1

Colonialismul în prima jumătate a secolului XX : între apogeu şi criză

Colonialismul poate fi definit ca procesul de “cucerire şi control a unor teritorii şi

populaţii” de către un stat cu ambiţii imperiale. Fenomenul s-a manifestat încă din antichitate,

când Imperiul Roman a creat un imperiu colonial în jurul Mării Mediterane. De la cuvântul latin

colonia au derivat termenii moderni de colonie şi colonialism. (Loomba, p. 8) Colonialismul

european a cunoscut mai multe etape: prima etapă dominată de Portugalia şi Spania (secolele

XV-XVI), a doua etapă în care s-au afirma Olanda, Anglia şi Franţa (secolele XVII-XVIII) şi

ultima etapă dominată de Anglia şi Franţa. În timpul ultimei etape (a doua jumătate a secolului

XIX şi prima parte a secolului XX) are loc o competiţie acerbă pentru transformarea ultimelor

regiuni ale Africii sau Asiei în colonii, Crizele Marocului sau războiul dintre Italia şi Imperiul

Otoman fiind exemple în acest sens. Acum se afirmă noi puteri coloniale precum Germania,

Italia şi Belgia.

Odată cu apariţia statului modern, a mijloacelor moderne de transport şi a capitalismului

apare şi colonialismul modern care se caracterizează prin faptul că ţara cuceritoare (denumită şi

metropolă) nu doar că extrage „bunuri şi bogăţii” din colonii, dar şi „restructurează” economiile

ţărilor colonizate, „atrăgându-le într-o relaţie complexă” cu economia metropolei printr-un „flux

de resurse umane şi materiale”.(Loomba, p. 9) Acest flux circulă în „ambele direcţii”, dinspre

colonii sosind materii prime sau sclavi, iar dinspre metropolă bunuri manufacturate, funcţionari,

militari, preoţi, tehnicieni, oameni de ştiinţă, colonişti sau capitaluri. (Loomba, p. 9) Economiile

ţărilor colonizate devin ceea ce se numeşte „economii captive”. Fluxul dinspre colonii alimenta

economia capitalistă europeană cu resursele materiale necesare creşterii rapide din secolele

XVIII-XIX. (Loomba, p. 9) Acest tip de relaţie a adus nu doar beneficii metropolei, ci şi

capcane. Aşa cum au arătat o serie de studii recente, industriile unor ţări posesoare de pieţe

captive, precum cea franceză au fost mai puţin dinamice decât cele ale unor ţări care nu deţineau

un imperiu colonial semnifictiv economic precum Germania, deoarece având o piaţă captivă

companiile franceze aveau mai puţine motive pentru a dezvolta produse competive, pe când o

economie precum cea germană trebuia să se impună prin raportul calitate – preţ (vezi Carpentier,

Lebrun, pp. 319-330). Evoluţia capitalismului modern afost în strânsă legătură cu evoluţia

capitalismului, cele două procese modelându-se reciproc. Procesul de colonizare a fost adeseori

2

controlat de iniţiativa privată şi nu de state. Colonii britanice din America, precum Virginia, sau

la sfârşitul secolului XIX colonia belgiană Congo au fost iniţial înfiinţate de companii private. În

concluzie, colonialismul modern a presupus dezvoltarea unor tehnici de control şi dominaţie care

au transformat în profunzime structura economiilor şi societăţilor colonizate, importante

modificări având loc şi la nivel cultural. (Loomba, p. 9)

Un alt concept folosit pentru înţelegerea fenomenului colonial este cel de imperialism,

dezvoltat de istoriografia de inspiraţie marxistă. Din acest punct de vedere, metropola este văzută

ca o putere imperială care îşi subordonează ţările dominate intereselor sale economice, politice,

militare. Imperialismul este însă un concept mai larg deoarece relaţia de subordonare politică şi

economică nu presupune existenţa unor colonii propriu-zise. Spre exemplu, China era la

începutul secolului XX sub controlul economic al puterilor europene. Cu toate acestea, această

ţară nu a devenit o colonie în accepţiunea clasică a termenlui. Însă, dominaţia exercitată de

puterile europene asupra economiei şi scietăţii sale se asemăna cu cea de tip colonial. Din acest

punct de vedere, conceptul de imperialism poate fi mai util pentru a analiza situaţia relaţiilor

post-coloniale. (p. 12)

După cum a analizat Edward Said, procesul de colonizare a fost însoţit de un discurs care

legitima dominaţia colonială. Acest discurs a luat în cazul unor ţări precum Franţa forma temei

„misiunii civilizatoare”. Puterile europene susţineau că prin intermediul dominaţiei coloniale

ţările ocupate erau civilizate în sensul pe care îl dădeau occidentalii termenului. (vezi Said)

Puterile coloniale au construit în colonii şcoli, spitale, mijloace de transport (căi ferate, porturi) şi

instituţii administrative. Acestea însă funcţionau în mod special în beneficiul coloniştilor sau a

elitei coloniale, venind să deservească cultura puterii coloniale şi nu interesele sau practicile

culturale ale populaţiei locale. Discursul colonial s-a manifestat prin crearea imaginii Orientului

ca spaţiu al exoticului în literatură, prin cercetarea civilizaţiilor vechi ale Asiei sau Africii şi

inventarierea patrimoniului acestor culturi, prin dezvoltarea antropologiei care cerceta cultura

popoarelor care trăiau în societăţi premoderne. Toate aceste discursuri şi forme de cunoaştere au

fost implicate mai mult sau mai puţin în procesul de colonizare. Pe de altă parte, discursul care

legitima colonizarea era în strânsă legătură cu cel privind rasele. Argumentând aşa-zisa

superioritate a rasei care popula metropola, discursul colonial argumenta necesitatea ca aceste

regiuni să fie dominate de europeni. Discursul colonial avea o importanţă semnificativă pentru

3

conturarea identităţii naţiunilor occidentale şi a Occidentului ca ansamblu. După cum a arătat

Edward Said, identitatea europeană occidentală s-a construit prin raportare antitetică la imaginea

construită discursiv a Orientului.

Imperiile Coloniale Francez şi Britanic în prima jumătate a secolului XX

Imperiul Colonial Francez era la începtutul secolului XX al doilea ca mărime după cel

britanic. Coloniile franceze erau răspândite în Asia, Africa, America Centrală şi de Sud. Însă cele

mai importante erau concentrate în partea de Nord-Vest a Africii (Algeria, Tunisia, Senegal) şi în

Sud-Estul Asiei (Indochina). Deşi era foarte întins, densitatea populaţiei şi bogaţia în resurse era

mult mai mică decât cea a Imperiului Colonial Britanic din cauza faptului că zonele colonizate

de francezi din Africa erau în zona deşertului Sahara. Imperiul Colonial Francez a cunoscut,

asemeni altor imperii coloniale din Europa, o expensiune rapidă în a doua jumătate a secolului

XIX. În Africa, Franţa a deţinut iniţial doar Algeria, anterior o regiune semi-autonomă a

Imperiului Otoman pe care a ocupat-o începând cu anul 1830. Algeria va constitui o bază de

înaintare spre interiorul continentului în timpul celui de Al Doilea Imperiu condus de Napolon al

III-lea (1852-1870) când au fost cucerite Guinea şi Dahomey. În Asia de Sud-Est Fraţa a

participat la Al Doilea Război al Opiumului în 1860 şi a fost implicată in diferite conflicte cu

regatul Annamului. În urma unui tratat cu acest regat din 1862 o parte din Vietnamul de astăzi

a fost cedat Franţei, inclusiv oraşul Saigon. Imperiul Francez s-a dezvoltat în Africa în anii

1870-1880 printr-o politică expansionistă care a avut ca rezultat transformarea Tunisiei în

protectorat francez în 1881 de teama unui posibile anexări a Tunisiei de către Italia. Această

anexare a provocat o revoltă a populaţiei musulmane din Tunisia. La începutul secolului XX

teritoriul controlat de francezi în Africa se întindea pe circa o treime din continent, iar înainte de

Primul Război Mondial Franţa a mai obţinut un teritoriu important din punct de vedere politic şi

economic: Marocul. Tot în anii 1880 Franţa a dus o politică expansionistă în Indochina ocupând

regiuni precum Annam, Tonkin şi Cambodgia, iar în 1893 a cucerit şi Laosul. Ca urmare a

acestei politici Imperiul Colonial Francez avea în 1914 63 de milioane de locuitori. După

Primul Război Mondial atât posesiunile franceze, cât şi cele britanice au crescut prin preluarea

unor colonii sau teritorii deţinute de Puterile Centrale precum posesiunile Imperiul Otoman din

Orientul Apropiat şi coloniile germane.

4

Politica de expansiune colonială a Franţei de la sfârşitul secolului XIX şi începutul

secolului XX trebuie înţeleasă în contextul înfrângerii Franţei în faţa Prusiei în 1870. După

pierderea Alsaciei şi Lorenei patriotismul francez şi-a găsit debuşeul în politica colonială. Prin

intermediul coloniilor se aştepta ca puterea economică şi politică a Franţei să crească pentru a

putea concura cu cea a Germaniei şi Angliei. Având în vedere că naţiunea franceză avea la bază

ideea de cetăţenie, regimul republican care a urmat lui Napoleon al III-lea a sperat să includă

treptat locuitorii coloniilor în naţiunea franceză.

Din punct de vedere administrativ, Franţa privea coloniile ca pe o parte a teritoriul

Franţei. Având în vedere viziunea franceză asupra naţiunii se aştepta ca urmare a preluării

treptate a culturii franceze ca aceste populaţii să fie integrate în naţiunea franceză ca cetăţeni cu

drepturi depline. Aceste planuri se potriveau cu discursul colonial al „misiunii civilizatoare”,

instituţiile statului francez încercând să promoveze cât mai mult limba şi cultura franceză în

rândul populaţiei băştinaşe. Urmând aceste principii, administraţia franceză a arătat foarte puţin

respect faţă de tradiţiile şi cultura populaţiilor băştinaşe şi a extins practicile şi legislaţia

franceză în colonii. De asemenea, elita locală a fost puţin implicată în administrarea coloniilor,

administraţia franceză în care lucrau doar cetăţeni francezi fiind însărcinată cu conducerea noilor

teritorii. Populaţia locală folosită de administraţia franceză pentru diferite servicii nu deţinea

funcţii importante în acest sistem administrativ. Acest sistem administrativ avea dezavantajul că

avea o capacitate redusă de adaptare la condiţiile specifice fiecărei colonii în parte. De asemenea,

localnicii, fiind foarte puţin reprezentaţi în instituţii deoarece puţini dintre ei aveau cetăţenia

franceză, priveau administraţia franceză ca pe una ostilă.

Iniţial, guvernul francez nu a creat un minister al coloniilor deşi acestea aveau o

populaţie mai mare decât cea a Franţei. Abia în 1894 o asemenea structură a fost creată.

Coloniile erau conduse de guvernatori şi guvernatori generali. De asemenea, coloniile au fost

împărţite în trei federaţii care se suprapuneau unor întinse regiuni denumite: Indochina Franceză,

Africa de Vest Franceză, Africa Ecuatorială Franceză. Guvernatorii aveau puteri foarte mari

privind chesiunile administrative, militare şi legale ale coloniilor. Puterea lor era limitată de

controlul exercitat de guvernul de la Paris prin ministerul coloniilor.

Persoanele trimise spre a lucra în administraţia coloniilor erau de obicei funcţionari tineri

fără experienţă, fapt care afecta eficienţa administraţiei coloniale franceze. De asemenea,

5

depărtarea de Franţa, condiţiile de viaţă din colonii, epidemiile care bântuiau aceste regiuni

făceau ca posturile din aceste zone să fie puţin dorite. Calitatea personalului şi motivaţia scăzută

subminau politicile franceze de integrare culturală şi economică a coloniilor. Guvernul de la

Paris a încercat să rezolve problema prin înfiinţarea în anii 1880 a unei Școli Coloniale.

Politica de asimilare treptată a localnicilor a fost regândită după 1900, odată cu

observarea faptului că politicile asimilaţioniste nu au dat rezultate, iar băştinaşii nu au renunţat la

obiceiurile şi tradiţiile locale. Astfel politica de asimilare a fost înlocuită cu una de asociere,

care acorda o mai mare importanţă tradiţiilor, instituţiilor şi populaţiei locale. Unele instituţii

locale au fost lăsate să funcţioneze, acestea fiind considerate instituţii partenere ale administraţiei

coloniale. Din punct de vedere economic coloniile au avut până la Primul Război Mondial o

importanţă scăzută pentru economia franceză comparativ cu importanţa coloniilor britanice

pentru economia acesteia. De asemenea, infrastructura feroviară şi portuară nu era suficient de

dezvoltată pentru a integra bine economiile acestor colonii. În 1914 doar 10% din comerţul

Franţei era făcut cu coloniile, ceea ce arată că populaţia acestor colonii era prea săracă pentru a

putea cumpăra produsele franceze. Singurul avantaj economic important al coloniilor franceze

era dat de furnizarea de către acestea de materii prime pentru industria franceză. În perioada

interbelică Franţa a încercat să investească mai mult în dezvoltarea agriculturii de plantaţie

şi a infrastructurii coloniilor sale, realizându-se o serie de progrese economice în Imperiul

Colonial Francez.

Imperiul Colonial Britanic

Imperiul Britanic era la începutul secolului XX cel mai mare imperiu colonial, având în

1922 o populaţie de 458 de milioane de locuitori şi o suprafaţă de 33.700.000 km2. Însă în

perioada interbelică a început şi dezintegrarea acestuia prin puternicele mişcări separatiste din

Irlanda şi India, ultima condusă de Mahatma Ghandi. Fenomenul decolonizării începusă în cazul

Imperiului Colonial Birtanic din secolul XVIII, odată cu desprinderea coloniilor britanice din

America de Nord. Dezvoltarea unor mişcări naţionale în unele colonii a mers în paralel cu

achiziţionarea de noi teritorii la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX.

Imperiul Colonial Britanic fusese iniţial un sistem de puncte strategice ocupate de

britanici cu scopul de a controla căile maritime de comerţ. Un rol important în dezvoltarea

6

acestui sistem de puncte strategice l-au avut întreprinderile private precum Compania Indiilor

de Est. Aceasta iniţial a ocupat în India doar o serie de puncte fortificate precum Bombay. În

secolul al XVIII-lea compania a profitat de criza Imperiului Mogulilor pentru a ocupa teritorii în

Sudul Indiei. Ulterior atenţia companiei s-a îndreptat spre Nord unde a ocupat regiunea Bengal,

devenind un mare proprietar de terenuri în India. Treptat statul britanic a început să fie preocupat

de puterea acestei companii şi de abuzurile comise de ea în India, în 1858 dominaţia ei fiind

încheiată. În 1858 a fost înfiinţat un guvern indian care răspundea în faţa autorităţilor britanice.

În 1876 regina Victoria a fost declarată împărăteasă a Indiei, legătura oficială dintre India şi

Marea Britanie fiind acum o uniune dinastică. Din secolul XIX India începe să fie percepută ca

„perla” coroanei britanice din cauza mărimii şi bogăţiei sale.

În Africa, în secolul XVIII, britanicii aveau o serie de forturi prin intermediul cărora

făceau comerţ cu sclavi pe care îi duceau în America. Înaintarea în interiorul continentului

african a început abia în anii 1870-1880, când competiţia cu alte state a împins Marea Britanie

să ocupe teritorii care nu aveau o miză economică importantă. Ca şi în cazul Indiei, o serie de

companii au ocupat teritorii africane care ulterior au devenit colonii precum Nigeria în 1899. În

Africa de Sud britanicii au învins cu greu în anii 1870 triburile africane din zonă, mai ales

populaţia Zulu. Disputele cu populaţia de origine olandeză denumită buri, au dus la un război

anglo-bur în anii 1899-1902, în urma căruia burii au fost învinşi. În anul 1910 Africa de Sud a

devenit un dominion britanic care avea organisme autonome de conducere. Din Africa de Sud

britanicii au înaintat spre Nord ocupând Botswana în 1885. Iar în 1890 magnatul Cecil Rhodes

a infiinţat o colonie pe care a numit-o Rhodesia (pe teritoriul statelor denumite astăzi Zambia şi

Zimbabwe), învingând triburile locale care s-au opus ocupaţiei teritoriului de către compania

condusă de acesta. În 1915, o expediţie britanică care a pornit din Africa de Sud a ocupat

Africa de Sud Est Germană, dominaţia britanică fiind astfel instaurată în întreg Sudul Africii.

În Nordul Africii, britanicii au ocupat încă din 1882 Egiptul pentru importanţa strategică

pentru legătura maritimă cu India (canalul Suez fusese deschis în 1869). În timpul Primului

Război Mondial o expediţie militară britanică condusă de T. E. Lawrence (cunoscut ca

Lawrence al Arabiei) sprijinită de grupuri naţionaliste arabe au alungat trupele turceşti din

Palestina, Transiordania şi Irak aducând aceste teritorii sub control britanic. Iar în 1907 o

înţelege cu Rusia a dus la împărţirea sferelor de influenţă în Iran, unde britanicii au avut un

7

interes economic deosebit după descoperirea rezervelor de petrol, fiind înfiinţată o companie

Anglo-Iraniană de Petrol. Prin urmare, Imperiul Colonial Britanic deţinea la începutul secolului

XX controlul asupra celor mai importante puncte ale comerţului maritim mondial precum:

Gibraltar, Malta, Cipru, Suez. O importantă parte a bogăţiei Marii Britanii provenea din controlul

acestor căi maritime ale comerţului mondial.

Specificul Imperiului Colonial Britanic era dat de raporturile diverse create între

metropolă şi colonii. La începutul secolului XX cea mai importantă distincţie era între

teritoriile administrate de Biroul Colonial şi teritoriile autonome care formau

Commonwealth-ul. Spre deosebire de francezi, britanicii au încercat să păstreze legile şi

cutumele locale, implicând adesea elita locală în guvernarea coloniei. De asemenea, britanicii au

investit în crearea unei infrastructuri care să lege piaţa coloniei de piaţa Imperiului. Astfel,

administraţia colonială britanică a fost una dintre cele mai eficiente, iar integrarea economică a

coloniilor una profundă. Comparativ cu Imperiul Colonial Francez, cel britanic avea de fapt

forma oficială a unei uniuni dinastice. Numeroase state moderne precum SUA, Canada,

Australia, Africa de Sud au fost iniţial colonii britanice.

Procesul decolonizare definit prin apariţia mişcărilor de eliberare naţională din colonii şi

desprinderea treptată a acestora s-a manifestat încă din secolele XVIII (cazul SUA) şi XIX

(statele din America de Sud). Pentru că procesul de decolonizare s-a intensificat mai ales după Al

Doilea Război Mondial, acest fenomen va constitui o temă de curs în cadrul Istoriei celei de a

doua jumătăţi a secolului XX. Procesul de apariţie a mişcărilor de eliberare naţională din colonii

a fost strâns legat de apariţia unei elite burgheze locale utilizată adeseori ca rezervor pentru

personalul administrativ al coloniilor. Dezvoltarea capitalistă a coloniilor britanice, implicarea

elitelor locale în administrarea provinciilor şi disponibilitatea britanicilor de a acorda dreptul de

auto-guvernare coloniilor a reprezentat o cauză a dezvoltării rapide a mişcărilor separatiste în

Imperiul Colonial Britanic.

În Irlanda situaţia a devenit foarte dificilă încă din perioada 1916-1918 când mişcarea

locală de independenţă s-a intensificat. Liderii radicali ai organizaţiei politice Sinn Fein, Michael

Collins şi Eamon de Valera, au ajuns să domine mişcarea politică pentru independenţă (Morgan,

p. 14). Conflictul s-a adâncit în perioada 1919-1921, ducând la înăbuşirea în sânge a acţiunilor

Armatei Republicane Irlandeze (IRA în engleză). (Morgan, p. 17) Liderii conservatori se

8

opuneau unei mai mari autonomiei a Irlandei, cerând utilizarea forţei, însă o parte a liderilor

liberali, precum Lloyd George şi Winston Churchill, au susţinut necesitatea unui acord cu

organizaţia Sinn Fein. Churchill, deţinând funcția de Secretar Colonial a favorizat încheierea

acordului cu liderii irlandezi moderaţi în decembrie 1919, acord care însă a fost negociat şi

semnat de Lloyd George (Monografie Churchill, pp. 110-113) Înţelegerea prevedea: acordarea

independenţei comitatelor catolice din Irlanda (centrul şi sudul insulei), recunoaşterea

apartenenţei Irlandei de Nord protestante la Marea Britanie, rămânerea în Commonwealth ca stat

independent, dreptul flotei britanice de a folosi porturile irlandeze. Alegerea în mod democratic a

lui De Valera în 1937 a dus la ruperea tratului dintre Irlanda şi Marea Britanie.

Cea mai sensibilă chestiune a Imperiului Britanic în prima jumătate a secolului XX a fost

mişcarea indiană pentru independenţă. La începutul secolului XX India era condusă de un

vicerege stabilit la Calcutta, de un secretar de stat pentru India şi de un consiliu indian. În secolul

XIX s-a afirmat o mişcare intelectuală indiană care va sta la baza mişcării pentru independenţă

de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX. Gruparea politică care a avut un rol

central în lupta pentru independenţa Indiei a fost Congresul Naţional Indian. În 1921 liderul

politic indian supranumit „Mahatma” Gandhi şi-a asumat conducerea Congresului Naţional

Indian, fixând în 1930 ca obiectiv principal independenţa Indiei. Ca urmare a contextului

internaţional de după Al Doilea Război Mondial şi a luptei duse de mişcarea naţională indiană,

britanicii se retrag din India, acest stat obţinând independenţa în 1947. De asemenea, fosta

colonie a fost împărţită între regiunea dominată de musulmani (Pakistan) şi cea dominată de

hinduşi (India). În 1950 India a rupt şi legătura cu coroana britanică prin declararea republicii.