ariile protejate in romania

Ariile Protejate in Romania

Romania are un capital natural deosebit de divers. Acest fapt se datoreaza in parte conditiilor fizico-geografice care includ munti, campii, retele hidrografice majore, zone umede si unul din cele mai vaste sisteme de delta ale Europei (Delta Dunarii). De asemenea, datorita pozitiei geografice a Romaniei, flora si fauna prezinta influente asiatice dinspre nord, mediteraneene dinspre sud si componente continental europene dinspre nord-vest. In sfarsit, relativa stabilitate a populatiei in ultimii 60 de ani, lipsa mecanizarii in sectorul forestier si dezvoltarea economica redusa au determinat o exploatare mai redusa a resurselor decat in majoritatea altor zone din Europa. Rezultatul general consta in diversitatea florei si faunei, inclusiv in existenta unor populatii de lupi, ursi, capre negre si rasi, care sunt considerate ca fiind printre cele mai mari din Europa, precum si in existenta unor extinse habitate forestiere si alpine nealterate, asociate lantului muntos al Carpatilor. Astfel valoarea capitalului natural al Romaniei a impus de-a lungul timpului luarea unor masuri de protectie a naturii. Analiza istorica a masurilor de protectie a naturii prin intermediul ariilor protejate releva urmatoarele etape: 1928-1944 - este o perioada de pionerat privind conservarea naturii si ariile protejate in Romania in care primul pas a fost facut in anul 1928 cand la Cluj a avut loc primul congres al naturalistilor din Romania, unde la propunerea lui Emil Racovita a fost adoptata o hotarare privind elaborarea legii referitoare la protectia naturii in Romania. Astfel, in 1930 apare legea nr. 213 pentru protectia monumentelor naturii din Romania. Pe baza acestei legi se infiinteaza "Comisiunea Monumentelor naturii", apoi sunt declarate prin lege (Jurnalul Consiliului de Ministri) primele monumente ale naturii in 1931 (floarea de colt si nufarul termal) si primul parc national in 1935 (Parcul National Retezat). Sintetizand, in aceasta perioada, sunt puse sub ocrotire prin "Jurnale ale Consiliului de Ministri" 36 de teritorii ca rezervatii naturale, parc national, monumente ale naturii, insumand o suprafata de 15.000 ha. Totusi datorita eforturilor specifice inceputurilor accentul a fost pus numai pe realizarea unui cadru legislativ si institutional incipient si pe constituirea unui numar limitat de arii protejate si aproape deloc pe administrarea ariilor protejate constituite.

1944-1989 - dupa 23 august 1944 masurile de protectie a naturii s-au bazat pe eforturile institutionale facute inainte de razboi de oameni de stiinta de renume cum au fost Al. Borza sau Emil Racovita. In 1972 numarul ariilor protejate constituite a crescut la 190 de obiective insumand aproape 100.000 ha. Din pacate masurile de protectie se rezumau numai la declararea de arii protejate si aproape deloc la administrarea acestora, acestea confruntandu-se cu pericole din ce in ce mai mari. Astfel investitiile alocate amenajarilor, pazei si masurilor practice de ocrotire ale ariilor protejate erau sporadice si nu depaseau suma de 500.000 de lei pe intreaga tara la nivelul anului 1972. Totodata, desi cresterea cantitativa a teritoriilor a fost insemnata, totusi suprafata protejata reprezenta in 1972 doar 0.0042% din teritoriul tarii, procent care nu acoperea nici pe departe intreaga diversitate specifica si ecologica a tarii. Astfel s-au facut proiecte de catre institute de cercetare pentru constituirea de alte arii protejate mari - parcuri nationale (Apuseni, Calimani, Ceahlau, Bucegi, Piatra Craiului, Cozia, Valea Cernei, Cheile Bicazului, Rodna) dar care nu s-au concretizat, si de asemenea a urmat o perioada in care s-au infiintat un numar mare de arii protejate cu suprafata mai mica (rezervatii naturale) prin intermediul unor HCM-uri si Decrete, cat si initiative legislative la nivel judetean. De multe ori initiativele locale pentru constituirea ariilor protejate s-au facut din "patriotism local" ci nu doar din considerente bazate pe valoarea naturala a zonelor respective. Totodata se repeta vechea meteahna a ariilor protejate romanesti, si anume acestea erau doar constituite dar nu si gospodarite. Din punct de vedere legislativ in anul 1973 s-a adoptat Legea nr. 9 (Legea Mediului) in care sunt incluse si prevederi legate de protectia rezervatiilor si monumentelor naturii si de asemenea "sunt trasate sarcini ce revin organelor centrale si locale...", dar alaturi de aceasta lege cadru nu s-a mai adoptat o lege specifica pentru ariile protejate care sa reglementeze administrarea acestora, asa cum s-a intamplat in Polonia sau Cehoslovacia, tari care aveau parcuri nationale cu administratie propie. In aceasta perioada s-au produs si primele recunoasteri internationale ale valorii ariilor protejate romanesti, cand in 1979, Retezatul si Pietrosul Rodnei au fost recunoscute ca Rezervatii ale Biosferei sub auspiciile programului UNESCO - Man and Biosphere (MAB). Dar nici macar aceasta recunoastere internationala nu a condus la o administrare a acestor arii protejate.

1990 - prezent - odata trecuta perioada comunista se astepta o deschidere si o eficienta mai mare in ceea ce priveste realizarea unei retele nationale a ariilor protejate care sa acopere intreaga diversitate a ecosistemelor la nivelul tarii dar si masuri concrete in plan legislativ si institutional care sa asigure un management eficient al ariilor protejate. Dar rezultatele au dovedit ca aceste deziderate sunt foarte greu de atins. Una dintre dificultati a fost legata de interpretarea diferita de catre diversi factori de decizie a masurilor ce trebuiesc intreprinse privind protectia naturii, pe fondul unei indecizii a autoritatii centrale de mediu - Ministerul Apelor, Padurilor si Protectiei Mediului, in cadrul caruia abia dupa 1997 s-a constituit o Directie de Conservare a Biodiversitatii care sa planifice si sa coordoneze toate activitatile referitoare la conservarea naturii in arii protejate. Ca o prima masura, in anul 1990, MAPPM da Ordinul nr. 7 privind constituirea unui numar de 13 parcuri nationale intre care Parcul National Retezat era deja constituit, ordin care provoaca o oarecare confuzie deoarece se refera doar la suprafetele de fond forestier din parcurile nationale ci nu si la suprafetele ce contin goluri alpine. Suprafetele declarate in fond forestier erau foarte mari intinzandu-se si in zone in care se desfasurau activitati economice de exploatarea lemnului, care nu puteau fi stopate brusc si de asemenea cuprindeau si asezari umane. Din aceasta cauza acest ordin a primit multe contestari iar indrumarile tehnice pentru

punerea in practica a ordinului au fost blocate. O alta recunoastere internationala a valorii capitalului natural din Romania a reprezentat-o desemnarea Deltei Dunarii in 1991 ca sit Ramsar si ca sit al Patrimoniului Natural Mondial pentru 50% din suprafata sa. De asemenea in 1992 este recunoscuta ca Rezervatie a Biosferei. Exista astfel paradoxul ca Delta Dunarii sa fie recunoscuta ca arie protejata mare la nivel international, iar la nivel national sa nu fie recunoscute decat anumite zone ca rezervatii naturale. Astfel, cu titlu exceptional, Delta Dunarii este recunoscuta ca Rezervatie a Biosferei prin H.G 248 / 1994. Totodata din 1994 a inceput derularea unui proiect GEF (Fondul Global de Mediu) pentru constituirea administratiei parcului si realizarea planului de management. Dar din pacate Delta Dunarii a ramas pana in prezent singura arie protejata cu administratie proprie. Ca urmare a faptului ca Romania a aderat la Conventia pentru Diversitatea Biologica (Rio), in 1996 s-a realizat cu asistenta financiara a Bancii Mondiale "Strategia nationala si planul de actiune pentru conservarea diversitatii biologice si utilizarea durabila a componentelor sale in Romania" care planifica pe termen scurt, mediu si lung activitatile care trebuiesc intreprinse in Romania. Din pacate aceasta strategie nu s-a bazat pe o evaluare facuta recent pentru capitalul natural al Romaniei, singurele informatii mai recente fiind date de un studiu terminat in 1994 privind Ecoregiunile Romaniei, care clasifica functie de tipul solului si covorul vegetal principalele regiuni ale tarii, fiind identificate astfel 22 de Ecoregiuni. In 1995 a fost adoptata Legea Mediului nr. 137 care cuprinde prevederi legate de conservarea naturii si ariile protejate si totodata recunoaste toate ariile protejate declarate anterior prin orice lege, ordin, hotarare, decizie. Astfel in prezent, Reteaua Nationala de Arii Protejate include un numar de 579 de arii protejate (intre care 13 parcuri nationale) ce reprezinta 4.8% din teritoriul Romaniei (1.140.590 ha). Trei dintre acestea sunt recunoscute international ca Rezervatii ale Biosferei in cadrul Programului UNESCO - MAB, si anume: Retezat, Pietrosul Rodnei si Delta Dunarii. Ultima este de asemenea inscrisa pe lista Patrimoniului Natural Mondial si pe lista Ramsar, a zonelor umede de importanta internationala. Din pacate aceasta Retea Nationala a Ariilor Protejate este doar o "retea pe hartie" ci nu una pentru care sa existe planuri de mangement si care sa fie administrata eficient. Cu exceptia Deltei Dunarii, restul parcurilor nationale sufera de asazisul "paper park syndrom" adica parcuri care nu sunt decat infiintate pe hartie. Totusi pentru majoritatea ariilor protejate constituite in fond forestier, Romsilva, prin filialele teritoriale asigura managementul forestier, dar care doar in putine cazuri corspunde viziunii ecologilor. Trebuie recunoscut faptul ca anumite arii protejate au fost protejate datorita interventiei silvicilor, dar in orice caz managementul acestora a fost doar unilateral -forestier. Si cum nu toate ariile protejate sunt in totalitate in fond forestier, exista mari conflicte intre toate institutiile cu expertiza in domeniu (ICBIOL, Romsilva, Academia Romana, ICAS) datorita punctelor de vedere diferite asupra managementului ariilor protejate. De asemenea trebuie recunoscut faptul ca majoritatea ariilor protejate din Romania s-au autoconservat in conditiile in care interventiile umane asupra acestora a fost in regimul trecut minim sau inexistent. Dar, la fel de bine exista nenumarate exemple in care arii protejate au fost pur si simplu distruse, cu toate ca inca mai figureaza ca existente. Totodata se poate observa ca in ultimul timp tot mai multe organizatii neguvernamentale si-au adus intr-o oarecare masura aportul in protejarea unor arii protejate, chiar daca nivelul profesional al acestora nu este la asteptarile specialistilor. Dar este la fel de adevarat ca in Romania nu exista persoane specializate in domeniu, ci numai in domenii colaterale, fapt pentru care exista mari conflicte de idei intre silvici, biologi, ecologi s.a. In acest context Guvernul Romaniei a solicitat acordarea unei noi finantari din partea Fondului Global de Mediu (GEF) pentru conceperea si punerea in practica a unui proiect privind "Mangementul Integrat si Conservarea Ariilor Protejate in Romania". Scopul principal al proiectului GEF este intarirea capacitatii de pregatire si implementare a planurilor de management al ariilor protejate la nivel local si national. La nivel national se va acorda sprijin pentru realizarea si intarirea cadrului institutional necesar, pentru adoptarea atat de necesarei legi a ariilor protejate si intarirea cadrului legislativ, pentru pregatirea resursei umane si de asemenea exista o componenta de participare publica si de pupularizare a ideii de conservare a naturii si a ariilor protejate. La nivel local se vor realiza planurile de mangement si se vor constitui administratii (structuri de mangement) pentru trei arii protejate: Parcul National Retezat, Parcul Natural Bucegi-Piatra Craiului (obtinut prin insumarea a doua zone care in mod obisnuit erau nominalizate distinct ca doua parcuri nationale), Rezervatia de Zimbri Vanatori-Neamt (creata pentru reintroducerea zimbrului in stare de libertate), aceste trei zone urmand sa devina modele pentru replicarea structurilor de management si pentru alte arii protejate. Acest proiect a fost demarat la sfarsitul anului 1999. Deci in prezent pentru ariile protejate din Romania se ofera o noua sansa pentru a rezolva atat de complexele probleme legate de ariile protejate cum ar fi: - o evaluare corecta a capitalului natural al tarii- constituirea unei retele de arii protejate care sa acopere intreaga varietate a ecosistemelor din tara - administrarea eficienta a ariilor protejate pe baza unor planuri de managent si prin intermediul unor administratii ale ariilor protejate.

Rezervaţia Biosferei Delta Dunării

Aria protejată cu cea mai mare suprafaţă din România, Rezervaţia Biosferei Delta Dunării (RBDD) deţine în momentul de faţă un triplu statut internaţional: rezervaţie a biosferei, sit ramsar (zonă umedă de importanţă internaţională) şi sit al Patrimoniului mondial natural şi cultural. în anul 2000, datorită stării favorabile de conservare, Consiliul Europei a acordat RBDD Diploma Europeană.

Localizare

Rezervaţia Biosferei Delta Dunării este situată în extremitatea estică a României, la interfaţa dintre gurile Dunării şi Marea Neagră. RBDD cuprinde delta propriu-zisă, Lunca Dunării, în amonte de Tulcea până la Cotul Pisicii, complexul lagunar Razim-Sinoe şi apele litorale ale Mării Negre, până la izobata de 20 m. Din punct de vedere administrativ, rezervaţia se află în judeţul Tulcea şi la limita nordică a judeţului Constanţa.

Acces

Oraşul Tulcea este poarta de intrare principală către toate componentele rezervaţiei, iar dinspre mare se poate ajunge şi prin localitatea Sulina. în complexul lagunar Razim-Sinoe se ajunge mai ales prin Jurilovca (dar şi din alte comune), iar pentru partea sudică, prin Vadu.

Geologie şi geomorfologie

În RBDD se disting patru diviziuni geomorfologice: delta fluvială, delta fluvio-maritimă, Lunca Dunării şi complexul lagunar Razim-Sinoe. Delta fluvială este compusă din reţeaua de canale dintre cele trei braţe (Sulina, Sf. Gheorghe şi Chilia), în porţiunea lor vestică, mărginite pe alocuri de grinduri longitudinale (sau fluviale) rezultate prin depunerea de sedimente transportate de Dunăre. Delta maritimă este caracterizată prin grindurile maritime, respectiv depozitele de aluviuni şi nisip lăsate de apa dulce a fluviului la contactul cu apa mării, dispuse perpendicular pe direcţia de scurgere a braţelor Dunării. Cele mai importante grinduri sunt: Chilia, ştipoc, Letea, Caraorman, Crasnicol. La gura braţului Sf. Gheorghe se află Insula Sacalin, a cărei formă se schimbă mereu sub acţiunea apelor mării.

Delta Dunării este o unitate de relief recentă, formată prin colmatarea unui golf maritim, devenit liman.

Hidrologie

În dreptul localităţii Pătlăgeanca, Dunărea se desface în două braţe: Chilia - la nord şi Tulcea - la sud. Al doilea braţ, foarte scurt, se ramifică în braţul Sulina (71 km) şi braţul Sf. Gheorghe (112 km). Braţul Chilia (104 km) transportă 60% din volumul de apă al fluviului, iar braţul din mijloc, Sulina, este amenajat pentru circulaţia vaselor maritime (fiind rectificat şi drenat de aluviuni). între cele trei braţe există braţe secundare, gârle, mlaştini, lacuri şi canale artificiale, unele deschise navigaţiei principale. Aproximativ 80% din suprafaţa deltei este acoperită de apă.

În partea de sud a rezervaţiei este situat complexul lagunar Razim-Sinoe, format din lacurile Razim, Sinoe, Zmeica şi Goloviţa, foste lagune, în prezent lacuri cu apă dulce sau salmastră, separate de mare de un cordon litoral îngust. Vechile legături cu marea, de la Portiţa şi Periboina, sunt închise cu stăvilare, scopul lor fiind îndulcirea apei lagunelor pentru a fi folosită la irigaţii.

Climă

Delta Dunării este zona cu nebulozitatea cea mai redusă din ţară, iar temperatura medie anuală depăşeşte 11°C. Datorită influenţelor pontice, valoarea temperaturii medii a lunii ianuarie nu coboară sub -1°C, pentru ca luna iulie să nu fie toridă (media fiind de 21-22°C). Precipitaţiile sunt reduse, cca 350 mm/an în partea estică şi 450 mm/an în cea vestică.

Floră şi vegetaţie

Flora caracteristică zonei este deosebit de interesantă şi bogată, plantele superioare fiind reprezentate de peste 950 specii. Pe un teritoriu relativ restrâns se află cca 1/3 din numărul total de specii cormofite cunoscute în flora României. Dintre speciile periclitate prezente în Delta Dunării, menţionăm: Alyssum borzaeanum, Centaurea jankae, Centaurium spicatum, Medicago marina, Trachomitum venetum. Tot aici îşi găsesc refugiul şi o serie de specii rare, cum sunt: Ephedra distachya, Convolvulus persicus, Dianthus bessarabicus, liana Periploca graeca (întâlnită în pădurile Letea şi Caraorman) etc. Endemite caracteristice Deltei Dunării sunt: Centaurea jankae, Centaurea pontica, Elymus athericus ssp. deltaicus. în Delta Dunării predomină vegetaţia de mlaştină, ocupând cca 78% din suprafaţă. Aici se găseşte cea mai întinsă zonă de stufărişuri compacte din lume, găzduind 30 tipuri de ecosisteme. Vegetaţia de sărături ocupă cca 6% din total şi apare la extremitatea estică, pe soluri halomorfe.

Faună

Fauna este reprezentată de peste 3.500 specii, fiind identificate până în prezent 3.006 specii nevertebrate (425 specii viermi, 82 specii moluşte, 115 specii crustacee, 168 specii arahnide, 8 specii miriapode, 2.208 specii insecte) şi 454 specii vertebrate (85 specii peşti, 10 specii amfibieni, 11 specii reptile, 325 specii păsări, 42 specii mamifere).

Dintre reptile, amintim prezenţa unor specii protejate, precum: ţestoasa de uscat dobrogeană (Testudo graeca ibera) şi vipera de stepă (Vipera ursinii renardi), care are în deltă unicul habitat din România.

în perimetrul RBDD au fost identificate peste 325 specii de păsări, reprezentând aproximativ 81% din avifauna României. Aici întâlnim cele mai mari populaţii europene de pelican comun (Pelecanus onocrotalus) şi pelican creţ (Pelecanus crispus) - ambele specii au fost declarate monumente ale naturii -, peste 60% din populaţia mondială de cormoran mic (Phalacrocorax pygmaeus) şi peste jumătate din populaţia mondială de gâscă cu gât roşu (Branta ruficollis), vizitator de iarnă, aflată pe Lista roşie a speciilor ameninţate cu dispariţia. Printre mamifere se află două specii alohtone: bizamul (Ondatra zibethica) şi câinele-enot (Nyctereutes procyonoides).

Habitate şi ecosisteme

Delta Dunării este zona cea mai întinsă de stufărişuri compacte din Europa. Aici s-au dezvoltat 30 tipuri de ecosisteme, în majoritate acvatice. O formaţiune specifică ecosistemelor deltei este plaurul, alcătuit dintr-un strat gros de peste un metru de împletituri de rizomi de stuf şi de rădăcini ale altor plante acvatice, în amestec cu resturi organice şi sol.

Incinta îndiguită Pardina a fost asanată în anii ’70, aici aflându-se în prezent culturi agricole.

Peisaje caracteristice

De la vest către est, se succed două categorii de peisaje: canale şi lacuri, mărginite de stufărişuri, brâuri de sălcii sau mici petice de pădure; luciul apei este brăzdat de stoluri de păsări sau este parţial acoperit de cuverturi compacte de nuferi; grindurile Letea şi Caraorman, cu un relief surprinzător de variat, unde dune prelungi alternează cu fâşii de vegetaţie lemnoasă - aşa-numitele “haşmacuri” - sau păduri cu vegetaţie luxuriantă.

Istorie, cultură, tradiţii şi activităţi specifice

Multitudinea de specii vegetale sau animale care constituie importante resurse naturale, exploatabile economic, au atras locuitori din cele mai vechi timpuri. în prezent, în perimetrul RBDD, în cele 25 aşezări, locuiesc circa 15.000 persoane, înregistrându-se o drastică scădere faţă de deceniile anterioare.

Structura etnică a populaţiei este deosebit de interesantă, un adevărat mozaic de identităţi etnice, culturale, religioase şi tradiţionale: români (79%), lipoveni (11%), ucrainieni (9%), greci, turci, bulgari, armeni şi alte naţionalităţi.

Activităţi permise în parc

Dată fiind suprafaţa foarte mare şi statutul de rezervaţie a biosferei, în Delta Dunării sunt permise, pe lângă turism, şi o serie de alte activităţi, precum: recoltarea stufului, vânătoarea, pescuitul sportiv şi industrial, dar conform reglementărilor impuse de administraţia rezervaţiei.

Arii protejate incluse în parc

Roşca-Buhaiova (9.625 ha); Pădurea Letea (2.825 ha); Lacul Răducu (2.500 ha); Lacul Nebunu (115 ha); Vătafu-Lunguleţ (1.625 ha); Pădurea Caraorman (2.250 ha); Sărături-Murighiol (87 ha); Arinişul Erenciuc (50 ha); Insula Popina (98 ha); Sacalin-Zătoane (21.410 ha); Periteaşca-Leahova (4.125 ha); Capul Doloşman (125 ha); Istria-Sinoe (400 ha); Grindul Chituc (2.300 ha); Lacul Rotundu (228 ha); Lacul Potcoava (652 ha); Lacul Belciug (110 ha).

Suprafaţă 5.800 km2.

Parcul Naţional Ceahlău

Importanţa acestui parc este dată de bogăţia floristică şi de vulnerabilitatea deosebită a ecosistemelor montane, ca şi de frumuseţea peisajelor din zona sa înaltă.

Localizare

Masivul Ceahlău, în a cărui zonă centrală a fost delimitat parcul, este situat în zona central-nordică a Carpaţilor Orientali, în extremitatea vestică a judeţului Neamţ, între Bistricioara - la nord, lacul Izvorul Muntelui-Bicaz - la est, râul Bicaz - la sud, pâraiele Pîntec şi Bistra - la sud-vest.

Acces

Principalele puncte de acces în Masivul Ceahlău sunt staţiunea turistică Durău (comuna Ceahlău) şi satul Izvorul Muntelui. La Durău se poate ajunge dinspre Topliţa (pe DN15), din Bicaz, în lungul lacului de acumulare Izvorul Muntelui (pe DN15 sau pe drumul de pe malul drept) sau din Tg.-Neamţ (pe DN15B).


Munţii Ceahlău sunt alcătuiţi în totalitate din roci sedimentare (mezozoice şi parţial neozoice), predominând cele detritice. Toate acestea sunt dispuse sub forma unor strate paralele, cu orientare N-S, prezentând o cădere înspre E. De la V înspre E apar strate de Sinaia, Bistra, Ceahlău, Palanca, Cotumba şi Audia. în morfologia masivului se impun însă stratele de Ceahlău, care cuprind gresii grosiere, conglomerate şi intercalaţii de gresii şi blocuri de calcar. Acestea alcătuiesc edificiul zonei somitale care se ridică cu 600-700 m deasupra subunităţii inferioare (care ajunge până la 1.200-1.300 m). Este cea mai interesantă zonă a masivului, datorată eroziunii diferenţiate a conglomeratelor care, la

rândul lor, au dat naştere abrupturilor stâncoase (sub Vf. Ocolaşu Mare), turnurilor (Panaghia, Claia lui Miron etc.), coloanelor, stâlpilor etc. Vârful Toaca (1.904 m) reprezintă altitudinea maximă a masivului.

Hidrologie

Toate apele care îşi au obârşia în Parcul Naţional Ceahlău sunt tributare Bistriţei, precum şi lacului Izvorul Muntelui. Cele mai importante sunt: Bistricioara, Schitu, Izvorul Alb, Izvorul Muntelui şi Bicazul cu Neagra şi Bistra. Datorită rupturilor de pantă din lungul unor văi, apar repezişuri şi cascade, renumită fiind Cascada Duruitoarea. în partea răsăriteană a Munţilor Ceahlău se întinde lacul de acumulare Izvorul Muntelui-Bicaz (format în scop hidroenergetic, în 1960), având cea mai mare suprafaţă (29,5 km2) şi cel mai mare volum de apă (1,23 mild. m3) dintre lacurile de acelaşi gen amplasate pe râurile interioare.

Climă

în partea înaltă a Parcului Naţional Ceahlău domină un climat montan mai aspru, cu temperaturi medii anuale de 0,7oC, pentru ca la baza acestuia valorile medii de temperatură să crească până la 7,2oC. Valorile medii ale temperaturilor pentru luna iulie sunt de 9oC, respectiv 23,4oC, pentru ca luna ianuarie să prezinte valori de -9,5oC, respectiv -0,4oC. Numărul zilelor de îngheţ în masiv este de 192 (între octombrie şi mai). Durata stratului de zăpadă nu depăşeşte 165 de zile, iar ceaţa este un fenomen frecvent (70% din zilele anului). Precipitaţiile sunt relativ reduse (700 mm/an). Vânturile sunt puternice, predominând cele din est.


Flora este dispusă etajat, cuprinzând un complex de elemente fitogeografice cu origini diferite. Plantele inferioare, lichenii (141 specii), mai ales cei saxicoli, sunt bine reprezentaţi, ca şi muşchii (194 specii), între care sunt două specii endemice pentru Ceahlău. Plantele superioare sunt reprezentate de peste 1100 specii, dintre care 62 taxoni din flora Ceahlăului sunt endemite ale României. Printre endemite şi subendemite se numără: Ranunculus carpaticus, crucea-voinicului (Hepatica transsilvanica), cădelniţa (Campanula carpatica), Pedicularis baumgartenii, Hieracium pojoritense, ciuboţica-cucului (Primula elatior ssp. leucophylla), Centaurea pinnatifida. Dintre speciile protejate, pot fi enumerate: floarea de colţi (Leontopodium alpinum), sângele-voinicului (Nigritella rubra, Nigritella nigra), papucul-doamnei (Cypripedium calceolus), tisa (Taxus baccata), laricele (Larix decidua ssp. carpatica) etc.

Endemite specifice doar acestui munte sunt: Hieracium caesium, Hieracium erythrocarpum, Hieracium pietroszense. Pe stâncile de conglomerate s-au păstrat două relicte glaciare: Saxifraga paniculata şi Sesleria coerulans, iar în zonele mlăştinoase întâlnim specia Lycopodium inundatum.

Vegetaţia este foarte variată, reprezentativă fiind aceea a stâncăriilor, în special populaţia naturală de zadă (sau larice) - Larix decidua ssp. carpatica - care a constituit şi motivul declarării încă din 1955 a rezervaţiei “Poliţa cu crini” - “crin” fiind numele local al zadei. Aici se află una dintre cele mai impresionante populaţii naturale de larice ai cărei arbori realizează dimensiuni impunătoare (înălţimi de până la 33 m şi diametre de până la 90 cm).

Faună

Fauna nevertebratelor terestre este dominată de insecte, masivul Ceahlău fiind un centru genetic important pentru Europa. Din cele 72 specii de plecoptere identificate, 5 sunt noi pentru ştiinţă, iar din cele 36 specii de himenoptere calcidoide, 2 sunt noi pentru ştiinţă. Plecopterul Arcinopterix comparata este considerat de către specialişti o fosilă vie.

Fauna vertebratelor este, de asemenea, diversă. Au fost identificate peste 90 specii de păsări, multe tipic montane, la care se adaugă, dintre mamifere, capra neagră (Rupicapra rupicapra), care a fost introdusă în acest masiv. Dintre carnivore pot fi întâlnite: râsul (Lynx lynx), lupul (Canis lupus), ursul (Ursus arctos) şi jderul de copac (Martes martes). în locurile umede din păduri trăieşte tritonul carpatic (Triturus montandoni), endemit al Carpaţilor Orientali.


Principalul tip de ecosistem întâlnit aici este cel forestier din zona montană, iar ca habitate de o importanţă deosebită sunt poliţele şi brânele cu substrat de calcar pe care vegetează multe specii din flora endemică. Cele mai importante sunt poliţele cu larice (Larix decidua var. carpatica), aceste fitocenoze tipice dominate de larice fiind cele mai extinse din România.


Tipic pentru acest parc este peisajul montan etajat, în care se regăseşte atât măreţia masivelor formate din cristalin, cât şi graţia formaţiunilor de calcare şi conglomerate, ce animă peisajul prin numeroase vârfuri şi muchii dantelate.


Numele Muntelui Ceahlău vine probabil de la Kogaion (Koghion, în elenă), muntele sacru al Daciei antice. Ceahlăul este unul dintre stâlpii străvechii spiritualităţi româneşti, cel mai reprezentativ munte al Carpaţilor Orientali. Biserica veche a Mănăstirii Durău a fost pictată în interior de renumitul pictor Nicolae Tonitza şi elevii săi, între anii 1920-1921.


În zona parcului sunt permise activităţile economice ce nu periclitează echilibrul ecologic: sunt extraşi numai arborii doborâţi care blochează traseele turistice, iar păşunatul este permanent controlat şi monitorizat.


Rezervaţia “Poliţa cu Crini” (370 ha); Cascada Duruitoarea cu o suprafaţă de 1 ha. De asemenea, s-a creat o zonă de cercetare ştiinţifică cu o suprafaţă de 5.830 ha, cuprinsă între Complexul Lespezi, Piciorul şchiop (la vest de Cabana Dochia) şi Scaunele Zeilor - Ocolaşu Mare, la sud.

Suprafaţă: 8.396 ha.

Parcul Naţional Retezat

Importanţa florei, faunei şi peisajului în Munţii Retezat a dus la constituirea, în 1935, a primului parc naţional din România. Parcul Naţional Retezat este, în acelaşi timp, şi rezervaţie a biosferei.

Localizare

Munţii Retezat sunt situaţi în vestul Carpaţilor Meridionali, fiind cuprinşi între Depresiunea Haţeg, Depresiunea Petroşani, Valea Lăpuşnicului Mare şi Râul Mare.

Parcul se desfăşoară integral în judeţul Hunedoara.

Acces

în Parcul Naţional Retezat se poate ajunge din localităţile situate la periferia masivului: Clopotiva, Brazi, cabana Gura Zlata, colonia Tomeasa (în V), Nucşoara-Mălăeşti, Hobiţa, Pui (în N) şi Petroşani, Lupeni, Uricani, Câmpu lui Neag, cabana Buta, Câmpuşel (din Depresiunea Petroşani, în S-E şi S).


Petrografia Parcului Naţional Retezat este dominată de cele două blocuri granitice şi granodioritice (cu caracter intruziv), despărţite de o fâşie de şisturi cristaline (situată în văile Lăpuşnicului Mare şi râului Bărbat). în partea de SV a masivului apar calcare de vârstă jurasică şi cretacică, care determină prezenţa reliefului carstic (“Retezatul Calcaros”). Relieful are un caracter ruiniform, determinat, la rândul său, de altitudinile mari de peste 2.000 m - Vf. Peleaga, 2.509 m -, de existenţa în trecut (cuaternar) a gheţarilor montani şi de proprietăţile granitului (rocă uşor dezagregabilă prin procesele de îngheţ-dezgheţ). Relieful conturat în timpul glaciaţiunilor pleistocene etalează o serie de circuri şi văi glaciare de dimensiuni mari, flancate de versanţi abrupţi a căror bază este înecată de “mările de pietre” (grohotişuri). în general, crestele sunt înguste, ascuţite, cu aspect de creneluri, dar pe alocuri sunt mai domoale, chiar plate, existând vaste platforme de eroziune. Relieful carstic, săpat în calcare mezozoice, este localizat în partea de SV a masivului, în Culmea Drăgşanu-şaua Scorotei-Vf. Piule-Vf. Pleşa, precum şi în zonele limitrofe. Văile din această zonă sunt sălbatice, dominate de pereţi abrupţi (Cheile Buţii, văile Scocu Urzicaru, Scorota etc.). Culmile secundare care se desprind din nucleul masivului sunt masive şi au un profil rotunjit, căzând în trepte înspre periferia Munţilor Retezat.

Hidrologie

Funcţionând ca un veritabil castel de ape, Munţii Retezat cuprind obârşia a numeroase râuri care sunt tributare Mureşului sau Jiului (Râul Mare, Streiul, Jiul de Vest). Cele mai reprezentative elemente hidrologice sunt lacurile glaciare (cunoscute şi sub numele de tăuri, iezere sau zănoage), situate în circurile de sub linia crestelor somitale. Există circa 100 de lacuri din care 40 sunt mari şi mijlocii, 18 sunt mici dar permanente, pentru ca diferenţa (cca 40) să fie dată de lacuri foarte mici care seacă vara. Parcul Naţional Retezat cuprinde în perimetrul său şi superlative ale lacurilor glaciare: Lacul Bucura (8,8 ha, cel mai întins) şi Lacul Zănoaga (29 m, cel mai adânc din România). în sectoarele carstice apar cascade de dimensiuni mici.

Climă

La altitudini de peste 2.000 m temperatura medie anuală este sub 0oC, pentru ca înspre periferia parcului să ajungă până la 6oC. în timpul lunii ianuarie prezintă valori între -10 şi -6oC (în funcţie de altitudine), iar vara între 6 şi 14oC. Precipitaţiile cele mai abundente cad în zona somitală (peste 1.400 mm/an), predominând cele în stare solidă. Durata stratului de zăpadă pe culmi depăşeşte 160 zile/an. Predomină vânturile de vest.


Munţii Retezat constituie unul dintre centrele genetice ale genului Hieracium (vulturică). Sunt prezenţi în acest masiv numeroşi taxoni aparţinând acestui gen, dintre care menţionăm câteva endemite: Hieracium borbasii, Hieracium kotschyanum, Hieracium magocsyanum etc. Aproape 2% din fondul floristic al parcului este reprezentat de endemite, proprii acestor munţi, cum sunt: Barbarea vulgaris ssp. lepuznica, Carduus kerneri ssp. lobulatiformis, Draba dorneri, Centaurea phrygia ssp. ratezatensis. Dintre speciile rare, amintim: Lycopodium alpinum, Dianthus glacialis, sângele-voinicului (Nigritella rubra), Pedicularis exaltata, anghelina (Primula halleri), bunghişorul (Erigeron uniflorus), Pseudorchis frivalii, Lilium carniolicum ssp. jankae.

Limitele exterioare ale parcului sunt situate în subetajul făgetelor. în partea superioară s-au instalat molidişuri cu diseminaţii de fag şi molidişuri pure. Etajul subalpin este dominat de rariştile de molid, de jnepenişuri şi de pajişti. Tot aici vegetează zâmbrul (Pinus cembra). Zona alpină este o alternanţă de stânci golaşe şi pajişti.

Faună

Fauna de nevertebrate este reprezentată printr-un număr de aproximativ 1.750 specii, dintre care 35 sunt endemice, iar alte 91 sunt noi pentru fauna României.

Dintre lepidoptere, până în prezent, au fost identificate aproximativ 1.000 specii; câteva sunt endemice sau foarte rare, precum: Parnassius mnemosynae transsylvanicus, Coenonympha tullia schmidtii, Psodos coracina dioszeghyi, Abrostola agnorista, Conisania poelli, Colostigia collariaria şi Erebia melas koenigella, considerat un endemit al Retezatului Calcaros. Valea Berhina a fost declarată arie de importanţă lepidopterologică.

Vertebratele sunt reprezentate de un număr de cel puţin 150 specii, grupate astfel: ciclostomi - 1, peşti - 10, batracieni - 6, reptile - 9, păsări - peste 150 şi mamifere - 26.

Dintre reptile, două sunt considerate rare şi periclitate: şarpele lui Esculap (Elaphe longissima) şi vipera cu corn (Vipera ammodytes).

în Retezat trăiesc specii rare de păsări, cum ar fi: ciocârlia urecheată (Eremophila alpestris), acvila de munte (Aquila chrysaetos), acvila ţipătoare mică (Aquila pomarina), şoimul călător (Falco peregrinus), lăstunul de stâncă (Ptyonoprogne rupestris) etc. Speciile de păsări-cheie pentru pădure includ: ciocănitoarea cu spate alb (Dendrocopus leucotos), specie în declin în centrul Europei, muscarul mic (Ficedula parva), muscarul gulerat (Ficedula albicollis). Prezenţa acestor specii indică faptul că pădurile din Retezat sunt naturale şi au o mare biodiversitate. Este bine reprezentată avifauna caracteristică pădurilor boreale de conifere.

Pădurile adăpostesc şi populaţii numeroase de mamifere mici. Densitatea mare a populaţiilor de rozătoare asigură o resursă importantă de hrană pentru unele mamifere carnivore şi păsări răpitoare. Cel puţin 15 specii diferite de lilieci au fost înregistrate în parc, inclusiv liliacul mare cu potcoavă (Rhinolophus ferrumequinum), ameninţat la nivel global, precum şi specia Pipistrellus pipistrellus.

Râurile din Retezat sunt populate de păstrăvi, iar pe malurile lor trăiesc vidre (Lutra lutra).

Parcul adăposteşte o comunitate complexă de mamifere, incluzând erbivore mari, precum: capra neagră (Rupicapra rupicapra), cerbul carpatin (Cervus elaphus), căprioara (Capreolus capreolus) şi carnivore mari, precum: lupul (Canis lupus), ursul (Ursus arctos), râsul (Lynx lynx), pisica sălbatică (Felis silvestris). Marmota (Marmota marmota) a fost colonizată în masivul Retezat.


Dintre cele 54 habitate ce caracterizează parcul, cele mai importante pentru conservare sunt păşunile alpine şi subalpine, stâncăriile, jnepenişurile, aninişurile, pădurile boreale de conifere, respectiv pădurile montane de foioase (făgete), habitatele acvatice şi tufărişurile de pe văile râurilor.


Este specific relieful ruiniform, cu aspecte alpine, dominat de circurile şi văile glaciare, de acumulările imense de grohotiş stabilizat, în parte, de jneapăn şi ienupăr. Lacurile glaciare apar în număr mare, pentru ca în sectoarele carstice să fie specifice şi peşterile, cheile, văile sălbatice şi repezişurile de apă.


ţara Haţegului, care se întinde la nord-est de masivul Retezat, are o îndelungată istorie, marcată de cele câteva biserici construite încă din secolele XIII şi XIV (Densuş, Sântămăria Orlea şi Strei).

Activităţile economice specifice zonei (exploatarea lemnului, păşunatul) sunt permise doar în afara zonelor strict protejate şi sunt permanent monitorizate. Munţii Retezat constituie o mare atracţie pentru turişti.


Pentru că parcurile naţionale au ca principal obiectiv de management menţinerea ecosistemelor în stare naturală şi conservarea diversităţii biologice, activităţile umane permise aici sunt foarte restrânse. Sunt acceptate activităţile tradiţionale practicate de comunităţile din zona parcului, în condiţiile în care nu contravin obiectivelor principale de management, activităţile ştiinţifice şi turismul cu scop educativ, în special ecoturismul.


Rezervaţia ştiinţifică Gemenele-Tău Negru (1.629,40 ha), care reprezintă nucleul parcului naţional; Peştera cu Corali, cu întinderea ariei protejate la suprafaţă de 0,50 ha; Peştera Zeicului, cu întinderea ariei protejate la suprafaţă de 1 ha.

Suprafaţă 38.047 ha.

ariile protejate in romania

Documents