Ariel – personaj din Furtuna de Shakespeare.

- Spirit al aerului, istet, poznas, inzestrat cu puteri magice, care se afla in slujba vrajitorului Prospero. El savarseste tot felul de fapte supranaturale pe care i le porunceste acesta.

- Simbol al idealismului pur sau al puterii imaginatiei creatoare asupra realitatii.

E. Renan a folosit personajul in dramele sale filozofice Caliban si Izvorul tineretii.

Furtuna se desfasoara, in viziunea Catalinei Buzoianu, pe insula Stromboli, la intersectia lumii nord-africane cu cea europeana, intr-un peisaj bantuit de spirite, dar si de cutremure, dominat de figura unui Prospero autoritar, om de stiinta animat de dorinta de razbunare. Imaginile sunt contemporane, decorul lasand cu generozitate loc video-proiectiei.

Istoricul culturii britanice Jack Lindsay spunea: „«Furtuna» reprezinta concluzia finala a lui Shakespeare asupra unei omeniri ale carei avânturi pozitive si negative nu a încetat sa le experimenteze pe scena, de la mitul organic, dar benefic si malefic în acelasi timp, pâna la ordinea feudala, eroica, a relatiilor individuale directe (...), ordine care genereaza (...) o societate a relatiilor de onoare si de vitejie (...)”. Magicianul Prospero, duce de Milano, si fiica sa, Miranda, au fost blocati timp de doisprezece ani pe o insula, din cauza gelosului frate al lui Prospero, Antonio. Dotat cu puteri magice, Prospero este servit de un spirit, Ariel, pe care Prospero l-a salvat de razbunarea unei vrajitoare.

Viaţa între vis şi teatru

Elisabeta Zelinka 

Motivul vieţii ca vis este unul foarte vechi în literatură şi a generat capodopere însemnate în cursul secolelor. Dar nici un geniu literar nu l-a prezentat într-o manieră artistică atât de expresivă precum William Shakespeare în Visul unei nopţi de vară, sau cea mai

strălucită figură a barocului spaniol, Pedro Calderon de la Barca în a sa Viaţa e vis.      Însă Shakespeare mai are o viziune remarcabilă asupra vieţii, şi anume, viaţa ca teatru, pentru care voi lua în discuţie comedia sa Cum vă place.      O primă întrebare care ar putea să apară în mintea cititorului ar fi, de ce am recurs la această asociere: vis - teatru. Unde este legătura între aceste două elemente? De ce tocmai vis şi teatru ? Legătura dintre ele se află în asemănarea dintre teatru şi vis: în momentul în care păşeşti în sala de spectacol al unui teatru, când se sting luminile şi cortina se ridică maiestuos, actorii păşesc pe scenă şi încep să-şi recite versurile. Odată cu ei începe să se desfăşoare în faţa ochilor specta-torului o lume ficţională, magică şi de basm, asemănătoare unui vis. Astfel, întreaga piesă este de fapt un vis, pe care îl visează spectatorul care vizionează piesa de teatru.

Acest vis însă se curmă brusc şi aproape dureros în momentul în care cade cortina şi publicul trebuie să se trezească din această dulce stare de transă şi să revină la realitate.      Trebuie menţionat faptul că atât în Evul Mediu cât şi în Renaştere, visul nocturn, precum şi reveria, visarea, aşa numita "visare cu ochii deschişi" cu o notă melancolică erau foarte la modă, mai ales în rândurile tinerilor aristocraţi. Să ne gândim numai la monologurile pline de reverie şi de melancolie ale lui Hamlet ori ale lui Romeo Montague. Reveria şi melan-colia erau considerate a fi semne ale aristocraţiei, ale nobilimii în rândurile bărbaţilor, iar în rândurile doamnelor intrau în sfera patologicului, ca semne ale diavolului. Putem, aşadar vorbi despre o discriminare sexuală la acest nivel.      Deja în literatura Antichităţii putem întâlni motivul visului ca mijloc de comunicare cu Absolutul, cu zeii: atât în Iliada, cât şi în Odiseea, muritorii veşnic comunică cu zeii în vis, le cer ajutorul sau sfatul. Sau în epopeea Ghilgameş, cea mai veche lucrare de litera-tură din istoria omenirii, eroul central îşi prevede prin vis viitorul, şi anu-me venirea lui Enkidu şi prietenia de o viaţă cu acesta.      În Evul Mediu s-a ajuns la un adevărat cult al descifrării viselor, bazat pe dicţionare şi tratate de specialitate. Totuşi, motivul visului aparţine prin excelenţă Romantismului, în special Romantismului german, când visul devine un ritual de integrare în Absolut, de contopire cu Cosmosul. În această epocă visele şi interpretarea lor încep să îmbrace pentru prima oară forma unei noi ştiinţe, susţinută de primii psihologi precum Feuerberg. După cum arată Beguin în Sufletul romantic şi visul (1998:30), visul capătă conotaţii filosofice pentru Romantici: este modalitatea de evadare din contingentul neprimitor, modalitatea de descoperire a liniştii metafizice printr-o comuniune cu Natura, cu Divinul, de regăsire a "unităţii pierdute".      Astfel, Novalis a scris renumitul roman Heinrich von Ofterdingen, debutând cu celebrul vis al personajului principal despre floarea albastră, (die blaue Blume). Deci, din punctul de vedere al motivului visului în literatură, atât Shakespeare cât şi Calderon de la Barca sunt premergători ai Romantismului.      În ceea ce priveşte visul la Calderon de la Barca, Juan Chabas (1971:265) observă despre dramaturgul spaniol, că scrierile sale sunt marcate de o puternică notă de pesimism şi de teama de necunoscut. Putem observa şi singuri acest lucru, dacă citim ultimele cuvinte ale lui Segismundo, în care acesta îşi exprimă teama că s-ar putea trezi din actualul său vis, care de fapt e viaţa însăşi, şi s-ar putea regăsi în închisoarea sa din munţi.      Criticul şi istoricul Paul AL. Georgescu (1967:254-255) aduce explicaţii clare în legătură cu acest pesimism în rândurile poporului spaniol al secolului al XVII-lea: este reflexia stării generale de decădere, sărăcie şi deziluzie de după căderea glorio-sului Imperiu Spaniol, cădere care a început o dată cu înfrângerea Invincibilei Armade în 1588, de către flota regi-nei Elisabeta I de Anglia. În această Spanie sărăcită şi în pragul disperării, clerul catolic încuraja la pro-priu reveria, melancolia, visarea diurnă, ca mij-loc de evadare din reali-tatea oricum tristă şi dură.      În cele ce urmează, voi încerca să subliniez funcţiile şi formele pe care le îmbracă visul la Shakespeare, Visul unei nopţi de vară şi la Calderon de la Barca Viaţa e vis. În primul rând, timpul este văzut ca şi vis. În Visul unei nopţi de vară, Hipolita îi spune viitorului ei soţ că mai are de aşteptat doar patru zile până la noaptea nunţii şi că acest timp va zbura repede precum un vis: "şi cele patru nopţi vor face timpul / Să lunece asemeni unui vis"(I.1.). De asemenea, şi dragostea este asemuită unui vis, ea e înrudită cu visul, căci ori-când te poţi "trezi" din dragoste, dându-ţi seama că nu eşti fericit alături de partenerul sau de partenera ta. şi în acest

moment tragic se curmă visul, feeria iubirii: "Iubirea e-mpletită cu durerea, / Cum e şi cu suspinul şi cu visul"(I.1.).      În comedia Visul unei nopţi de vară, visul este strâns legat de ideea de pădure şi de noapte. La fel ca Pădurea Ardenilor din Cum vă place, "pădurea din apropierea oraşului" Atena, unde se desfăşoară acţiunea piesei Visul unei nopţi de vară, primeşte conotaţii speciale: pădurea este un tărâm magic, mitic, unde legile lumii obiective sunt înlăturate, unde totul este posibil. De asemenea, este un spaţiu al iniţierii, populat de personaje mitice precum Oberon, regele zânelor şi soţia sa, Titantia, sau Puck, spiriduşul neas-tâmpărat. Ele sunt echivalentele zânelor din cultura germană (die Erlen, care l-au inspirat pe Goethe în scrierea renumitei sale balade Erlkönig) şi a Sânzienelor din cultura română. Noaptea în care are loc acţiunea Visului... este tocmai Noaptea de Sânziene, 23-24 iunie. În cultura europeană această noapte este una foarte specială, căci în timpul ei se demască partea malefică, ascunsă din fiecare muritor şi iese astfel la iveală răul din fiecare om.      În această pădure magică din apropierea Atenei, noaptea face loc incredibilului, imposibilului, pentru că în această noapte şi în această pădure feerică orice este posibil: Puck, spiriduşul pădurii îl transformă pe unul dintre actorii atenieni pe care îi întâlneşte noaptea în pădure, într-un om cu cap de măgar. Or, trebuie ştiut că măgarul simbolizează încă din Antichitate sexualitatea maximă (Evseev, 1998:263) şi tocmai din această cauză, critica vede în această piesă cea mai subliniată notă de sexualitate pe care l-a adus Shakespeare vreodată pe scenă (Kott,1969:71). De aceea, romanii îşi numeau prostituatele asselas, adică măgăriţe.      Scena de dragoste dintre Titania şi Jurubiţă a servit drept model pentru pânza renumitul pictor suprarealist Marc Chagall, intitulată Visul unei nopţi de vară.      Peter Reynolds (1970:77), subliniază un amănunt semnificativ pentru a înţelege de ce publicul lui Shakespeare era încurajat să privească teatrul ca vis, visare, reverie: datorită faptului că nu exista pe acea vreme decor pe scenele elisabetane, iar publicul trebuia să-şi imagineze acest decor: pădurea, munţii, sau eventual un câmp de luptă. Astfel, publicul intra într-un fel de transă, de visare, de imaginare şi de imaginaţie, contopindu-se cu piesa care se derula in faţa ochilor săi.      O altă funcţie a visului este aceea de a naşte dragoste, căci în timpul visului personajele ajung să se îndrăgostească unele de altele, dar numai după ce au fost atinse pe ochi de o floare magică. Astfel, putem afirma că visul şi somnul sunt generatoare de dragoste.      Tot în timpul somnului şi al visului personajele se metamorfozează, atât la propriu - de exemplu Jurubiţă, al cărui cap e transformat în cap de măgar, cât şi la figurat. Personajele se dez-bărează de toate principiile şi inhibiţiile lor, precum şi de codul lor moral: amintim în acest sens scena de dragoste dintre Titania şi Jurubiţă, scenă care poartă un accent carnal foarte pronunţat. şi tocmai pentru că se pierd aceste coduri morale, inhibiţiile şi principiile, pentru că toată normalitatea se răstoarnă şi e înlocuită de anormalitate, datorită acestor schimbări apare sentimentul incredibi-lului: personajele trec prin experienţe atât de neobişnuite încât a doua zi dimineaţa când noaptea s-a terminat şi normalitatea e reinstaurată, nu le mai vine să creadă că tot ce s-a întâmplat cu ei în noaptea precedentă a fost ade-vărat. Prin urmare, nu le rămâne să creadă decât că au visat totul: iată ce spune Titania după ce se "trezeşte" din ceea ce crede ea că a fost vis: "Năprasnic vis, iubite! Se făcea/ Că îndrăgisem un măgar urât...(...) Ce s-a petrecut?/ Cât e de hâd! Mi-e silă să-l privesc!"(IV.1.).      Visul mai are şi funcţia de a prevedea şi de a prevesti viitorul. Iată ce visează Hermia: "De inimă un şarpe m-a muşcat/ Tu surâdeai privindu-l nemişcat"(II.2.). şi într-adevăr, ea îşi va pierde, (numai temporar), iubitul. Aceeaşi funcţie o îndeplineşte visul şi în piesa Viaţa e vis de

Calderon de la Barca: regretata regină avuse un vis ciudat înainte de a-l naşte pe fiul ei. Ea visase că sub inima ei crescuse un mic monstru care, ieşind din pântecul ei, a omorât-o. Într-adevăr, regina a murit la naştere.      În cele din urmă, viaţa în ansam-blu e văzută ca şi un vis. După ce Puck îi atinge pe cei patru atenieni cu floarea magică în timpul somnului, tot ce au trăit ei în decursul nopţii li se va părea un vis. Demetrius, după ce s-au trezit cu toţii, dimineaţa: "Ce credeţi? Ne-am trezit? Precât îmi pare/ E totul încă vis."(IV.1.).      În monologul ce închide piesa, Puck face din nou trimitere la ideea vieţii ca vis: "Umbre suntem, umbre-abia;/ De v-am supărat cumva/ Socotiţi că am visat/ Tot ce v-am înfăţişat" (V.2.). Aşadar, realitatea nefastă poate fi salvată de vis, sau de visare, de reverie.      În continuare, voi prezenta viziunea lui Shakespeare asupre vieţii ca teatru. Ideea de "Totus mundus agit histrionem" (toată lumea e un specta-col) a fost una din convingerile de bază ale dramaturgului din Stratford-on-Avon. Citatul ca atare l-a preluat de la Proclus (411-485 A.D.), acesta fiind primul care a împărţit viaţa omului în 7 etape. Dictonul acesta a fost gravat deasupra intrării în Globe, urmându-se dispoziţiile lui Shakespeare.      În celebra comedie Cum vă place, personajul Jaques este cel care ne înfăţişează această idee filosofică, în actul II, scena 7. Este adevărat, acest Jaques este un personaj minor, dar după cum arată Peter Reynolds (1970:65), piesele lui Shakespeare deseori conferă personajelor mărunte pasaje semnificative, idei filosofice care marchează cititorul şi publicul.      Jaques este un personaj tipic pentru aristocraţia Renaşterii, care suferă de melancolie, am putea-o considera o fază incipientă a ceea ce mai târziu se va dezvolta în spleen-ul existenţial. Este un personaj foarte mo-dern din punctul de vedere al neinte-grării sociale, căci el nicicum nu îşi găseşte locul şi ţelul în viaţa şi în socie-tatea pe care o critică, nu cu vehemenţă, dar cu sarcasm rece şi detaşare.      El compară viaţa cu o scenă imensă pe care actorii, adică noi, toţi muritorii ne jucăm "rolurile". Intrarea, respectiv ieşirea noastră, a actorilor de pe scenă, sunt două momente esenţiale ale existenţei noas-tre, ele marcând naşterea, respectiv moartea.      Acum pu-tem lesne înţelege de ce Jaques, deşi personaj mărunt, a fost şi este atât de apreciat şi iubit de public. George Sand, când şi-a scris propria variantă a aces-tei comedii, l-a răs-plătit pe Jaques cu mâna Celiei, ca omagiu adus sensibilită-ţii şi inteligenţei acestui personaj unic în felul său.      Motivul vieţii ca teatru apare şi la dramaturgul spaniol Calderon de le Barca, în piesa sa Viaţa e vis: "Zări deschidă-i cu priinţă / marele teatru al lumii"(II. 1187-8). În ceea ce priveş-te cultura română, Eminescu a fost cel care a introdus acest motiv în literatură, în poemul Glossă: "Privitor ca la teatru tu în lume să te-nchipui";"Lumea-i veselă şi tristă/ Alte măşti, aceeaşi piesă" precum şi în Scrisoarea I: "Căci e vis al nefiinţii universul cel himeric...".

Scrisă în 1635, "Viaţa e vis", cea mai cunoscută piesă a lui Calderon de la Barca, este o alegorie filosofică despre condiţia umană, despre misterul vieţii şi despre iluziile lumii reale. "Viaţa e vis" imaginează povestea lui Segismundo, încarcerat de la naştere de propriul lui tată, Basilio, rege fictiv al Poloniei. Tema piesei de teatru are două surse, viaţa lui Budha şi istoria reală a lui Don Carlos, prinţul diform din naştere, închis şi ucis de propriul lui tată, regele Filip al II-lea al Spaniei. Segismundo este o paradigmă a fiinţei umane închise în jocul iluzoriu al existenţei.

"«Portretul lui Dorian Gray», «Hamletmachine», «Epopeea lui Ghilgamesh», «Viaţa e vis», texte cu o lumină lunară, melancolice, reflexive, piese de teatru, dar şi texte care n-au fost scrise pentru scenă, montate la Odeon în ultimii ani, fac parte dintre marile vise ale omenirii, pentru ele spectacolul de teatru este în primul rând o lentilă. Reprezentarea unui asemenea text e regândire, forma teatrală e un gest maieutic, amintind de potecile dintr-o grădină orientală, desenând un timp emoţional al gândirii", spune Galgoţiu.

Piesa lui Pedro Calderon de la Barca a fost dramatizata in numeroase versiuni, inclusiv in Romania. Este considerata capodopera dramaturgiei foarte bogate a autorului spaniol, ce reuneste si dramatizeaza problemele transcendentale ale epocii sale din secolul al XVII-lea: libertatea sau puterea vointei in fata destinului, scepticismul in fata aparentelor senzitive, precarietatea existentei, considerata un simplu vis si, in sfarsit, ideea consolatoare ca, inclusiv in vise, se poate realiza binele.