anul xxi nr. 151 ianuarie 2ol2 1 - arhiva.bibmet.ro · poseda un echivalent în limba lor. tudor...

Titlul articoluluiautor

1

Nr. 151 ► Ianuarie 2012

Anul XXI • nr. 151 • IANUARIE 2Ol2

Revistă fondată la 1880 de Al. Macedonski / Seria nouă fondată la 1991 de Marin Sorescu

„Cea de a doua navigaţie” în hermeneutica textului □ G. Vlăduţescu ░ Firea în ecuaţiedivină la Eminescu □ Ioan Olteanu ░ Antropogonia eminesciană □ Carmina Cojocaru ░ Cioran,ultimul cathar? □ Narcis Zărnescu ░ Eminescu şi cultura naţională □ Nae Georgescu ░□ □ □ Ilustraţiile din acest număr sunt semnate Popa – Popa’S □ □ □ din

suma

r

Oamenii de care se vorbeşte mai puţinşi popoarele item sunt cele mai feri-cite. Dar ceea ce voiesc românii să

aibă e libertatea spiritului şi conştiinţei lor îndeplinul înţeles al cuvântului. Şi fiindcă spiritşi limbă sunt aproape identice, iar limba şinaţionalitatea asemenea, se vede uşor căromânul se vrea pe sine, îşi vrea naţionalita-tea, dar aceasta o vrea pe deplin.

Şi nu sunt aşa de multe condiţiile pentrupăstrarea naţionalităţii.

Căci mai mulţi oameni nu sunt meniţi de a-şi apropria rezultatele supreme ale ştiinţei, nusunt meniţi de a reprezenta ceva, dar fiecareare nevoie de un tezaur sufletesc, de un rea-zem moral într-o lume a mizeriei şi durerii, şiacest tezaur i-l păstrează limba sa proprie încărţile bisericeşti şi mirene. În limba sa numaii se lipesc de suflet preceptele bătrâneşti, isto-

ria părinţilor săi, bucuriile şi durerile semeni-lor săi. Şi chiar dacă o limbă n-ar avea dezvol-tarea necesară pentru abstracţiunile supremeale minţii omeneşti, nici una încă nu e lipsităde expresia concretă a simţirii şi numai înlimba sa omul îşi pricepe inima pe deplin.

Şi într-adevăr, dacă în limbă nu s-ar reflectachiar caracterul unui popor, dacă el n-ar ziceoarecum prin ea: „aşa voiesc să fiu eu şi nualtfel”, oare s-ar fi născut alte limbi pe pământ.Prin urmare simplul fapt că noi românii, câţine aflăm pe pământ, vorbim o singură limbă,„una singură” ca nealte popoare, şi aceasta înoceane de popoare străine ce ne înconjură, edovadă destulă şi că aşa voim să fim noi, nualtfel.

În limbă se vede caracterul unui popor

Frumoasă-i...În lacul cel verde şi linResfrânge-se cerul senin,Cu norii cei albi de argint,Cu soarele nori sfâşiind.

Dumbrava cea verde pe malS-oglindă în umedul val,O stâncă stârpită de gerÎnalţ-a ei frunte spre cer.Pe stânca sfărmată mă sui,Gândirilor aripi le pui;De-acolo cu ochiul uimitEu caut colò-n răsăritŞi caut cu sufletul dusLa cerul pierdut în apus.

Cobor apoi stânca în jos,Mă culc între flori cu miros,Ascult la a valului cânt,La gemătul dulce din vânt.

Natura de jur, împrejur,Pe sus e o boltă de-azur,Pe jos e un verde covor,Ţesut cu mii tinere flori.

Văd apa ce tremură linCum vântul o-ncruntă-n suspin,Simt zèfiri cu-aripi de fiori

Muiate în miros de flori,Văd lebede, barcă de vânt,Prin unde din aripe dând,Văd fluturi albaştri, uşori,Roind şi bând miere din flori.

De ce nu am aripi să zbor!M-aş face un flutur uşor,Un flutur uşor şi gentilCu suflet voios de copil,M-aş pune pe-o floare de crin,Să-i beau sufleţelul din sân,Căci am eu pe-o floare necaz:Frumoasă-i ca ziua de azi!

EMINESCU

Ilustr

aţie

de E

ugen

MAT

ZOTA

Eminescu este steaua noastră călăuzitoare, întocmito-rul Limbii Române, aşa cum este el, modest tradus, maipuţin cunoscut decât Hagi şi Nadia, ultim mare romanticde factură nemţească, exponentul generaţiei de la 1870-80, conservator-progresist, om de Dreapta dar iubindoamenii simpli, Istoria şi datinile dintotdeauna. Multeprostii s-au tot scris şi vor continua să apară, alţi mariscriitori vor face o după-amiază liniştită din dimineaţaLimbii Române, dar nimeni, cred, nu-i va lua locul deînaintemergător, de întemeietor conştient al culturiinoastre. Creaţia cea mai reuşită a neamului românesceste limba română iar creaţia desăvârşită a ei, cel puţinpână la acest moment este Mihai Eminescu.

Fiind noi o cultură de lideri, ca mai toate cele tinere, înformare şi vânjoase, fireşte că avem nevoie de statui. Nue vreo ruşine, nici culturile împrejmuitoare nu-s diferite,mergând până la poloni sau chiar ruşi sau greci. Fireşte,neo-greci. Am auzit de la un academician serios că la oconferinţă un scriitor de la Atena s-a zbârlit când a fostprezentat drept „contemporanul” în timp al lui Homer,Eschil, Sofocle şi Euripide. „Nu, a reacţionat dumnealui,eu sunt exponentul literaturii neo-greceşti, începută înveacul din urmă, care i-a dat pe Kavafis, Seferis, Elytis,Kazantzakis şi sunt mândru de asta”. Spunea la felcineva că până acum, cea mai mare victorie a sionismuluieste limba ivrit, în care se scrie o literatură de bună cali-tate. Noi de ce să avem complexe dacă ăle mai vechipopoare nu le au deloc ?

E un truism să afirmi că Eminescu a încercat să punăîn texte Limba Română. În poezie, s-a jucat ca nimenialtul cu toată metrica, în proză, în proza politică, este celcare dă formă şi umple de conţinut o magmă de cuvinte

adunate de pe te miri unde. El le slefuieşte, le înnoadă şile face să explodeze în imagini nepereche : tăcerea e afarăşi luminează, râul se frământă, apele plâng, mucurile delumânare au ochii roşii, umbra are aripi, aerul e bolnav,stelele sunt vineţii şi se nasc umede, Okeanos sună dinvaluri. Apoi, Eminescu a fost mereu un incomod şi un”incorrect politic”, pe sistemul de azi, un polemist declasă şi de şcoală înaltă care nu şi-a găsit pandantul –poate singurii de talia lui să fi fost, cu excepţia lui Maio-rescu, Hasdeu sau Macedonski, dar prea târziu şi păti-maş! -, cel care a demarat limba, dar şi literaturaromână, îndemnându-i să scrie pe Creangă şi pe Slavici,schimbând replici cu Caragiale, alt meşter al punctuaţiei.

Eminescu, pe 15 ianuarie, dă sens şi substanţă ZileiCulturii Naţionale, zi festivă marcată peste tot de-a lun-gul şi de-a latul ţării. Există aşa ceva în Italia lui Dante,în Spania lui Cervantes, în Canada, în alte părţi. În Spa-nia, Săptămâna Cervantină este iniţiată de Juan Carlosde Bourbon, în Portugalia revoluţia garoafelor îl aduce peCamoes ca simbol al culturii lusitane iar toate instituteleculturale ale acestor ţări se fălesc cu numele lor, precumşi nemţii cu Goethe. La noi, în afară de câteva locuri, Aca-demia Română în principal, nimeni nu a dat vreoimportanţă acum, în acest an. Preşedintele, premierul,ministrul culturii (nu am nimic împotrivă ca ministru alculturii să fie un maghiar, un neamţ, un turc, unarmean, un grec, un evreu sau un arab, dar să însemneceva ăla, nu după algoritm ; ungurii au câţiva oameni decultură de reală valoare, nu insipidul şi incolorul ăstapus degeaba acolo!) nu s-au arătat deloc. Ultimul a fostla Ateneu ca să fie văzut, că tot e meloman de margine!La Academie a poposit Caramitru, botezat de noi, la„Literatorul”, Calamitru, şi de D.R.Popescu, mare scriitorromân, F. Calamitru, ce a urlat apos nişte texte emines-ciene şi bogziene. Nu am să înţeleg niciodată de ce acto-raşii noştri trebuie să ragă atunci când recită. Cu excep-ţia lui George Vraca şi a lui Ludovic Antal, care aveau odicţie impecabilă şi recitau corect şi foarte decent, celmai bun interpretator al „ghiersului” eminescian esteSadoveanu. Recitalul bietului Calamitru a fost foarte reu-

şit, pentru un cămin cultural din Ţăndărei, fireşte. El amai încercat aşa ceva şi alături de mediocrul pianistD.Grigore şi parcă era mai decent, măcar erau îmbrăcaţiîn negru, ca toţi cioclii legionaroizi. Acum, alături deA.O. Popa, clarinetist notoriu, a încercat să rupă octa-vele fără pic de respect. L-am mai văzut pe IC la Craiova,într-un recital Sorescu, şi a fost cât se poate de subtil.Ăstora, actoraşilor, nu e bine să le dai funcţii pe mână căli se suie la cap, se cred cineva. El a mai fost şi ministrude cultură, ministru de conjunctură, loc ocupat degeabaunde nu a făcut mai nimic, jucându-se de-a demisia unmandat închegat.

Cel mai ridicol este sms-ul pe care l-a dat tuturor abo-naţilor săi un mare operator de telefonie mobilă, amin-tindu-le că în data respectivă s-a născut… Martin LutherKing! Foarte frumos, pastorul baptist merita comemorat,dar puteai spune măcar că atunci se năştea Moliere sause dădea legea de înfiinţare a Casei de Economii şi Con-semnaţiuni, în 1880, sau se inaugura BritishMuseum-ul, în 1759, sau se pornea proiectul colabora-tiv Wikipedia, în 2001, că tot ne aflăm sub influenţaimperială a limbii engleze, dacă voiai să eviţi evenimentulcel mai important pentru români întâmplat în acea zi.

Fie vorba între noi, Eminescu trebuie citit şi răscititînainte de fi comemorat. Cât am fost profesor, le-am datmereu ca bibliografie obligatorie elevilor şi studenţilormei Călinescu, cel mai serios istoric şi critic literar,Vianu, cel mai limpede analist şi Arghezi, cel mai buncomponist, versantul celălalt al metaforei în LimbaRomână. Suplimentar, D. Popovici şi Negoiţescu, precumşi ce mai descoperă ei şi ce mai zice la dicţionar. Emi-nescu trebuie citit şi redescoperit pas cu pas, căci frumu-seţea lui iese de unde nici ne te aştepţi. Din sonete, dinscrisori, din postume, din proză – insuficient analizată -,din articole, din traduceri. Aşa cum limba franceză sesubţiază la Academia Franceză, cea cu patruzeci de foto-lii, aşa cum limba engleză este dată de pronunţia de laBBC, programul naţional, aşa şi ora exactă a LimbiiRomâne nu e „cârpăcită din haina vremii”, ci este dată deversul lui Eminescu.

2


Eminescu naţionalNicolae Iliescu

Transpunerea creaţiei eminesciene în alte limbis-a dovedit, în majoritatea covârşitoare a cazu-rilor, mai degrabă un eşec. Fapt indubitabil,

atâta vreme cât românii continuă să-l considere unreper estetic şi stilistic (creatorul limbajului poeticromânesc) în timp ce, în urma traducerilor efectuatede aproape un secol şi jumătate, cititorii străini nudescoperă aceste relevanţe şi nu se arată prea impre-sionaţi de aceeaşi operă, citită în limba lor. Încercărileaduc în discuţie şi câte ceva din disparitatea seman-tică a termenului în limba română. După cum esteştiut, tradus (participiul prezent al verbului a traduce)are, pe lângă sensul propriu, şi unul figurat, „încorno-rat”, „înşelat în dragoste”. Caragiale l-a utilizat în pie-sele sale, de unde s-a răspândit în vorbirea curentă,fiind uneori, chiar în privinţa traducerilor, încărcat deironie şi expresivitate.

Explicaţiile sunt numeroase, iar unele, devenite afo-risme, circulă dintr-o limbă în alta. Când vorbesc des-pre traduceri, italienii folosesc un cunoscut joc decuvinte, tradutore, tradittore. Esteticianul BenedettoCroce spunea că o traducere poate avea trei variante:(a) „fidelă şi urâtă” (b) „infidelă şi frumoasă”, sau, (c)însumând riscul cel mai mare, „infidelă şi urâtă”.Ideea se regăseşte în expresia les beaux infideles dinlimba franceză. Englezii au termenul untranslatability,care se referă la (im)proprietatea unui text (frază,cuvânt sau grupuri de cuvinte din alt idiom) de aposeda un echivalent în limba lor. Tudor Arghezi, unalt mare neîndreptăţit sub acelaşi aspect, al traduce-rilor, vine în completarea adevărurilor de mai sus:„Fiind foarte român, Eminescu e universal. Asta o ştieoricine citeşte, cu părere de rău, că lacătul limbilor nupoate fi descuiat cu cheile străine. S-au făcut multeîncercări onest didactice de transpunere a poetului,unele, poate, se spune, mai izbutite, dar Eminescu nueste el decât în româneşte”.

Celor spuse mai înainte li se adaugă particularitatea– şi ea general acceptată – că limbajul poeţilor este cutotul diferit de limba comună, deoarece nu reprezintă,potenţial, un schimb de idei (necesar de a se realizacomunicarea), ci este o creaţie inefabilă. Din acestconsiderent, orice traducere artistică este o conversiemai mult ori mai puţin reuşită. „Mesajul liric” iniţialîncorporează pe suportul său acustic corespondenţe(valori impresive) aproape imposibil de translat, ace-

laşi fenomen regăsindu-se şi în planul scriptic, al sim-bolizărilor grafice dominate de constrângerile (regulile)limbii respective. Se acceptă, de pildă, că, un titlul depoemă precum Luceafărul, redat în alt idiom, pierdemult din valorile şi sensurile iniţiale. În limba noastră,prin simbolism fonetic Luceafărul sugerează însuşi„drumul” astrului pe bolta cerească: Prezenţa la înce-putul şi sfârşitul cuvântului a vibrantei lichide l estesubtil gradată, tot simetric, de vocala „umbroasă” u,prelungită prin diftongul ascendent ea şi apoi prinvocala „întunecoasă” ă, continuată de „tremurătorul”r, consoană lichidă vibrantă. Denumirile în engleză,franceză, spaniolă sau germană, ca să invocăm limbilecele mai accesibile de pe glob, nu pot reda efecteleacustice din limba română, nici pe cel semantic şi, însituaţia în care titlul s-ar păstra în româneşte citito-rului străin i-ar lipsi multe dintre informaţiile de tipforma mentis existente aici. Transferul unei creaţiiliterar-artistice dintr-o expresie în alta se rezumă,propriu-zis, la rolul unui vehicul al spiritului, ducândcu sine, în proporţii diferite, valorile iniţiale. Estenecesară adaptarea la un alt... mediu lingvistic, actultraducerii fiind o recreaţie artistică în care, fatal-mente, multe dintre comorile expresive rămân veşnicascunse.

Efortul de a-l traduce pe Eminescu are, caprimă intenţie, rolul de a evidenţia excepţio-nala valoare artistică a creaţiei sale. Deşi

acest deziderat nu a fost deocamdată atins, însuma-rea strădaniilor de acest fel într-un tablou panoramic,oferă totuşi direcţiile configurate ale parcursului, con-turând câteva aspecte interesante cu privire la impor-tanţa criteriilor care însoţesc axa cronologică. Depildă, cei aproape 140 de ani de traduceri pot fi defal-caţi în două etape, prima foarte scurtă, dar cu semni-ficaţii speciale. A doua, pe lângă organizarea internă,ar putea avea în centrul preocupărilor defrişările peexpresii (limbi) de mare sau restrânsă circulaţie.

Prima dintre etape este în relaţie cu traducerile efec-tuate în timpul vieţii poetului şi provoacă o surpriză:consemnarea că însuşi Eminescu şi-a tradus, ca sim-plu exerciţiu, câteva versuri în limba germană. Ceeace urmează este la fel de frapant. Tot în anii săi viaţă,Mite Kremnitz tălmăceşte 19 creaţii eminesciene învolumul Rumänische Dichtungen (1881), poezii necu-noscute cititorilor români, deci înainte ca acestea sefie publicate în „Convorbiri literare”. În studiul său,Literatura română şi străinătatea (1882), Titu Maio-rescu se ocupă, între altele, de ecoul stârnit de anto-logia amintită în presa şi, implicit, în mediile culturalegermane, apreciind că poeziile lui Eminescu erau celemai însemnate. În următoarele ediţii ale antologiei

Rumänische Dichtungen (1883; 1889), numărul piese-lor lirice eminesciene ajunge la 32.

Tot în timpul vieţii lui Eminescu, italianul Marc’An-tonio Canini îi traduce cinci poezii cuprinse în florile-giul Il libro dell’amore. Veneţia, 1887. Până în 1890,antologia lui Canini cunoaşte patru ediţii succesive,fapt care ne îndreptăţeşte să afirmăm, că în aceastăprimă şi foarte scurtă etapă poetul intra sub buneauspicii în alte orizonturi ale expresiei.

A doua etapă este caracterizată de numărul foartemare al traducerilor, lucru lesne de înţeles dacă ţinemcont de intervalul existent între anul morţii lui Emi-nescu şi momentul contemporan. Însă, şi în aceastăprivinţă, o altă chestiune atrage atenţia. Cele maimulte dintre transpunerile operei eminesciene în ger-mană, maghiară, franceză, italiană, engleză, aparţinunor traducători români şi conaţionali bilingvi, ace-ştia devansându-i numeric pe tălmăcitorii străini. Pre-emţiunea criteriului estetic pare evidentă în interiorultuturor culturilor şi nu este deloc surprinzător că,datorită configurării ei ca ierarhie a valorilor, autohto-nii se arată constant preocupaţi să o promoveze. Tăl-măcitorilor români le aparţin, de altfel, cele mai multedin desele încercări din franceză, germană, italiană şiengleză de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi până înprezent.

Aşadar, este necesar să distingem între experimen-tele aparţinând românilor şi cele ale traducătorii stră-ini. Argumentele celor dintâi sunt legitime întrucâtpun în circulaţie o valoare considerată naţională.

La acestea se adaugă încă o facilitate, rezultată dinfenomenul bilingvismului manifestat pe teritoriulromânesc prin cunoaşterea perfectă, a limbii românede către, saşii, şvabii şi maghiarii din ţara noastră.Graţie accesului „nativ” la limba română, aceştia l-auputut înţelege pe Eminescu în integralitatea expresiei,pentru că numai astfel se explică, de exemplu, celepeste o sută de traduceri ale lui Eminescu în limbamaghiară. Interesul enorm răsfrânt asupra opereipoetului printre intelectualii maghiari transilvăneni(scriitori, preoţi, profesori, ziarişti) apare deseori con-firmat. Pe această temă, unii dintre ei au păstratstrânse raporturi, inclusiv epistolare, cu scriitoriiromâni. Apariţia traducerilor în limba maghiară ime-diat după moartea poetului se află în legătură directăcu prestigiul, bine cunoscut şi asimilat, al celui tra-dus.

Un alt fapt, la fel de notabil, trebuie luat înconsiderare: cele mai numeroase dintre expe-rimentări aparţin, chiar şi în străinătate,

românilor. Altele sunt iniţiate cu suport financiarromânesc sau apar editorial pe teritoriul ţării. Deşi pot

Eminescu tradusLucian Chişu

Urmare în pagina 15

Sunteţi directorul Teatrului Naţional din Bucu-reşti, stimate Fănuş Neagu...

Încă...

Sunt bucuroasă că am reuşit să ne întâlnimastăzi, aici, chiar în incinta Teatrului, în birouldumneavoastră. Îmi puteţi spune ce înseamnăaceastă funcţie pentru dumneavoastră şi cu ceprobleme vă confruntaţi?

Probleme foarte mari nu am avut, doar că,spun acum cu tristeţe, mi se încheie mandatul,împlinind trei ani şi jumătate de când suntdirector de teatru. Acum mă pregătesc să pre-dau mai departe ştafeta, probabil bunului şivechiului meu prieten Ion Cojar, regizor demare prestigiu, cunoscut atât la noi în ţară, câtşi în străinătate.

Cum s-a împletit activitatea de scriitor cu cea dedirector al primei instituţii teatrale din România?

Uşor nu a fost, dar am reuşit să cunosc olume minunată, cea a teatrului, cu bulversări,drame, tragedii şi, mai ales, cu premierele ei.Este o lume, pot spune, fabuloasă, pe care nuîmi pare rău că am traversat-o, dimpotrivă.Însă este o lume în care intri, dar într-o zi tre-buie să şi ieşi, căci dacă te scufunzi în ea, intriîn mlaştinile desfătării sau în mlaştinile nimi-cului. Este ca orice strat social, fantastic, fru-mos de văzut, mai ales de la distanţă, darînlăuntrul fenomenului vezi că lucrurile nustau chiar aşa. Sper că mi-am făcut mai mulţiprieteni adevăraţi printre actori decât aveamînainte de a deveni director. Acum, după treiani şi jumătate, plec cu inima curată, în sensulcă am făcut tot ce se putea face într-o perioadădată. S-ar putea, şi ar fi bine aşa, ca regizorulIon Cojar să facă mult mai mult.

Aţi împlinit, de curând, în 5 aprilie a. c., vârstade 65 de ani. La mulţi ani, maestre! V-aţi făcutun bilanţ cu această ocazie?

Nu. Nu-mi fac bilanţul. Poate, numai uneori,când mi-e frică de moarte; sau alteori, cândsunt cutremurat de îndoieli, spaime, dar întot-deauna am credinţa că mâine voi scrie mai bineşi mai mult.

În perioada de directorat aţi reuşit să mai scrieţiliteratură?

Am scris destul de mult. Am terminat unvolum pe care l-am şi predat la „Cartea Româ-nească”. De fapt, aş fi vrut să-l predau Editurii„Porto-Franco”, dar, după cum ştim, este preasăracă astăzi, cum sunt şi eu prea sărac; e ocarte de povestiri numită O corabie spre Bet-hleem, de aproximativ 200 de pagini. După ceam terminat acest volum am reluat o carte mai

veche, o rescriu, iar în această vară, pentru căvara sunt mai leneş, voi scrie o piesă de teatru,nu voi dezvălui încă despre ce este vorba.

Să ne întoarcem cu câţiva ani în urmă, înperioada 1954-1956, când eraţi redactor la„Scânteia Tineretului” şi colaborator la „Amfitea-tru” şi „Luceafărul”. Comparaţi, vă rog, muncagazetărească de atunci cu cea de astăzi.

Astăzi nu mai sunt gazetar, sunt director,redactor-şef la „Literatorul”; atunci eram doarun începător şi un trepăduş. Nu este acelaşilucru să fii începător şi director. Eram foartetânăr, fermecat de viitor, cu toate că erau toateuşile închise pentru mine şi toate uliţele fere-cate, dar credeam în viitor, ştiam că voi facelucruri bune şi frumoase şi trebuia să muncescmult pentru aceasta.

Astăzi ştiu cum se face o revistă, cum se faceun ziar şi cât de greu este să scrii. Întâmplător,lucrez şi cu generaţia tânără, sunt nişte tinerientuziaşti şi culţi, poate mai culţi decât pe vre-mea noastră, pentru că epoca s-a deschis cătreîntreaga lume, s-a diversificat. În timpurilemele, trebuia să fii mereu aplecat, nu subjugat,literaturii ruse – cea mare şi celebră, clasică şidominatoare, pe care o voi iubi întotdeauna şitoţi, cred, o vor iubi; pentru că m-a ajutatenorm. Îi amintesc pe Pasternak, Şolohov,Evtuşenko, Rasputin. Târziu, am pătruns şi înliteratura occidentală, îndrăgostit fiind mereude anglo-saxoni, apoi am pătruns în literaturafranceză şi italiană, dar toate acestea cu marisacrificii, cu întortocheri şi zăpăceli, mai alespentru faptul că am fost mereu un tip zănatec,împrăştiat, neordonat, cu o cultură eclectică. Atrebuit să mă ordonez toată viaţa în tot ce amfăcut. Nu ştiu dacă este bine sau rău, dar credcă uneori este bine să fi şi sărit într-o copcă,dintr-o copcă într-un fluviu, dintr-un fluviuîntr-un bloc-turn etc. Dar, în mod cert, ca untânăr să poată răzbi astăzi, trebuie să aibă ocultură temeinică.

Să ne aducem aminte de debutul Dumneavoas-tră din 1954, produs în revista „Tânărul scriitor”,cu povestirea Duşman cu lumea.

În realitate, am debutat mai întâi, şi suntfoarte mândru de acest lucru, la Galaţi, în zia-rul local „Viaţa nouă”, eram tare fascinat deplumb, de litera scrisă, de miracolul foii de ziar.Pot spune că am întâlnit acolo nişte oamenidrăguţi, binevoitori. Tot în acea vreme era şi uncenaclu literar vestit în Galaţi, o adevăratăşcoală de literatură, pe str. Gamulea, numit „13iunie 1916”, pe care îl frecventam cu Tita Chi-per, cu un mare prieten, doctorul Viorel Dumi-triu, care a murit, cu Ştefan Negrea, care a

murit în închisoare, eu fiind, mă gândescacum, unul din puţinii supravieţuitori. Eramnişte tineri frumoşi, entuziaşti, plini de bucuriapoeziei, a literaturii, de mirosul teilor de pestrada Domnească, de frumoasa Dunăre...Păcat că la vârsta aceasta nu mai putem să neadunăm cu toţii, să stăm la un pahar de vinbun, ca odinioară, călătorind pe Dunăre, întreBrăila şi Galaţi...

Primul volum v-a apărut în 1959, Ningeaîn Bărăgan, retipărit, cu unele adaosuri, în1964, sub titlul Cantonul părăsit, volum pre-miat de Uniunea Scriitorilor. Au urmat Som-nul de la amiază (1960) şi Dincolo de nisi-puri (1962). Se publica greu o carte?

Era foarte greu să publici. În primul rând,pentru că trebuia să fii, într-o oarecare măsură,proletcultist. În volumul meu de debut suntdoar două povestiri bune, restul sunt nişte che-stii ratate, dar simţeam că zestrea primită de lapărinţi, de la strămoşi, trebuia dezvoltată.

Am muncit din răsputeri să scap de toatemizeriile proletcultismului.

Ce prietenii v-au marcat în viaţă?Foarte multe. Nu pot să amintesc decât

puţine nume, nu am avea spaţiu pentru toate,am fost strâns legat de Nicolae Labiş, NichitaStănescu, Ion Băieşu, Radu Cosaşu, LucianRaicu, Grigore Hagiu ş.a., a fost o generaţiesuperbă, care nu se va repeta. Generaţie demari poeţi care, iată, dispare. De curând aumurit marele prieten Gheorghe Tomozei, MarinSorescu, Cezar Baltag – prieteni de inimă...

Ce înseamnă să primeşti de atâtea ori PremiulUniunii Scriitorilor?

Demult, să primeşti acest premiu însemnanişte bani în plus. Prima dată eşti fermecat, tecrezi chiar vrăjitor, consideri că ai primit totul,eşti îndrăgostit de iele şi ele de tine. Dar cele-lalte premii devin rutină. Premiile nu fac unscriitor, ci îl ajută să scrie alte cărţi. Ca scriitor,pot spune, nu o duc prea bine, dar nici foartegreu, dar mă gândesc la bieţii tineri care abiaîncep să scrie, cum se vor descurca ei?

Astăzi, un prozator, ca să trăiască decent,trebuie să aibă un tată moşier sau fabricant,pentru că proza este o osândă, nu o desfătare.Ca să scrii 6-7 ore pe zi, să citeşti apoi 2-3 ore,trebuie să fii rupt de realitate, de mizeriile coti-diene, să nu-ţi pese de nimic, doar să scrii.

Cred că, la ora actuală, literatura noastrăeste în pragul nenorocirii. Neajutată de stat, nuse mai poate descurca. Într-o ţară mică, aşacum este România, într-o ţară hărţuită de toateneamurile închipuite din jur, literatura trebuiesă beneficieze de sprijinul statului. El neexis-tând, literatura nu mai rezistă.

Dar revistele literare?Nu sunt profet, sunt doar redactor-şef. Deza-

struos viitor! Sigur, soluţia la îndemână estecea a sponsorizărilor. Dar banii se pare că nusunt daţi în această direcţie. Toată stima meapentru echipa de fotbal din Galaţi care mi-edragă şi felicitări celor ce o sprijină, dar arenevoie de ajutor în primul rând literatura.

Există în Galaţi o editură şi o revistă „Porto-Fran co” serioase, foarte puternice, care ar tre-bui sprijinite cu toate puterile, căci altfel se potpierde.

Şi mă gândesc acum, că prima statuie a mareluinostru poet Mihai Eminescu a apărut în Galaţi,în acel minunat oraş de negustori...

* Interviu publicat în cartea „Mărturii dintremilenii”, de Angela BACIU, ed. „Limes”, Cluj–Napoca, volum premiat de U.S.R, filialaIaşi, 2008

3


In memoriam FĂNUŞ NEAGU

Interviu realizat de Angela Baciu

Motto: „Am muncit din răsputeri să scap de mizeriile proletcultismului.” „Am fost strâns legat de Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, ion Băieşu,Lucian Raicu, Radu Cosaşu, Grigore Hagiu ş.a.”

Câteva cuvinte despre raportul natură-istorie. LaEminescu, istoria ne apare profund îngemănatăcu Firea, ceea ce explică asidua ei prezenţă în

opera poetului şi interschimbul frecvent de funcţii: „Şi canouri de aramă şi ca ropotul de grindeni, / Orizonu-ntu-necându-l, vin săgeţi de pretutindeni, / Vâjâind ca vijeliaşi ca plesnetul de ploaie... / Urlă câmpul şi de tropot şide strigăt de bătaie. / În zadar strigă-mpăratul ca şi leulîn turbare, / Umbra morţii se întinde tot mai mare şi maimare; (...) Şi lovind în faţă, -n spate, ca şi crivăţul şi gerul,/ Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul... (...) Capotop ce prăpădeşte, ca o mare tulburată - / Peste-unceas păgânitatea e ca pleava vânturată. / Acea grindin-oţelită înspre Dunăre o mână (...) Pe când oastea seaşază, iată soarele apune, / Voind creştetele nalte aleţării să-ncunune / Cu un nimb de biruinţă; fulger lungîncremenit / Mărgineşte munţii negri în întregul asfinţit,/ Pân’ ce izvorăsc din veacuri stele una câte una / Şi dinneguri dintre codri, tremurând s-arată luna”.

(Scrisoarea III) integrându-se organic dinamicii naturii,istoria se permanentizează, astfel că îl surprinde pe poetsoluţionând probleme contemporane lui, prin invocaţiiale unor proceduri ancestrale: „Cum nu vii tu Ţepesdoamne, ca punând mâna pe ei (Ibid.); „Ştefane. MăriaTa, / Tu la Putna nu mai sta…/ (Doina). S-a susţinutadesea, fără argumente suficiente, un raport de filiaţieîntre J.-J. Rousseau si Eminescu, mai cu seamă în pri-vinţa naturismului lor. Chestiunea este ceva mai com-plexă şi merită toată atenţia. Din capul locului opinăm cănu poate fi vorba despre o preluare fără discernământ aopticii naturiste, aşa cum se revelează ea la gânditorulgenevez, din partea scriitorului român. Poemul Demo-nism îndreptăţeşte doar până la un punct o atare teză, iarCălinescu putea foarte bine să se înşele grăbindu-se săafirme că «sunt versuri care par versificarea lui J.-J.Rousseau”. După o serie de consideraţii cosmo-teogonice,ultima parte a poemului pare a îndreptăţi entuziasmul luiG. Călinescu. Intr-adevăr, în lupta dintre cele două ten-dinţe, a lui Ormuz, tiranul universului, şi a lui Ahriman,simbolul răzvrătirii, al instinctului, opţiunea poetuluipare să o indice pe aceasta din urmă. Iată însă că, înfinal, criticul stăruie în această convingere: a unei apro-pieri necondiţionate dintre Eminescu şi J.-J. Rousseau:„Omul lui Eminescu din acest poem se naşte, cum ziceRousseau, bun, şi societatea vană, zgomotoasă, cu pre-tenţia de a-l face să trăiască după raţiune, în spiritul luiOrmuz, nefericeşte: «Noi suntem buni - până suntemcopii. / O binefacere ne dă pământul, / Nepretuită-nduioşia ei, / El ne permite ca să ne întoarcem / Dup-oviaţă vană, zgomotoasă / în sânul lui - în sânul lui - şi-al păcii.»”. Şi totuşi, există nuanţe chiar în acest fragmentcare pun sub semn de întrebare abilitatea de textolog alui G. Călinescu. Mai întâi, vocabula „buni” nu pare săintre în raport de rudenie semantică nici cu „binefacere”,nici cu „duioşie”, ci mai degrabă cu „păcii”. Deci „buni” arînsemna, în context „liniştit”, „paşnic” în sens de „blând”,„cuminte”. Ne surprinde cum G. Călinescu, ca italienistnotoriu, n-a avut inspiraţia să conexeze acest cuvânt deechivalentul lui italienesc „buoni bambini!” = staţi liniş-tiţi, copii!”. Mai departe, poetul face aluzie pur si simplula trecerea oamenilor din starea de viaţă, cu deşertăciu-

nile şi zgomotele ei inerente, în aceea de moarte care tre-buie privită, după el, ca pe o „binefacere” duioasă a mate-riei numită „Pământ”, dar şi ca o stare de „pace”, în faptintenţia poetului pare a fi fost să stabilească o analogiecu situaţia macrocosmosului în lumina ultimelor preocu-pări ştiinţifice, aşa cum am întâlnit-o într-un fragmentdin Scrisoarea I: „În prezent cugetătorul nu-şi opreşte asa minte / Ci-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuriînainte; / Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş/ Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi, /Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţ / Ei,din frânele luminii şi ai soarelui scăpaţi / Iar catape-teasma lumii în adânc s-au înnegrit, / Ca şi frunzele detoamnă toate stelele-au pierit; / Timpul mort şi-ntindetrupul şi devine vecinicie. / Căci nimic nu se întâmplă înîntinderea pustie, / Şi în noaptea nefiinţii totul cade,totul tace. / Ca în sine împăcată reîncep-eterna pace...”.Deci este vorba de imaginea unui circuit închis, aplicabilpe ambele coordonate ale naturii: mecanica celestă şiviaţa terestră. Aceasta din urmă începe cu vârsta copilă-riei - a unei stări calme, paşnice, din punctul de vedere alciocnirilor de interese, al deşertăciunilor şi tribulaţiilorsufleteşti, şi se sfârşeşte tot cu o stare de pace, de linişteeternă, absolută. Mai mult rebeliunea ahrimanică de careeste vorba în Demonism pare să-şi aibă un corespondentîn planul dinamicii siderale. Pe de află parte, metaforadin „Întoarceţi-vă de unde voi plecarăţi, / întoarceţi-văiarăşi la al naturii sân”, se regăseşte prea frecvent lamulţi scriitori, încât o investigaţie sursologică nu şi-armai avea nici un rost. Ea exprimă o reacţie normală asufletului dezgustat de contrafacerile civilizaţiei aflat încăutarea firescului existenţial. O regăsim, spre pildă, înliteratura română, la Goga: „Să ne-nfrăţim cu zvonul şiviaţa / Ce saltă-n zori când se porneşte plugul. / S-adă-postim în suflete mândria / Livezilor ce-şi mlădie belşu-gul” (Cântăreţilor de la oraş), la Blaga: „Prietene crescutla oraş / Fără milă cu flori În fereastră / Prietene careîncă niciodată n-ai văzut / Câmp si soare jucând subtperi înfloriţi. / Vreau să te iau de mână, / Vino, să-ţi arătbrazdele veacului” (Pluguri), iar în literatura franceză launii poeţi parnassieni, suficient, pentru noi, să presupu-nem destul de şubredă ipoteza avansată, la timpul său,de Călinescu în chestiunea ce ne preocupă (Opera luiEminescu, I). De altfel, unele impulsuri naturiste ar puteaproveni tot aşa de bine si de la Montesquieu, pe care poe-tul român îl elogiază: „Genialul Montesquieu însuşi, înte-meietorul cercetării naturaliste în materie de viaţăpublică, zice, în cartea De l’esprit des lois, că înainte de aexista legi existau raporturi de echitate şi justiţie...”.

Relaţia: pace eternă - moarte apare la Eminescu siîn Memento mori (Panorama deşertăciunilor),unde încearcă să detecteze ce-i mâna, cu atâta

entuziasm în luptă pe soldaţii lui Napoleon: „Cine moare- moare-n cuget c-a rămas trăind în el: Tot ce-i nobil şiputernic în ăst secol de mândrie / îl urmează... Căci prinnoaptea unei lumi în bătălie/ Lin luceşte - eterna pace,luminos şi mândru ţel”. Ori în strofa finală, etichetată caprofund sceptică, explicându-se prin „starea de depri-mare sufletească a poetului”, credem că e vorba maidegrabă despre o anumită viziune a poetului în materiede transcendere a naturii, inevitabilă, dintr-o stare vie,instantanee, în cea sempiternă. Poetul o asociază peprima cu aceea a universului oniric, situaţie în care sufe-rinţele intră şi ele într-o stare de eclipsă ideală, reconfor-tantă în comparaţie cu zbuciumul zadarnic, inerent stăriide trezire. În fapt, atitudinea poetului din această partefinală este una de resemnare filosofică în faţa constatăriiunui paradox din perspectiva armoniei universale. Aşacum am semnalat într-un paragraf precedent, Eminescueste neplăcut surprins de asimetria dintre viaţă şimoarte, ca stări ale materiei total incompatibile structu-ral, incomensurabile în planul temporalităţii. Una esteaproape instantanee, cealaltă este veşnică, iată-l desco-perind însă o atare anomalie căreia i se suprapune, în altregistru, încă una, nu mai puţin şocantă: Pe câtă vremeviaţa este alergare continuă, zadarnică în ordinea finali-tăţi, lipsită de noimă şi chinuitoare din aceste pricini,moartea e simţită ca o eliberare, ca o odihnă perpetuă,mai cu seamă din punctul de vedere al sufletului. A learmoniza, pentru el, înseamnă a găsi o soluţie prin caretrecerea dintr-una în cealaltă să fie simţită ca mai puţinabruptă, adică pur şi simplu a inventa un nou contextbiologic în care dimensiunea temporală a morţii să seestompeze, iar chinurile vieţii să intre în penumbră. Dacă

somnul a putut îndeplini până la un punct această func-ţie, intrând în asociaţie doar cu moartea, adică înlătu-rând cu totul atât contradicţia din planul temporalităţiicât şi pe aceea a chinurilor sufleteşti, există însă o anu-mită fază a stării de somn, şi anume aceea a somnuluiuşor, paradoxal - visul. Procedând la analiza stării de visdin perspectiva armoniei naturii, poetul ajunge la stabili-rea unei analogii cu viaţa popoarelor ca şi cu viaţa îngeneral, prin ceea ce are ea comun cu moartea ca stare amateriei. Demersul său din primul registru, acela al ana-logiei cu via�a popoarelor, este inten�ional, în sensulmitizării vârstei de început, instinctuală a acestora, şiţine mai degrabă de fizionomia romantică a doctrinei salenaturiste. Potrivit acestuia, viaţa popoarelor începe cu ofază mai aproape de starea naturală, instinctivă, cândcunoaştem apariţia „instituţiilor şi a unui uz” care -aidoma „statului albinelor - sunt mai bine întocmitedecât legi şi instituţii create prin reflecţie”: „instinctulsigur al naturii le-a creat bune şi oamenii vegetează inacest organism viu fără să-şi dea seama”. Este deci fazavieţii „neconştie” corespunzând, în planul fiziologiei omu-lui, fazei somnului adânc. După aceea „naivitatea înce-tează”, uzul încetează de a fi „expresia spontană a unuiînţeles, a unei trebuinţe”, ajungând să fie privit „ca formăgoală”. E vorba de faza somnului uşor, a viselor ca „sim-bole” cu talc. Dezlegarea acestora prin religie, istorie, filo-sofie „împle viaţa spirituală a popoarelor”. Această starenaturală „a „somnului, instinctiv, neconştiu - însă sigurşi infailibil în pasurile” ce le face, este urmată deci de alta„mai conştie, mai raţională, însă mai nesigură, o stare acărei cale mai multe pasuri sunt greşeli”. Demonstraţiarezultă dintr-un sir de însemnări din caietele emines-ciene. Ea preconizează, cum arăta opţiunea poetului pen-tru epoca de început a umanităţii mai bună si maidreaptă, ideală ca orice primă pornire generoasă a omu-lui. Poate tocmai această ultimă calitate a primei mişcăria omului - generozitatea - îl apropie, întâmplător, pe Emi-nescu de Rousseau. Spun „întâmplător” pentru căunghiul din care bunătatea funciară a omului e receptatăla cei doi gânditori, pare să difere. Într-adevăr, filosofulgenevez trădează, de pildă în Confesiuni un anumit inte-res ţinând de substratul politic al tezei sale despre întoar-cerea la natură. N-aş îndrăzni să merg până la a-l sus-pecta de nesinceritate la acest capitol. Dar felul cum îşiîncondeiează tovarăşa de viaţă, generează o stare de per-plexitate pentru cititorul de bună credinţă: „La începutam încercat - scrie el despre aceea care i-a fost soţie timpde treizeci şi patru de ani - să-i formez mintea. Zadarnicăosteneală! Mintea ei rămâne aşa cum a plămâdit-onatura, strădaniile educative n-au ce căuta aici. Mărturi-sesc fără să roşesc că n-a izbutit niciodată să înveţe cuadevărat să citească şi abia dacă poate scrie. O lunăîntreagă am încercat să o fac să priceapă cum se citeşteora pe cadranul unui ceas: nici până azi n-a înţeles. Nupoate spune la rând lunile anului, n-are nici cele mai ele-mentare noţiuni de artimetică. Nu poate folosi cuvinteleaşa cum trebuie şi spune adesea contrariul a ceea ce gân-deşte…”. Într-atât să fi fost oare de „sous douee”, fata pecare o întâlneşte într-un han şi pe care catadicseşte să şi-o facă parteneră de pat şi de viaţă?! Căci din încondeiereade mai sus nu rezultă portretul unei femei simple, fun-ciarmente bune, ci al unei fiinţe nedesprinse de animali-tate. Pluteşte, pe de altă parte, în caracterizarea de maisus, parcă şi o nuanţă de dispreţ suveran, din partea filo-sofului, pentru stupida lui consoartă, amintindu-ne deun caz analog de natură nereuşită a unei fete din roma-nul lui Anatole France: Zeilor le e sete. Şi acolo fiind vorbade o fată dezvoltată dublu, numită „Buturuga”, care esteluată drept ţintă a dispreţului din partea unui „ofiţer alsănătăţii” care o arată ca pe un monstru, cu degetul,unor vizitatori deloc dispuşi să se arate receptivi la reve-laţiile servite pe un ton atât de nepotrivit şi inoportun: „...Aveţi în faţa dumneavoastră un monstru, cetăţeni.Oamenii din partea locului îi spun „Buturuga”. Ar trebuisă-i spună „Buturugi”, căci sunt două. Natura are ciudă-ţeniile ei... Bună seara, cetăţeni! Vom avea furtună lanoapte...”. Iar în cazul marelui genevez, personaj real,vedetă a istoriei, nu prea înţelegem rostul unei atari ati-tudini exhibată public în direcţia posterităţii, atât depuţin compatibilă cu faima unui coliseu al şcolii înteme-iate pe adoraţia naturii. Afară dacă nu se poate decela deaici şi un iz de ipocrizie, de felul aceleia satirizate de Emi-nescu prin „lustruindu-se pe el”.

4


Firea în ecuaţie divină la EminescuIoan Olteanu

5


Istoria este continuitate (sau, mai curând,organicitate) şi pe aceasta, ca fond, disconti-nuitate. Parte a unui proces ca fenomenologie

a umanului este însă realitate de gradul II, prin eamanifestându-se cealaltă, primară. Istoricitatea, înurmare, se dezvăluie evenimenţial, ceea ce şi con-stituie, în ordine istoriografică, prima luare decunoştinţă. Realitatea evenimentului este clară şievidentă, cum ar fi zis Descartes, dar ca aceea aaparenţei (apariţiei). A căzut însă în irealitateatunci când, istoriografic, prins în serie, succesi-vist, evenimentul va fi ocultat istoricitatea, stratulde profunzime adică. Astfel, după un timp auroral(istorioriografia este ea însăşi o succesiune, dar deparadigme), având şi el istoria sa, ca ocazie, eveni-menţialismul a trecut în „cum nu trebuie să fieînţeleasă şi scrisă istoria”.

În simplă succesiune, intens temporalizată, rit-mată de „mai înainte” şi „după” istoria evenimen-ţială ratează tocmai ceea ce este esenţial pentruistoricitate: trecerea. Când, totuşi, o presupune, oreduce la filiaţie: de şcoală, de doctrină, de rudenie,şi o compromite definitiv. Ratată fie prin ignorarefie prin reducere la succesiuni slabe, trecerea, maiîn glumă, mai în serios, istoricul evenimenţialist nuse teme „prăpastia” dintre evenimente?

Şi încă ceva, la fel de periculos, cel puţin în ordi-nea istoriei formelor culturii. Evenimenţial, oricefapt istoric (ştiinţific, literar-artistic, filosofic) este„citit” localist, dacă se poate spune aşa. Adică, fie-care în contextul istoric dat şi în vederea lui, ca şicum i-am citi pe Homer sau pe Platon, pe Herodotsau pe Euclid pentru timpul lor.

De bună seamă, Homer este „martor” pentrutimpul său, pentru mentalitatea, reprezentările,comportamentul şi poieticitatea (în particular poe-ticitatea) grecilor. Platon reconstruia metafiziclumea într-o limbă, de la el paradigmatică, pentrufilosofie, dar a grecilor şi evenimenţial, la scara tim-pului, Herodot făcea o istorie totală a „oicumenei”,lumii cunoscute, dar într-un fel heleno-centrist.Chiar şi Euclid care crea cea de a treia minunegreacă, după poezie şi filosofie, geometria adică, şiaceasta în concept formal era un om al vremii sale.De la Homer la Platon, de la Aristotel la Euclid şimai departe, de la aceştia la ultimii mari metafizi-cieni (Plotin, Proclos şi Damascius), ca într-ooglindă măritoare şi, totodată, cu „memorie” s-apăstrat istoria greacă, aşa cum a fost. Dar şi cumavea să fie, de îndată ce Grecia de după Grecia eraîn întreaga viaţă omenească. Aceasta însă nu eve-nimenţial-filiaţionist ci fenomenologic, adică va fitrecut în constituţia fiinţei noastre. Nu însă cutoate ale ei. Ceea ce ţine de istoria Greciei aşa cuma fost a rămas în identitatea ei. Paradoxal, numaiceea ce îşi pierde individualitatea „locală” capătăuniversalitate.

Faptul istoric închis într-o identitate abstractă,numai aceasta dă sens (dar cât de slab) trecutului.Altfel, deschis ca opera, evenimentul pe măsură cesporeşte se depărtează numai temporal de timpulsău. Fenomenologic însă trecutul (sau ceea ce maiputem numi trecut) îi este tot mai aproape, deve-nind un prezent etern.

Deschis, evenimentul devine cu istoria însăşi,este el însuşi, la scara sa, istorie. De aceea, istorio-grafic, aşa zicând după Paul Veyne, evenimentuleste o problemă de interpretare. Ca în revoluţiacopernicană de care vorbea Kant, într-o hermeneu-tică non-evenimenţială, evenimentul „se învâr-teşte” în jurul „observatorului”.

Depinde însă de cum „citim” ca „răsturnareacopernicană” să aibă sens.

În trei dialoguri (Phaidon, 88 c – d, Philebos 19 cşi Politicul 400 c-d) Platon vorbea de „cea de a douascufundare („navigaţie” deuteros plous, fără de care„evenimentul”, oricare ar fi, de la faptul istoric(social, politic) la text n-ar putea să fie recunoscutîn ceea ce îl face să fie de „durată lungă”. „... Cea dea doua navigaţie, cealaltă, pentru descoperireacauzei”, „dacă este bine, pentru înţelept să

cunoască atot cuprinzător, mai există şi o a douanavigaţie”, pentru a nu greşi, aceia care dau legi şireguli scrise, „cea de a doua navigaţie vine să nupermită individului, nici mulţimii să întreprindăceva contra celor statornicite”.

Metafora „nautică” era luată de Platon dinlimbajul corăbierilor: când înceta vântulsă mai bată, se trecea la rame. Oricum,

„cea de a doua navigaţie” (sau”scufundare”, chiar„călătorie”) sugera trecerea de la primul nivel: alluării la cunoştinţă, al limbajului, al citirii/herme-neuticii la cel de al doilea, al esenţei, al sensuluiintenţional. Pusă în legătură cu ceea ce i-ar fi spusSocrate lui Euripide îndemnat de acesta să citeascăscrierea „obscurului” Heraclit: „Partea pe care amînţeles-o e minunată şi îndrăznesc să cred că e lafel şi aceea pe care n-am înţeles-o, dar e nevoie deun cufundător din Delos spre a înţelege total”,„metafora” nu mai lasă nici oîndoială asupra rostu-lui ei (Diog. Laert., II, 22).

Orice eveniment are două straturi, deci şi textul,sau mai cu seamă acesta, fie el filosofic, fie că e lite-rar, chiar ştiinţific. Rămânând la „prima navigaţie”(primul nivel) platonismul în problema sufletului,bunăoară, aduce, cu o imensă eroare. Şi preexis-tent şi postexistent întrupării, sufletul platoniciannu este asimilat nici măcar de pneumatologia creş-tină, ceva mai apropiată, necum de psihologiilemoderne. Dar nu cumva „nemurirea”numea chiarnatura generică a omului, nesupusă vicisitudinilorfirii? Nici „ştiinţa” lui Aristotel, la prima evaluae nupare a fi prea departe de eroare când nu, pe alocuri,de tot falsă. Cu toate acestea, aparte de o explicaţiesau alta, aşa cum era posibil în epocă, rămâneideea de ştiinţificitate. Astfel încât într-o istorie aştiinţelor, prin aceasta aristotelicismul este înteme-ietor. Dar într-o istorie a ştiinţelor non-evenimen-ţială, adică în una ca istorie a gândirii în matema-tică, în fizică, în biologie. Un elev al lui Rainer, I.Th. Riga publica în 1970 o carte cu un titlu ca undiscurs asupra metodei: Istoria gândirii în anato-mia omului. A gândirii, iar nu a anatomiei.

La prima lectură, apoi, ce ar mai fi Iliada sauOdysseia? Nu încape îndoială, mai tot se poatepovesti, unde viaţa noastră, a fiecăruia, este opoveste cu naşterea, maturitatea şi moartea. Mailesne este narabilă Odysseia, dar ce se întâmplă înIliada? Şi dacă Odysseia se poate povesti nu estepierdut Odysseu? În drumul de întoarcere de laTroia la Ithaca acesta trecea prin multe, parcă totatâtea „bolgii”. Trama este fascinantă, imaginarul

debordant. Nu este însă mai tare, fiind substruc-tura, ideea ümanizării”eroului? Călătoria sa ca şicercul vieţii sale este compusă din două: de laIthaca la Troia şi de la Troia la Ithaca. Basileu,Odysseu nu era prea departe ca mod de a fi de unluptător de jos, numit şi semnificativ Tersites(mitocanul). Încercările la care era supus în cea dea doua parte a călătoriei sale în lume erau de spo-rire în umanitate. Este întâmplător că zeiţa înţe-lepciunii, Pallas Athena, îl luase în grija sa?

Se poate „povesti”şi un text filosofic, oricât deabstract. Phaidon platonician pare să fie exepmplardin acest punct de vedere. La urma urmelor, dialo-gul este o tragedie, prin nimic mai prejos de Oedipsofoclean, de Medeea lui Euripide. Se câştigă multdin lectura dialogului ca o naraţiune, dar se pierdemult, cu mult mai mult dacă se rămâne aici. S-aspus despre acest dialog că ar fi magna charta ametafizicii europene. Poate că da, poate că nu.Este însă în Phaidon o metafizică atât de subtilăîncât pierderea sa ar fi imensă. Se poate povestichiar şi Hegel şi uneori chiar a şi fost. Se poves-teşte – rezumă (în stilul digest) şi Heidegger, maiîncoace, nemai vobind de filosofiile de început deistorie, aflate mai mult decât cele moderne întrespeculaţie şi imaginaţie.

„Narativist”, Thales făcea ca lucrurile să vină dinapă şi tot la ea să se întoarcă, pe când Heraclit dinfoc, Anaximenes din aer, Democrit vorbea de„atomi”, Platon identifica temeiul lucrurilor în „idei”(ideai), universaliile adică, transcendente... Niciapa, nici focul, nici aerul, nici „atomii” nu aveau săintre în limbajul filosofiei. „Ideea”, da, numai cănumind cu totul altceva. Apoi, chiar în aceaşi„şcoală” din Milet, cuThales, Anaximandros şi Ana-ximenes nu este unitate şi continuitate. Thales cuapa, Anaximandros cu focul – aerul – apa – pămân-tul (apeiron), Anaximenes cu aerul, nu sunt înacelaşi concept, fiind legaţi doar exeterior, prin dis-cipolat. Istoria însă, în acest caz, este a filosofiei, asa ca mod de a fi al spiritului, în devenire. O istoriesincopată nu avea cum să mai fie a filosofiei (niciîn alte situări, a literaturii, a ştiinţei), dar istoria(ca hermeneutică) trebuie să justifice sistemulînsuşi, fiind devenire a acestuia. Istorie şi sistem lalimită, sunt doar puncte de vedere, pentru că, înordinea realului, sunt una. Doar că istoria este sis-tem în devenire pe când sistemul, istorie configu-rată (sincronic).

Dacă rămânem la primul nivel al textuluipierdem sub-textul. Cel dintâi este doar„vehicol”, poartă, cel de al doilea susţine.

Primul tocmai unde îl poată pe celălalt, îl ascunde;acesta, de adâncime sporeşte în asunderea sa şi dăorganicitate unei succesiuni, altfel cu discontinui-tăţi perverse.

Filosofia este una dar în şi printr-o multitudinede filosofii. O hermeneutică aplicată se „mişcă”printre acestea, ţintind însă filosofia. „Cei careinterpretează literal şi propriu cele spuse de unautor sau altul, prevenea Occam din scolastica târ-zie şi, poate, primul modern, cad în numeroaseerori şi în inextricabile dificultăţi”.

„Cea de a doua navigaţie” în hermeneutica textului

G. Vlăduţescu

6


„Nici o plăsmuire nu a trebuit să permită atâ-tea explicaţii ca omul. Egiptenii au numit omulanimal vorbitor; Moise îl numeşte chipul luiDumnezeu; Eschil o făptură a zilei; Sofocle, oimagine; Socrate, un mic zeu; Pindar, visul uneiumbre; Homer şi Ossian, o frunză de copac cecade; Shakespeare, umbra unui vis; Job, fiulpulberii, Philemon, pricina nenorocirii; Herodot,nenorocirea însăşi, Schleiemarcher, spiritulpământului; Jean Paul, un semizeu; Schiller,stăpânul naturii; Goethe – unicul zeu al lumii;Seume, contradicţia în marele cerc; Cicero, ani-mal raţional; Platon, unealta care ajută divinita-tea; Paracelsus, modelul a tot ce e mai frumos,Darwin...” Întrerupte de-un gând sau de unlucru, enumerările din manuscrisul 2286 seopresc aici. De fapt, nici nu contează de cerămân suspendate. Cu adevărat important estemisterul ascuns în spatele Cuvântului emines-cian, în firea sa interogativă care sondează petoate căile şi sub toate formele până în străfun-durile fiinţei. Definiţiile de mai sus nu suntaltceva decât răspunsuri căutate de supracon-ştientul eminescian dezvăluit interogativ în vastasa operă şi legat prin toate fibrele de om. Poezia,proza, dramaturgia, articolele sale sunt străbă-tute fără îndoială de un mister conştientizat şiaşa ne vom raporta la ele. (Nenţeles rămâne gân-dul/ Ce-ţi străbate cânturile,/ Zboară vecinic,îngânându-l/ Valurile, vânturile).

Eminescu nu a scris pentru secolul său şi mi-e teamă nici pentru secolul nostru, a scris pen-tru o lume capabilă de a se situa în afara timpu-lui sau, cel puţin, cu resurse interioare de a seobiectiva prin coborârea în eul profund. Dacăvom încerca să înţelegem omul eminescian (şi,după opinia noastră, aceasta este esenţa ome-nescului, căci e filtrată de o minte capabilă săplaseze individul dincolo de spaţiu şi timp, pânăcând ajunge la acel „unul” existent „în toţi”, laArcheu), oprindu-ne doar la afirmaţia zgudui-toare „tu nu eşti altceva decât o formă prin carepulberea trece”, vom rămâne prizonieri în „cerculstrâmt” străjuiţi de propria conştiinţă limitată,de o incapacitate ontologică de a vedea dincolode văzut. Dacă însă ne vom ridica gândul spreînălţimile zborului eminescian, vom trăi revelaţiaaproape mistică de a înţelege că tu, omule, eşticu adevărat un trup, ieşit din alte trupuri plămă-dite după acelaşi tipar, o sită prin care se cernepulberea pământului, dar pe care, odinioară,Dumnezeu, în nesfârşita Lui înţelepciune, a fră-mântat-o în mâinile Sale pentru a ni-l dărui peAdam. O formă trezită la viaţă de suflarea Tată-

lui, care ne-a transformat pe toţi în copiii Lui, iarca nişte copii am uitat, crescând, fiorul respira-ţiei divine ce ne face nemuritori. Omul emines-cian a căpătat conştiinţa puterii sale şi, în ace-laşi timp, a ajuns la înţelegerea înaltă că lumeasa este una a durerii, a nefericirii, a perisabilită-ţii. Un om pesimist? Mai degrabă un om lucid!Pentru că a intuit că toate acestea sunt preţulformei, al materiei, al cărnii pe care, plătindu-l,se va putea întoarce în sânul eternităţii, undestăpâneşte „Dumnezeul păcii şi al luminii”.Acesta este marele sens, aceasta este sămânţadin care a crescut versul „Nu credeam să-nvăţ amuri vreodată”, iar Eminescu a sperat că o vomgăsi (În mintea vremilor ce vin/ Va răsăricuvântu-mi/ Cu-ntreg al sufletului chin/ Ca iarbape mormântu-mi).

A constituit o permanentă preocupare pentrumulţi cercetători ai operei să descopere funda-mentul întregului edificiu, gândul, impulsulneuronal, determinantul declanşator al mişcăriicreatoare. [n.n. N-am avut nici noi o altă preocu-pare timp de mulţi ani. A început devreme şi vio-lent ca o pasiune răscolitoare proprie tinereţiineafectată încă de canoane, reguli şi limite.] Iarîn acest punct nu se poate ajunge decât son-dând în străfundurile creaţiei, până la „gândireastâncilor”, analizând cu atenţie fiecare strat şipunând în relaţie întregul cu secţiunile. Suntnecesare instrumente de cercetare „reflexiv-intuitive” pentru a ajunge „până la izvorul tainical efluviilor eminesciene (...) ascuns undeva,departe, în pădurea subconştienţii lui.”

(G.Călinescu).Forând cât mai adânc spre straturile creaţiei

eminesciene descoperim un adevărat totalita-rism vizionar, deoarece Eminescu include înopera sa toate componentele fundamentale alevieţii, urmărind esenţa umană în drumul ei de lanaştere la moarte şi, totodată, a raportării salecosmice şi sociale.

În studiul său monografic, publicat între 1934şi 1936, G. Călinescu afirma că poetul „tindea”să „creeze un univers în semicerc, având ca ori-zonturi naşterea şi moartea lumii”. Totuşi pe la18 ani, Eminescu spunea că: „Viaţa-i cuibulmorţii – moartea e sămânţa vieţii noi”, iar pe la22 , că „Moartea e laboratorul unei vieţi eterne”,demonstrând că, pentru el, nici moartea, dupăcum nici viaţa nu aveau un înţeles obiectiv abso-lut. Astfel ajunsese ca pe la 30 de ani, să-şinoteze în manuscrisul 2270, la fila 140 următoa-rea reflecţie, generată de teoria metamorfozelorenergetice ale lui Clausius, „Din corelaţiunea

acestor mişcări, progresivă, rotatorie şi de miş-care a părţilor constitutive dinlăuntrul molecule-lor se nasc diverse grade şi diverse direcţii deforţe, a căror încrucişare e viaţa”, pentru ca maiîncolo să conchidă, printr-o extraordinară intui-ţie, asupra „curbei în infinit a orizontului”, astfelîncât noţiunile de timp, spaţiu, cauzalitate să fiepercepute în toată complexitatea lor. De laaceste considerente am pornit în cercetarea„poeziei naşterii şi a stingerii”, după ce am căpă-tat convingerea că nu putem vorbi despre oviziune cosmogonică şi una sociogonică fără săremarcăm faptul că ele sunt conturate din per-spectivă antropogonică.

Antropogonia eminesciană cuprinde viziuneaartistică a poetului despre om, în încercarea luide a-i înţelege esenţa şi destinul. Preocupareaantropogonică are la bază necesitatea de a des-coperi, printr-o cuprindere bogată, interesulomului pentru propria sa fiinţă. Contradictoriu,insuficient, cu posibilităţi finite (ascunse în spa-tele infinitului sălăşluit în firea sa), dezintegratdin cosmos, omul lui Eminescu pendulează întrenaivitate şi conştiinţă, între pigmeu şi titan, gataîn orice clipă să spargă limitele sau să se com-placă în anonimat.

„Unul caută-n oglindă de-şi bucleazăal său păr

Altul caută în lume şi în vreme ade-văr.”

Interesul lui Eminescu pentru om sau pentrufiinţă, cum l-au numit cercetători, precumGeorge Gană, Svetlana Paleologu-Matta, Theo-dor Codreanu, Constantin Noica, George Mun-teanu (ş.a.), pentru rosturile lui nu s-a născutdin nevoia unei supravalorificări, ci din clocotulinterior timpuriu de a descoperi adevărul firii, alesenţei

„Ţii minte oare când te-ntrebaiCe este omul? Ce-i omenirea? Ce-i adevărul? Dumnezeirea? Şi tu la nouri îmi arătai.”

(Amicului F.I.) şi al materiei „Corpul nostru este un răvaş de

drum al pulberei.”(Ms. 2225) Din acest motiv, antropogoniei îi este esenţial

să individualizeze esenţa omului. Numai după ceaceastă individualizare s-a făcut o raportare laun cadru general devine valabilă. Ea exprimăpuncte de vedere cu implicare în naşterea omu-lui, a destinului, al drumului parcurs de la naş-tere la moarte. Antropogonia caută răspunsuri laîntrebarea cine este omul pe care scriitorii şi filo-sofii şi-au pus-o, întrebare abordată în acelaşitimp de teologi şi istorici, biologi şi fizicieni. Emi-nescu nu putea rămâne departe de această pro-blemă, mai mult decât atât, după întrebările dinAmicului F.I., transpuse prea devreme, în 1866,când era doar un adolescent, gândul său melan-colic a purtat permanent cu sine dorinţa de aafla „ce este omul”. Pe măsură ce paşii săi îl pur-tau de pe „Golgota” poeziei în eternitate, versulsău căpăta contururile, minunate sau contradic-torii, respingătoare sau înălţătoare, ale fiinţei cutot ce înseamnă ea. El aşezase de timpuriu fiinţaumană sub semn divin: „În tine vede-se că e în

Antropogonia eminescianăCarmina Cojocaru

Moto: „Ţii minte oare când te-ntrebai Ce este omul? Ce-i omenirea?Ce-i adevărul? Dumnezeirea?Şi tu la nouri îmi arătai.”(Mihai Eminescu – Amicului F.I.)

7


ceriuri/ Un Dumnezeu”(sub-ms Elena), iar înfinalul poeziei Mortua est! răsună: „Pe palida-ţifrunte nu-i scris Dumnezeu”. Pentru cei capabilisă asculte numai sunetul muzicii şi nu spiritulei, versul acesta poate părea o renegare a divită-ţii determinată de suferinţa omului care îşi vedeseamănul (şi astfel pe sine într-o proiecţie vii-toare) fără viaţă („Privesc apoi lutul rămas... albşi rece”). Să fie doar atât? Ce reprezintă omulpalid întins cu faţa spre cer şi cu mâinile încru-cişate parcă a neputinţă. Ce mai este sângele luicare, odinioară fierbinte, îi frământa în arterealuatul vieţii? Nimic!? („Atunci acest înger n-afost decât lut” sau „...ţărână frumoasă şimoartă”). Doar o formă, o formulă a umanuluidespiritualizat. Pe o astfel de frunte mai poate fiscris Dumnezeu? Ce ar fi fost Adam după ceDumnezeu şi-a trecut mâinile prin pământulsău? O formă! A devenit fiinţă şi a început săfiinţeze întru Fiinţă abia după ce peste el s-a aşe-zat suflarea Duhului. Problema strămoşuluinostru lăsată moştenire urmaşilor săi este căfoarte curând a uitat, s-a îndoit, a privit spre ori-zontala materiei devenind nesemnificativ („Şi noisimţim că suntem copii nimicniciei,/ Nefericirizvârlite în braţele veciei”), uitându-şi măreţia ori-ginii şi aruncând în lume, din îmbrăţişarea nes-fârşită a Evei, „muşti de-o zi pe-o lume mică”.

Identificând trei trepte, trei etape în dezvolta-rea viziunii antropogonice, G. Munteanu arătacă în prima etapă, în cea a poeziilor de adoles-cenţă (1865-1869) sunt puse mari întrebări asu-pra sensului existenţei şi al omului, a căutăriiunor idealuri divine, conturându-şi astfel dinfragedă tinereţe sensul creaţiei sale ce are labază definirea omului şi a menirii sale pe acestpământ, acela de „a învăţa” să murim, (versuriasupra cărora ne vom opri puţin mai încolo). Totîn acest sens notează într-o primă versiune, pos-tumă a poeziei „Din străinătate”: „Azi să ghicescce-i moartea?... Iată ce-mi rămâne” la care enecesar să reamintim versurile interogative din„Amicului F.I.: „Ce este omul?, Ce-i omenirea?/Ce-i adevărul? Dumnezeirea?”

Trecând pe a doua treaptă a creaţiei „poetulîncepe să dea acum un număr de prime răspun-suri care vor fi lărgite şi definitivate abia în ceade-a treia şi cea din urmă fază a dezvoltării sale.Din acest punct de vedere, etapa 1869-1876reprezintă o primă confruntare a idealurilor dinadolescenţă cu realitatea. Pornirea poetului de aînfrunta tot ce tinde să-l împuţineze pe om,cunoaşte acum o primă dezvoltare programaticăîn poemul postum Demonism (1872) care consti-tuie o expresie limpede a adeziunii sale la cauzamarilor revoltaţi dintotdeauna, în a căror înfrân-gere Eminescu vede un martiraj măreţ, un semncă au rămas credincioşi idealurilor înalte în mij-locul unei lumi ostile acestora.”(1.)

„O, demon, demon! Abia acum pricep!De ce-ai urcat adâncurile tale Contra-nălţimilor cereşti”.

Aceleaşi porniri caracterizează poemele pos-tume Andrei Mureşanu (1871), Memento mori(1872), Gemenii (1876), sau antumele Mortuaest! (1872), Înger şi demon (1873), Împărat şi pro-letar (1874) precum şi atâtea altele.

Este evident faptul că Eminescu nu înclinaîncă definitiv cumpăna gândirii între o soluţiepozitivă sau negativă în legătură cu sensul exis-tenţei, considerată în totalitatea ei. „Particulari-tatea cea mai remarcabilă a celei de-a treia etape(1876-1883) e că, în cadrul ei, cu mijloace com-poziţionale şi un limbaj poetic ce au atins nivelulmarii simplităţi, poetul nu preconizează refugiuldin realitate în sfera unor vise utopice din punctde vedere etic şi estetic, inaccesibile, plăsmuitepentru ele însele, că nu abandonează niciunmoment realitatea, şi încă fără luptă, ci dimpo-trivă. Plecând de la idealuri palpabile, Eminescuîşi arunca negaţiile-i mândre, clocotind de dis-preţ şi de indignare împotriva a tot ce dezmintepatriotismul, arta întemeiată pe adevăr, dragos-tea sinceră şi statornică.”(1)

În capodoperele acestor ani, în Scrisori şi înLuceafărul, în marile elegii erotice, viziuneaantropogonică este a unui revoltat împotriva atot ce apare meschin ori labil în condiţia umană.Trecutul, evocat adeseori în aceşti ani, e luat catermen de comparaţie strivitoare pentru un pre-zent brăzdat de pseudovalori. În Scrisoarea III,virtuţiilor lui Mircea cel Bătrân îi urmează, la

final, o încriminare cruntă, specifică satirei emi-nesciene:

„De-aşa vremi se-nvredniciră cronica-rii şi rapsozii,

Veacul nostru îl umplură saltimbanciişi irozii...”.

Evocarea anilor de elanuri generoase ai primeitinereţi, când

„lumea cea gândită pentru noi aveafiinţă,

Şi, din contra, cea aievea ne părea cuneputinţă,

îi urmează, în Scrisoarea II, constatarea amarăcă, în lumea cea comună a contemporaneităţiipoetului,

„a visa e un pericol,căci de ai cumva iluzii eşti pierdut şi

eşti ridicul”. „În această lumină văzut, tragismul eroic al

anilor 1876-1883 constituia o capitală învăţă-tură pentru viitorime: aceea a intransigenţei faţăde tot ce ameninţă puritatea omului, intransi-genţa ce îl asemuie pe Eminescu lui Prometeu,care a putut fi înlănţuit, dar nu înfrânt.”

Sensul cel mai adânc şi mai statornic al exis-tenţei şi creaţiei eminesciene, aşa cum seobservă prin urmare din întreaga desfăşurare aoperei marelui poet este omul şi tot ce înseamnăsau ce devine el, atunci când a pornit a străbate

traseul existenţial dintre naştere şi moarte. „Eun gând testamentar, implicând maximă sinceri-tate, lepădarea orgoliilor şi a vanităţilor, cântări-rea cu luciditate a câte şi ce fel de răspunderi aiînţeles să-ţi asumi de-a lungul vieţii faţă de tineînsuţi şi faţă de etnia căreia îi eşti parte, desemeni în genere.” Creaţia eminesciană are labază o complexă, obsesivă viziune artistică des-pre om, cu tot ce înseamnă el material şi spiri-tual, un şir neîntrerupt de întrebări, despre ceeace este omul sub timp. Marele artist este cel careştie să întrebe, spunea Eminescu, iar opera sarespectă întru totul acest principiu. Din întrebă-rile despre omul în sine au decurs cele despreomul social şi omul cosmic; sociogonia şi cosmo-gonia având, după cum vom vedea, ca punct desprijin antropogonia. Aşadar viziunea naşterii şia stingerii este o viziunea antropogonică pe carese sprijină coloana infinitului eminescian.

Deşi la începutul exegezei sale pornise de lapremisa că opera poetului nostru „izvodeşte dinfiorul cosmogonic”, G.Călinescu lăsa deschise,la final, ferestre spre noi orizonturi: „...toatematerialele şi uneltele nu ar da nimic în mâinilealtuia, fiindcă izvorul tainic al efluviilor emines-

ciene e ascuns undeva, departe, în pădurea sub-conştienţii lui. Acest aer ascuns al liricei sale tre-buie găsit şi gustat, descris şi mărit fără altesenzaţii decât acele din respirarea lui, pentru caspiritul nostru să-i simtă densitatea şi să poatăpluti în el.” Tudor Vianu întregea viziunea căli-nesciană cu argumente cuprinse în volumulArghezi, poet al omului (1964) unde, analizândpoemul Memento mori, concluziona că Eminescueste poet sociogonic. În concordanţă cu acesteobservaţii, George Munteanu scria în 1991:„Raţiunea mai simplă a scrutării atributelor de„poet antropogonic” ale lui Eminescu o deter-mină realitatea operei, evidenţele acesteia. (...)„Cine eşti? – întrebarea din finalul poemuluiMemento mori – adresată prezumtivului „Tu”generator a toate câte există

„Tu, ce din câmpii de caos semenistele – sfânt şi mare,

Din ruinele gândiri-mi, o, răsari, clarca un soare,

Rupe vălur’le d-imagini ce te-ascundca pe-un fantom;

Tu, ce scrii mai dinainte a istorieigândire,

Ce ţii bolţile tăriei să nu cadă-n risi-pire,

Cine eşti?... Să pot pricepe şi icoanata... pe om”

„Cine eşti?” e, prin urmare, întrebarea ontolo-gică mărturisită, determinată de numai aparentmai umbrita interogaţie antropogonică privitoarela „cine sunt eu – omul?” Omul, ca probabilă„icoană” a principiului omnizămislitor, condiţio-nat în a se „pricepe” pe sine de priceperea naturiiaceluia” constatând puţin mai departe că „fărăfiorul antropogonic mereu insinuându-se prininterstiţii, vibraţia multor texte eminesciene ar fialta, sensibil mai scăzută.”

Astfel, ne putem imagina creaţia eminescianăca pe o axă la mijlocul căreia se află omul înraport cu timpul. La dreapta lui vom aşeza uni-versul, reprezentat artistic de cosmogonie, iar înstânga, cele ce derivă din subordonarea om-timp: viaţă – moarte, adevăr – minciună, fericire– nefericire, mărire – decădere, orgoliu – umi-linţă, elemente cu determinare sociogonică. Din-colo de axă se află Divinitatea, „punctul”, „Tatăl”,„stăpânul fără margini peste marginile lumii”care împrăştie haosul, creând universul şi omul.În consecinţă, cele două concepte vin unul încontinuarea celuilalt pentru a se sprijini pe viziu-nea antropogonică.

8


TABLOU 1Ridic acest pod din aburipentru a rupe tăcerile de pe tărâmul pendulelor moarte,să se îngreuneze de albastruspaimele noastre fără de nopţi,fără de gratii.

Au să spună că Inchizitorul nu-şi face datoria;păreri rebele bat la uşă,soneriile sufletului sună fără – ncetaredar turnul născător, din şoapteurcă mereu printre stele, în noapte.

Şi, iată, o mare de oase se-ncurcăpeste uriaşe pânze de păianjeni solitari,continente se bat între coastele sparteşi viaţa se-nalţă peste iluzii fără porţi:timbruincorect lipitpe scrisori anonime.

COLIND ÎN IADÎn dispariţie, în răsfrângeri, în scântei;în tunet şi în ploi de necontenitmor minutele atârnând de încinsele porţi de fier.

Oratorii tac.

Se piere în istovitul tărâm al disperării,în împărăţia Morţii.Şi cine cere tribut de la viaţăprimeşte vama morţii îndepărtândsuflarea.

ÎN ZADARStrigătul meu pierdut,neînghiţit până la tăcere de întuneric,nesugrumat de mistere,cade la picioarele zeului de pe alte meleagurinerăscolite de focuri.Dar,răspunsul cererii mele deznădăjduiterămâne înfrunzit la gura zeului,însă nu înflorit.

TE AŞTEPT PENTRU TOTDEAUNAPentru tineam să încerc să mint destinul,am să opresc trenurile ce duc soldaţii către moarte.Şi poate am să ordon Soareluisă apună mai târziu, pentru a putea să regăseşti drumul către tine însăţi.

Nu nega aceste evidenţe.

Lumea impetuoasă dinspre cetăţi ne aşteaptă.Am să-ţi dăruiesc un sărut, delicato,şi o să coborâm degrabă înlegendă,în poveste.Nu te implica prea mult în mersul lumiişi conteneşte arderea ta peste cântec şi stea.

Eu sunt aici: cu privirea, cu braţele şicu inima,aşteptându-te!

NICI AZIAm să dau la câinii flămânzi trupul frânt al oraşului gol.Şi cine-mi va spune că spre orizont,pe şina spinării acestui cuvânt vor coborî îngerii să mă scufunde în gând ?

Nu ştiu nici azi dacă acea arătare, acele oglinzi,m-au făcut să surâd printre trunchiuri bătrâne,dacă astăzi mai suntlumină incertăsau fum risipit.

CUATRO CAMINOSAştept să te arăţi.Să-ţi urmăresc din depărtare străluminările gleznelor tale subţiri şipasul tău graţios.

Aştept.

Întotdeauna te aştept aici, pe această câmpie gigantică,atât de pustie.

Şi viaţa mea este atât: aşteptare şi fulguire de stele.

MĂ ÎNSOŢEŞTE MATERIAÎn stranii căderipiatra îmi ţine loc de pernă,înflorind stânci,cu maci, cu maci, cu maci …

AŞTEPTĂRISeninul e dus.Bolta cuvântului e neagră şis-au cusut poveşti în unghere; se-aşteaptă să cânteneliniştiteclopote zidite-n pereţi,

se-aşteaptă morţi navigând hăituiţi.

MINUNATA MEAŞi orele treceau.Colindând peste pământeni, orele treceau,murindu-ne.Şi eu străbăteam încăperea cu pereţi de osşi cu ferestre spre ceaţă,adulmecând prin tainice cotloane de gheaţăun timp de dor:al meu, al tău.Ostenisem de atâta uitat după umăr,după noaptea părului tău, după miraje.

Am început într-un târziu să numărcariatidele templelor nemişcăriişi încă mai târziu, abisele.Mă tulburasem de tot, aici, la mine,în întunericşi am simţit c-o să-ţi întâlnesc privireaşi am îndepărtat de mine ceasuri,timpul, visele,

neverosimile idei.

Şi tu veneaisurâzând,santinelă a vocii,

hotărâtă,prin frunze, prin clipe,

să-mi umpli viaţacu sărbătoare şi cântec.

ROCADA MAREMă doare dorul când coborsă cânt în cor cum au murit cocoriişi-mi vin pe gând velin, mai lin,ca printr-un verde de pelinnoi irizări din zări.

Un cal local calm la culoriAclamă calele navelor dintre calote şi corali.La „ La Lola, laleaua lila „merg urgent să şterg, nori ce convergdeasupra unui lent iceberg.

Şi când cânt în vânt, plângând,pe scene aeriene, printre genevăd un rac care cară Carul Mareînapoi, la noroi şi ploidurându-mi prin aere roi,de priviri mai moi,cu ochi doi.

TE ROGNu pleca!Ar însemna să mă încurc într-un dement coşmar,printre rădăcini, în întunecime.Nu pleca! Înţelegi ?Aş fi mai aproape de rădăcini, de liniştea întunericuluidacă ai face-o.Aş umbla cu mâinile oarbe prin cotloanele sufletuluisă regăsesc un timp bătând încet şi stins.

Cu inima sătulă de aurore liriceşi cu fruntea mea adăpostind erotice poeme,mi-ar fi mai frig,mi-ar fi mai somn.S-ar înălţa atâtea ruguri peste anişi mi s-ar sugruma cuvintele duioasecurgând din ele cenuşă şi moarte.Nu pleca!Altfel îmi vor pune lanţuri arătări cu semneşi mă vor purta pe umerisoli ai vieţii, călăuze spre Moarte.Deci, nu pleca, te rog!Altfel mă vei striga fără glas mai târziu,dincolo de somn, de înaltele Porţidincolo de noaptea bântuită de Morţi.

NU VIN VEŞTILEÎn răcoarea nopţii deasupra schitului, în întunericstelele îşi spun poveşti.Din tenebre urme ard şi zeiiîşifurişează paşii spre mâine.Se supun pe sub zodii, învârtindu-se, destinele şifântânile îşi retrag apele spre izvoare.Unde sunt fetele nopţii ?Scorburile sunt goale precum craniilefără de ochi în orbite.E întuneric şi fumşi şuieră a moarte.Nu cad peste malurirăspunsuri şi nu se îndreaptă spre ispitepoftele noastre,odată cu Soarele mort.

Paul Dorin Şerban

Somnambul, peste vise, cu demoni arzându-şi sprânceanăÎnclin sisifice munci nebuniei din somn.Din mări îndoind catarge, sub lună, pe geanăRidic din adâncuri un aer de domn.

9


StrăziPoate că din cerul acela noros al iernii, unde ne jucam trupurile în salturi la trapez,a mai rămas o fărâmă de cupolă să ningă cu-aceleaşifrânghii.

Mai ştii cum arătau străzile oraşului în care nu maistăm?

Pe ele am învăţat, după abecedare diferite, cum se scriecorectprimul om de zăpadă sau primul sărut.Uneori le filai ca pe un loz câştigător al nopţiişi-mi descheiai nasturii de la paltoane şi cămăşisă te poţi încălzi.Eu¬¬? Le-am jurat râsul unei inimi crescute în aer liberşi,fiindu-mi la propriu frig, între gulerul hainei tale şi gâtmă ascundeam căutând căldura unui foc de tabără sărămân.

Pe ele învăţasem să punem indicatoarele cu aici am fost o dată şi aici niciodată,până cândne-am obişnuit cu tăcerea şi-am făcut amândoi cearcăne.Tu, pe cele de nord, eu, pe cele de sud.

Astăzi, tocmai astăzi,când inima îmi cere s-o duc pe braţe la chiuretajpentru a nu mai naşte altă iubire,aflu şi eu că cearcănele trec mâncând o limbă de hienăcu urlet cu tot.

Auzi cum urlă străzile oraşului în care nu mai stăm?

O barză reflexivăUite cum facem:eu cumpăr toate punctele cardinale puse în vânzare,le arunc într-un bol şi extrag estul.Tu, cu toate fenomenele tale marginale trăite,n-ai cum să înţelegi nevoia de gri, doar eşti albă.Într-un ajun de dimineaţă să mă depuica dar suplimentar cu garanţie pe-un pat.

Vezi, să nu-mi uiţi mingiuţa cu elasticpe care am câştigat-o la ultimul pariu făcut cu tine.Mobila unde trebuie să ajung,fără să las mesaje pe robot, a prins ridurişi este necesar un zâmbet smuls.Nu-ţi face probleme pe unde voi rătăci,am să trăiesc într-o gură de aer folosind regionalismelepădurii,iar când va fi să fie, mă voi întoarce la tineîntr-un tren de marfă.

Na! Ai uitat să-mi pui cutia poştală, barză.

Închiriere N-am dat şpagă,mi-am obţinut prin bătutul din uşă în uşă un domiciliu

aşa cum mi-l doream:cu parchet din inimă, cu tonuri de albastru,canapele din rafinate bârfe de îngerişi eşarfele vremii cu propriul limbaj pe care să păşesc.

Stau cu chirie pe acest pământ în care poate intrao lume întreagăşi plătesc, poate ca şi ceilalţi,tot ce este trecut la avizier pentru o singură persoană.

Spun, „poate ca şi ceilalţi”, gândindu-mă la zonă.

Plătesc consumul căldurii cu un rest lăuntric de adoles-cent.

Un scoc condiţionat pentru un plâns, ce-a fost sau o săvină,îl plătesc din banii de cheltuială pe cuvântşi doar dacă nu mi se încarcă nota de plată abuziv.Pierderile?Nu-i nicio problemă dacă mă vor ţintui ca nişte şerpi cupleoapele sudate,am să le plătesc, fără să cer debranşarea,cu o sminteală salvată sau poate cu un zâmbet aritmetic.

La fondul de rulment, am contribuit cu acele căutăriînvechite,rupte în fund, ce n-au vrut să dezbrace un „de ce?”colorat în nuanţele lui vreau să ştiu.Se obişnuiseră aşa: retro şi puţin credibile.Am mai lăsat şi nişte şosete cărora, cu puţin noroc,le făcuse safteaua o iubită trecătoare,nişte pături cu miezul nopţii în amorţireşi vârsta reală a unui gând prin care se mai poate desci-fraracordarea unei gropi la pământ.

Nu mi-am permis concedii sau excursii,am bătut din uşă în uşă pentru un domiciliuîn care să ascult cum trosneşte mobila a muzică.

Numai administratorul să nu fugă cu toată suma plă-tită...

WeekendÎmi fusese sortit să mă bucur de primele trei duminicidin lună ca de mirese,să aduc dimpreună cu ele pagubă înţelesului de obişnuit prin neobişnuit,iar a patra să mi se arate cuviincioasă,ca o binefăcătoare, atunci când voi fi tăbăcit suficientde celelalte trei.

Cu prima,foloseam nişte dorinţe pe post de scarăşi coboram în beciul vieţii să ne putem îmbăta.Sorbeam un vin vechi făcut din speranţeşi ajungeam din strâmbi drepţi de beţi,de nici nu mai auzeam cum bat tobele a război rece,semn că vine iarna.

Cu a doua,Mă stabileam flotant într-o pădure unde, când se înnora, vântul îmi umfla cămaşafăcută dintr-un in sălbatic.Scoteam pe gură nişte cuvinte sub formă de globule

şi mă lăsam privit de izvoare politicoasecărora le vorbeam despre cum fac din câmpii frontierăsau despre copacii ce-şi trag pe ei pantaloni de pământ.Alteori, telelei, căutam măduva unor comori.

A treia avea plămâni, nu glumă.Îmi striga înverşunată să iuţesc pasul spre biserică,loc unde făceam două tabere cu alţii de teapa meaşi ne înţepam cu acele de siguranţă, fugărindu-ne.Acele alea parcă trebuiau să ne ţină prinşiunii de alţii.

Îngroziţi de atâta dezordine şi praf văzute de la o poştă,câţiva cunoscuţi cu dare largă de mână,mi-au trimis o duminică oarbă şi între două vârste.

Hoaşca,s-a pus pe făcut curat trăgând cu aspiratorul!

POEZIERâsul care plânge

Dan Ioan MartaDan Ioan Marta este un spirit donquijotesc din care răzbate metafora unormori de vânt reale ori imaginare. Din acest curent răzbate – poetic vorbind –lacrima înaripată de cuvinte ce amestecă, într-un alambic fermecat, binelecu răul, iubirea cu ura, singurătatea cu dragostea pentru semeni.Preţuindu-i versurile, am nostalgia faptului că nu am apucat să i-l prezint petânărul scriitor lui Nichita Stănescu care, cu siguranţă, ar fi vibrat în generozi-tatea lui creativă la metafora acestui poet de excepţie.Dan Ioan Marta este deopotrivă un strigăt „decupat” din tabloul lui Munch şio lacrimă care plânge şi când râde.

Traian T. Coşovei

«Generaţia Cioran» este generaţia marilor frustrări şi amarilor rataţi. Toţi şi-au ratat proiectul existenţial, dar şi celmetafizic. Există o cauză unică: războiul, real şi simbolic.Personajele acestei tragedii aproape shakespeariene vor aveaexperienţa celor două războaie mondiale, conştiinţa morţii şia crizei economico-politice, dar şi culturale, filosofice, ideolo-gice. Micile frustrări, dar şi fascinaţia puterii vor genera con-fuzie în imaginarul «generaţiei ’27», confuzie transformată învoinţă de renaştere şi voinţă de putere. Logica, retorica,geniul oratoric îl transformă pe Nae Ionescu într-un Űber-mensch autohton. Aceeaşi obsedantă «beţie de cuvinte», con-solidată de naţionalism şi ortodoxism, îl va metamorfoză peCorneliu Zelea Codreanu în martir, un alt tip de Űbermensch.

Micile frustrări, dar şi fascinaţia puterii vor genera confu-zie în imaginarul «generaţiei ’27», confuzie transformată învoinţa de renaştere şi voinţa de putere. Logica, retorica,geniul oratoric îl transformă pe Nae Ionescu într-un Űber-mensch autohton. Aceeaşi obsedantă «beţie de cuvinte», con-solidată de naţionalism şi ortodoxism, îl va metamorfoza peCorneliu Zelea Codreanu în martir, un alt tip de Űbermensch.Dar acest leadership de la periferia imperiului, devenitcurând un eşec oficial, va continua să subziste în conştiinţagrupării până spre sfârşitul războiului, când imaginea unuiFührer invincibil şi a unui Drittes Reich se diluează în ridicolşi caricatură. Între închisoare şi exil, din generaţia de aurcare ar fi putut «salva» România şi care între timp va fi trans-ferată pe listele negre ale regimului comunist, cenzurată şicompromisă, rămâne doar o generaţie subversivă, mult mai

fascinantă însă şi modelatoare pentru generaţiile din a douajumătate a secolului XX.

Cioran îşi reneagă, ca şi Heidegger, simpatiile naziste(Schimbarea la faţă a României etc.), regretă atitudinile anti-semite. Eliade trece sub tăcere sau refuză să-şi recunoascătrecutul legionar. Dar violenţa verbală şi ideatică a discursu-lui cioranian, ca şi «obstinaţia» cu care filosoful religiilor cer-cetează miturile şi ritualurile păgâne, întemeiate pe sacrificiisângeroase, ar putea sugera - cel puţin în cazul lui Eliade,crede Daniel Dubuisson – o nostalgie discretă şi subliminalăa legionarismului. Este posibil, pe de altă parte, ca demons-traţia lui Dubuisson să se bazeze pe o micro-plagiere, evi-dent nerecunoscută, a unor ipoteze susţinute mai întâi deFrazer (The Golden Bough: a Study în Magic and Religion,1890), urmat de Reitzenstein şi Bousset referitor la celebră-rile păgâne.

Exilat, renegat, având o conştiinţă ludică a ratării plurale,Cioran îşi propune un nou scenariu, aparent sub auspiciileunui Dionisos modern, ispitit de o renaştere subversivă agnosticismului. De altfel, după cum observa Jean Brun,«Beţia dionisiacă încearcă (…) să confere corpului fiecăruiaputerea de a vagabonda în afara limitelor lui aici-şi-acum;asta este şi raţiunea pentru care, în cultul lui Dionisos, ame-ţeala joacă un rol atât de important: ea îl scoate afară dinsinea sa pe cel care se lasă purtat de vârtejurile care îl tragîn adâncurile unor senzaţii ilimitate unde toate sinesteziilesunt acceptate (…). Dionisos promite dilatarea eului până laultimele frontiere ale lumii şi pretinde ca va zdrobi închisoa-

rea trupească în care fiecare om este prizonier, făcându-l săguste extazul unei vieţi infinite. În felul acesta, Dionisos,stăpân al timpului şi al spaţiului, se vrea evanghelistul uneisenzaţii cosmice.»

Urmărindu-şi intuiţiile filosofice, subconştientulcodificat simbolic şi misticismul ateu, Cioran reu-şeşte să îşi reconstituie un alt timp şi un alt spaţiu,

în care Creatorul se identifică Demiurgului Rău, judecator altriburilor de evrei, pe care îi pedepseşte. Demiurg, care arputea deveni acum, în exilul parizian, antinazist şi post-Nür-nberg, un substitut al antisemitismului juvenil, dar totodată- în logica paradoxală şi ludică a lui Cioran - un substitutsau o pastişă salvatoare, o parodie a Űbermensch-ului,voluntar, violent şi răzbunător. Astfel, în tradiţia gnostică aDemiurgului Rău, Cioran gândeşte că

«Dat fiind că răul se face prezent în tot ce este coruptibil,cu alte cuvinte în tot ce este viu, ar fi o încercare ridicolădacă ai vrea să demonstrezi că în rău se află mai puţină fiinţădecât în bine sau chiar că nu există deloc. Cei care îl asimi-lează neantului îşi închipuie că salvează astfel acest sărmanzeu bun. El nu poate fi salvat decât dacă ai curajul să dis-jungi cauza lui de aceea a demiurgului. Pentru că a refuzatsă facă asta, creştinismul avea să facă eforturi, de-a lungulîntregii sale istorii, ca să impună inevidenţa unui creatormizericordios: întreprindere disperată, care a epuizat creşti-nismul şi a compromis zeul pe care voia să îl salveze. Nu neputem interzice să gândim că ar fi fost mai bine ca geneza,rămasă la stadiul de schiţă, să nu fi fost încheiată niciodatăşi nici n-ar fi meritat să fie, mai ales că în ansamblul ei esteo greşeală, o faptă reprobabilă, comisă de om, care apare ast-fel ca o versiune minoră a unei fapte în fond deosebit degravă. Oare nu ne facem noi vinovaţi tocmai de faptul de a fiurmat, mai mult sau mai puţin servili, exemplul creatorului?Fatalitatea care era numai a lui, noi am ajuns să o recunoaş-tem în noi înşine: nu degeaba am ieşit noi din mâinile unuizeu nenorocit şi rău, ale unui zeu blestemat.»

Deşi toţi istoricii literaturii şi ai filosofiei îl considerăpe Emil Cioran antisemit, eu cred că, dimpotrivă,Cioran era poate sans le savoir ca Monsieur Jour-

dain, fascinat de Tora, de Talmud şi de legendele hassidice.Complexul de inferioritate, generat de conştiinţa apartenen-ţei la un spaţiu periferic, prin raportare la metropolele şi cul-turile imperiale, îl deschide empatic către celălalt, alungat,exilat, ghettoizat, pedepsit, ucis. În logica ludicului însă şi aabsurdului, a irealităţii, Cioran alege atitudini, un discurs şiun limbaj iresponsabile, raportate la situaţiile tragice con-semnate de istorie. Între Dr. Jekyll şi Mr. Hyde, Cioran expe-rimentează nu un sado-masochism de alcov, ci unul de man-sardă. În ciuda histrionismului, el nu poate ieşi din inerţiaperifericului, a registrului minor. Exilul îl ajută să schimbe –metaforic vorbind – parterul din mahalaua bucureşteană cumansarda din mahalaua pariziană. Discursul cioranian nuse înscrie însă în bodogăneala sau bălmajeala de mahala, ci– în acelaşi spirit ludic – în categoria marilor moralişti, genLa Rochefoucauld, fiind un stilist la fel de subtil ca Boileausau Saint-Simon.

Încercând să rafinăm logica ludică disimulată în scrierilecioraniene, se poate observa că (dumne)zeul său, parodiatdupă Demiurgul gnosticilor, se identifica lui Yahweh, zeulVechiului Testament, fiind rebotezat Yaldabaoth sau Yao. Deunde şi suprimarea lui Vetus Testamentum din canonulbiblic stabilit de Marcion (sec. II). O asemenea «suprimare» aCărţii sfinte a evreilor pare a susţine în palimpsest proiectulludic al lui Cioran, şi explica parţial maliţiozitatea şi ironiasa. În tratatul gnostic Ipostasurile Arhontilor („realitateaautorităţilor”), Yaldabaoth aruncă blasfemii chiar împotrivadivinităţii. El este duşmanul lui Dumnezeu. În DiagrameleOphite, se poate citi: «Arhontele este zeul blestemat al evrei-lor, care aduce ploaie şi tunete. El este Demiurgul acestei lumi,Dumnezeul lui Moise descris în legenda Facerii.»

Într-adevăr, dacă toată mistica negativă îl caută pe Deusabsconditus, fapt ilustrat de teologia negativă a MaestruluiEckhart sau de Dumnezeul necunoscut al Sfantului Ioan alCrucii, concepţii care se întâlnesc cu «Dumnezeul străin»,profund Altul, cu Nenumitul lui Marcion şi al gnozei man-deene, sau cu Inefabilul Basilide («Dumnezeu nu există».),anti-mistica cioraniană sfidează istoria standard, «îngenunchi», şi propune un Deus ludens în stare de orice şichiar «prêt-à-porter». Este un zeu perfect pentru epocile atee,indiferente sau aflate în criză. Ne mai ramâne, aşadar, săstudiem, dintr-o perspectivă socio-psihanalitică şi semio-sti-listică, inferenţele în scrierile lui Cioran ale discursuluiinocent şi ale discursului ironic, ale verosimilului, adevaruluişi falsităţii, într-o «epocă a necinstei» (Schopenhauer), ca şi în«epoca iresponsabilităţii» (K. Heiden).

Să fi fost Cioran ultimul cathar, prin inocenţa, ascezaşi sărăcia sa? Sau, dimpotrivă, să fi fost el «doar» unhistrion, o marionetă şi un manipulator care trage

sforile, care făcea când pe îngerul, când pe animalul, când peBunul Dumnezeu sau pe Bunul Diavol?

Cioran, ultimul cathar?Narcis Zărnescu

10


Résumé. Qu’il fût le dernier des cathares par son innocence, son ascèse et sapauvreté? Ou, tout au contraire, qu’il fût un histrion, une marionnette et unmanipulateur qui tirait les ficelles, qui faisait tantôt l’ange, tantôt la bête, leBon Dieu ou le Bon Diable? La réponse est paradoxale: grâce a sa logiqueludique, Cioran invente, et se sauve par là, un Deus ludens.Cuvinte-cheie: logica ludica, Deus ludens, gnoza

Ne-a părăsit mâhnit. Ajunsese la convin-gerea pe care nimeni nu i-o puteaîntoarce din suflet că fibra noastră nu

este făcută pentru a ne ridica la înălţimea unuiideal. Încercase să caute virtuţi în şcoală dar aconstatat că numai Spiru Haret putuse face cevabun pentru copiii unui popor năpăstuit. A încer-cat să regăsească puterea Bisericii din vremeaîn care tipărea cazaniile în teascuri de lemn şi aconstatat că învăţătura a ieşit din lăcaşul Dom-nului. Politica? Ţara este dată pe mâna unornătărăi. Caragiale le spunea Mitici. Everac le zicePopeşti. „În 1989 i se lasă acestui nătărăuPopescu o ţară bine investită, cu industrie, cuirigaţii, cu oraşe întemeiate, cu rezerve minera-liere şi energetice şi cu aproape patru miliardede dolari creanţe în cont...Dar Popescu n-aretalent să conducă, să dezvolte, să administrezeşi să cucerească. El e lălâu, pizmaş, chichiricos,şmecher, tâmpit, face pe politicul că nu ştiealtceva, vrea pricopseală şi imagine, se lasămituit, cumpărat, ca ultima jigodie, sau iamăsuri dubioase”.

După1989 scriitorul s-a manifestat cu vigoareîn publicistică. Nu a abandonat dramaturgia.De altfel nici nu ar fi putut să o facă. Era născutdramaturg. Publicistică mai făcuse şi în tinereţe.Acum recursul la presă vine din năduful scriito-rului provocat de o Românie constant în derivă.A continuat să scrie şi teatru. Nu pentru sertarci pentru cunoscători gândindu-se că va (re)venitimpul şi pentru marea scenă. Suferea că teatrulromânesc, ca instituţie, nu mai serveşte teatrulca artă al românilor. În ultimii ani organiza spec-tacole-lectură pentru elitele scriitoriceşti, actori-ceşti şi culturale interpretând uneori singurroluri din piesele pe care le scrisese în ultimiiani. Avea talent actoricesc. Când piesele benefi-ciau de lectura altora, nu-i scăpa din ochi peactori. Le urmărea mimica, gestica, intonaţiileajutându-i, ca un sufleur, în reuşita interpretă-rii. Îşi cunoştea textele pe dinafară. Acest mod de„a continua să rămână pe scenă” nu vine dinnarcisism ci este o demonstraţie de vigoare. Şi derevanşă. De aproape două decenii teatrul cainstituţie a tras cortina peste dramaturgia româ-nească. Paul Everac nu a vrut să depună armele.

În dramaturgie dar mai ales în publicisticalui Everac, politicianul român are o naturăamestecată, de potlogar şi de jucător la

ruletă. Nu se dă în lături de la nici o malversa-ţiune pentru a reuşi în aventura în care s-a lan-sat. Adică în politică. Cei mai „tari” reuşesc.Marea lor performanţă, pe care de altfel o urmă-resc în paralel cu cariera, este de a alteramediul, de a-l vicia pentru a putea profita de dia-bolicele unelte ale şantajului şi corupţiei. Odatăintraţi în politică „cei tari” devin automat oamenide afaceri. Tulburarea mediului social şi politicare un scop: crearea cercului vicios. Şi o ţintă:accesul la uriaşele resurse ale României. Şi opatimă: împărţirea prăzii. Partidul din care faceparte românul? Nu are importanţă. Pe căi ocultesunt puse la cale înţelegeri care sedimenteazăinterese, facilitează tranzacţii şi garanteazăîmpărţirea avantajelor. Până la un punct. Cândse iveşte ocazia, adversarii sunt fragilizaţi şisacrificaţi fără menajamente. Pe cât posibilprintr-un spectacol. Unul cât mai grosier. Nupentru terapie, nu asta îi apasă pe noii politi-cieni, ci ca să alimenteze ziarele şi canalele deteleviziune pe care au pus între timp mâna şi le-au transformat tot în surse de afaceri. Televiziu-nea a devenit un instrument de şantaj al noilorciocoi intraţi pe porţile larg deschise ale uneilibertăţi oarbe. Uneori încrâncenarea este aban-donată în favoarea un tip de scepticism. Estegreu de desluşit natura acestui scepticism. Să sefi văzut în unele momente neputincios sauînvins! Să fi fost şi aceasta o mască a ironiei ele-vate în reţeta căreia cei care îl cunoşteau deaproape ştiau că dramaturgul schimba registrulpentru a strecura altfel dispreţul, ocara, cinis-mul chiar. Adesea aveam impresia că scrie cubisturiul, că taie în carne vie, fără anestezie. Şinici nu se folosea de tot instrumentarul chirur-gului. Tăia şi nu mai cosea în urmă. Rămâneaecorşeul. Odată jupuit, corpul bolnav era privitde scriitor cu dispreţ.

De la turnirurile oamenilor politici careau ocupat marea scenă a naţiunii după1989 şi până la mizeria care ne inva-

dează viaţa de toate zilele nimic nu a scăpat cri-ticii lui Everac. Nu a ocolit oportunist forţa oarbăa haosului. O privea cu revoltă. Dacă nu o puteastăvili, ţinea măcar să îi arate hidoşenia, să oinsulte şi să o înjure. Severitatea lui deborda.Everac a diagnosticat corect factorii de agre-siune: atacul la fibra naţională, demolarea valo-rilor naţionale, trădarea intereselor naţionale.Dramaturgul nu a ieşit niciodată din scenă. I-aplăcut publicul şi, din respect, a ţinut să-l incite.Nu este un creator de limbă ci un creator de sin-taxă riguroasă a graiului românesc. Ideea esteexprimată cu minimum de cuvinte şi cu maxi-mum de expresivitate şi limpezime. Despre poli-tică scria fără delicateţe. Omul curtenitor, cozeu-rul educat în saloane, cel cu maniere franţuzeştiîn viaţa de toate zilele devenise intolerant înscris. Ironia şi auto-ironia erau măşti. Le foloseala necaz pentru a mai salva un minim de ele-ganţă şi a-şi conserva aura de aristocrat atât defiresc aşezată pe chipul şi pe mişcările lui. Lim-pede şi logic, scrisul lui din ultimii ani demon-tează sistematic mecanismele şi sursa răuluiinstalat în viaţa românilor. Personajele cu carene obişnuise în dramaturgie reapar în publicis-tică descărnate nu în lumina rampei, ci a zilei.Intuitiv şi pătrunzător, ochiul lui iscodea totul şipunea lumină peste esenţial. Statul, politica,biserica, şcoala, educaţia, cultura sunt părţi aleanatomiei naţionale pe care Everac le diseca sis-tematic în dramaturgia, în publicistica dinultima vreme. Fără anestezie. Într-atât era derevoltat că nu mai suntem capabili să avem unideal.

Printre noi, Paul Everac a fost aristocratulrevoltat.

Paul Everac, aristocratul revoltatGeorge Apostoiu

11


Ştefan Manasia, Motocicleta de lemn, Bistriţa,Editura Charmides, 2011

„Mixând încet un balet de imagini”, cum de altfel o şispune, Ştefan Manasia pleacă într-o călătorie pe o Moto-cicletă de lemn şi descrie pentru noi, cei ce nu putemvedea lumea prin aceleaşi dioptrii, decăderea şi reciclareamateriei. Ceea ce frapează în poezia lui este contaminarealumii ideilor cu obiecte şi fiinţe (atinse şi ele de fapt dereificare) dure, uneori josnice. Ludicul s-a pierdut şi caun poet-călător serios, îşi începe drumul cu o declaraţie,un crez care anunţă atât o parte din temele ce vor fiprinse în versuri, cât şi atmosfera în care se mişcă atâtscriitorul dar şi lectorul: „cred în schimbările la nivel sub-celular/ cred în preţul ce trebuie plătit/mă-nchin home-less-ului cu căşti pe urechi/ sortând resturile dintr-o pungăalbastră/ cred în excavatoarele-abandonate/ pe şantier”.Din lumea pură a idealismului metafizic se coboară însocietatea murdărită în centrul căreia tronează un…excavator.

Ceva dinspre umanitate la începutul căruia găsimşi crezul va fi deci o radiografie a periferiei, catopos sau ca simbol al mizeriei ideologice, ca în

Dovleci, o periferie care îşi răsfrânge ambiguitatea şiamalgamul în mintea unui scriitor scârbit şi apoi adus laindiferenţă de artificialitate. Aparent, poeziile acestuimicro-volum sunt şi ele indiferente unele faţă de altele,însă toate converg spre aceeaşi tematică: elogiul morţiicântat într-o atmosferă apocaliptică, uneori suprarealistă

alteori cyborgică. Apoi, toate poemele au ca nucleu fie oobsesie existenţială fie una obiectuală. Găsindu-şisubiectele în societatea prin care se plimbă, nu poate săignore mai întâi pierderea sacralităţii mediului rural dincare mai păstrează doar procesul, şi el pervertit, al culti-vării dovlecilor, pentru ca imediat să vedem nu porturipopulare ci treninguri. Din Orient este o şi mai bună des-criere a peisajului levantin (coborât şi el la un nivel maivulgar, fără nimic pitoresc sau care să trezească nostal-gia): periferia încărcată de contraste alcătuite din obiectede joasă speţă în mijlocul cărora „combinarea pentru unlunch” apare ca un petec de altă culoare, strident; nimicidilic nici măcar în acte cu încărcătură afectivă, şi aşasuntem aduşi iar în realitatea nu prea plăcută. Spaimade malefica fiinţă metalică ( desprinsă parcă dintr-unposter cu roboţi şi femei gothice) o cântă de fapt cel alecărui vene sunt pline de alcool: în faţa acestei grozăvii, decare numai sălbaticii „oameni Toda” mai scapă, frica setransformă în cuvinte dure, ca un ţipăt în care nu poţideosebi ura de admiraţie. Morpho Electra, ca una caredevorează cărţi, oameni, vieţi, este „personajul” central:„Părul din inele de-aramă. Prin pomeţii ascuţiţi îi ghiceşticraniul. Ochi verzi mocirloşi. Mai curând hidoasă decât deo frumuseţe cyber.” �n aceeaşi notă se continuă tot volu-mul, fie că se vede omul într-o notă ironică, ca pe un gân-dac cu pretenţii de misticism, fie că într-o lume destrăbă-lată, adormită apoi de mahmureală, le rămâne tot unordecăzuţi onoarea de a aborda probleme serioase şi mis-tice ale societăţii. Esenţa este puternică şi mesajul, pe câtde nonconformist exprimat, pe atât de clar: cosmosul(odinioară un cosmetikos, adică şi frumos) sau, ca sărămânem la sensul potrivit termenului- lumea, este văzut

ca un sistem de obiecte împrăştiate, supuse toate însălegilor degradării venite în parte din natura lor, parte dinpervertire.

Avem în faţă o poezie pe jumătate ermetică (pe carepoţi spera deci că o descifrezi), pe jumătate auto-dicteu (şi asta pentru că ai uneori impresia ca

ceva nu se leagă, că pe undeva s-au pierdut coerenţa şicoeziunea), cu sensuri multiple şi poezia lui Manasia nute domină ca cititor, ci mai degrabă te lasă „să-i apucighidoanele” şi să te plimbi pe străduţe întortocheate.

A doua parte şi poate cea mai importantă din volumullui Ştefan Manasia este numită Antwerpen, şi poate ficonsiderată intrarea în metropolă. Sunt câteva imagini-poveşti interesante aici, centrală fiind cea care dă titlulîntregului volum – motocicleta de lemn/ tchuduku. Înatmosferă ne introduce ploaia care învăluie tot şi nu înmod necesar dezintegrează cât mai ales uneşte, acoperăşi pune la un loc obiecte şi locuri diferite: garaje cu unsingur nivel, pista cartului roşu, prelata aşternută îngrabă de flamanzi deprimaţi, leagăne de lemn, giruete,raţe sălbatice de bronz etc. Invazia consumerismuluicare, în metropolă, face ca nimic să nu se mai degradeze,ceea ce duce evident la aglomerarea de obiecte, ajungecâteva pagini mai departe să facă dintr-un el şi o ea vic-time, doi zombie acaparaţi de „plase cu lasere şi maşinuţe[…] / Spidermanul din punga / de hârtie reciclabilă…”.Interesant de urmărit este şi logica morţii igienice dupăcare se pare că funcţionează Antwerpenul şi care seexplică prin pervertirea actului de păstrare a ordinii.Numai că în loc de cosmetizare prin curăţarea mizeriei şiurâtului în general (unde mai devreme văzusem femeivenite de nicăieri/ aduse în cargouri morbide, sau pe Mor-pho Electra) se pare că lumea întoarsă pe dos aruncăintr-o pubelă, fără să recileze, tocmai ce trebuia conser-vat: mila şi frumuseţea. Şi atunci avem un elogiu al mor-ţii, nu atât fizice (deşi nici ea nu este exclusă) ci maidegrabă al celei metafizice, ce ţine de morală şi estetică.

Ajungem şi la obiectul mult dorit- motocicleta de lemn.Destul de surprinzătoare alegerea, însă cu trimiteri des-tul de profunde. În primul rând arată contrastul, antino-

Un itinerar neobişnuitAlexandru Rotariu

Urmare în pagina 15

Între preocupările sale majore, obsedante,istoria ocupă un loc privilegiat, cu precă-dere istoria naţională. Deşi n-are o operă

istorică în înţelesul strict al cuvântului, Emi-nescu a scris în acest domeniu pagini memora-bile. De altfel, N. Iorga îl considera un mare isto-ric: „Eminescu stăpânea cu desăvârşire cunoş-tinţa trecutului românesc şi era perfect iniţiat înistoria universală: nimeni din generaţia lui n-aavut în acest grad instinctul adevăratului înţelesal istoriei, la nimeni el nu s-a prefăcut ca la dân-sul într-un element permanent şi determinant alîntregii lui judecăţi. E uimit cineva astăzi, lacapătul atâtor cercetări minuţioase şi pline derăbdare, după adăugirea unui imens material deinformaţie şi atâtor sforţări ale criticii, când con-stată cât înţelegea acest om, şi gânditorul politictrebuie să admire ce mare era puterea lui de aintegra faptele mărunte şi trecătoare ale vieţiicontemporane în maiestoasa curgere a dezvoltă-rii istorice”1.

Eminescu era conştient de responsabilitateacuvântului scris, de rolul educativ, formativ alistoriei, precum odinioară cronicarii, şi era con-vins că scrierea istoriei naţionale e un lucru preaserios spre a fi la îndemâna oricui, românismulfiind dominanta gândirii sale istorice.

Polemica cu adversarii ideii românismuluiatinge punctul culminant în privinţa disputeiasupra Revoluţiei lui Tudor Vladimirescu. Ariparoşie a Partidului Liberal îşi revendica sorginteaîn mişcarea revoluţionară de la 1821. Miza eraprea mare şi Eminescu consideră că o asemeneaidee este nu numai aberantă şi lipsită de oricesuport istoric, dar şi lipsită de bunul simţ: „Amai cuteza să vie cu poveşti de la Anadan Baba-dan, precum că d. C.A. Rosetti ar mai fi făcutparte din ceata lui Tudor Vladimirescu pe cândnu era încă pe lume?”2. Eminescu nu contestănecesitatea unei lupte de idei politice; nu con-testă nici măcar ideile liberale: lupta este „întreideea unui stat cu instituţii liberale şi solid orga-nizat şi între o demagogie lacomă de câştig fărămuncă care a uzurpat numele de partid politic,făr-a fi decât o societate de neomenoasă exploa-tare a poporului românesc”3.

Polemica de idei este folosită de poet nu dedragul polemicii, ci numai pentru a aşeza „miculcurs de istorie naţională”pe făgaşul său normal.„Lecţie de istorie voiţi, onorabililor” îi chestio-nează Eminescu. Lecţie de istorie vă dăm”4. Şiaceastă lecţie de istorie, obiectivă şi argumen-

tată, o aplică, de data aceasta, Revoluţiei de la1821 asimilată de liberalii din jurul ziarului„Românul”. Revoluţia lui Tudor Vladimirescuare, pe lângă caracterul social, un specific naţio-nal îndreptată împotriva românofobilor. „Româ-nul” se întreabă: „contra alor noştri s-au ridicatDomnul Tudor cu sătenii lui?”, iar răspunsul luiEminescu este tranşant: „Contra a lor voştri, v-am spus-o o dată şi v-o repetăm ş-acum” şi-şiîncepe demonstraţia, aducând în sprijinul argu-mentelor sale de idei reieşite din însăşi Procla-maţia de la Padeş, căci aceste „vorbe scrise şiiscălite de el sunt autentice. El [Tudor] au găsitmulţi boieri patrioţi [deci nu numai săteni, n.n.]de aceleşi simţuri cu dânsul cari, constituiţi însfat, l-au sfătuit să perceapă dări de la toţi fărădeosebire, sancţionând astfel prin votul şi ade-ziunea lor puterea pe care moşneanul din Gorjşi-o asumase”5. Aşadar, Revoluţia lui Tudor eraîndreptată, conform ideilor din Proclamaţie,împotriva „păturii superpusă de străini cari for-mează partidul roşu în ţară, fără tradiţii şi fărămoralitate”6. Şi din nou, de la înălţimea spiritu-lui său, printr-o demonstraţie simplă, dar impe-cabilă (sau impecabilă prin simplitate şi adevăr)acuzaţiile sale rămân fără replică: „Oare nu-iasta destul de clar pentru d-nii Giani, Cariagdi,Carada, Pherechydes, C.A. Rosetti etc., etc.?Oare gura lui Tudor, pana lui, nu sunt destuledovezi pentru a se şti în contra cui era îndrep-tată mişcarea?”7.

Cu un adânc simţ istoric, printr-o stăpânireperfectă a izvoarelor istorice (între care, Revolu-ţia lui Tudor Vladimirescu de M. Cioran, aghio-tantul lui Tudor, apărată în 1859, este o lucrarede referinţă pentru poet, pe care o şi recen-zează8), Eminescu face din nou recurs la istorianaţională spre a arăta că această pătură super-pusă care „ a ştiut chiar să suplanteze aristocra-ţia străveche şi istorică a ţării” este vremelnică,întocmai ca şi alţi stăpâni vremelnici (goţi, huni,gepizi, longobarzi, avari, pecenegi, cumani,tătari, turci, slavi). „Ei, ce s-au ales detoţi?...Nimic”, se întreabă şi-şi răspunde Emi-nescu, aşa cum peste un secol se întreabă şi C.Noica9. De ce? Pentru că – îşi continuă Eminescuargumentaţia – „rasa română e cea istorică înaceste ţări, e cea care îşi impune caracterul,limba şi datina, şi să nu se crează că acestcaracter energic şi drept, această minte de-oînnăscută claritate şi iubire de adevăr, vor puteafi pe mult timp întunecate de tertipurile, apucă-turile sofistice şi mizeria de caracter a stârpitu-rilor bizantine ce ne guvernă o zi”1.

În vizorul său nu stau străinii (greci sau evrei)stabiliţi de secole în ţară, ci acele elementerecent intrate, care şi-au românizat doar pielea,aspirante prin orice mijloace la funcţii oficiale(la „pita lui Vodă”) şi care practică demagogia lamodul vulgar. „Răul esenţial care ameninţă vita-litatea poporului nostru este moral, e demago-gia” şi „felonia nocturnă de la 11 februarie”1.

Este rândul oficiosului guvernamental să-i răspundă, învinuindu-l că provoacă,prin tonul articolelor sale, dezordine

socială. Spre a înlătura orice acuză de xenofobie,Eminescu revine şi precizează că este vorba nude elementele alogene în sine, ci de latura econo-mică a acestora, de ipocrizia şi demagogia roşilorcare afirmau că „tot ce a fost în ţară a fost rău;numai ce au făcut ei este bine”1. Tudor Vladimi-rescu a luptat „contra alor voştri”, „contra ele-mentelor străine după vremea aceea, şi voireprezentaţi astăzi acele elemente străine, amadăugat noi, făcând aluziune nu atât la sângelecare curge în vinele fiecăruia, cât la simţirile ce-lînsufleţesc şi la faptele ce săvârşeşte”1. Ceea ce asupărat mai mult pe boierii şi pandurii lui Tudor(motivul pentru care s-au şi alăturat acestuia)sunt numai „tendinţele străine, apucăturile stră-ine ale domnilor greci, înrâurirea străină şi dis-preţul a tot ce era românesc: al tradiţiunilor, al

gloriilor, al deprinderilor româneşti”, aplicând înţările româneşti o legislaţie neconformă cu obice-iul pământului, conformă doar cu „ideile dema-gogiei franceze, îndulcite şi aurite”1. Revoluţia luiTudor n-a fost canalizată exclusiv împotrivastrăinilor, ci şi asupra unor boieri pământeni„rătăciţi cari serveau de instrumente prin caristrăinii despuiau şi-apăsau pe români”1. Cu undomn fanariot care avea „urechile astupate destrigătele de ură ale oamenilor politici şi de gălă-gia sărbătorilor”, cu o ţară aflată în situaţie-limită, „ce poate să iasă dintr-o asemenea starede lucruri?”. Căci „nemulţumirile sunt generale,indignaţia oamenilor este ajunsă la culme şitoate caută să izbucnească. Aşa încât nimeni nuştie ce poate să aducă ziua de mâne!”. „Iată răs-punsul nostru la întrebarea «Românului»: cineprovoacă răsturnările?”1.

Cauzele Revoluţiei de la 1821 se datoreazăunui secol şi ceva de domnii fanariote. Faptele derepetiţie – ca să folosim expresia lui A.D. Xenopol– sunt evidente. „Dac-am încerca să determinămexact timpul în care elementul autohton a învinspe cel imigrat, sau a fost învins de el, am zice: la1700 învinge elementul imigrant prin dominaţiafanariotă. La 1821 începe reacţiunea elementu-lui autohton şi merge biruitoare şi asimilândpână la 1866. La 11 februarie 1866 învinge dinnou elementul imigrat”1. Există, aşadar, pe de oparte românii sau românizaţii, cu un trecutidentic în toate provinciile în care locuiesc, iar pede altă parte o pătură superpusă, „un fel de sedi-ment de pungaşi şi de cocote, răsărită din ames-tecul scursăturilor orientale şi occidentale”1,care, cu sprijin extern, violentează spiritul naţio-nal. „Dar să nu desperăm”, ne asigură Emi-nescu, căci „planta creşte la noi. Ar trebui numainişte mâni vârtoase mocăneşti cari să ştie s-oîntrebuinţeze”, iar „geniul neamului românesc eo carte cu şapte peceţi pentru generaţia domi-nantă”1. Şi polemica se întinde şi în alte articole2.„Domnul Tudor” este arma prin care polemica sadevine pe deplin eficientă, cum remarcă şi MarinSorescu: „Scormonitor împătimit al istoriei noas-tre, autorul Luceafărului, necruţător cu contem-poranii, avea de ce să fie fascinat, descoperindu-l pe Tudor. El a moştenit de la pandur neîncre-derea în elementul superpus, neproducător, pre-cum şi intuiţia acestuia că nu turcii reprezintăpericolul major al fiinţei româneşti”2.

Refuzând gazetarilor de la „Românul”ascendenţa şi legimitatea de la Revoluţialui Tudor (de subliniat faptul că

numeşte mişcarea de la 1821 revoluţie, pe cândRoller şi ai săi o numesc „răscoală”), cursul de„istorie naţională” oferit liberalilor depăşeştecaracterul de polemică conjuncturală, „intere-sând în cel mai înalt grad interpretarea faptuluiistoric. Istoria tezistă, scrisă după calapoade degrup, este anulată de Eminescu prin cuvântuladevărului”2.

Eminescu a demonstrat, şi prin acest popasasupra Revoluţiei de la 1821 şi a conducătoruluiei, că are un acut simţ istoric, o perspectivăobiectivă asupra evenimentelor istorice, bazat nuatât pe o intuiţie genială, cât mai cu seamă pestudierea tuturor surselor documentare ale vre-mii de primă importanţă; de aici perenitatea idei-lor sale privind istoria naţională.

1 N. Iorga, Istoria literaturii româneşti contemporane,cap. VII. Literatura în serviciul politicii, în N. Iorga, Emi-nescu, Iaşi, Junimea, 1981, p. 269. Vezi şi volumul Emi-nescu: sens, timp şi devenire istorică, vol. I-II, îngrijit deGh. Buzatu, Ştefan Lemny, Stela Cheptea şi I. Saizu,Iaşi, Editura Universităţii din Iaşi, 1988-1990.

2 [„Calumniare audacter...], în Timpul, V, nr. 165, 25iul. 1880, p. 2. Vezi, pe larg, Tudor Nedelcea, Eminescu,istoricul, Craiova, Fundaţia Scrisul Românesc, 1998.

3 Ibidem.4 [„«Pseudo-Românul» ne cere...”], în Timpul, VII, nr.

105, 16 mai 1882, p. 1.5 Ibidem.6 Ibidem.7 Ibidem.8 „Carte asupra veracităţii căreia n-am avut nici o

cauză de-a ne îndoi”, vezi [„Observaţii în treacăt...”], înTimpul, VII, nr. 108, 21 mai 1882, p. 1.

9 C. Noica. Dialog cu un străin despre România, înRamuri, nr. 6, 15 iun. 1981, p. 2.

1 [„«Pseudo-Românul» ne cere...”], în Timpul, VII, nr.105, 16 mai 1882, p. 1.

1 Ibidem.1 [„«Dar ce dulci, nobili şi politicoşi»...”], în Timpul, VII,

nr. 109, 23 mai 1882, p. 1.1 Ibidem.1 Ibidem.

Eminescu despre Tudor VladimirescuTudor Nedelcea

12

Nr. 145 ► Septembrie-octombrie 2011

Anul acesta s-a sărbătorit mai apăsatZiua Culturii Naţionale pe 15 ianuarie,conform legii votate cam în grabă în Par-

lament la finele lui 2010 şi care a prins anul2011 cam nepregătit. Această Lege este eaînsăşi cam grăbită, pentru că ne spune, iată, că,aşa cum Italia îşi are ziua lui Dante, Spania pecea a lui Cervantes ori Portugalia pe aceea a luiCamoes, tot astfel avem şi noi ziua de 15 ianua-rie. N-am greşit cu nimic, ţările respective aunume proprii, noi avem o dată; vreau să spun călipseşte numele lui Eminescu din cele patru arti-cole ale legii şi din recomandările Parlamentului.Trebuie să ştii şi să fii foarte sigur că acest 15ianuarie este ziua de naştere a poetului ca săfaci echivalările – altfel, este o zi oarecare identi-ficată drept Ziua Culturii Naţionale. Dar cred cănu e om să nu se bucure – nu neapărat că de laanul vom avea încă o zi liberă în calendar (anultrecut 15 ianuarie a căzut într-o sâmbătă, iaranul acesta cade duminică) – dar mai ales căaceastă sărbătoare se leagă într-un fel denumele lui Mihai Eminescu. Şi în fond e maibine aşa: să se bucure de Eminescu cine ştie şisimte că e ziua lui, nu trebuie afişat acest nume,fiecare îl găseşte în sine însuşi dacă-l caută. Îistă mai bine ascuns, e mai protejat, mai aproapede oameni.

Altfel, o bucurie, adică o sărbătoare, nu e tota-litară, nu poţi ordona la tot natul: bucuraţi-vă înziua cutare. Se bucură cine vrea – iar cine nu,nu. Au fost coruri largi care au ţinut cu tot dina-dinsul să-l despartă pe Eminescu de ideea depoet naţional, om naţional etc.: e absurd să li seceară acum acestor coruri, tot lor adică, să sebucure. S-au cheltuit bani de la buget pentruproiecte şi programe de studii ca să se arate căsintagma „Eminescu poet naţional” este încăr-cată de ideologie, inadecvată, inexactă, vetustă,nu se poate intra cu ea în Europa etc. – acum,doar nu vom face din nou socotelile ca să le plă-tim alte burse specialiştilor ce s-au exersat înaceastă materie – pentru a dovedi, dialectic, con-trariul. Pe de altă parte, la noi legea nu e puni-tivă, ci doar decorativă. Nu-l va pedepsi nimenicu nimic, nici măcar cu impozitul pe prostie saupe inteligenţă, pe cel ce va striga, dacă va vrea el,în ziua de 15 ianuarie, că Eminescu este inami-cul public numărul 1. Vedeţi doar: legea nu arenumele poetului nicăieri, ci doar o dată calenda-ristică, lumea poate să laude Cultura Naţională,de Ziua Culturii Naţionale, şi în mod egal săperoreze împotriva lui Eminescu: d.p.d.v. legalnu are nimic una cu alta. În plus, le permitecelor principiali să rămână principiali. Dar,repet: şi dacă ar fi indicii clare de echivalenţă –legea nu este punitivă, n-are cine ce-i face leliţiiCutare dacă-şi continuă campania antiemines-ciană şi în această zi.

Legea mai vorbeşte de bani din buget cevor fi alocaţi pentru această sărbătoare înfiecare an, în fiecare localitate din ţară şi,

desigur, în centrele naţionale din lumea largă, deasemenea de programe naţionale de studiu şicercetare. Numai intenţii bune până acum, darcând auzim de buget ne gândim cu inimastrânsă la milionul şi ceva de bugetari din carese vrea atât de arzător ştergerea câtorva zeci demii de „capita”. Va să zică: este o zi a CulturiiNaţionale…bugetare? Nebugetarii nu participăcu bani la aceste pregătiri? Nu era mai simpludacă se cerea un procent oarecare, un o,oo5 lasută de pildă, din orice tranzacţie, bugetară saunebugetară, pentru un fond al Culturii Naţio-nale? Mă rog, sau să se fi găsit o formă de exo-nerare a bugetului şi de implicare a tot mai mul-telor milioane de nebugetari de la noi.

În totul, vreau să atrag atenţia că avem deapărat o lege cam fragilă în care numele poetuluinaţional nu există dar se bănuieşte. Eminescu,adică numele său, este dedicat culturii naţio-nale; sau: în numele lui, nu este aşa, se va săr-

bători tot ce ţine de acest concept, el este oegidă, un simbol. Nu putem să nu remarcăm,aşadar, că aceasta nu este o sărbătoare exclu-sivă, a lui şi numai a lui, nu e „ziua sa”, cum sezice îndeobşte. Fiecare comunitate locală pri-meşte bani de la buget pentru a-şi celebra, pestean, valorile ei – puse sub semnul acesta tutelar.Tocmai am sosit de undeva, din Moldova, de prinţinutul Neamţului, unde am fost să mă bucur şieu de această zi, împreună cu localnicii, invitatde către ei de altfel – şi conducătorul sărbătorii aţinut să-mi atragă atenţia, discret, desigur, că laei au mai trăit şi creat: Alexandru Vlahuţă, Vero-nica Micle, Mihail Sadoveanu, Panait Istrati, IonCreangă… Găsesc că este firesc aşa: cum să vor-beşti de cultura naţională fără aceste nume?!

În fond, despre „noua geografie literară” s-avorbit în SUA prin anii ’60 ai secolului trecut – şila noi, foarte insistent, în anii de dinainte de1989: se dorea, prin acest concept, trezirea laviaţă a vetrelor locale şi, mai ales, acea descen-tralizare a culturii. Când e vorba de nume aşa demari ca cel al lui Eminescu, însă, îmi stăruie înminte un vers din Eschil: „Zeii-şi primesc apartecinstirea fiecare”. Ca strict eminesciană, aceastăzi va trebui apărată în primul rând prin respon-sabilitate personală.

Pe mine, de pildă, nu m-ar mira de locdacă, tocmai pentru individualizareapoetului în lanţul sărbătorilor neamului,

s-ar încerca aducerea zilei sale de naştere dinconvenţia devenită oarecum mit – în adevărulcrud şi incomod. Eminescu scria negru pe alb căs-a născut la 20 decembrie 1849, de SfântulIgnat. În această zi îşi sărbătorea el însuşi cuprietenii, probabil, ziua de naştere, adică închi-nau un pahar, glumeau pe seama sfântului sui-nelor…Ce înseamnă, în fond, ziua cuiva cândacela nu mai este? Nu este, oare, o prelungire azilei sale, o continuare rituală a acestei mici săr-bători intime pe care şi-o organiza el în timpulvieţii? Ce vrem noi să instituim, la urma urmei,

prin aceste miteme care curg în cascadă în bio-grafia poetului? Vrem să-l învăţăm tot ce nu ştiadespre sine şi opera sa? Iată, reiese că el nu ştianici când s-a născut, „adevăr” care se înseriazăbine în celelalte: nu şi-a încheiat studiile, nu şi-a întemeiat o familie, nu şi-a publicat o carteproprie de poezii, etc., etc… Să nu bucurăm cuochii-n patru, aşadar. Este o lege delicată, carene invită la simţul măsurii, care încearcă să-lscoată pe Eminescu din zona idolatriei – darriscă să-l amestece într-un concept dificil dedefinit, oricum, supus vremurilor.

Eminescu şi cultura naţionalăNae Georgescu

13

Nr. 145 ► Septembrie-octombrie 2011

14


Anul XXI Nr. 151 Ianuarie 2012 ▪ 16 pag.

░ Revistă lunară de literatură şi artăeditată de Biblioteca Metropolitană „Mihail Sadoveanu", Bucureşti

░ DirectorFLORIN ROTARU

░ Redactor şefNicolae ILIESCU

░ Secretar general de redacţieEmil LUNGEANU

░ RedacţiaRadu Băieşu Lucian Chişu George Cuşnarencu Nicolae Georgescu Aureliu Goci Corneliu Ostahie Florentin PopescuRadu George Serafim Costin Tuchilă Narcis Zărnescu

░ Adresa redacţieiStr. Tache lonescu nr.4, Sector 1, Bucureşti Telefon: 02I/[email protected]

░ Layout şi DTPMANDELLO

Scrieţi, băieţinumai scrieţi!

pentru că responsabilitatea asupra textelor aparţine, în exclusivitate, autorilor.

Asumaţi-vi-o cu mândrie!Literatorul

„Literatorul este astăzi o adevăratăşcoală din sânul căreia au ieşit la lumină ti-neri cu al căror talent ne putem mândri şinoi şi ţara. (...) Astfel revista literară din ca-pitală devine o republică ce nu va avea altcenzor decât controlul stilului.”

Al. Macedonski

Ultima întâlnire din 2011, a CenacluluiLiteratorul, condus de scriitorul NicolaeIliescu, a avut loc la Biblioteca Metropo-

litană Mihail Sadoveanu, Bucureşti. Printre ceice au participat la această întâlnire au fost: Nico-lae Iliescu, Emil Lungeanu, Geo Călugăru, Flo-rica Gh. Ceapoiu, Marian Dumitru, ValentinRădulescu, Floarea Necşoiu, Petru Solonaru,George Enache, Liliana Petcu, ConstantinKapitza etc. Şi-au exprimat dorinţa să citeascădin creaţiile proprii: Ioana Stuparu (proză) şiMonica Mureşan (poeme în proză).

Ioana Stuparu a citit prima, însă nu înainte dea spune că materialul inedit e un scurt fragmentde început al romanului intitulat „Vera”, aflat

sub tipar. Grupajul de poeme, de asemenea inedit, pe care l-a citit Monica Mureşan, va face parte dintr-un viitor volum.Ambele materiale citite au stârnit interes, aprecieri.

Din impresiile de început ale lui Emil Lungeanu: „IoanaStuparu este o romancieră versată, cu experienţă scriitori-cească suficientă pentru conturarea unei amprente literareproprii. Cărţile publicate până acum arată o paletă foarte

largă de disponibilităţi. Şi Monica Mureşan la fel, doar măîntreb ce etichetă vom lipi textelor citite de ea: poeme înproză?”. Nicolae Iliescu: „Au fost prezentate două lecturifoarte interesante. Ioana Stuparu, cu un fragment de începutal unui roman, din care se văd deja încrengăturile. Un stilautentic, special, (către autoare): vă invidiez că aveţi aceastăfeminitate şi înclinaţia de a pătrunde în detaliu. Este o scrii-tură uşoară, agreabilă şi interesantă”.

În cele citite de Monica Mureşan este o aglomeraţie, o cul-tură tv., imagini admirabile făcute pe spaţii mici, un amestecde Sorescu şi poezie actuală ironică, în ciuda dramei din spa-tele televizorului – totul intră într-un volum de sentimente,exact cum trăim noi...”. Geo Călugăru: „Monica face faţă înaceastă dublă ipostază. Are un spirit de poezie deosebit. Pemăsură ce avansează în derularea sentimentelor, poate sărotunjească, să finiseze. Despre Ioana Stuparu, este limpedecă ne aflăm în faţa unei prozatoare consacrate”. MarianDumitru: „Monica Mureşan trăieşte emoţiile, iar când arechef le aşterne pe hârtie. Însă o face într-o cheie ironică, toc-mai pentru a-şi proteja intimitatea. În ceea ce priveşte IoanaStuparu, fragmentul redat este o promisiune. Chiar de laînceput se deschid noi luminişuri”. Constantin Bordeianu:

„Există o asemănare între cele două creatoare, ambele sereferă la realitate. Ioana Stuparu dezvăluie că poate merge pefăgaşul analizei psihologice, iar Monica Mureşan oferă certi-tudinea valorii ”. Nicolae Iliescu: „Tocmai aceasta înseamnămodernismul, poezia e făcută din colaj. Poetul îşi poateschimba uneltele, ca şi pictorul. Monica a simţit nevoia să seîntoarcă la anii 95-96”. Emil Lungeanu: „Eu am ajuns s-orecunosc pe Monica în scriitura ei prin faptul că îşi însce-nează foarte reuşit poezia. E o expresie a contestaţiei ama-bile, un haz de necaz, râsu’-plânsu’ acela stănescian. Pro-blema e lipsa de plan, de structură, care face din asemeneatexte „poezie infinită”. Şi pe Ioana Stuparu am citit-o. Aremotor narativ şi un psihologism care poate face oricând fina-lul poveştii imprevizibil. Scriitura rezistă pentru o proză debătaie lungă, pentru că are şi exerciţiu. A publicat romane,între care şi o masivă trilogie de tip Bildungsroman, decurând a debutat în teatru, are şi un volum de poezie, a maipublicat pare-mi-se şi proză scurtă. Mie unuia mi-a plăcut.Astăzi am ascultat lecturi inedite.»

La finalul întâlnirii, muzicianul George Enache a interpre-tat la fluier colindele: Sus boieri, Florile Dalbe şi Sus, la PoartaRaiului.

cena

clu

Ioana

Stup

aru

Când Edmund Hillary a fost întrebat de ce tre-buia cucerit Everestul, gloriosul alpinist răs-punsese sec cu o ridicare din umeri: „Pentru

că există”. Şi asemenea lui, mulţi poeţi cred astăzi căşi Parnasul ar trebui cucerit pentru acelaşi simplumotiv. Că e de-ajuns să ştii să scrii pentru a te căţărape soclu şi a te crede statuie. Dar Eliza Macadan, deşicu cinci volume deja publicate până acum, nu senumără printre dânşii, căci pare să-şi fi făcut binetemele la lecţia cu „E uşor a scrie versuri / Cînd nimicnu ai a spune”. Recentele Transcripturi din conştient(Editura Eikon, 2011), în orice caz, au destule lucruriesenţiale de spus, şi încă de o flagrantă actualitate.Îndeosebi despre omul cel nou, sintetic, al minunateisocietăţi de consum, decăzut până la condiţia de„beşică de spumă într-un secul de nimic”. În aceastănouă lume artificială, filistină şi îndobitocită demnăde paginile unui Huxley, Bradbury ori Zamiatin,

sfinţii sunt în concediucând cade prima zăpadăîn cimitire de periferiecu plastic peste cruci de lemncumpărate la promoţie

iar de la rugăciunea de seară din vremile de altădatăabia mai răzbate câte un ecou îndepărtat de genul

spune-mi astrofizica aşa ca pe-o povesteînainte de culcare

Şi pentru ca tacâmul să fie complet, generaţieiMcDonald din ziua de azi, când „în caserole de plastic/se plămădesc demonii viitorului” („BUY’EM BY THEBAG!”), i s-a mai dat şi seducătorul Ersatz al noilor ju-cării tehnologice, cu portativele lor biblioteci electronicede buzunar ale căror pagini „alunecă / în sus în jos lastânga la dreapta” şi cu ideologiile „mai virtuale ca ni-ciodată”. E un protest în surdină abia perceptibil, darpermanent, în aceste stihuri. Fără retorici, accentemarţiale, doar ici-colo condimentat discret cu câtevaboabe de sarcasm:

nimeni nu mai scrie scrisoridar poşta naţională este un obiectivmai strategic ca niciodată.

De fapt, însăşi parcimonia compoziţiilor, pecare tăietura bazală a paginii le găseşte întot-deauna gata consumate, ar putea trece drept

o subtilă expresie a aceluiaşi protest. Cert este că, înexerciţiul său de lapidaritate, volumul de faţă (dupăcum şi cele precedente, inclusiv cel scris direct în limbalui Montale şi Ungaretti – Frammenti di spazio austero,

publicat la Ragusa în 2001), predicativ prin excelenţăşi bazat pe enunţuri nude, articulate îndeobşte prinparataxă, este un exemplu de consecvenţă în aseme-nea măsură, încât stenogramele lirice ale Elizei Maca-dan ar trebui deja să fie considerate o modalitate deexpresie caracteristică. În unele cazuri, ele aproape căating gradul de esenţializare al unei haikudiade:

dintr-o steabunicul îmi face cu ochiulşi joia ia foc

Imageria percutantă („în sus şi-n jos / prin noapte /trag fulgere de coadă”), caleidoscopia şi perspectiva lascară planetară („africa se culcă odată cu găinile”) maiadaugă şi ele rezistenţei acestor notaţii şi diminuţii aleexpresiei, numai în aparenţă precare. Şi la drept vor-bind, tocmai în simplitatea agregării stă toată frumu-seţea:

o viză pentru iubireo taxăun formular tipun decret-legeo hotărâreaşteptdeasupra oceanuluipână să se-ntâmpleun incident diplomaticun scandal de presăo mişcare tectonicăsă mă aducă la tine

Poate că experienţa jurnalismului, cu numără-torile lui de cuvinte şi celelalte constrângeri aleaşezării în pagină, îşi va fi pus în mod benefic

amprenta pe această scriitură in parvo, austeră, vizibilţinută în lesă, a Elizei Macadan. Fapt e că economia demijloace şi procedee de expresie nu face defel mai puţinenergic şi convingător demersul literar propriu-zis. De-mitizare lucidă a paradisului post-industrial, în care„farmaciile vând numai cosmeticale / băncile nu maidau bani / dau soluţii la nevoi personale”, volumulTranscripturi din conştient validează încă o dată sem-nătura unei autoare cu condei versat şi deja distinct,a cărui caligrafie şi-a găsit recunoaşterea într-un cor-tegiu impresionant de premii şi alte distincţii ale Stră-ineziei: „Accademia della Cultura Europea” (Roma,1989), „Rimbaud” (1990), „Mitteleuropa” (Strasbourg,1993), „Etniepoesie” (Trieste, 1999), „Marguerite Your-cenar” (Milano, 1999), „Le rosse Pergamene” (Roma,2002) etc. Căci în propria patrie, singurele „transcrip-turi” care se bucură de atenţie rămân – se ştie – celedin convorbirile telefonice.

Poezia ca stenogramă a lucidităţiiEmil Lungeanu

15


fi grupate pe „expresii”, aceste eforturi şi realizări readuc în prim plan criteriul„naţional”, care prevalează, aparent, valorii estetice.

În limba franceză, prima încercare de a-l traduce pe Eminescu datează din 1890.Sub titlul Rhapsodies roumaines, se edita Bel-Enfant de la larme. Nu se poate pre-ciza numele traducătorului, dar este de presupus că acesta era un conaţional.Apoi, Mărgărita Miller-Verghy îi selectează versurile în trei ediţii (1901, 1910,1938), ultima însoţită de o scrisoare a Elenei Văcărescu. Urmează Al. GrigoreSoutzu (1913), Pierre Nicolesco (1931), Paul Lahovari (1941), Michel Steriade(1966), Paul Miclău (1989, 1999). În raportul de situaţii, fără a părea inconsis-tentă, contribuţia traducătorilor francezi aproape că întră în siajul celei dintâi, gra-ţie unor conjuncturi favorabile. Traducerile aparţin lui Adolphe Clarnet (1907),Septime Gorceix (1920), Louis Barral (1933; 1934), Hubert Juin (1958), RobertVivier (1960). Georges şi Ilinca Barthouil (1979) , Jean-Louis Courriol (1987), darLouis Barral a locuit în România până în 1950, iar Georges Barthouil şi Jean-LouisCourriol au funcţionat ca lectori de limba franceză la universităţile din ţara noas-tră.

Dacă ecourile traducerilor în franceză nu s-au produs la nivelul aşteptărilor9, înschimb, în ceea ce priveşte exegeza eminesciană, cultura franceză proiectează unEminescu de valoare universală prin strălucitul studiu al universitarului sorbo-nard Alain Guillermou, La genése intérieure de la poésie d’Eminesco, (traducerearomânească în 1987).

La fel se prezintă situaţia şi în limba germană. În 1892, Emil Grigorovitza edi-tează pe spezele Ministerului Instrucţiunii Publice, Deutsche Übertragungen ausden auserleseneren Dichtungen des verstorbenen rumänischen Poeten Michial Emi-nescu1 În 1893, Edgar von Hertz tipăreşte, la Bucureşti, Der Abendstern. Alţi tra-ducători ai poetului sunt V. Teconţia (1903, Bucureşti, cu o prefaţă de Ion Scurtu),Maximillian W. Schroff (1913, Craiova), Viktor Orendi-Hommenau1(Timişoara,1932). Fără a le semnala bibliografic, amintim, şi alte traduceri efectuate de CarolDrimer (1931), Ion Sân-Giorgiu (1936), Franyo Zoltan (1937), Alfred Margul-Sper-ber (1957), Oskar Pastior (1963), Dieter Roth (1975). În categoria traducătorilorautentic germani intră Konrad Richter (Jena şi Leipzig, 1937), născut în Germaniadar stabilit ulterior în România, căruia Academia Română i-a decernat premiulHamangiu pe anul respectiv. Traducerea a fost violent contestă de Leca Morariu,specialist în eminescologie şi editor al „Buletinului Mihai Eminescu”.

Aproape identic stau lucrurile şi în limba italiană. Traducerile puţin cunoscutu-lui Marc’Antonio Canini sunt continuate, la fel de modest, de cele semnate de PierEmilio Bosi (Florenţa, 1906; Napoli,1908) şi Romeo Lovera (Milano, 1908), cărorali se adaugă câteva poeme transpuse de lingvistul Carlo Tagliavini (1923). Dupăacestea, cultura italiană receptează poezia lui Eminescu prin intermediul luiRamiro Ortiz, profesor de italiană la Universitatea din Bucureşti între 1909 şi1937. Acesta oferă publicului larg cititor un volum de versuri la cunoscuta editurăSansoni (Florenţa,1928). Urmează Giulio Bertoni (1940) căruia i se alăturăUmberto Cianciolo (Modena, 1941), pentru o perioadă profesor la Universitatea dinCluj, a cărui traducere a fost contestată de I. Giuglea, coleg de universitate. GinoLupi (1943), Pietro Gerbore (1943), Petre Ciureanu (Torino, 1946) Mario de Micheleşi Dragoş Vrânceanu (Bucureşti, 1961) şi Mario Ruffini (Torino, 1964, distins cupremiul Academiei), Marcello Camilluci (1964) Mariana Câmpean (Bologna, 1982)Rosa del Conte (1990), Marin Mincu şi Silvio Albisini, 1989), Marco Cugno (1990),Geo Vasile (Bucureşti, 1989, 2000), Elio M. Satti (1990), Doina Condrea Derer(1993) completează tabloul general.

Ca şi în situaţia traducătorilor francezi, contactul cu opera eminesciană a unorRamiro Ortiz, Umberto Cionciolo, Rosa del Conte, Marco Cugno, a avut loc în urmaunor stagii, ca lectori de limba italiană, în universităţile româneşti. O contribuţieteoretică eminesciană, deosebit de importantă, aparţine Rosei Del Conte, bunăcunoscătoare a poetului şi poporului său pentru că la sfârşitul deceniului al V-leadin secolul trecut, mai exact până în 1948, a făcut parte, ca lector la Cluj şi Bucu-reşti, din misiunea italiană în România. Rosa Del Conte a pătruns în profunzimecreaţiei eminesciene oferind un studiu de o valoare excepţională cu titlul emblema-tic Mihai Eminescu, o dell’Assoluto (Roma, 1962, traducerea românească, în 1998).

Din 1930 datează prima editare a poetului în limba engleză, larg mediatizatăulterior în presa din ţara noastră. A fost realizată de Sylvia Pankhurst şi I. O.Şte-fanovici-Svensk, cel din urmă conferenţiar de limba engleză la Academia Comer-cială din Cluj. Traducerea beneficiază de o introducere semnată de Nicolae Iorga,precum şi de o insolită prefaţă: scrisoarea în facsimil a lui G.B. Show, adresată tra-ducătoarei. Poemele sunt redate în versuri mai lungi decât originalul, fiind greoaieşi nemuzicale. Strigoii l-a impresionat pe G.B. Show, care îi declara Sylviei Pan-khurst: „Ce fericită trebuie să fii cu moldoveanul tău care a scos la lumină sfârşitul

de secol XVIII-XIX din mormânt!” În pofida tuturor inconvenientelor, avem, totuşi,o recunoaştere a genialităţii poetului

În deceniul al IV-lea din secolul trecut, Eminescu este înfăţişat în limba englezăde compozitorul român D. Cuclin1(1937) şi de anglistul Petre Grimm (1938), darfără succes. Şi altor traduceri făcute în timp de Roy Mac Gregor Hastie (1972,1980), Don Eulert (1973), Tom Marotta, Bob Adelman, W.D. Snodgrass (1976),Brenda Walker şi Horia Florin Popescu (1990, 1998), Kurt W. Treptow (1993) li s-au găsit cusururi. Marele reviriment în domeniul traducerilor eminesciene înengleză este legat de Corneliu Mihai Popescu, elevul care a elaborat între vârsta de14 şi 18 ani 70 de traduceri din lirica eminesciană. Destinul său se frânge preadevreme, în cataclismul din 4 martie 1977. Specialiştii cei mai severi, cum a fostbunăoară Andrei Bantaş, considerau traducerea lui Corneliu Mihai Popescu (1978,reluată în 1989), genială. O ediţie bilingvă apreciată au dat Leon Leviţchi şi AndreiBantaş (1978).

Adăugând că în anii jubiliari 1929, 1934, 1939, 1950, 1989, 1990, 2010 cotainteresului faţă de traducerea operei eminesciene cunoaşte bruşte creşteri înintensitate, amintim şi alţi tălmăcitori, din alte limbi: Emil Zegadlovicz, poloneză(1932), H. Dj. Surini, armeană (1932) Boris Kolev, bulgară (1933), Ivan Krasko înlimba slovacă (1957), Maria Teresa Leon şi Rafael Alberti (1958), Iuri Kojevnikov(1962), Amita Bhose (1969), Radu Flora în sârbă (1983).

Până în anul 1964 poetul fusese tradus în peste 25 de limbi, numărul acestoradublându-se între timp.

În urma celor prezentate, se detaşează câteva concluzii. Traducerea operei emi-nesciene nu prezintă, statistic, fapte concludente. Deşi extrem de bogată şi diver-sificată, aceeaşi statistică coboară în derizoriu ideea unei analize exhaustive, carenu se arată a fi nici posibilă şi nici edificatoare.

La fel, gruparea textelor pe limbi (expresii) naţionale nu pare să fie prea conclu-dentă. Numărul mare al traducătorilor autohtoni dezvăluie, pe lângă actul pur alcreaţiei, şi un deziderat. Dacă este să „traducem” gândurile lor, detectăm o anumeobstinaţie în a-i conferi lui Eminescu titlul de „ambasador al poeziei româneşti”. Arsuna ...bine dacă realizările ar fi fost pe măsura intenţiilor. În plus, presa culturalăromânească a deformat la rândul ei înfăţişarea eminesciană în veşmântul altorlimbi, prin supraaprecierea unor traduceri de nivelul celor înainte semnalate, adu-cându-le elogii greu saţiabile, precum şi o fals poleită, în aur, admiraţie. Pe de altăparte, alţi contemporani şi anume aceia care cred că literatura română existănumai în măsura în care intră în preocupările şi vârsta lor, îl consideră pe Emi-nescu rece („mort”) şi, faţă cu realitatea de ultimă oră, ne-european. Astfel decăderi în extremă intră şi ele în ecuaţie, ca echipe de zgomot.

Apropierea străinilor de lirica eminesciană a fost posibilă datorită cunoaşterii decătre aceştia a culturii române, cum se spune, la ea acasă. Foarte mulţi dintre tra-ducătorii străini se integrează în acest capitol, devenit explicit, ca modalitate, înceea ce priveşte calea de acces cea mai sigură a lui Eminescu în universalitate.Dacă tentativele străinilor sunt rodul ataşamentului faţă de cultura română, acestfapt nu poate suplini calităţile ce se cer unui traducător el însuşi artist al cuvân-tului. Şansa recunoaşterii importanţei liricii sale nu constă nici în numărul foartemare al traducerilor, ci în valoarea lor. Însă, valoarea înalt estetică a majorităţiitraducerilor, care joacă un rol exponenţial, se lasă, deocamdată, aşteptată .

De aceea, revenind la traducerile din opera lui Eminescu, ne stă în faţă cruduladevăr: între Eminescu al nostru şi Eminescu izvodit în feluritele expresii, cu doarcâteva excepţii, distanţa este, cum se spune, de la cer la pământ. O şansă refuzatălui Eminescu, am spune noi, cu toate că opera beneficiază de sute de traduceri înaproape toate limbile globului terestru.

mia pe care se bazează întregul volum: obiecte artificialeşi lucruri naturale, care ajung în cele din urmă nu numaisă coexiste ci chiar să se unească într-un melanj- dintr-un pom prin definiţie natural şi plin de viaţă se naşte unvehicul care la rândul lui ajută pentru viaţă. Imagineamotocicletei de lemn care se plimbă prin locuri excesivindustrializate arată o nepotrivire între obiect şi mediu(apoi între fiinţe şi mediu, dar fiinţele sunt reificate), opo-ziţie care altfel ar duce la excludere. Ce citim în paginileacestui volum, motiv pentru care şi „beţivul” cântăreţhomeric coboară sau este aruncat din lumea pură a idei-lor în imanentul social, este tocmai asocierea şi coexis-tenţa împotriva firii a acestor contraste violente, de undeşi starea de nervozitate.

Dacă până acum în strigătul poetului se putea strecuraşi fiinţa cititorului, în Ostroveni. Viaţa şi contactele abor-darea este deja mult mai personală şi chiar intimă. Tre-buie păstrată o distanţă faţă de ceea ce a aparţinut dedrept lui şi cu care nu te mai poţi identifica. Cele 18poeme ale acestei părţi, ce pot fi în�elese atât indepen-dent cât şi în ansamblu, sunt mărturisirea unei expe-

rienţe. Nu ştim dacă numărul este neapărat simbolic,ceea ce ar însemna că finalul aduce cu sine şi maturiza-rea nativului din Ostroveni, dar oricum temele par abor-date într-un crescendo. Mai întâi se întoarce spre trecutşi se transbordează acolo pentru a reveni treptat spreprezent. Nu ne interesează fiecare experienţă în parte,lăsăm cititorului plăcerea descoperirii, ci mai degrabăcâteva porţiuni ce merită trase în tuşe mai groase. Primulaspect important ar fi ermetismul metaforic teoretizatîncă din 1. în care înţelegem că interiorizarea actului decreaţie dă siguranţa profunzimii cuvântului, unde deşigestul rămâne incomplet, este suficient de ascuţit pentrua pătrunde în două planuri -atât în imanent cât şi pânăla os, în adâncimi transcedentale, aşa cum ne îndemna şiRabelais să facem. Un al doilea asemenea aspect estecondiţia poetului, mort pentru o lume care îl refuză, el,cel care are un alt ritm mai încet şi care mixează imaginica într-un balet- ritmul este important tocmai pentru cădă posibilitatea unor observaţii mai atente, nu constatăriîn fugă ci interpretări cu substanţă.

Dificil în acest volum, poate chiar un punct slab care,deşi singular, cântăreşte mult prin consistenţă, este că

pentru a-ti face o părere despre chiar şi numai unul din-tre poeme, te vezi nevoit să le parcurgi pe toate. Este uncontra-efect în măsura în care te aşteptai ca fiecare poemîn parte să îşi conţină sensul şi interpretarea, în lipsaacestui lucru trebuind să revii la imagini pe care ţi le maiaminteşti şi să completezi tabloul cu elemente pe care legăseşti câteva pagini mai departe. Legată de aceastăambiguitate este şi impresia de autodicteu care nu faceneapărat casă bună cu stop-cadrele din societate. Dacăai impresia că te-ai lămurit în legătură cu vreunul dintrepoeme, e suficient să mai citeşti câteva şi să o iei de lacapăt în încercarea unor interpretări.

În final, poate chiar în asta constă frumuseţea volumu-lui, că ai în faţă o motocicletă neobişnuită, te plimbi(poate pentru a supravieţui în lumea degradată) printr-ometropolă dar şi pădure de sensuri şi provocarea esteaceea de a putea prinde un ghidon pentru a avea sigu-ranţa că tu stabileşti direcţia de mers. Rămâne fiecăruicititor în parte să stabilească dacă motocicleta lui ŞtefanManasia parcurge un traseu plăcut sau doar provocatorşi dacă are o destinaţie cunoscută, sau poate duceoriunde.

Urmare din pagina 2

Urmare din pagina 2

Imaginaţi-vă o femeie tânără, un lujer decrin, fragilă şi ispititoare, aterizând, după 50de ore de zbor năucitor, pe o insulă minus-

culă din întinderile Pacificului, la puţine clipedupă ce zona fusese zguduită de un cutremur de7,8 grade pe scara Richter. Singură. Iar cel dintâilucru pe care avea să-l afle despre oamenii la carevenise să-i cunoască este o anecdotă care dă fiori:Se zice că ajung, aici, nişte turişti, care îi întreabăpe băştinaşi dacă mai există canibali printre ei:„Nuuuu! – răspunde şeful tribului – fusese unul,dar l-am mâncat aseară”. Din păcate, bancul nueste atât de departe de realitate: ultimul act an-tropofag – avea să constate tânăra femeie – s-aconsumat în anii `70 ai secolului trecut; aşadar,cu doar 40 de ani în urmă! Tocmai vârsta acesteifemei, decisă să-i întâlnească pe fiii şi nepoţii ca-nibalilor, să-i cunoască, să le afle viaţa şi obice-iurile, să consemneze.

La acest act se încumetă compatrioata noastrăHanna Bota, cu credinţa că „sunt lucruri pe carenu le alegi în viaţă” – şi, în consecinţă, „drumul(acesta la canibali – n. n.) m-a ales pe mine, aşacă am rămas în el doar eu cu Dumnezeu”.

Ţara în care descinde se numeşte Vanuatu– „Pământul nostru”, în limba locului; defapt, un arhipelag alcătuit din 83 de in-

sule, în care se vorbesc peste 120 de dialecte,unite într-o limbă comună: bislama, după cum oiniţiază un bătrân înţelept local.

În fiecare dintre cele trei insule străbătute, pecare le cercetează cu acribie de savant şi curiozi-tate de artist, Hanna are şansa de a fi întâlnitnişte iniţiaţi (sau guru, să zicem) care o introducîn (aproape) toate ascunzişurile vieţii acestor oa-meni de la începuturile lumii. Pe insula Moso, bă-trânul Paltie o iniţiază în ceremonii şi mituri, întabu-uri. Pe Tanna: învăţătorul Maktuan, cusoţia sa Labo şi cumnatul Nayeu. Pe Sonto:mama Ellie; Maliu, şeful tribului Kiai (nume curădăcina în verbul „na kia” = „a ucide”) şi preotulSelan.

Oautentică descindere în ancestralitateîntreprinde Hanna Bota, timp de o lunăde zile; după calendarul obişnuit – pen-

tru că aici „timpul e dilatat, am trăit zilele asteape munte o perioadă de timp ce echivalează,acasă, cu luni de zile; am senzaţia că am plecatde acasă de cel puţin o jumătate de an” – vremeîn care trăieşte alături de aceşti… ancestrali ai-doma lor: doarme pe jos, în colibe de bambus, cuşopârle şi alte gângănii lângă ea, mănâncă înrând cu ei acelaşi fel (laplap) în… repetir cotidian(totul din frunze, rădăcinoase şi fructe; niciodatăcarne) bea aceeaşi apă caldă, coclită – context încare curăţenia este o ilustră necunoscută.

Unele sate sunt, zice-se, creştinate, deşi tabu-urile sunt în floare, iar teama de spirite omnipre-zentă; altele, păgâne, izolate în creieri de munţi,aproape inaccesibile, trăiesc după cutumele din-tâi ale omenirii. Sate, comunităţi pe triburi, uneleformate din 10-15 colibe, altele din 3-5 colibe, as-cunse în păduri întunecoase. În cele „civilizate”,

părţile ruşinoase sunt acoperite cu câte un mă-nunchi de frunze – lavalava; în celelalte este ca-n rai: toţi goi-goluţi. În pofida unei naturipotrivnice, cu ploi, frig şi vânt.

În aceste condiţii a trăit Hanna Bota, consem-nând mituri, poveşti, legende, fotografiind totul,filmând dansuri şi ceremonii consacrate naşterii,morţii, căsătoriei, circumciziunii, fertilităţii, che-mării duhurilor bune ori alungării celor rele. Într-

atât s-a contopit în modul de viaţă al acestora,încât, la un moment dat, notează în Jurnalul decare nu se desparte nici o clipă: …”am senzaţia,pentru câteva fracţiuni de secundă, că sunt acolodintotdeauna, că nu am trăit decât sub copaculacela… că momentul acesta se dilată cât viaţa”.Iar mai târziu, spre finalul periplului: „Am sufle-tul uşor şi mă simt atât de bucuroasă că suntexact aici şi exact acum, fericită că trăiesc exactce am în clipele acestea de trăit”. Această pro-fundă stare de a fi este confirmată de însuşi unuldintre cei ce-o iniţiaseră: „Tu ai venit direct şi tră-ieşti printre noi de parcă ai fi aici dintotdeauna”– conchide înţeleptul Maktuan. „Fusesem – îl ci-tează, parafrazând, Hanna – primul om alb carea trăit efectiv în satul lor”.

…Multe s-ar putea spune despre această sen-zaţională călătorie şi despre această extraordi-nară carte; dar oricât şi oricum s-ar spune,niciodată nu va fi de ajuns. Nu caut cu orice preţcomparaţii. Însă o aşezare în destin se cuvine, câtde cât, cercetată. Spiritual vorbind – cu efect nudoar în modul de a fi, ci şi în creaţia literară, şti-inţifică, filozofică – Hanna este foarte aproape destrălucita noastră compatrioată Dora d`Istria.Actul acesta, descris în cartea ce-o am în faţă, oalătură pe autoare de cel al unor eroi mai vechi:Emil Racoviţă este unul – precum şi de actul unoreroi contemporani: Teodor Negoiţă, Uca Mari-nescu, Gheorghe Neamu. Şi, astfel, Hanna Botaintră în galeria marilor români, la care temerarul,ştiinţa şi farmecul povestirii fac un tot unitar,stârnind luceferi de admiraţie.

La masă cu canibaliiIon Andreiţă

16


HANNA BOTA – schiţă de portret. S-a născut în ziua de 7 iulie 1968, la Cluj-Napoca. Licenţiată în Teologie (1999) şi Litere (2003). Master în Etnologie şi Fol-clor la Universitatea din Bucureşti (2004) şi doctorand în Antropologie Culturalăla Universitatea de Vest – Timişoara. Cercetător ştiinţific la Institutul de IstorieOrală (Universitatea „Babeş-Bolyai”). Scriitoare. Volume de poezie: „Candidaţipentru ploaia târzie”, 1994; „Dincolo de sine”, 1997; „Ultimele poeme închipuiteale lui V. V. în transcriere imaginară de…”, 2003; „Elogiul pietrei”, 2004; „Jur-nalul unui nabi”, 2007; „Poeme pentru Yerutonga”, 2010. Romane: „Tabla deşah”, 2006; „Maria din Magdala”, 2007 (apărut şi în italiană, la Edizioni Mod-erna, Ravena, 2010); „Cronicile memoriei”, 2010; „Ultimul canibal – jurnal deantropolog”, Editura Cartea Românească, 2011. Despre acest ultim volum va fivorba în cele ce urmează.

anul xxi nr. 151 ianuarie 2ol2 1 - arhiva.bibmet.ro · poseda un echivalent în limba lor. tudor...

Documents