băieţi din Turia, căci „era disponibil din cauza că nu s’a redeschis şcoala de la Meţova din lipsă de elevi” – Arhiva Ministerului Adacerilor Externe. Loc. cit., vol. I, f. 312 (raport al consulului României la Ianina, datat 30 Septemvrie 1915). Se numără printre refugiaţii la Bucureşti în decembrie 1912; la 30 mai 1913, adresează o cerere autorităţilor române („Domnului Ministru al

Stoica Lascu

128

2. Démétre Papahagi 3. Sterie Georgescu 4. Milt. Manakia 5. Toli86 Tullio 6. George Scrima87 7. Mihail Belibaşi 8. George Caragiani 9. George Papa-Pericle 10. Sterie Piha88 11. Lambraki Papahagi 12. George Tegou 13. Milt. Bragiotuli89 14. Alexandru Druia 15. Mihali Tégoiani90 16. Couschou Laïtou91

Afacerilor Străine”), în care arată: „refugiat de 6 luni în Ţară din cauza evenimentelor ce s-au desfăşurat în urma războiului balcanic, unde am fost luat prizonier de armatele greceşti; voind a mă reîntoarce în patrie, respectuos, Vă rog, să binevoiţi a dispune să mi se dea salariul meu pe lunile Iunie, Iulie şi August şi cheltuielile de drum ce D-Voastră veţi crede de cuviinţă”. Suplica are mai multe înscrisuri, ce concură la reconstituirea traiectului vieţii acestuia în acel an: Recomandat de Dr. Leonte; I se va da bani de drum (total 200 lei) 31 mai /ss/ Indescifrabil; La dosar. Petiţionarul a plecat deja cu banii de drum daţi de Minister; leafa o va lua de la Bitolia 25 Sept. 1913 /ss/ Indescifrabil. La destinatar, cererea este înregistrată la 26 septembrie 1913, cu № 22251 (Loc. cit., vol. 20, f. 270). În luna august primea, în continuare, în calitate de refugiat, suma de 80 lei (Loc. cit., vol. 21, f. 262). 85 sic! – în xxx Les Aroumains devant le Congrès dela Paix (Paris, 1919) (Unia di Culturã-a Armãnjlor dit Machidunii. Biblioteca Natsionalã Armãneascã „Constantin Belemace”. Colectsiea „Moscopoli” 10). Ed. II, Scopia-Ckoпјe, 2003 /pe cop. I: 2004/, p. 26: „aroumaine”. 86 În xxx Sguardo retrospettivo sul movimento nazionalista dei Macedo-romeni nella Penisola Balcanica (Ed. II) (Unia di Culturã-a Armãnjlor dit Machidunii. Biblioteca Natsionalã Armãneascã „Constantin Belemace”. Colectsiea „Moscopoli” 6), Scopia, 2003 (p. 29) – George. 87 Un Demetrie Sterie Scrîma – „român din comuna Perivole (Macedonia) născut în anul 1886, luna Maiu, ziua 15” – era învăţător, în 1916, în satul Kioseler (com. Ai-Orman, jud. Caliacra) – Arhivele Naţionale Istorice Centrale. Loc. cit., dos. 91, f. 27. 88 Despre el, vezi, la finalul studiului – raportul consulului român la Ianina, datat 26 Septembrie 1917. 89 În xxx Sguardo retrospettivo sul movimento nazionalista dei Macedo-romeni nella Penisola Balcanica (Ed. II) (Unia di Culturã-a Armãnjlor dit Machidunii. Biblioteca Natsionalã Armãneascã „Constantin Belemace”. Colectsiea „Moscopoli” 6), Scopia, 2003 (p. 29) – Bragioruli. 90 Originar din Perivole; este unul dintre „aromânii păgubiţi în urma războiului balcanic (primul – n.n.)” – Arhiva Ministerului Afacerilor Externe. Loc. cit., vol. 21, f. 207v.


129

17. N. Nibi 18. Papatanassi Grigiotti92 19. Gouli Vaeni 20. Cristo Mihadassi93 21. Djaca Papatanassi 22. Zissi Caloyeru 23. George Zdroula94 24. Joan Vardouli95 25. Jules Zdroula96

91 În ed. românească (1940), apare, eronat, transcrierea Iditou, nume reluat şi în xxx Sguardo retrospettivo sul movimento nazionalista dei Macedo-romeni nella Penisola Balcanica (Ed. II) (Unia di Culturã-a Armãnjlor dit Machidunii. Biblioteca Natsionalã Armãneascã „Constantin Belemace”. Colectsiea „Moscopoli” 6), Scopia, 2003 (p. 29); în xxx Les Aroumains devant le Congrès dela Paix (Paris, 1919) (Unia di Culturã-a Armãnjlor dit Machidunii. Biblioteca Natsionalã Armãneascã „Constantin Belemace”. Colectsiea „Moscopoli” 10). Ed. II, Scopia-Ckoпјe, 2003 /pe cop. I: 2004/ (p. 26) – este corectată transcrierea: Laïtou. 92 Acesta – Atanase Grijoti – era preot în comuna Turia; din toamna anului 1913, văzând însă „că România a căpătat din partea guvernului elen recunoaşterea autonomiei bisericeşti şi şcolare ( despre această percepţie – vezi infra 131), zisul preot şi-a revenit la sentimentele de altădată (în toamna anului 1912, ameninţat fiind cu moartea s-a pus sub ocrotirea ierarhului grec – n.n.) şi a cerut să fie primit din nou în serviciul cauzei noastre, rugându-ne însă să i se acorde sprijinul cuvenit pentru ca Mitropolitul din Grebena să nu-l supere, ci să-l recunoasă ca preot român, după cum fusese pe timp de şir de ani, sub fostul regim turcesc” – Adina Berciu-Drăghicescu, Maria Petre, op. cit., p. 310 (doc. 106 /raport al consulului României la Ianina, datat 7 septembrie 1916/). 93 Semnătura C. Mihadaş se regăseşte, peste ani, de câteva ori în paginile amintitei gazete „Ecoul Pindului”; nu este exclus a fi una şi aceeaşi persoană cu cea din 1917. 94 În octombrie 1945, profesorul Ion Sdrulla – stabilit în Ţară în septembrie 1938, cu domiciliul în Năsăud, născut la 20 august 1920 în Perivole (naş: Nacu Ianuşi) – declara că tatăl său se numea George Sdrulla (mama: Faniţa, născ. Scrima) – Arhivele Naţionale Istorice Centrale. Loc. cit., dos. 169/I, f. 108. 95 Originar din Perivole; refugiat în „ţara mamă” România, la sfârşitul anului 1912 (Arhiva Ministerului Afacerilor Externe. Loc. cit., vol. 21, f. 72f./v.; revine în Grecia. În ianuarie 1944 se afla, în continuare, pe lista celor 20 de învăţători „pensionari români din Macedonia (Grecia)” – Arhivele Naţionale Istorice Centrale. Loc. cit., dos. 148, f. 418; un Nicolae, fiul lui Ioan Varduli (şi a Stanulei Varduli, născ. Paparizu), de profesiune funcţionar (cu domiciliul, în 1940, în Bucureşti, str. Silvestru 67), s-a stabilit în Ţară în octombrie 1931 – Loc. cit., dos. 143/II, f. 180. 96 Originar din Perivole; refugiat în „ţara mamă” România, la sfârşitul anului 1912 (Arhiva Ministerului Afacerilor Externe. Loc. cit., vol. 21, f. 72f./v.). A fost institutor la mai multe şcoli primare româneşti din zona Pindului (între care: în 1906 – la Grebena; în 1909 – la Ianina); s-a numărat printre participanţii la Primul Congres General al Corpului Didactic Secundar şi Primar din Macedonia, de la Bitolia (iunie 1909); fotografia sa se află imortalizată – alături de a celorlalţi congresişti – într-un foto-tablou, rar şi foarte preţios document istoric (reprodus, deficitar însă, în

Stoica Lascu

130

26. Tacke Vassiotti97.

_________________________ Telegramă către consulul Marii Britanii la Ianina

Metzova, le 22 Juillet 1917

À S.E. le Consul d’Angleterre, à Janina98

Au représentant de la grande et libérale Angleterre, les représentants roumains du Pinde envoyent félicitations pour son gouvernement et sa vaillante armée se permettent de rappeler leurs droits de nationalité en ce moment où on décide leur sort.

_________________________ Telegramă către consulul Rusiei la Ianina99

Metzova, le 22 Juillet 1917 À S.E. le Consul de Russie,

à Janina

Les représentants des villages roumains du Pinde, actuellement occupés par la vaillante armée italienne, se permettent d’envoyer à V.E. les plus sincères félicitations pour le gouvernement russe et comptent sur le vaillant de la démocratie russe pour les droits de leur nationalité.

„Fenix” /Bituli/, IX, nr. 66, alunar 1993, p. 4); foto-bust al său (cu prenumele greşit: N. Sdrula), în Ibidem, IX, brumar 2003, p. 3 (la rubrica Foto Documenti). O Ecaterina Sdrulla (născ. Zicu, la 9 mai 1878, la Perivoli), venită în Ţară în anul 1939 – domiciliată în 1946 în Bucureşti, str. Raion II (viitoarea str. Naiului) nr. 3 – s-a căsătorit la 15 decembrie 1895 (1896?) cu Dumitru (Tache) Sdrulla (naş: N. Drimişiu); soţul (n. la 10 oct. 1874), ca şi fiul (Apostol Sdrulla, n. la 18 februarie 1913, la Perivole) erau, în ianuarie 1946, decedaţi – Arhivele Naţionale Istorice Centrale. Loc. cit., dos. 157/II, f. 181, 182; dos. 168/II, f. 240. 97 Originar din Băeasa; refugiat în „ţara mamă” România, la sfârşitul anului 1912 – Arhiva Ministerului Afacerilor Externe. Loc. cit., vol. 21, f. 72 f./v. 98 apud xxx Les Aroumains devant le Congrès dela Paix (Paris, 1919) (Unia di Culturã-a Armãnjlor dit Machidunii. Biblioteca Natsionalã Armãneascã „Constantin Belemace”. Colectsiea „Moscopoli” 10). Ed. II, Scopia-Ckoпјe, 2003 /pe cop. I: 2004/, pp. 23-24. 99 Ibidem, p. 25.


131

Ils seront bien heureux si ces sentiments spontanés et cordiaux peuvent être transmis au grand Gouvernement Russe.

_________________________ Telegramă către Sidney S. Sonnino, ministrul Afacerilor Externe al Italiei100

Samarina.-Pinde, 27 juillet 1917

No. 103 A. S.E. Sonnino,

Ministro Affari Esteri, Roma

Fratelli di sangue accogliamo entusiasmo esercito Vostro liberatore. Popoli stranieri occupata nostra terra tentarono invano cancellare violenza carattere e nome nostro romano. Uniti oggi solenne manifestazione. Noi, popolo romano101 del Pindo, et dello Zagori, dichiariamo volontà proposito immutabile unione fraterna Italia. Invochiamo grida altissime concordi nobile generossa nazione, sorella assumere impegno protezione perpetua. Fratelli, difendere insaziabile desiderio vicini assorbimento, garantire nostra vita, prosperita, avvenire tutrice vindice comune madre nuova eterna Roma102.

100 Ibidem, p. 24; xxx Sguardo retrospettivo sul movimento nazionalista dei Macedo-romeni nella Penisola Balcanica (Società di Cultura Macedo-Romena Bucarest), «Bucovina», I.E. Torouţiu, Bucureşti, f.a. /1940/, p. 28. 101 sic! – în xxx Les Aroumains devant le Congrès dela Paix (Paris, 1919) (Unia di Culturã-a Armãnjlor dit Machidunii. Biblioteca Natsionalã Armãneascã „Constantin Belemace”. Colectsiea „Moscopoli” 10). Ed. II, Scopia-Ckoпјe, 2003 /pe cop. I: 2004/: „arumeno” (p. 24); dar, în xxx Sguardo retrospettivo sul movimento nazionalista dei Macedo-romeni nella Penisola Balcanica (Ed. II) (Unia di Culturã-a Armãnjlor dit Machidunii. Biblioteca Natsionalã Armãneascã „Constantin Belemace”. Colectsiea „Moscopoli” 6), Scopia, 2003, este păstrată transcrierea originală: romano (p. 28). 102 În contextul implicării Italiei pe frontul din nordul Greciei, în 1941, o gazetă romană reamintea evenimentul din 27 iulie 1917, distorsionându-i dimensiunile şi avansând aluzii la potenţiala reînviere, tot prin „protecţia” Italiei, a idealului din urmă cu 24 de ani: „Astăzi, după ce soldaţii italieni au vărsat sângele lor pe plaiurile acestor munţi, dorinţa patrioţilor aromâni, care la 27 iulie 1917 se adunaseră în congres, votând independenţa unui stat naţional sub protecţia Italiei (subl.n. ), dorinţă care acum 20 de ani nu avea să se îndeplinească, poate fi ascultată acum” – R. Petito, Romanitatea Pindului, în „Macedonia”, XV, nr. 104-105, 15 octombrie 1941, pp. 1-2

Stoica Lascu

132

/aceleaşi semnături/ _________________________

Telegramă către ministrul Afacerilor Externe al Belgiei103

Urgent

Samarina.-Pinde, 27 Juillet 1917, 11,30 Heures No. 105

À Ministre Affaires Étrangères Belge, Le Havre

À vous, martyrs (de la) liberté et (du) droit, (nous adressons) le fervent salut du peuple roumain du Pinde et Zagori. Longtemps (nous nous sommes) opposés (aux) étrangers. Aujourd’hui, rendus à la liberté par (les) armes (de) nos frères (d’)Italie, (nous) demandons (à) vous ausssi, peuple de héros, que votre voix résonne hautement pour sauegarder nos sacrés droits nationaux (et la) réalisation (de) nos aspiration. Romains de nom et de sang, (nous) voulons vivre en roumains, librement constitués, avec (l’)aide et (la) protection (de) notre grande mère (l’)Italie, qui seule, parmi (les) ennemis qui souhaitent notre extermination, peut nous garantir (un) avenir (en) sûreté et bien être reconnaissants pour votre généreuse coopération. (Vous) souhaitons (une) prompte reconquéte (de votre) patrie, triomphe sur (les) envahisseurs barbares, splendeur et prospérité, voie ascentionelle (des) peuples.

_________________________ Telegramă către preşedintele Statelor Unite ale Americii104

Urgent

(reprodus din revista „Construire” /Roma/). Propaganda italiană releva, cu orice prilej, în anii de început al celui de-al Doilea Război Mondial, faptul că trupele italiene au fost primite în Pind, în 1917, „con entusiasmo dalla populazione prevelantemente arumena” – xxx Albania. Con 7 carte geografiche, 6 piante di città e 2 piante di edifici (Sottosegretariato di Stato per gli affari albanesi. Ufficio Assistenza Truppe Albania), Guida d’Italia della Consociazione Turistica Italiana, Milano, 1940, p. 54. 103 apud xxx Les Aroumains devant le Congrès dela Paix (Paris, 1919) (Unia di Culturã-a Armãnjlor dit Machidunii. Biblioteca Natsionalã Armãneascã „Constantin Belemace”. Colectsiea „Moscopoli” 10). Ed. II, Scopia-Ckoпјe, 2003 /pe cop. I: 2004/, p. 26.

Titular era Charles de Borqueville. 104 Ibidem, pp. 24-25.


133

Samarina.-Pinde, 27 Juillet 1917 No. 106

À Monsieur Le Président des États-Unis Woodrow Wilson, Washington

Au nom (du) principe sacré (de la) liberté (des) peuples rendu par votre généreuse proclamation, synbole de lutte et victoire (de la) civilisation et droit contre (la) barbarie et (le) despotisme: nous, peuple latin du Pinde et Zagori, fils (d’)Auguste mère Rome, demandons (un) réglemen définitif selon notre nationalité, nos aspiration. Après (le) joug séculaire des Turc et Grecs, (la)liberté (nous étamt) rendue par nos frères italiens, (nous) levons haut notre cri (de) douleur (et d’)espoir devant (le) danger (de) retpmber (sous le) pouvoir (des) ennemis (de) notre nom, invoquons (l’)intervention (des) peuples civilisés (d’)Europe et (de la) grande Démocratie Américaine qui donne hospitalité à tant de nos conationaux, afin que nous aussi puissions jouir (de la) lutte épouvantable qui ensanglante le monde. Votre grande nation vient de fêter (la) 14-te anniversaire (de la) délivrance. Accordez nous également (la) garantie (de) pouvoir nous proclamer libres sous (la) puissante sauvegarde (de) nos généreux frères italiens.

_________________________ Telegramă către Ion I.C. Brătianu, primul-ministru al României105

Samarina, le 27106 juillet 1917, 10 Heures

105 xxx Sguardo retrospettivo sul movimento nazionalista dei Macedo-romeni nella Penisola Balcanica (Società di Cultura Macedo-Romena Bucarest), «Bucovina», I.E. Torouţiu, Bucureşti, f.a. /1940/, pp. 27-28; xxx Sguardo retrospettivo sul movimento nazionalista dei Macedo-romeni nella Penisola Balcanica (Ed. II) (Unia di Culturã-a Armãnjlor dit Machidunii. Biblioteca Natsionalã Armãneascã „Constantin Belemace”. Colectsiea „Moscopoli” 6), Scopia, 2003, pp. 27-28 (lipsesc unele pasagii, relevate mai jos). 106 În xxx Sguardo retrospettivo sul movimento nazionalista dei Macedo-romeni nella Penisola Balcanica (Società di Cultura Macedo-Romena Bucarest), «Bucovina», I.E. Torouţiu, Bucureşti, f.a. /1940/, este trecut 25, dată necorectată în relatările de mai apoi – St. Brezeanu, Gh. Zbuchea (coord.), op. cit., p. 261 (doc. 119; traducere în limba română); xxx Sguardo retrospettivo sul movimento nazionalista dei Macedo-romeni nella Penisola Balcanica (Ed. II) (Unia di Culturã-a Armãnjlor dit Machidunii. Biblioteca Natsionalã Armãneascã „Constantin Belemace”. Colectsiea „Moscopoli” 6), Scopia, 2003, p. 27 (aici e trecută data de 23!); xxx Les Aroumains devant le Congrès de la Paix (Paris, 1919) (Unia di Culturã-a Armãnjlor dit Machidunii. Biblioteca Natsionalã Armãneascã „Constantin Belemace”. Editsiea „Moscopoli” 10), Ed. II, Scopia-Скопjе, 2003 /pe cop. I: 2004/, p. 22.

Stoica Lascu

134

Nr. 107 – Urgent. À. S.E. ION J. BRATIANO,

Président du Conseil des Ministres, JASY

À l’heure suprême où la population du Pinde et de Zagori pleine, de joie d’être libérée de la tyrannie par l’action glorieuse de l’armée italienne, se réunit pour réclamer d’une seule voix ses droits à la liberté, à la langue et à des institutions particulières devant le monde civilisé, nous vous adressons à Vous, nos frères, notre salut chalereux et affecteux. Une vaste étendue de terres occupées par des peuples étrangers nous sépare mais nos coeurs battent à l’unisson des Vôtres, avec le même sang sorti des veines de l’antique Rome, poir les mêmes aspirations et le même idéal. Par la puissance de l’armée victorieuse de notre mère, l’Italie, ont été brisées les chaines qui nous tenait sous le joug de l’étranger. L’aigle romaine s’est élevée de nouveau dans nos montagnes, réunissant sous ses ailes paternelles ses fils dispersés. Par elle, nous sommes sûrs d’entrer parmi les populations civilisées et d’imposer le respect à nos ennemis qui se sont efforcés107 en vain d’éteindre le nom roumain de la surface du globe. Dans cette heure suprême, nous souhaitons du fond du coeur pour vous108, l’extermination109 des ennemis, le triomphe de la cause commune, la réalisation de l’idéal national, la grandeur de la prosperité de la patrie, et pour nous, nous souhaitons que Votre puissante voix s’élève pour que les Puissances alliées nous garantissent, par des engagements certains, la liberté et la prosperité de notre avenir parmi les nouvelles nations latines, contre les menaces injustifiées des vos ennemis qui veulent nous enchainer de nouveau pour effacer le nom roumain110 de ces montagnes, héritage précieux laissé par nos ancêtres. Maire du peuple de Samarina: J. Daboura, délégués: Zicou Araïa, Zouca Sorbi, Helidoni, Papaiani.- Maire de Abella (Avdella): Carajani, délégués: Papa,

107 et d’imposer le respect à nos ennemis qui se sont efforcés. 108 Dans cette heure suprême, nous souhaitons du fond du coeur pour vous. 109 l’extermination des ennemis este tradus prin (mai blândul termen) înlăturarea inamicilor – St. Brezeanu, Gh. Zbuchea (coord.), op. cit. 110 sic! – în xxx Les Aroumains devant le Congrès dela Paix (Paris, 1919) (Unia di Culturã-a Armãnjlor dit Machidunii. Biblioteca Natsionalã Armãneascã „Constantin Belemace”. Editsiea „Moscopoli” 10 ). Ed. II, Scopia-Скопjе, 2003 /pe cop. I: 2004/, p. 22: „aroumain”; dar, în xxx Sguardo retrospettivo sul movimento nazionalista dei Macedo-romeni nella Penisola Balcanica (Ed. II) (Unia di Culturã-a Armãnjlor dit Machidunii. Biblioteca Natsionalã Armãneascã „Constantin Belemace”. Colectsiea „Moscopoli” 6), Scopia, 2003, este păstrată transcrierea originală: roumain (p. 27).


135

Exarhou, Papahagi, Toullio.- Maire de Perivole: Tegouiani, délégués: Vardouli, Zdroula, Constantinesco, Scrâma, Piha, Take Vardouli, Mirminga111.- Maire de Baïassa: Nolla, délégués: Vachoti, Tega, Zerva, Djima.- Maire de Amintchou (Metzova): Mihou, délégués: Belibaschi, Nicolau, Diamandi.- Maire de Paléosseli: Zissaki, délégués: Zaca, Pantazi.- Maire de Padzes: Paponi, délégués: Tosca, Grasso.- Maire de Tourïa112: Scoufi, délégués: Nibi, Grigioti, Dafoula, Mihadaschi. - Maire de Breazna: Pispa113, délégués: Tschaprangani114, Poupi115, Catibari. - Maire de Laca: Schafarica, délégués: Gadjani, Casso. - Maire de Dobrinova: Caragiorgo, délégués: Caroni. – Maire de Armata: Vraca, délégués: Rafti. – Maire de Zmixi: Levendi116.

111 Tighiula Merminga; face parte din grupul celor zece refugiaţi în Ţară, la sfârşitul anului 1912. 112 Funcţionarul diplomatic român la Ianina aprecia, într-un raport din 30 septembrie 1915, că „o bună parte a populaţiunei române din această comună este animată de sentimente naţionale, dar, după cum mă informează D-nul institutor-director (N. Nibi – n.n.) prin raportul său din 20 Septembrie curent institutorii greci continuă a desfăşura o mare activitate pentru a împiedica pe copii de a frecuenta şcoala română. Adversarii cauzei noastre culturale îşi concentrează acţiunea lor în potriva şcoalelor române din Turia (erau două: de băieţi, respectiv de fete – n.n.), pentru că ei îşi dau bine seamă că, dacă se va întări bine sentimentul românesc în Turia, el va puteà influenţà mult şi asupra locuitorilor români din satele vecine: Cuţufleni, Ginirazi, Amer şi Paltin, cari n’au şcoale româneşti, dar vin des în contact cu turienii, din cauza că Turia e o comună însemnată, având 250-300 familii şi fiind reşedinţa unei Judecătorii de pace” – Arhiva Ministerului Afacerilor Externe. Loc. cit., vol. I, f. 311v.-312. 113 În toamna anului 1940, în contextul izbucnirii războiului greco-italian (28 octombrie), regele Greciei „şi-a exprimat mulţumirea că populaţiunea aromână a manifestat simţăminte leale faţă de Grecia (...) /făcând/ excepţie primarul din Breaza, care a ieşit cu steag italian în faţa trupelor inamice”; nu ştim cum se numea primarul în cauză, dar între aromânii arestaţi, se pare că „bătrânul Pispa a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă, iar tânărul Pispa (nu reiese dacă e fiul său – n.n.) la moarte” – Adina Berciu-Drăghicescu, Maria Petre, op. cit., pp. 420, 422 (doc. 220 /raport al ministrului României la Atena, adresat lui Ion Antonescu – în calitate de ministru al Afacerilor Externe –/). 114 Împotriva acestuia, „institutorul nostru din Breaza, dl. Tănase Pispa, zis şi Ceaprangani”, autorităţile elene s-au dedat, în 1918, la persecuţii, fiind acuzat că instigă „ca tinerii să dezerteze din armată sau să treacă pe teritoriul vecin, ocupat de trupele italiene” – Ibidem, p. 320 (doc. 109). În 1937, Atanase Pispa apare ca fiind „învăţător-pensionar”; fiind chemat ca martor la un proces, „judecătorul de pace i-a spus în şedinţa publică: «Ia vino aici, d-le pensionar, d-ta care faci propagandă românească la Breaza»” – Ibidem, p. 541 (doc. 178 /raport, datat 28 aprilie 1937, al revizorului şcolar Ioan Varduli, adresat Administraţiei Şcolilor Române din Grecia – Salonic –, „privind persecuţiile la care sunt supuşi românii care-şi trimit copiii la şcolile româneşti”). 115 Este vorba de Leon Pupi, directorul Şcolii Române din Breaza. 116 În regest, se consemnează – într-o formulare ce comportă ajustări – că această telegramă a fost adresată destinatarului „de delegaţia unor localităţi româneşti din sudul balcanilor (sic!) privind

Stoica Lascu

136

_________________________ Telegramă către ministrul Afacerilor Externe al Marii Britanii117

Urgent

Samarina.-Pinde, 27 Juillet 1917, 11,30 Heures No. 108118

À Ministre Affaires Étrangères, Londres

Tandis que dans (les) séances (des) réprésentants interalliés se décide (le) sort (des) peuples balkaniques, nous, peuple roumains du Pinde et Zagori, réunis (dans un) imposant meeting, lançons (aux) peuples alliés (un) chaleureux appel en défense (de) notre nationalité. À travers (les) siècles (nous) avons lutté (à) outrance contre (les) Turcs barbares et plus tard (nous avons) opposé résistance (à l’)oeuvre (d’)infiltration (d’un) autre oppressseur, (du) peuple grec. Maintenant, (nous ne) voulons plus être sujets (des) peuples étrangers, dussions-nous, pour (la) défense (de) notre nationalité, tout sacrifier, vie et biens. (Comme) fils de Rome, (nous) avons fraternisé avec nos libérateurs, frères italiens, dont (l’)origine, race, langue et institutions nous sont communes. Voulons d’eux seuls libre constitution, sous (une) protection désintéressée. Pour cela, nous adressons à vous, représentant du grand et noble anglais, défenseur traditionnel éternel (des) principes (de la) liberté (et) nationalité, (un) appel chaleureux et prions acorder (à) nos aspirations votre puissnat appui et assurer ainsi (la) liberté (et une) paix durable.

_________________________ Telegramă către ministrul Afacerilor Externe al Franţei119

Urgent Samarina.-Pinde, 27 Juillet 1917, 10 Heures

situaţia juridică (sic!) a lor” – St. Brezeanu, Gh. Zbuchea (coord.), op. cit., p. 261; numele primarilor şi al delegaţilor nu sunt reproduse. 117 xxx Les Aroumains devant le Congrès de la Paix (Paris, 1919) (Unia di Culturã-a Armãnjlor dit Machidunii. Biblioteca Natsionalã Armãneascã „Constantin Belemace”. Editsiea „Moscopoli” 10), Ed. II, Scopia-Скопjе, 2003 /pe cop. I: 2004/, pp. 23-24.

Titular la Foreign Office era Arthur Balfour. 118 În text: 198. 119 Ibidem, p. 23.


137

No. 109 À Ministre Affaires Étrangères,

Paris120 (Le) peuple roumain (du) Pinde et Zagori, réuni (en un) imposant meeting, veut faire parvenir sa voix au généreux peuple français, maître de (la) liberté dans le monde au moment où se décide (le) sort des malheureux peuples balkaniques. À travers (les) siècles, (nous) avons, par de rudes luttes dans (les) gorges (de) nos montagnes, défendu avec ténacité (la) pureté (de) notre race latine, (l’)intégrité (de) notre langue, (de) notre tradition romaine contre (le) barbare oppresseur turc. Nous dèfendimes plus tard (par) d’oeuvre tenace (l’)infiltration tentée (par un) nouvel oppresseurs. (Nous sommes) prêts, pour notre idéal (de la) liberté, (de) tout sacrifier, vie et biens, en combattant sur nos montagnes inaccessibles pour notre existence ethnique. (Nous) sommes (les) fils (d’)Auguste Rome et avons accueilli comme libérateurs vons frères italiens dont (nous) pouvons seulment atteindre (une) constitution desintéressée. (Le) grand peuple français, s’inspirant (de) ses glorieuse tradidions (de) liberté (et) fraternité, voudra certainement accorder (à) notre appel son appui dans (le) concert (des) puissances alliées. Seulment ainsi (nous) pourrons être assurés aux peuples balkaniques, aussi (qu’une) paix durable après (la) grande victoire immanquable (des) peuples levés en défence (de la) civilisation et (du) droit.

_________________________ Telegramă către preşedintele Guvernului Provizoriu al Rusiei121

Urgent Samarina.-Pinde, 27 Juillet 1917, 12 Heures

No. 114

À Président Gouvernement provisoire Russe, Petrograd

(Le) peuple roumain (du) Pinde et Zagori, réuni (en un) imposant meeting, lance chalereux appel (aux) puissance (d’)Europe, afin (que) lors (de) règlement définitif (du) sort (des) peuples balkaniques, lui soit assurée (une)

120 Titular la Quai d’Orsay era, în acea perioadă, Alexandre Ribot. 121 Ibidem, p. 25. Şeful Guvernului Provizoriu era, de câteva zile, Alexandru Kerenski.

Stoica Lascu

138

constitution conforme (à sa) race, langue (et) aspirations. Nous, fils de Rome, fûmes longuement et rudement asservis (sous des) dominations étrangères, turque et grecque, également désireuses (à) supprimer (les) caractéristiques (de) notre race latine. À travers (les) siècles nous furent (comme) remparts (les) cimes inaccessibles (de) nos) montagnes et (la) vaillance transmise par nos frères (de) race demeura (dans notre) langue non corrompue. (Nous eûmes) coeurs forts dans (une) irréductible aversion envers (l’)étranger. Avec (l’)occupation (de la) glorieuse armée italienne, nous requimes enfin avec nos frères (d’)origine et (nous) avons prêté serment solennel (qu’)aucune force (ne) pourra nous détacher d’eux qui seuls peuvent nous assurer (la) constitution (qui) nous convient et (la) paix longuement souhaitée. Nous demandons à la nouvelle Russie démocratique qui puise son origine (des) plus purs sentiments (de) liberté, fraternité et qui, même dans les inévitables convulsions intérieures retrouve energie, discipline (pour) reprendre (la) lutte contre (l’)ennemie (de la) civilisation et (du) droit, d’intervenir en faveur (de la) seule solution qui puisse assurer (une) paix durable à cette malheureuse population (et) notre libre constitution avec l’aide fraternel et (la) puissance protection (de l’)Italie.

_________________________ Telegramă către primarul Romei122

Urgent

Samarina.-Pindo, 27 Juillet 1917 No. 116

Al Sindaco di Roma Saeculis compluribus non mutat Romana gena Pindi et Zagoriae castra patribus custodienda per Traianum tradita dintinus libertati et cultui defendes hostibus immitibus strenus adversata demum votis exptetis almam amplexatur matrem urbem divinam Romam invictam quae desuo fastigio liberos suos longe re respexit grati animo serviture redempti dominae gentium fidem nostram comitis solemnibus obtestamur promptius animis parata manu armis effuso sanguine rursus per matrem acceptam libertatem tueri decrevimus conjunctionem cum matre perpetua firmari, volumus jure gentium sanctam haberi obsecramur.

Sindaco di Samarina: J. Dabura _________________________

122 Ibidem, p. 28.


139

Telegramă către generalul Ricciotti Garibaldi123

Abella.-Pindo, 30 iulie 1917, orele 14,30 No. 43

Generale Ricciotti Garibaldi Roma I Romeni124 del Pindo-Zagori, da secoli oppressi da popoli stranieri che in ogni modo cercarono di distrugerre la razza, riuniti oggi ad Abella in imponente comizio, rivolgono a Voi sostenitore della libertà di popoli un caldo appello, chiedendo il Vostro appoggio affinchè loro sia mantenuta sotto la protezione dell’Italia la libertà ed indipendenza apportata dalle valorose truppe italiane, dichiarandosi pronti a difendere con i loro petti e con il loro sangue. Il sindaco del popolo di Abella: Carajani. Il sindaco di Samarina: I. Dabura. Il sindaco di Perivole: Teguiani. Il sindaco di Palten : Paponi. Il sindaco di Laca: Safarica. Il sindaco di Armata: Vraca. Il sindaco di Breazna: Pispa. Il sindaco di Turia: Scufi. Il sindaco di Baiasa (Voiioussa): Nolla. Il sindaco di Metzovo (Amincio): Mihu. Il sindaco di Zmixi: Levendi. I delegati del popolo romeno: Papa-Pericle, Tomesco, Ceapara, Cealera, Zarma, Ghiamissi, Belibassi, Nicolau, Nibi, Dafula, Papatanassi, Mihadassi, Malama, Exarhu, Pupi, Araia, Matussiu125, Gima, Micit, Malam, Emanuele, Zaraiano, Franke e Zdrulla”.

_________________________

123 xxx Sguardo retrospettivo sul movimento nazionalista dei Macedo-romeni nella Penisola Balcanica (Società di Cultura Macedo-Romena Bucarest), «Bucovina», I.E. Torouţiu, Bucureşti, f.a. /1940/, p. 29. 124sic! – în xxx Les Aroumains devant le Congrès de la Paix (Paris, 1919) (Unia di Culturã-a Armãnjlor dit Machidunii. Biblioteca Natsionalã Armãneascã „Constantin Belemace”. Editsiea „Moscopoli” 10), Ed. II, Scopia-Скопjе, 2003 /pe cop. I: 2004/: „aromeni” (p. 27), „arumeno” (p. 28). 125 sic! – este, probabil, aceeaşi persoană cu avocatul Nicolae Matuşiu, care va juca, alături de Alcibiade Diamandi, un rol important în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (infra 140), privind „înfiinţarea Comunităţilor româneşti în toată Tessalia, Pind, Epir şi Macedonia”; „mă leagă o veche prietenie de d-l Diamandi”, „legături care au unit timp de mai multe generaţii familiile noastre” – Adina Berciu-Drăghicescu, Maria Petre, Şcoli şi biserici româneşti din Peninsula Balcanică. Documente (1918-1953). Adunarea şi selecţionarea documentelor, introducerea, bibliografia şi indicii de: ... Prezentul volum a fost realizat în urma documentării la Arhiva Ministerului Afacerilor Externe şi la Arhivele Naţionale Istorice Centrale /Cuvânt înainte: prof. univ. dr. Gheorghe Zbuchea, preşedintele Societăţii de Cultură macedo-române/, vol. II, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2006, p. 569 (doc. 293 /memoriul lui N. Matussi, datat Atena, 21 octombrie 1943/).

Stoica Lascu

140

Telegramă a Comitetului Provizoriu de la Samarina către Comisarul General al Italiei la Ianina, dr. Francesco Fazzi (29 august 1917)126 Faţă de noua ocupaţiune grecească, ce ne ameninţă, şi care a fost iniţiată la Abela prin acte de abus de putere şi de represalii, populaţia română din Pind, resculată ca un singur om127, şi înaintea unor meetiguri impunătoare, a proclamat independenţa sa, sub protecţiunea Italiei. Ea a sfinţit printr’o ceremonie religioasă steagul său, simbolul libertăţii şi civilizaţiunei latine şi s’a ales un comitet provisoriu. Reînoind jurământul sacru ce-l făcusem înainte, declarăm lumei că, luăm armele în mână pentru ca să ne opunem la ori-ce încercare de a fi subjugaţi din nou, sub urgisită stăpânire grecească. Vom vărsa sângele nostru până la cea din urmă picătură, ca să alungăm pe străinul din munţii noştri.

Trăească Pindul indipendent! Trăească Italia! Comitetul provizoriu: Doctor Dimitrie Diamandi, Ianaculi Dabura, Mihali Teguiani, Tachi Nibi, Zicu Araia, Alcibiadi Diamandi, Sterie Caragiani.

_________________________

Copie de pe raport. Consulat. din Ianina sub № 280 din 29 August 1917 către

Legaţiunea din Atena Am onórea a informà pe Exc. V., că Direcţiunea politică militară de la Comisariatul General Italiean din Ianina, la 27 curent, a dat publicitate prin d�iarul local «Elefteron Vima» următórei comunicări ce o primi din Roma şi care sună ast-fel: «Se aduce la cunoştinţă celor interesaţi, că toţi aceia cari sunt originari din circumscripţiile aflate la Nord de linia stabilită de conferinţa din Florenţa, nu vor fi supuşi la nici o îndatorie faţă de serviciul militar din Grecia. Pentru ori-ce chestiuni privitóre la serviciul militar, tinerii interesaţi se pot adresà direct Consulatului general al Italiei din Ianina».

126 Arhiva Ministerului Afacerilor Externe. Fond 71/1914. E2. Partea II, vol. I, f. 356v.-357f. (raport al Consulatului Regal al României, datat Ianina, 9/22 Septembrie 1917; întreg documentul – vezi mai departe). 127 sic!


141

Din această comunicare a autorităţilor italinesci rezultă că guvernul grecesc nu mai póte sperà în viitor, ca să reocupe şi să stăpânéscă aşa d�isul Epirul de Nord, de óre-ce de câte-va luni el constitue o parte integrală a noului Stat Albanezesc, care, prin luna lui Maiŭ a.c. a fost proclamat ca autonom din partea Generalului Ferrero din Valona şi Epirul de Nord este acum sub protecţia Italieĭ. Atât tineretul muzulman cât şi cel creştin originar din acea provincie, care se află în Grecia, nu póte fi recrutat de autorităţile grecesci, căci prin comunicarea despre care este vorba mai sus, se atrage atenţiunea tutulor, pentru ca să se respecte starea de lucruri creată prin ocuparea de către trupele italiene a sus-d�isei provincii şi a proclamării unităţii şi independenţeĭ Albaniei care este pusă sub protecţia şi auspiciul Italieĭ. Pentru mai buna lămurire, cred că este necesar a comunicà aci mai la vale in extenso, proclamaţiunea, care a fost anunţată de autorităţile italiene din Arghirocastro la 21 Maiŭ a.c. şi care sună astfel: «Către întréga populaţiune albaneză. Astăzi la 21 Maiŭ (03 Iunie) 1917, cu ocaziunea aniversării fericite a libertăţii Constituţionale a Italiei, noi General Giacinto Ferrero, Comandantul trupelor italiene de ocupaţiune din Albania, din ordinul guvernului Regelui Victor Emanuel al III-lea, proclamăm în mod solemn unitatea şi independenţa întregei Albaniĭ, sub egida şi protecţiunea Regatului Italian. Prin acest act, voi albanezii, aveţi instituţii libere, óste, tribunale, şcoli dirijate de cetăţeni albaneji, voi veţi puteà administrà proprietăţile vóstre, fructul muncii vóstre în profitul vostru şi pentru o mai bună stare a ţărei vóstre. Albaneji! Ori-unde v’aţi afla sunteţi liberi, fie în ţara vóstră, fie în străinătate, chiar dacă aţi fi încă supuşi dominaţiunilor străine, cari sunt darnice în promisiuni, dar de fapt violente şi jefuitóre; voi, cari sunteţi urmaşii unei rase fórte vechi şi nobile şi aveţi amintiri şi tradiţiuni seculare, ce vĕ unesc cu civilizaţiunea romană şi ce cea veneţiană; voi, cari cunóşteţi comunitatea intereselor italo-albaneze pe mare care ne desparte şi tot d’odată ne unesce; uniţi-vĕ toţi câţi sunteţi ómeni cu bună voinţă şi cu credinţă în destinele scumpei vóstre Patrii; cu toţii alergaţi sub umbra steagurilor italian şi albanez, spre a jurà credinţă eternă în tot ce se proclamă astăd�i în numele guvernului italian, pentru o Albanie independentă sub auspiciul şi protecţia Italieĭ». Din d�iua anunţării acestei proclamaţiuni, albanejii muzulmani şi creştini din teritoriul ocupat de trupele italiene, se simţiră uşuraţi şi asiguraţi pentru viitorul ţării lor şi se mândresc de acéstă situaţiune. Dênşii constată cu admiraţiune un progres enorm până acum, căci li se deschid d�ilnic comunicaţii nouĕ prin munţii şi văile de acolo, unde domnià de secoli tristeţă şi nesiguranţă; lor li se înfiinţéză şcoli bine organizate, în care copiii lor învéţă repede limba lor maternă şi cea italiénă; lor li se asigură o justiţie nepărtinitoare; lor li se arată mii de isvóre pentru existenţa lor d�ilnică, este suficient numai ca dânşiĭ să renunţe la tristul şi legendarul viciu al leneviei (subl.n.); lor li se daŭ neîntrerupt exemple de bună creştere, de un traiŭ mai bun şi de sigur, că vor profita în scurt timp aşa de mult în cât se va operà o schimbare radicală a situaţiunei lor de până acum. Iată dar pentru ce şi locuitorii din provincia Ciamurià, precum şi românii noştri de la Pind, sunt setoşi de asemenea libertate (subl.n.).

Stoica Lascu

142

Un comunicat oficial italian apărut d�ilele acestea, vestesce că guvernul italian în dorinţa sa de a înmulţi şcólele din Albania şi a îmbunătăţi starea celor existente, înbrăţişate cu căldură şi recunoştinţă din partea populaţiuneĭ albaneze, a instituit acum o şcóla normală specială, care va pregăti în curând vre-o sută de institutori, destinaţi pentru Albania şi cari vor predà în special limba albaneză. Deci progresul ce se va realizà pe terenul instrucţiunei, în scurt timp va deveni şi mai uimitor. Tocmai şi prin Epirul meridional care a fost ocupat de trupele italiene se proiectaze înfiinţarea de şcoli; mai ales prin comunele românesci şi prin cele albaneze şi italienii doriaŭ să introducă în acele şcóle învĕţarea limbilor acestor douĕ naţiuni.

Însă, din nenorocire, trupele italiene vor trebui să evacueze Epirul de Sud în câte-va d�ile, ast-fel că nu s’a putut pune în aplicare acele proiecte, cari ar fi fost de mare folos pentru elementul nostru. Consul

semnat: D.A. Mincu128 _________________________

CONSULAT ROYAL Ianina, 7 Septembrie 1917 de ROUMANIE № 289 Confidenţial

Domnule Preşedinte al Consiliului, Ca urmare la raportul meu sub № 279 din 29 August trecut129, am onoarea a informa pe Excelenţa Voastră, că, îndată ce am aflat că şi la Băeasa a avut loc un incident regretabil, de natură a pricinui urmări grave, m’am grăbit a cere de la Comisariatul General italian de aci, informaţiuni precise, care mi a comunicat următoarele: Joi seara, 31 August trecut, vre-o 4-5 geandarmi greci, însoţiţi de alţi civili trimişi anume din Janina – zice-se spre a calma spiritele agitate ale românilor –, au voit să intre în comuna Băeasa, dar, la marginea comunei ei au fost întămpinaţi de o delegaţiune compusă de trei români, în capul căreia era

128 Arhiva Ministerului Afacerilor Externe. Loc. cit., f. 143f./v.-144f./v.; copie scrisă cu cerneală neagră; funcţionarul respectiv utiliza, încă, semne grafice ce nu mai erau în vigoare, conform normelor standadizate în uz (din 1904). 129 Nedepistat încă.


143

băeşatul Ion Cazana, însoţit de Mih. Teguiani şi Ah. Bei, care le-a comunicat, că le e interzis de a înainta şi a intra în comună, deoarece populaţiunea nu-i primeşte, căci românii au proclamat autonomia Pindului (subl.n.). Grecii, la această declaraţie, spre a nu fi expuşi la vre un pericol în faţa criticei situaţiuni în care se găseau, mai ales că erau hotărâţi să nu se întoarcă îndărăt, au cerut sprijinul trupelor italiene, ce se aflau încă la Băeasa, iar D-l căpitan, Comandantul acelor trupe, le a acordat imediat concursul şi îi a consiliat să nu intre în comună, ci să se adopostească într’o biserică situată la marginea comunei, ceea ce au şi făcut, trimiţându-se acolo o pază de căţi-va soldaţi italieni. Aflând toate acestea, am crezut de cuviinţă să intervin imediat pentru a potoli spiritele şi a preveni complicaţiuni şi mai grave, şi cu atât mai mult, că şi colegul meu italian, D-lui D. Nuvolari mi a solicitat acest concurs, atât din partea D-sale, cât şi din partea D-lui General italian Delli Ponti. În consecinţă m’am grăbit să dau instrucţiuni D-lui Revizor şcolar să trimită D-lui Director al şcoalei noastre din Băeasa o scrisoare, la 3 septembrie curent, cu următorul conţinut:

„Domnule Director, În urma atitudinei ameninţătoare a locuitorilor din Băeasa, faţă de autorităţile greceşti, cari s’au dus să ocupe comunele evacuate de trupele italiene, atât cel în drept, cât şi autorităţile superioare italiene de aci, sunt foarte îngrijorate de această situaţiune foarte critică şi periculoasă ce locuitorii de acolo ’şi au creat. Aşa dar, cel în drept m’a însărcinat ca să vă rog să întrebuinţaţi toată insistenţa pentru ca să calmaţi spiritele şi să sfătuiţi pe români de a nu pune nici o rezistenţă autorităţilor elene, cari sunt însărcinate cu ocuparea comunelor. Sfătuiţi pe toţi, ca să ţină seamă de bunele sfaturi ce li se dau de aci, de cei în drept, şi să caute să ducă o viaţă cât se poate de paşnică, mai cu seamă în împrejurările aşa de grele din aceste părţi. Dacă românii noştri nu vor ţine seamă de bunurile sfaturi ce li s’au dat înainte şi li se dau şi acum, dânşii vor fi expuşi la un mare pericol, care nu poate avea decât consecinţele cele mai dezastroase pentru dânşii. Vă rog să daţi publicitatea cea mai mare acestei comunicări prin comunele române şi a-mi răspunde de primirea prezentei, cât şi a scrisoarei ce V-au adresat cei în drept cu data de 28 August trecut. Primiţi, etc. (ss.) P. Civica”. La rândul lor, autorităţile greceşti din aceste părţi, fiind şi ele informate de cele întâmplate la Băeasa, s’au grăbit să trimeată la faţa locului vre-o 200 soldaţi sub comanda a 2-3 ofiţeri, cari au ajuns la Băeasa în seara de 3 c. Din fericire populaţiunea de acolo a rămas liniştită, astfel că episodul n’a luat alte proporţii şi predarea comunei din partea italienilor a avut loc în toată liniştea, după ce însă Căpitanul companiei italiene a atras binevoitoarea atenţiune a ofiţerilor greci de a îngriji ca populaţiunea să fie menajată, să nu fie surexcitată prin niscai persecuţiuni, şi să fie lăsaţi să plece cei cari ar voi să se retragă din comună. Primind cuvenitele asigurări, trupele italiene s’au retras, dar abia se

Stoica Lascu

144

depărtară la o mică distanţă, când ei au fost înştiinţaţi, că grecii n’au respectat promisiunile date şi că au şi început să bată, să insulte, să ameninţe şi chiar să împiedice familiile cari voiau să plece. În faţa acestei atitudini, D-l Căpitan italian s’a văzut nevoit să se întoarcă în comună şi să ceară nuoi asigurări pentru respectarea celor stabilite şi cu acest prilej mai multe familii au putut să plece din Băeasa, îndreptându-se spre Ianina, împreună cu soldaţii italieni. Cu vre-o două zile mai înainte plecaseră dejà mulţi alţi tineri în direcţia Comisiei şi a punctului Calibaki, de pe teritoriul ocupat de italieni. La sosirea la Ianina a acestor familii, am stăruit să le conving, că ar fi mai bine să se reîntoarcă la căminurile lor peste câte-va zile, când va sosi la Ianina Guvernatorul General elen pe lângă care voi interveni în favoarea lor, deoarece autorităţile superioare greceşti din Ianina le vor garanta viaţa şi avutul lor; dar ori-ce stăruinţă a fost zadarnică căci aceste familii s’au hotărât să plece în Epirul de Nord, ca să ierneze acolo, împreună cu soţii lor plecaţi din Băeasa direct în Epirul de Nord. Printre cei refugiaţi sunt mulţi cari caută să se sustragă obligaţiunilor militare (subl.n.). Cu acest prilej, Domnul Revizor şcolar P. Civica, mi a adresat ieri un raport detaliat despre cele întâmplate la Băeasa, în baza informaţiunelor ce le a primit din partea refugiaţilor şi în special din partea D-lui Vasile I. Vassilake, preşedintele comunităţii noastre din Băeasa130 şi a fratelui său G. Baca, institutor român în acea comună. Din acest raport reese, că incidentul cu geandarmii greci a avut loc întocmai după cum îmi comunicaseră în prima zi autorităţile locale italiene. Mi s’au mai dat următoarele detalii: Comisiunea care însoţea pe cei 5 geandarmi eleni, era compusă din D-nii: Papahristu, zis şi Caciadima, avocat la Ianina; Epaminoda Veli, droghist în acest oraş; Pelleni şi Niţidi, neguţători de seamă tot din Ianina, care nereuşind să convingă pe aromâni, au rămas într’o locuinţă din marginea comunei până ce s’au calmat spiritele. Domnul Caciadima, intrând în comună pentru a se aproviziona cu merinde şi întâlnindu-se cu câţi-va români, le a vorbit cam în sensul următor: „Noi suntem trimişi din partea Comisarului elen din Ianina pentru ca să vă sfătuim să vă calmaţi şi să vă liniştiţi, asigurându-vă că se va respecta tractatul încheiat la Bucureşti de D-l Venizelos”131. La acestea Domnul

130 Într-un raport din anul următor, el este apelat „celnic” (era fratele medicului N. Vassilake, „cancelar-interpret al Consulatului nostru la Ianina”) – Adina Berciu-Drăghicescu, Maria Petre, op. cit., p. 316 (doc. 109). 131 Problematica vlahilor/românilor balcanici nu a făcut, în fapt – o evidenţă ocultată adeseori –, obiect al conţinutului Tratatului de Pace de la Bucureşti, din 28 iulie/10 august 1913; angajamentul Greciei (şi, în egală măsură, al Serbiei) de a da „autonomie şcolilor şi bisericilor cuţo-vlahilor” (sic!) ce se vor găsi „în viitoarele posesiuni greceşti” („sârbeşti”), precum şi de a


145

institutor Baca, care se afla prezent, i a răspuns: „Cunoaştem sentimentele de echitate ale Domnului Prim-Ministru; dar cele întâmplate la Abela, săvărşite de funcţionarii şi geandarmi greci, au pus groaza în populaţiunea română”. Atunci D-l Caciadima a replicat: „Tocmai, spre a evita asemenea fapte regretabile am fost trimişi noi aci”. Tânărul român G. Zisi din Băeasa, luând cuvântul a zis: „am servit în armată ani de zile; ştiu ce fel de regulă şi ordine se ţine în Grecia; nouă aci nu ni se dă de lucru şi suntem reduşi să murim de foame: eată de ce am proclamat autonomia Pindului (subl.n.)”. În acea seară, vre-o 50 de femei, dinpreună cu copii lor, s’au dus la Căpitanul italian ca să-l roage să nu plece din Băeasa şi să nu-i părăsească; însă acesta, spre a nu se întâmpla niscai manifestaţiuni, n’a voit să le primească. Atunci femeile au făcut o demonstraţie prin comună, traversând străzile cu cântece naţionale, cântând mai ales „deşteaptă-te române”. Pentru potolirea spiritelor, s’a afişat la Băeasa copie de pe procesul verbal încheiat între Căpitanul companiei italiene şi ofiţerii greci sosiţi acolo în seara de 3 curent şi în care proces verbal s’a făcut menţiune că românii vor fi bine trataţi şi că nu li se va face vre-o rechiziţiune, după cum s’a zvonit. Căpitanul italian, la plecarea sa, a adresat populaţiunei mulţumirile sale pentru buna primire ce a făcut trupelor italiene şi a exprimat speranţa că şi autorităţile greceşti vor fi binevoitoare faţă de populaţiunea română. Luni dimineaţa însă, la 4 curent, autorităţile greceşti, după plecarea trupelor italiene au început să privească rău pe români şi să-i ameninţe şi chiar au bătut pe D-nii Vasile Costa Hagi, Apostol Zotta şi At. Tega, căteşi trei locuitori din Băeasa. Tot atunci, căte-va familii, voind să plece, au fost oprite. Toate acestea, aducându-se la cunoştinţa Căpitanului italian, acesta a fost nevoit a se întoarce din drum spre a se pune în contact cu ofiţerii greci spre a se pune

permite „crearea unui episcopat pentru aceiaşi cuţo-vlahi” nu era exprimat decât în cadrul unei note (fară nici o obligaţie juridică; era considerată doar o anexă a Tratatului) adresată, înainte de semnarea Tratatului (la 23 iulie/5 august), de către Elefterios Venizelos şi, separat, de către primul-ministru sârb Nicola Pasici, omologului lor român – Titu Maiorescu. Practic însă, o detaşare a diplomaţiei române de fondul istoric şi imediat al „chestiunii aromâne” se operase încă din luna mai, când delegaţii României au acceptat ca în conţinutul Protocolului de la Petersburg românii balcanici („macedoneni”) să fie designaţi cu termenul „de batjocură” de „cuţovlahi”; de la tribuna Adunării Deputaţilor, N. Iorga avea să protesteze energic, la 17 mai 1913: „Simtă-se şchiop cine o vrea şi procedeze în consecinţă: eu nu mă simt, şi nu simt nici naţia mea, întemeiată pe voinicile ei picioare milenare, nu o simt şchioapă de loc! «Cuţovlahi» din protocol mi se pare o insultă (subl.n.), şi eu aş fi cerut revisuirea lui din acest punct de vedere, care creiază o deosebire şi de nume, între noi şi între dânşii” – N. Iorga, Discursuri parlamentare. Volumul I-iu. Partea a II-a, „Bucovina” I.E. Torouţiu, Bucureşti, 1939, p. 161.

Stoica Lascu

146

capăt acestor incidente. Dar nici acest demers n’a fost suficient, căci, după plecarea ofiţerului italian, grecii s’au dus în casa văduvei H. Druia, nu se ştie cu ce scop, astfel că, speriându-se, şi această doamnă, cu două fete ale ei, a părăsit comuna, apucând drumul spre Ianina. Însă, după ce a umblat două ceasuri, întâlnind un funcţionar italian care mergea la Băeasa ca controlor, fiind trimis de autorităţile italiene, dânsa a luat curaj şi a hotărât se se reîntoarcă la căminul ei. Acest fapt dovedeşte că românii sunt îngroziţi de tratamentul neomenos ce-l îndură din partea geandarmilor şi a funcţionarilor greci. Tocmai aceasta irită până la desperare pe români şi îi face să recurgă la tot felul de mijloace regretabile (subl.n.). Ca dovadă certă despre abuzurile şi purtarea imprudentă şi brutală ale autorităţilor greceşti, dau aci mai la vale conţinutul următoarelor două procese verbale pe cari le a încheiat D-l Revizor şcolar P. Civica, în baza declaraţiilor ce i au făcut astăzi D-nii Vasile C. Hagi şi Apostol At. Zottu132, care au fost bătuţi la Băeasa şi despre cari se pomeneşte mai sus.

„Proces Verbal Astăzi Joi, 7 Septembrie 1917, s’a prezentat subsemnatului Revizor al Şcoalelor primare române din circonscripţiile Ianina şi Grebena, D-l Vasile C. Hagi, din comuna Băeasa, în etate de 30 de ani, şi ’mi a declarat următoarele. Luni dimineaţa (4 septembrie), voind să trec podul de pe Voiusa, fără nici un motiv, nişte soldaţi greci, cari se găseau acolo, m’au întrebat unde mă duc. Le am răspuns că mă duc acasă. Ei au început să înjure neamul nostru, şi unul din ei, caporal sau sergent, a început să mă bată, dându-mi mai multe palme şi, dacă nu fugeam, cine ştie câtă bătaie era să-mi dea. Din cauza aceasta şi din cauză că mă temeam să nu mă maltrateze din nou, am fost nevoit să-mi iau familia şi să plec de acolo, venind aci.

(s) Vasile C. Hagi” Tot astăzi Joi, 7 Septembrie, s’a prezentat înaintea subsemnatului, tânărul Ap. Zottu, în etate de 16 ani, de fel din Băeasa, care mi a declarat următoarele: „Luni dimineaţa, cu jumătate de ceas înainte de a se face zi, voind să ies din casă, chiar cu lumânarea aprinsă, spre a mă duce la moară ca să iau un cantar, am dat, la eşirea din casă, de o patrulă de geandarmi greci, compusă de 4 inşi, cari m’au întrebat unde mă duc. Le am răspuns că mă duc la moară. Ei atunci mi au zis să mă întorc înapoi. Întrebându-i de ce? ei au început să mă înjure şi să mă lovească şi, dacă nu le scăpam din măini, refugiându-mă în casă, cine ştie ce bătaie era să-mi dea.

(s) Apostol At. Zottu133”

132 sic! – mai sus, Zotta. 133 Un Demostene Apostol Zottu, născut la 11 ianuarie 1876 la Băiasa, de profesiune comerciant, s-a stabilit la Bucureşti în decembrie 1939 – Arhivele Naţionale Istorice Centrale. Fond Societatea de Cultură Macedo-Română, dos. 143/II, f. 140; pentru Zissu C. Zottu, născut la 20 mai 1898 la Băiasa (fiul lui Constantin şi a Sultanei, născ. Vaşotti), de profesiune funcţionar comercial, stabilit la Bucureşti din 11 septembrie 1911, se atestă, la 30 iulie 1940, de către


147

Pentru D-l At. Tegu, de 18 ani, D-l Vasile C. Hagi mi a declarat următoarele: „Luni dimineaţa, înainte de plecarea italienilor, fiind trimis de nora-sa la familia D-lui Tache Vaşotti spre a se informa când pleacă familiile, tocmai la poarta casei D-lui T. Vaşotti a fost prins de armata care păzea şi, după ce l’a bătut rău de tot, a fost arestat şi nu i s’a dat drum decât după plecarea italienilor”. Astăzi, 7 Septembrie, ziua Joi, 1917, am încheiat prezentul proces verbal, iscălit de susnumiţii spre a servi unde de cuviinţă.

(ss) Apostol At. Zottu Vasile C. Hagi

Revizor: (s) P. Civica”

E de notat că obiceiul insultelor, ameninţărilor şi a bătăilor este aşa de răspândit în aceste părţi, în cât se poate spune că constituie un adevărat sistem de care se servesc grecii în potriva românilor, fără a ţine seamă, că o asemenea procedare, e neomeneasă, excită şi indispune pe români, cari ajung apoi la desperare şi comit fapte dezastroase. Chiar astăzi, Domnul Modiano, sublocotenent în armata italiană, trimis la Samarina ca controlor spre a supraveghia ca românii să nu fie persecutaţi, informează Comisariatul general din Ianina, prin fonogramă, că geandarmii greci au ocupat Furca134, localitate situată în Pind şi au maltratat acolo în mod neomenos mai mulţi români. Acelaş controlor vesteşte că din fericire nu s’a ivit pân’acum la Samarina nici un incident, unde un detaşament de geandarmi şi soldaţi greci au şi înlocuit trupele italiene, care au evacuat acea localitate. Nu voi lipsi a înainta Excelenţei Voastre un raport amănunţit în privinţa celor ce s’au întămplat la Samarina acum câteva zile. N’am lipsit a face aci în mod energic cuvenitele interveniri în favorul comunelor româneşti pe lângă Domnul Marangopulo, însărcinat din partea Comisarului guvenului elen Domnul Steriadi, ca să ia în primire din partea trupelor italiene, comunele evacuate de acestea şi l’am rugat să dea telegrafic ordinele necesare atât la Băeasa cât şi în cele-l-alte comune româneşti, pentru evitarea incidentelor, cari nu pot fi decât în dauna bunei linişte ce trebuie să domnească în acele comune, asigurându-se totodată viaţă şi avutul populaţiunei române de la Pind, care e desperată de tratamentul ce-l îndură actualmente şi de cel trecut. Domnul Marangopulo, care pare a fi animat de bune intenţiuni, s’a grăbit a mă asigura că va da ordine categorice în acest sens şi nu va înceta a le reînoi, dorind ca liniştea să se restabilească pretutindeni.

Societatea de Cultură Macedo-Română, că „este român de origină” – Loc. cit., dos. 155, f. 119, 120. 134 vezi C. Guci, Comune româneşti. Furca, în „Lumina”, IV, nr. 2, februarie 1904, pp. 51-54.

Stoica Lascu

148

De asemenea ieri am intervenit pe lângă Legaţiunea noastră din Atena, rugând a se face demersurile necesare pe lângă Guvernul elen şi de este posibil a se obţine din partea acestuia o amnistie generală pentru toţi românii, cari s’au refugiat din comunele lor de teama de a nu fi urmăriţi de autorităţi şi cari nu se vor întoarce pe la căminurile lor, decât dacă se vor da ordine autorităţilor elene din comunele române, de neurmărire contra românilor. Am crezut necesar a face demersuri şi pe lângă colegii mei din Ianina, expunându-le soarta deplorabilă a românilor din Pind şi rugându-i a face şi dânşii reveniri la Legaţiunile respective din Atena, pentru a se pune capăt acestor represalii, ce autorităţile elene cari au ocupat comunele evacuate de trupele italiene, întrebuinţează în potriva elementului român, contrar asigurărilor date de Guvernul elen şi de autorităţile elene respective. Consul: D.A. Mincu135 Excelenţei Sale Domnului Ion I.C. Brătianu Preşedinte al Consiliului şi Ministru al Afacerilor Străine la Iaşi

_________________________

CONSULAT ROYAL Ianina, 9/22 Septembrie 1917 de ROUMANIE № 292 Confidenţial

Domnule Preşedinte al Consiliului,

Referindu-mă la telegrama mea cifrată sub № 278136 din 29 August trecut, am onoarea a aduce la cunoştinţă Excelenţei Voastre, că, după cum

135 Arhiva Ministerului Afacerilor Externe. Loc. cit., f. 350-355f./v.; raport scris, de copist/secretar, cu cerneală neagră; semnătură olografă; denumirea instituţiei emitente: inscripţionată prin ştampilare (şi umătoarele trei rapoarte, reproduse în continuare, au aceleaşi caracteristici). 136 Document – foarte important, în care se relatează, după cum spune mai jos emitentul, despre „proclamarea”, la 29 august, a „indipendenţei Cantonului românesc din Pind” – nedepistat în arhiva M.A.E.; oricum, nu se găseşte în dosarul în care ar fi trebuit, contextual (nu şi


149

rezultă dintr’o fonogramă primită de Colegul meu italian din acest oraş, din partea unui agent consular italian, trimis de curând ca controlor la Samarina, că un detaşament de vre-o 50 de soldaţi şi geandarmi greci, sub comanda unui Căpitan, a ocupat fără nici o rezistenţă sau incident comuna Samarina. Această veste s’a primit aci cu oare care satisfacţiune şi uşurare, de oarece atât românii cât şi cercurile diriguitoare italiene, erau neliniştite din cauza, după cum am avut onoarea a înştiinţa pe Excelenţa Voastră, prin telegrama cifrată pomenită mai sus, un număr destul de mare de români, în urma incidentului recent din Abela, s’a strâns la Samarina, mai toţi fiind înarmaţi, la 29 August au proclamat indipendenţa Cantonului românesc din Pind (subl.n.), punându-se sub protecţia Italiei. Tocmai în acea zi, aceşti români au ridicat acolo, în mijlocul unor frenetice aclamaţiuni, steagul libertăţii şi al indipendenţei, având drept emblemă lupoaica legendară a Romei, înconjurată, zice-se şi de culorile naţionale italiene137.

cronologic!), să fie arhivat. (Nu este cu totul exclus, totuşi, existenţa sa în alte dosare – sau în alte fonduri arhivistice.) 137 Într-o reconstituire/rememorare literară, N. Zdrulla reînvie atmosfera din august 1917 din zona Munţilor Pind, aducînd preţioase elemente de natură documentară (de exemplu: - tricolorul românesc asumat de către „miliţienii” aromâni).

În ajunul Adormirii Maicii Domnului, „legiunea noastră va putea să petreacă câteva momente într’un sat românesc din apropiere, numit Cosina”. „Toţi se prepară pentru sărbătoarea zilei de mâine, mai ales cei originari din satul acesta”. Unul dintre „miliţieni”, „camaradul Fotu Fotu” are porecla de „Tartaruga”, care „în jargonul milităresc are înţelesul cuvântului «răcan» românesc. În italieneşte tartaruga înseamnă broască ţestoasă”. „E ora mesei. În jurul isvorului stau grupe de soldaţi plini de bucurie că mâine se vor găsi printre ai lor. Toată după amiaza e consacrată toaletei generale. Puşti, baionete, totul e frecat ca să sclipească la soare. Alţii potrivesc R-ul de pe mânecă spre a-l face mai vizibil. Acest R roşu pe fond galben, culorile Romei, se poartă pentru a distinge pe voluntarii legiunei romane de trupele italiene şi de miliţienii albanezi. O idee a ţâşnit în capul unui soldat. De ce n’am face oare tricolorul românesc? (subl.n.). Avem cele două culori galben şi roşu, de ce n’am adăuga şi pe cel albastru. Zis şi făcut. Acest R de care vorbim mai sus se purta pe mâneca stângă a tunicii. Ca să stea fixat trebuia cusut cu aţă. Această aţă a fost de culoare albastră. Într’ clipă toţi miliţienii lepădându-şi tunicile, au transformat lagărul într-un vast atelier de croitorie. Toţi caută să-şi pună în evidenţă măestria lor în arta de a broda. Câţiva care au părinţi şi rude prin orăşelul din vale, se duc ca să roage vre-o soră sau o verişoară să le vină în ajutor. Până seara totul este gata. Toaleta soldaţilor nu lasă nimic de dorit. R-ul mâine va face furori. E ora de eşire în oraş. Cu aere de eroi câţiva pornesc la vale cântând refrenul imnului legiunii: Poiché un popolo noi siam etc. Alt grup vine în urmă cântând cupletul făcut de unul dintre dânşii. În fine am ajuns la frumosul Premeti

Stoica Lascu

150

Acest drapel a fost sfinţit cu un ceremonial religios în biserica centrală din Samarina, luând parte la ceremonie întreaga populaţiune din acea comună. Resculaţii au constituit apoi un Comitet diriguitor compus de şapte persoane şi anume: D-nii Dr. Demetru Diamandi, Ianaculi Dabura, Mihali Teguiani138, Tache Nibi, Zicu Araia, Alcibiade Diamandi şi Sterie Caragiani.

Urmat de un alt grup care ese şi el îngânând o arie haiducească. Încet, încet corturile se golesc de oameni. Unii au luat-o spre vârful muntelui, iar alţii apucă spre orăşelul din vale”. A doua zi, încolonaţi, cu cântecul La arme, „centuria îşi face intrarea triumfală în satul îmbrăcat în haine de sărbătoare. Rândurile sunt rupte. În curtea bisericii lumea se îngrămădeşte să vază pe cei sosiţi. Fiecare are o rudă sau cunoştinţă cu care se îmbrăţişează. Numai soldaţii voluntari din regiunea Pindului care n’au pe nimeni stau la o parte şi vorbesc între ei. Curiozitatea a făcut ca lumea să uite de slujba religioasă, pe care bietul popă o oficiază singur. Până şi unicul cântăreţ, a părăsit strana, amestecându-se printre curioşi. Acelaşi lucru l’ar fi făcut şi popa dacă o parte dintre voluntarii pindeni n’ar fi intrat în biserică să vază cum se oficiază slujba prin aceste părţi. La urmă de tot, cântăreţul, revenindu-şi la realitate se întoarce la strana lui şi slujba începe. Zărind în biserică pe soldaţi îi roagă să binevoiască a-l ajuta la psaltire. Aceştia nu se lasă rugaţi a doua oară şi acceptă bucuroşi nobila profesiune de cântăreţ de bisercă. Dar, sacrilegiu, ce se aude! Nu e vis, oare? Se cântă Prohodul. Dăm buzna în biserică şi vedem pe cântăreţ cu aerul cel mai serios din lume, înconjurat de vre-o douăzeci de voluntari cari cu toţii cântă pe vocea întâi a Prohodului diferite tropare. În strana opusă, alţi zece răspund melodios cântăreţului poznaş. Căutăm să lămurim pe aceşti camarazi că nu suntem în Vinerea Patimilor, singura zi, pe cât ne aminteam, că Prohodul este cântat în biserică. Lasă, frate, fu răspunsul. Noi cântăm de un veac aşa şi nimeni n’a găsit cuviinţă să ne facă atenţi. De unde ştii d-ta acest lucru? Nu cumva, d-ta eşti popă? Lăsăm pe cântărteţi să-şi termine servciul. Treaba mitropolitului că nu vede acest lucru” – N. Zdrulla, Schiţe din viaţa de soldat, în „Flambura Pindului”, I, nr. 1, martie 1929, pp. 16-17 (la Cuprins, autorul este inscripţiont Niculae Sdrula). 138 Originar din Băeasa, acesta este un cunoscut aromân luptător pentru menţinerea şi afirmarea naţionalităţii române a coetnicilor săi; vezi, în acest sens – Ianiotul, Condamnarea la moarte a domnului Mihail Teguiani şi a mai multor păzitori români, în „Românul de la Pind”, VI, nr. 20 (260), 25 mai 1908, p. 1; bazându-se pe mărturii mincinoase, judecătorii, „după ce au luat bani de la greci” au pronunţat condamnarea la moarte, la 13 mai 1908, a lui M. Teguiani, care „a căzut victimă calomniilor şi înscenărilor greceşti, cari caută să extermine elementul românesc, nu numai prin acte de banditism, dar şi pe cale judiciară”; în fapt, agenţii elenismului doreau, prin această condamnare a se debarasa de un militant aromân extrem de incomod: „ei singuri nu se sfiesc să recunoască că a fost condamnat pe nedrept la moarte, dar trebuia să se scape de un astfel de inamic, care, ca păzitor român în fruntea armatei imperiale a cauzat mari pierderi bandelor de antarţi” (mai târziu, a fost amnistiat). Lui Mihali Tegu-Iani îi este dedicată, de către Zicu Araia, poezia Calea; tot lui M. Teguiani, Cuşan D. Araia, îi dedică „poesia” – datată Pleasa, 15 Maiu, 1925 – cu titlul Căpidan Jurcu, ce „redă un episod din mişcările eroice ale acestor războinici /aromâni/ de pe la 1854” – xxx Notă, în „Tribuna românilor de peste hotare”, IV, nr. 5-6, mai-iunie 1927, p. 5; vezi şi L.D. Scrima, op. cit., p. 49.


151

După constituirea sa, acest comitet a adresat imediat D-lui Dr. Francesco Faţi, Comisar General italian la Ianina, următoarea telegramă în limba italiană, care sună astfel: „Faţă de noua ocupaţiune grecească, ce ne ameninţă, şi care a fost iniţiată la Abela prin acte de abus de putere şi de represalii, populaţia română din Pind, resculată ca un singur om, şi înaintea unor meetiguri impunătoare, a proclamat independenţa sa, sub protecţiunea Italiei. Ea a sfinţit printr’o ceremonie religioasă steagul său, simbolul libertăţii şi civilizaţiunei latine şi s’a ales un comitet provisoriu. Reînoind jurământul sacru ce-l făcusem înainte, declarăm lumei că, luăm armele în mână pentru ca să ne opunem la ori-ce încercare de a fi subjugaţi din nou, sub urgisită stăpânire grecească. Vom vărsa sângele nostru până la cea din urmă picătură, ca să alungăm pe străinul din munţii noştri. Trăească Pindul indipendent! Trăească Italia! Comitetul provizoriu: Doctor Dimitrie Diamandi, Ianaculi Dabura, Mihali Teguiani, Tachi Nibi, Zicu Araia139, Alcibiadi Diamandi, Sterie Caragiani”.

Un Mihail G. Teguiani – posibil a fi aceeaşi persoană cu militantul din 1917 –, „de profesiune pensionar, domiciliat în Bucureşti, str. Tunari nr. 17, român-macedonean, născut în anul 1869, luna septembrie, ziua 15, în comuna Perivole” din Grecia, s-a stabilit în Ţară în octombrie 1943 (potrivit unei cereri, din 10 august 1946, semnată olograf, adresată preşedintelui Societăţii de Cultură Macedo-Române) – Arhivele Naţionale Istorice Centrale. Loc. cit., dos. 157/I, f. 146; el era însoţit de soţie (Sirma /n. Scrima/ Teguiani, n. la 24 iunie 1888, la Perivoli) şi de fiica (Rozica Teguiani, n. la 30 martie 1926, tot la Perivoli) – Loc. cit., f. 148, 150. Fiul său, Gheorghe, de profesiune profesor, cu acelaşi domiciliu (n. la 15 septembrie 1915, la Perivoli) se stabilise în Ţară în mai 1935 – Loc. cit., dos. 157/II, f. 196. 139 Acesta (1877-1948) – institutor-director al Şcolii Române din Samarina –, unul dintre poeţii cei mai talentaţi ai aromânilor, „este singurul întors acasă, după ce îşi face studiile (la Bucureşti – n.n.), şi rămas până la sfârşitul vieţii în Pind, între ai săi, pe care s-a străduit să-i lumineze şi să-i ajute” – xxx Un veac de poezie aromână. Introducere şi prezentările autorilor: Hristu Cândroveanu. Ediţie şi note: Kira Iorgoveanu. Transpuneri: Hristu Cândrovanu /,/ Kira Iorgoveanu, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1985, p. 176. Este acreditat a fi fost „ministru al şcoalelor în «Republica Pindului», proclamată de aromâni în 1917” – N.P. Vaidomir, op. cit.; un alt autor, îl socoteşte, şi el, a fi fost „ministru”, dar „ti culturã tu Guvernili-a Autonomiilor Armãneshtsã dit anjlji 1917 shi 1941” – D. Cuvata, Scriitori armãneshtsã. Apomaнckи пиcateли. Wlachs writers (Unia di Culturã-a Armãnjlor dit Machidunii. Biblioteca Natsionalã Armãneascã „Constantin Belemace”. Colectsia „I. Arginteanu” 2), Scopia, f.e., 2001, p. 7. Potrivit unei atestări ulterioare, în ianuarie 1944 el era, în continuare, pensionar al Statului Român – Arhivele Naţionale Istorice Centrale. Fond Societatea de Cultură Macedo-Română, dos. 148, f. 418. Dintre creaţiile sale lirice – nu multe, de altfel, dar printre cele mai expresive în literatura dialectală aromână –, câteva fac trimitere nemijlocită la zona Munţilor Pind, la „Pindlu armânesc”: Toamna-n Pind, Armânescul sândă strigă, Samarina, Ianula Şamaniclu; de asemenea, Mailu şi Pindul – ultimele două strofe (din 21) ale acesteia sunt lămuritoare din perspectiva relevării românismului carpato-balcanic: «Ma, di când văpsita-ñi miră/ Ñi-scrise ñia-n treile seri/ S-bănedzu sclav... Ş-tuţ fudziră,/ La Carpaţ a mei xifteri!»// «O, ca vai, lai Pind, di bană-ţi!/ Nu-ţ undzeaşte-ahtare hal’./ Aghiu-Ghiorghi di pri-albul cal/ Ţî oru ca s-vearsă pri-arană-ţ/ Balsam dulţe ca-n Ardeal!»; o poezie dintre cele mai apreciată de exigentul Tache Papahagi – care o şi antologhează –, este

Stoica Lascu

152

Această telegramă a produs aci o penibilă impresiune în cercurile mai înalte italiene, căci acest act a fost cu totul opus sfaturilor precedente, ce li se dedeseră de a se evita cu ori-ce preţ, ori-ce demonstraţie politică, deoarece, din ordin superior, trebue neapărat să fie evacuat Epirul şi orice altă acţiune ar putea fi bănuită sau interpretată de amicii şi protectorii Greciei, ca provenind din partea italienilor, cu scop de a crea complicaţiuni în Epir. Tocmai în acest sens mi a vorbit colegul meu italian, D-l Consul General D. Nuvolari, adăogând că dânsul desaprobă această procedare imprudentă. Comitetul provisoriu din Samarina în ziua proclamărei autonomiei Pindului a adresat şi acestui Consulat o telegramă, cerând a se interveni pe lângă Guvernul nostru spre a fi protejaţi şi a se susţine cauza lor. Această telegramă însă nu am primit-o (subl.n.), de oare ce ea a fost reţinută de biuroul censurei italiene din Ianina. Sosind apoi la Ianina D-l Alcibiade Diamandi140, unul (subl.n.) din membrii comitetului provisoriu din Samarina, care a avut misiunea de a afla care

menţionata Calea, binecunoscută şi „cântată” şi astăzi: Ascâpăm di iarna greaŭă,/ Sus tu munţ nu-armase neaŭă;/ Cresc lilice, tindilina,/ Es armân’il’i Sâmârina (prima din cele nouă strofe). Într-o reconstituire romanească, Zicu A. Araia este descris astfel: „Era (prin anii 1906-1907 – n.n.) un tânăr solid, cu sprâncene negre şi groase, sub care ardeau doi ochi ageri, vultureşti. Avea un cap mare, cu linii aspre, colţuroase, dăltuit parcă cu barda în piatră. Părea mai degrabă haiduc, fur de drumul mare decât un poet gingaş, descriptiv şi idilic cum se arăta în poeziile lui scrise numai în graiul aromân. Părea mai degrabă el căpitan de armatoli” – I. Zeana, Vulturii Pindului. Roman istoric, Editura Scara, Bucureşti, 2002, p. 132. Mai recent, într-o consemnare memorialistică, un fost elev al său de la Liceul Român de Băieţi din Grebena, îl descrie în termenii următori: „Zicu Araia eara tu-anji. Perlu lu-avea albu shi purta oclji di yilii. Eara (în 1935 – n.n.) niheam ca traptu tu fatsã, boatsea u-avea multu nostimã shi-ù vrea multu armãnamea – shi-adutsi aminti lali Vasili, a oclji lj-si umplu di làcãrni shi boatsea lj-treamburã di emitsii. Nà-nvitsa s-him vruts, tinjisits, s-ascultàm. Mashi ahtàri lucri nã-nvitsa, bunets” – G. Pushuticlu, Mirachea-a alumtãljei ti-armãnamea. Unã-andamasi cu elevlu-a poetlui Zicu A. Araia, Vasili Bardu, în „Grailu armãnescu” /Skopje/, VI, nr. 3 (21), alunarlu-yizmãciunjli 2003, p. 4. 140 În anii ’20 era consulul României în Albania, la Santiquaranta/Sarandë – Adina Berciu-Drăghicescu, Maria Petre, op. cit., p. 401. Într-o cerere adresată preşedintelui Societăţii de Cultură Macedo-Române, înregistrată la 31 ianuarie 1938, acesta (domiciliat, atunci, în Bucureşti, str. Tache Ionescu 23), „român macedonean din comuna Samarina, Grecia”, solicită a i se „elibera un duplicat după certificatul meu de naţionalitate No. 1364/937” – Arhivele Naţionale Istorice Centrale. Loc. cit., dos. 130, f. 279. Despre rolul său din perioada celui de-al Doilea Război Mondial, circumstanţiat noii încercări (la fel de idealiste dar şi cu consecinţe net mai nefaste pentru aromânii din zonă) de creare a unei statalităţi a vlahilor din Pind („stat aromânesc”), vezi consemnarea în rapoarte diplomatice româneşti, precum şi memoriul lui N. Matussi – Adina Berciu-Drăghicescu, Maria Petre, Şcoli şi biserici româneşti din Peninsula Balcanică. Documente (1918-1953). Adunarea şi selecţionarea documentelor, introducerea, bibliografia şi indicii de: ... Prezentul volum a fost


153

a fost impresiunea ce a produs proclamaţia Comitetului din Samarina, şi totodată spre a sonda terenul, dacă acţiunea lor va găsi sprijinul necesar. Dânsul a venit şi la Consulat. Profitând de această vizită, n’am lipsit de a-i arăta că pasul lor a fost greşit, inoportun, fiind-că nu e aprobat de nimeni şi nu poate fi sprijinit din nici o parte. I am pus în vedere că orice rezistenţă din partea românilor va fi zadarnică, ba chiar dezastroasă, atât pentru luptători, cât şi pentru populaţiunea paşnică, deja foarte încercată prin mizeriile ce le a îndurat; că Guvernul grecesc va înăbuşi repede ori-ce rebeliune şi probabil va lua măsuri drastice faţă de elementul nostru din ori-ce parte. I am mai spus că autorităţile italiene au primit ordine categorice de a evacua Epirul şi de astă dată nu pot face nimic în favorul românilor, ne voind a li se atribui lor acţiunea acestora (subl.n.). Domnul Diamandi mi a promis că sfaturile ce ’i am dat, le va raporta Comitetului provisoriu din Samarina, care va hotărî, care trebue să fie linea lui de conduită şi să procedeze după cum vor dicta interesele populaţiunei române din Pind. După cât am înţeles D-l Alcibiade Diamandi a primit cam aceleaşi sfaturi şi din partea persoanelor marcante ale cercurilor italiene; de aceea acest domn a plecat de aci cam deziluzionat şi a pus îndată în curent pe colegii săi, despre adevărata situaţiune a lucrurilor. Ca consecinţă fericită a acestor sfaturi, a fost ocuparea Samarinei de către detaşamentul grec, fără a se întâmpla vre un alt incident regretabil şi despre aceasta trebuie să ne felicităm, căci alt fel consecinţele ar fi fost de sigur foarte dezastroase. Prin telegrama mea cifrată de astăzi sub № 293, am informat pe Excelenţa Voastră că trupele greceşti au ocupat la 7 curent comuna Samarina, fără nici o rezistenţă din partea românilor resculaţi şi că până în prezent, nu s’a semnalat nici o rezistenţă în alte comune române. Nu pot spune totuşi că situaţiunea acum e normală şi că românii noştri sunt afară de ori ce pericol. Din contra, sunt foarte îngrijorat de situaţiunea lor, căci vor avea de suferit mult, cunoscută fiind ostilitatea grecilor faţă de elementul nostru, mai ales acum, în urma simpatiilor ce le a manifestat pentru italieni. Este, cred, absolut necesar ca autorităţile superioare din Atena să acorde o amnistie generală pentru tot ce s’a făcut şi să se dea aci ordine categorice şi insistente de a nu supăra pe români în nici un fel.

realizat în urma documentării la Arhiva Ministerului Afacerilor Externe şi la Arhivele Naţionale Istorice Centrale /Cuvânt înainte: prof. univ. dr. Gheorghe Zbuchea, preşedintele Societăţii de Cultură macedo-române/, vol. II, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2006, pp. 503-505, 526, 568-572.

Stoica Lascu

154

Tocmai de teama represaliilor mulţi români au şi părăsit căminurile lor şi s’au refugiat în teritoriile vecine ocupate de trupele italiene. De asemenea mai multe familii au venit la Ianina şi de aci au trecut în Epirul de Nord. Printre aceste familii este şi D-l Tachi Vaşotti, directorul şcoalei noaste din Băeasa cu soţia sa, care este institutoare în aceeaşi comună şi a părăsit postul, urmând pe soţul său care s’a dus în Epirul de Nord. Probabil că şi alţi institutori de ai noştri au procedat la fel. Nu voiu lipsi a reveni asupra acestui fapt, îndată ce voiu primi informaţiuni sigure. Ţinând seamă de această situaţiune gravă a românilor din aceste părţi, la 6 curent am adresat Legaţiunei noastre din Atena următoarea telegramă cifrată sub № 286 care sună astfel: „Ordre Gouvernement Athènes en ce qui concerne roumains Baeasa pas executés, autorité grecques usent de represailles, plusieurs familles arrivées Janina pour partir avec troupes italiennes. Hier arrivait Janina délégué Gouvernement révolutionnaire de Samarina sonder autorités italiennes; est venu au Consulat, il m’a dit que Roumains s’ont garantie de la part du Gouvernement d’Athènes, de n’être plus poursuivis, de sorte qu’ils resisteront contre l’entrée des autoritées grecques; je le conseillais pas resister et céder, car autrement conséquences seront désastreuses pour tous les Roumains. D’après mon oppinion il est indispensable qux Gouvernement grec accorde aussitôt que possible amnistie générale roumains et donner connaissance télégraphiquement aux Roumains, autrement situation roumains peut devenir très critique sans nous puissons aider Roumains après. Je vous prie de me donner des instructions, car situation est très grave en général”. La această telegramă Legaţiunea ’mi a răspuns următoarele: „J’ai demandé instructions à notre Gouvernement à la suite de votre télégramme № 286. Je vous les communiquerai dès qu’elles arriverront. J’approuve vottre attitude”. Pentru ca Excelenţa Voastră să’şi poată face o idee exactă de spiritul care a dominat în ultimul timp printre românii noştri de la Pind şi chiar printre institutorii noştri, care au luat parte la mişcarea naţională, iau voie a reproduce aci mai la vale în extenso scrisoarea adresată D-lui Revizor şcolar P. Civica, din partea D-lui Nic. Nibi, directorul şcoalei noastre din Turia, care răspunde la circulara, ce s’a trimis tutulor institutorilor din Epir, din ordinul meu, la 17 Iulie trecut, recomandându-li-se prudenţă şi rezervă şi conţinutul căreia a fost comunicat Excelenţei Voastre cu raportul meu confidenţial № 223141 din 21 Iulie 1917. Eată care este scrisoarea în chestiune: „Turia, 23 Iulie 1917

Domnule Revizor, Am primit circulara Domniei Voastre din 17 c. în care ni se recomandă rezervă. Aceleaşi manifestaţii politice le am făcut din ordinul celor sus puşi şi în earna anului 1913, pe la toate ambasadele din Bucureşti, unde am găsit refugiu pe acele vremuri de grele persecuţii. Domnul Consul are tot dreptul de a da asemenea ordine, dar, cred, că a pus în vederea Consulatelor Angliei, Franciei şi Rusiei şi suferinţele noastre din partea grecilor. Dacă remânem

141 Document nedepistat (încă; nici circulara ca atare) în Arhiva M.A.E.


155

în mâinele lor suntem desnaţionalizaţi cu desăvărşire. Cine vrea să ne vază în mâna grecilor, ni e duşmanul cel mai neîmpăcat, acela doreşte stingerea neamului nostru. Nu uităm cine suntem şi suntem mândri că suntem funcţionari ai neamului nostru (a României). Mai bine morţi, decât sub jugul grecesc. Acum, ori nici odată, zice Românul, cine nu se mişcă azi, blestemat să fie de tot neamul. Cine nu imitează azi, când toţi fraţii noştri sunt pe câmpul de luptă, pe Horia, Cloşca şi Crişan l’arză para focului142, că nu mai merită să trăească. E de a noastră sfântă datorie azi, ca să nu stăm în neacţiune, căci, sub greci, iar închisorile ne aşteaptă. De când au venit italienii am gustat şi noi din libertate şi din odihnă! Nimeni nu ne mai face zile amare. Acest traiu ni e dulce şi plăcut, deci vom munci pentru menţinerea lui. Trăiţi în oraş şi nesupăraţi de nimeni; dar nouă, de la sate, ne a ajuns cuţitul la os. Cu stimă (s) N. Nibi143”. În ziua proclamărei indipendenţei Pindului, s’a întămplat şi un caz regretabil, care a pricinuit moartea unui bun român din Samarina. În mijlocul veseliei ce domnea atunci printre românii, ce se aflau în jurul noului steag, o puşcă descărcându-se din negligenţă, a rănit foarte grav pe cunoscutul Domn Atanasaki Dabura, fratele primarului din Samarina, care este unul din membrii Guvernului revoluţionar (subl.n.); aceştia sunt totodată fraţi cu institutorul nostru Achilea Dabura144. Rana, fiind gravă, peste două zile a pricinuit, din nenorocire, moartea bietului român.

* Numai ca document reproduc aci mai la vale, listă musulmanilor albanezi asasinaţi din partea creştinilor din Ceamuria, cu ocaziunea evacuărei recente a acestei regiuni, din partea trupelor italiene. Această listă este oficială, căci mi a fost comunicată de Colegul meu italian prin scrisoarea sa sub № 1.568, din 1/14 curent şi în care a mai notat, că până la acea dată n’a avut loc nici o agresiune sau crimă provenind din partea musulmanilor în potriva creştinilor ortodoxi.

142 sic! 143 Acest brav român balcanic va avea un sfârşit tragic. Este autorul unor materiale publicate în revistele aromâne ale timpului, interesante, sub aspect documentar, şi astăzi; de exemplu – Agricultura, în „Lumina”, I, nr. 9, septembrie 1903, pp. 212-213: „Astă-d�ĭ tótă lumea onoréză agricultura şi cu dragă inimă lucréză pământul. Numaĭ noĭ româniĭ macedonenĭ, cu escepţie de meglenioţĭ şi turienĭ (subl.n.), ne abatem de la acéstă regulă generală. Tótă lumea e bogată, numaĭ noĭ suntem săracĭ, de óre-ce considerăm agricultura ca o meserie josnică”; în 1938 el era, în continuare, pensionar al Statului Român (pentru lunile noiembrie şi decembrie primea 12.290 lei) – Arhivele Naţionale Istorice Centrale. Fond Societatea de Cultură Macedo-Română, dos. 130, f. 346. Este asasinat, în localitatea-i natală Turia, în iunie 1943, de către „rebeli” – Loc. cit., dos. 148, f. 167. 144 Acesta era, la 1900, învăţător la şcoala din Lunca/Lânca (Albania) – Adina Berciu-Drăghicescu, Maria Petre, op. cit., p. 166 (doc. 38). Într-o adeverinţă – emisă de conducerea Societatăţii de Cultură Macedo-Română, datată 11 ianuarie 1940 – se „atestă prin prezenta că d-l Dabura Zicu, român originar din comuna Samarina (Macedonia), cât şi membrii familiei sale: Vasilicula Dabura, mamă, Marica Dabura, soră, Nichia Dabura, soră, George Dabura, frate, aflaţi actualmente în Bucureşti, sunt refugiaţi din Macedonia în urma evenimentelor critice din Grecia” – Arhivele Naţionale Istorice Centrale. Loc. cit., dos. 155, f. 364.

Stoica Lascu

156

Eată lista în chestiune: La 5 Septembrie (st.n.) 1917, la Grecohori a fost împuşcat primarul Muse, iar la Dragomi un notabil La 7 detto, o numeroasă bandă înarmată, înconjurând satul Camini, situat lângă Dragomi, a omorât un om şi o femeie; „ 8 „ în drumul între Margariti şi Paramithia a fost asasinat Mustafa Ismail; „ 9 „ o bandă armată a atacat pe câmpia de lângă oraşul Paramithia nişte păstori paşnici, din cari a omorât unul şi a rănit pe un al doilea; „ „ „ la Margariti a fost omorât cu un foc de revolver, ce i s’a tras la cap, numitul Milik Mehmet. Aceste nelegiuiri devedesc în mod evident că elementul creştin e cu desăvărşire ostil faţă de cel muzulman albanez, care actualmente este supus al statului grecesc. Aceşti musulmani nu se simt deci siguri pentru viaţa şi avutul lor. Consul: D.A. Mincu145 Excelenţei Sale Domnului Ion I.C. Brătianu Preşedinte al Consiliului şi Ministru al Afacerilor Străine la Iaşi.

_________________________ CONSULAT ROYAL Ianina, 12/25 Septembrie 1917 de ROUMANIE № 300 Confidenţial

Domnule Preşedinte al Consiliului,

Pentru complectarea informaţiunilor ce am comunicat Excelenţei Voastre cu raportul confidenţial № 292 din 9 curent, cu privire la evenimentele, cari au avut loc la Samarina, am onoarea a Vă informa, că la 8 curent, autorităţile elene, cari ocupaseră cu o zi mai ’nainte acea comună, au arestat mai mulţi români, fără să ţină seamă de promisiunile şi asigurările ce Guvernul elen le au dat populaţiunei române. În acea zi locotenentul Hondros, luând în primire acea comună, a procedat la arestarea următorilor români şi anume: 1o) D-l Zicu Araia, Directorul şcoalei noastre din Samarina,

145 Arhiva Ministerului Afacerilor Externe. Loc. cit., f. 356f./v.-360 f./v.


157

2o) ,, Guli Papagheorghe, institutor la şcoala noastră, 3o) ,, Ianache Dabura, fost primar al acelei comune, 4o) ,, Gherassim Zica, notabil cu vază din Samarina, 5o) ,, Ianachi Zuchi „ „ „ „ „ „ „ „ „ „ şi 6o) ,, Costachi Surbi146 „ „ „ „ „ „ „ „ „ „ Aceste persoane sunt acuzate că au luat parte la proclamarea autonomiei Pindului (subl.n.) şi că ar fi răspândit ştiri alarmante neexacte la adresa autorităţilor. Aceste informaţiuni mi au fost confirmate şi de colegul meu italian D-l D. Nuvolari, care a primit un raport detaliat de la Ataşatul Consular italian din Samarina, trimis acolo spre a controla atitudinea autorităţilor elene, ce o va avea faţă de elementul român. Prin raportul confidenţial № 292 din curent am avut onoarea a informa pe Excelenţa Voastră că, multă insistenţă a trebuit să pun spre a convinge pe D-l Alcibiade Diamandi, delegatul Comitetului provisoriu din Samarina, care a fost la Ianina. L-am sfătuit să nu facă nici o rezistenţă la ocuparea acelei comune de către trupele elene, căci ea va fi zadarnică şi chiar dezastroasă pentru întreaga populaţiune română din Pind şi Zagori şi că Guvernul elen are toată posibilitatea să înăbuşească repede orice rescoală şă să ia măsurile cele mai energice contra aromânilor. În fine cu bucurie am constatat că D-l Diamandi s’a putut convinge întrucâtva de bunele consilii ce i le am dat şi mi a declarat că toate aceste sfaturi le va aduce la cunoştinţa Comitetului provisoriu din Samarina; consilii, cari ’şi au făcut efectul lor, căci românii nu au pus nici o rezistenţă şi la 7 curent trupele elene au ocupat Samarina, precum am comunicat şi prin telegrama cifrată № 293147 din 9 curent. În urma asigurărilor ce am dat românilor din Samarina, cum că nu vor fi urmăriţi de autorităţile elene, precum mi s’a promis de autorităţile superioare elene din Ianina, mi se incumbă şi mie întru cât va o mică răspundere morală, căci în urma sfaturilor ce li s’au dat, la Samarina nu s’a întâmplat nici o rezistenţă, la intrarea autorităţilor elene. Aşa dar, la primirea informaţiunilor privitoare la arestarea românilor, am crezut de cuviinţă a interveni în mod energic atât pe lângă D-l Lt. Colonel Mavrodis, Comandantul trupelor naţionaliste elene din Ianina, cât şi pe lângă D-l Marangopulos, care reprezintă, pentru moment, pe Comisarul Guvernului elen în acest oraş, cărora le am expus situaţiunea critică a Românilor în urma arestărilor de la Samarina, unde autorităţile elene n’au ţinut seamă de promisiunile date populaţiei, că nu vor urmări pe români, chiar şi mie mi s’au

146 Într-o copie a raportului (către Legaţiunea Regală a României la Atena) este scris Şorbi (Loc. cit., f. 152). 147 Nedepistată (încă).

Stoica Lascu

158

dat asemenea promisiuni şi asigurări, că autorităţile elene vor întrebuinţa toate mijloacele pentru a calma întreaga populaţiune. Ambii aceşti funcţionari superiori eleni m’au asigurat că vor face intervenirile necesare, pentru a se pune capăt unor asemenea incidente regretabile, cari nu pot fi decât dăunătoare pentru întreaga populaţiune română şi ele pot avea chiar o înrăurire şi asupra bunelor relaţiuni ce există între România şi Grecia. Am mulţumit acelor funcţionari pentru spiritul de echitate ce mi au manifestat şi le am exprimat dorinţa că este în interesul ambelor ţări amice şi aleate să se evite tot felul de conflicte. Colegul meu italian D-l D. Nuvolari mi a comunicat că şi Domnia sa a făcut interveniri pe lângă aceleaşi autorităţi şi a rugat să se ia toate măsurile necesare pentru a nu se repeta asemenea incidente regretabile şi că ’i s’a promis că se va recomanda autorităţilor să caute să evite ori-ce complicaţie În urma asigurărilor autorităţilor superioare elene din Ianina, ce mi s’au dat atât mie, cât şi colegului meu italian, sper că se vor da ordinele necesare pentru punerea în libertate a românilor arestaţi la Samarina, în caz contrariu nu voiu lipsi a ţine în curent pe Excelenţa Voastră cu mersul acestui incident aşa regretabil. Consul: D.A. Mincu148 Excelenţei Sale Domnului Ion I.C. Brătianu Preşedinte al Consiliului şi Ministru al Afacerilor Străine la Iaşi.

_________________________

CONSULAT ROYAL Ianina, 26 Septembrie 1917 de ROUMANIE № 332 Confidenţial

148 Loc. cit., f. 365-367f./v. O copie a raportului este transmisă şi Legaţiunei Regale a României la Atena. Titularul acesteia trimite, şi el, lui Ion I.C. Brătianu, la 14/27 octombrie 1917, copia „raportului cu № 100, din 12 septembrie curent, al Consulului nostru din Janina”, însoţită de un comentariu favorabil: „Prin acest raport Domnul Consul Mincu dă seamă despre demersurile pentru a potoli agitaţiunea ce a coprins populaţiunea română de la Pind cu ocaziunea retragerei armatei italiane din acele regiuni şi înlocuirea ei prin autorităţile eline. Excelenţa Voastră se va putea convinge prin acest raport de silinţele depuse de Domnul Mincu pentru a se conforma ordinelor primite (subl.n.)” – Loc. cit., f. 151.


159

Domnule Preşedinte al Consiliului, După cum am avut onoarea a informa pe Excelenţa Voastră prin telegrama mea cifrată № 322 din 23 curent, situaţiunea românilor noştri din comunele de la Pind e foarte critică, deoarece ei suferă zilnic vexaţiuni din ce în ce mai grave149. Precum se vede, s’a dezlănţuit asupra lor o adevărată goană, cu scopul vădit, şi chiar mărturisit de mulţi greci, de a-i pedepsi pentru manifestaţiunile lor iredentiste (sic!) de pe timpul recentei ocupaţiuni italiene150. Această goană mai are de scop să aducă la desperare pe români, pentru a-i sili, sau de a-şi renege neamul, conştiinţa şi limba, sau de-aşi părăsi patria, împrăştiându-se prin alte ţinuturi locuite de greci.

149 În perioada interbelică, persecuţiile – ce nu încetează cu totul – ale autorităţilor elene împotriva aromânilor sunt deseori semnalate opiniei publice din Ţară; una dintre publicaţiile acestora, foarte combativă, relevă noile condiţionări interstatale greco-române, defavorabile susţinerii în menţinerea unei articulate conştiinţe naţionale (a)româneşti: „Ştirile din Meglenia şi cele din Veria sunt o dovadă irefutabilă că organizaţiile şoviniste deznaţionalizatoare greceşti funcţionează sub privirile tolerante ale guvernului revoluţionar. În ultimul timp am primit o scrisoare din partea aromânilor din regiunea Vodena care găsesc că indiferenţa guvernului român nu este o chezăşie pentru ei, şi că altă soluţie de cât plecarea (în România, respectiv judeţele din sudul Dobrogei – n.n.) nu pare plauzibilă. (...) Azi zac, pe nedrept, în închisorile greceşti mai mulţi fruntaşi români. Autorităţile greceşti n’au timp să se ocupe de asemenea chestii de detalii; ele lucrează pentru înnodarea de noui raporturi prieteneşti cu România (subl.n.), care şi ea se ocupă de fraţii «de cămaşe, nu de cei de suman». Dar reprezentantul României în Pind se ocupă cu mine de sare, a căror concesie o obţine dela guvernul grecesc în schimbul concesionărei patrimoniului naţional” – T., Persecuţiile din Băiasa (Pind). Mai mulţi fruntaşi aromâni ţinuţi pe nedrept în închisori, în „Peninsula Balcanică”, I, nr. 2, 6 iunie 1923, p. 4. 150 Într-un raport datat Ianina, 23 octombrie 1918, consulul D.A. Mincu arată că „Domnul Sterghiadis”, un „nevropat în ultimul grad”, Guvernatorul General al Epirului, „crede că toţi românii complotează împotriva statului, că se sustrag de serviciul militar şi că chiar însuşi Consulatul Regal ar fi oarecum complice la aceasta. Domnia sa tare se înşeală, căci în afară de manifestaţia de simpatie ce a manifestat elementul român pentru italieni sub scurta dominaţie a acestora din vara anului 1917 (subl.n.), sub fostul regim elen, nu s-a mai produs nici o mişcare, nici o manifestare ostilă faţă de noul regim, inaugurat de domnul Venizelos şi, ce e mai mult, la evacuarea Epirului din partea trupelor italiene, Guvernul elen şi-a luat angajamentul de a nu supăra pe nimeni pentru sentimentele ce le au manifestat în favoarea emancipării lor (subl.n.) sau a simpatiei arătate trupelor italiene de ocupaţie, în vremea când regimul fostului rege ducea ţara la pierire” – Adina Berciu-Drăghigescu, Maria Petre, op. cit., p. 319 (doc. 109).

Stoica Lascu

160

În privinţa persecuţiunilor neomenoase din zilele trecute, am primit lungi rapoarte din partea comunităţii române din Perivole151 care, cu amărăciune şi desperare, îmi relatează următoarele: „La 6/19 curent, notabilul român din Perivoli, D-l Sterie Piha, ducându-se în satul grecesc Tista pentru a percepe dijma de cereale, a fost pe neaşteptate oprit şi prins de brigadierul de geandarmi greci de sub comanda ofiţerului Constandulis, însărcinat cu urmărirea tâlharilor şi a dezertorilor greci. Brigadierul mai era însoţit de vestitul şef de bandă Gheorghe Ciucadana, ale cărui mâini sunt de mult mânjite de sângele inocent al mai multor victime româneşti”. (În privinţa şefului de bandă Ciucadana acum doi ani, în urma plângerilor românilor din Perivoli am reclamat autorităţilor elene contra atitudinei sale provocatoare faţă de români şi am reuşit să obţin îndepărtarea sa din Perivoli. Acum însă, unde caută să ’şi răzbune pe români, fiind că au reclamat la Consulat contra lui acum doi ani.) „Brigadierul în chestiune bătu cu cruzime pe bietul român, fiind că a răspuns afirmativ la întrebările: dacă era român şi dacă făcea parte din delegaţii care au participat la Congresul Naţional din Samarina (subl.n.). Călăii, în furia lor, au mai spus, că fără de alta nu va remâne picior de român. În aceeaşi zi, tot aceiaşi soartă a avut şi D-l Cuşu, fratele D-lui Mihali Teguiani, preşedintele comunităţii române din Perivoli. Susnumitul brigadier a maltratat pe D-l Cuşu numai pentru motivul că l’a auzit vorbind româneşte cu un alt consătean, care mergea la Grebena pentru medicamente. De asemenea şi la Grebena, poliţia grecească, de conivenţă cu autorităţile administrative, urmăreşte pe românii de frunte şi se conduce, după o anumită listă, în care figurează numele notabililor români şi acelea ale naţionaliştilor mai înfocaţi. Copii de pe aceaş listă se află în mâinile mai multor agenţi greci din diferite părţi. Unul din cei vizaţi, D-l Gheorghe Scrîmă, la 7 curent, n’a scăpat din ghiarele sbirilor, inamici juraţi ai românilor, decât ascunzându-şi adevăratul său nume. Afară de renegatul şi criminalul Gheorghe Ciucadana, se mai află împreună geandarmii şi fostul şef de bandă Bleca, care urmăreşte pe români pe toate căile.

O nouă armă, foarte simţitoare, întrebuinţată în potriva bieţilor români, este o cruciadă ce se duce lor pe cale economică. Astfel: se face o propagandă vie printre ţăranii greci, îndemnându-i de a refuza plata dijmei, dacă dijmuitorii sunt români. Numai prin aceasta li se pricinueşte românilor o pagubă de aproape 80.000 lei. Susnumitul Belea acum în urmă a prădat pe românul Cuşu Laiţu152 din Perivoli de dijma ce o strânsese în satul Monahitu. De asemenea nenumărate sunt abuzurile de tot genul ce se comit pretutindeni, mai ales prin abuz de putere; şi acum nici un român nu mai îndrăzneşte să reclame, căci nimeni nu-l ia în seamă”.

151 Despre evenimentele de aici – vezi, mai sus, memoriile lui N. Sdrulla. 152 Despre Lăiţu Cuşu, „armatol” cu conştiinţă naţională românească – vezi şi L.D. Scrima, op. cit.; a fost naşul de botez al unui Ion Hagi (născut la 29 mai 1923, la Băeasa), stabilit în Ţară – probabil cu părinţii (Apostol şi Despa /născ. Cazana/, el fiind, la data respectivă, elev – în anul 1941, cu domiciliu declarat la Bucureşti, Calea Floreasca nr. 37 – Arhivele Naţionale Istorice Centrale. Loc. cit., dos. 169/I, f. 181.


161

Într’un alt raport, aceaşi comunitate îmi comunică: „Şeful postului de geandarmi din Perivoli, cretanul Pornaros, a confirmat el însuşi spiritul de ură şi de răzbunare de care acum, mai mult decât ori când, sunt animaţi toţi grecii din aceste părţi. Într’adevăr, la 9/22 curent sus pomenitul notabil român Sterie Piha, ducându-se la postul de geandarmerie din Perivoli, ca să ia cunoştinţă de un ordin sosit din Grebena cu privire la dijme, dânsul însă a fost bătut fără milă de însuşi Pornaros, şeful geandarmilor, recunoscându-l că şi acest român a fost unul din delegaţii Congresului Naţional din Samarina (subl.n.), care a adresat Puterilor Antantei cereri în favoarea Autonomiei Cantonului de la Pind. Acest şef al geandarmeriei refuză românilor cuvenita protecţie, de care aceştia au nevoe, pentru a se duce la Grebena sau prin satele din apropiere, în chestinea dijnelor, deşi se ştie bine că drumurile sunt infestate de briganzi. De sigur, Domnia sa s’ar bucura mult, dacă ar afla că vre un român ar fi jăfuit sau chiar omorât. Mai zilele trecute notabilul român D-l Vasilake Varduli a fost atacat şi crunt bătut cu ciomege, în mijlocul comunei Perivoli, de o bandă de terorişti, în capul cărora se afla vestitul criminal Gheorghe Ciucadana, cauzându-i răni foarte grave la cap şi la frunte; iar Pornaros, în loc să aresteze pe agresori, îi a tratat cu câteva ocale de vin ca să petreacă ân faţa lumei”. Mai numĕrînd alte cazuri şi relevând starea desperată a românilor din Perivoli – care de sigur este mai rea de cât acea din alte comune –, zisa comunitate face un apel desperat pentru ca să se întervie unde de drept, spre a se pune capăt cât mai curând, acestei triste şi insuportabile situaţiuni, dându-li-se protecţia necesară pentru a putea trăi în linişte şi siguranţă; ei cer să li se facă dreptate şi să se ia măsuri în potriva acelora cari comit nesupăraţi atâtea nelegiuiri în sarcina românilor. În urma reclamaţiunilor ce am primit de la comunitatea română din Perivoli, am crezut de cuviinţă a face intervenirile necesare, atât pe lângă Comisariatul Guvernului elen din Ianina, cât şi pe lângă Legaţiunea noastră din Atena, cărora le am expus care este situaţiunea românilor şi am rugat să se ia măsurile energice pentru a se pune capăt unei asemenea stări de lucruri, care nu poate fi decât dăunătoare pentru populaţiune. Consul: D.A. Mincu153 Excelenţei Sale Domnului Ion I. C. Brătianu Preşedinte al Consiliului şi Ministru al Afacerilor Străine la Iaşi.

_________________________

153 Arhiva Ministerului Afacerilor Externe. Loc. cit., f. 377f./v.-379.

Stoica Lascu

162

THE EVENTS OF JULY-AUGUST 1917 IN THE PINDUS MOUNTAINS REGION – AN ATTEMPT TO CREATE

STATEHOOD TO AROMANIANS. INEDITED DOCUMENTS AND EVIDENCE

Abstract

In the summer of 1917, taking advantage of the presence of the Allied (Italian and French) troops in the Pindus Mountains, a region largely inhabited by Vlachs (Aromanians, or Balkan Romanians), some of their leaders made a bid for its statehood („the proclamation of Pindus”, „independence/autonomy”), as a canton under the protection of Italy. It was a daring, yet rather quixotic act, doomed to fail, since none of the necessary conditions had been met. Based on inedited Romanian archive documents, and lesser known evidence scattered in various publications during the interwar period, the present study attempts to reconstruct the facts of people and events of that historical moment.

aromani iulie-august 1917 in regiunea munȚilor pind

Documents