MODALITĂŢI DE ANTRENARE A DISPONIBILITĂŢILOR DE

COMUNICARE ALE VIITORILOR PSIHOLOGI CLINICIENI ŞI

PSIHOTERAPEUŢI

1. Manifestarea empatiei în psihoterapie

Părintele spiritual al teoriei empatiei este considerat Theodor Lipps (1906) care

introduce termenul de Einfűhlung (empatie) în psihologie.

C. Rogers (1959), considerat cel mai influent teoretician al empatiei în domeniul

psihoterapiei, consideră că “a fi empatic înseamnă a percepe cu acurateţe cadrul intern

de referinţă al altuia, cu toate componentele sale emoţionale şi semnificaţiile care-i

aparţin “ca şi cum” ai fi cealaltă personă, dar fără a pierde condiţia de “ca şi cum”.

Perceperea acestui cadru intern de referinţă al altuia presupune un amplu proces

cognitiv, emoţional, motivaţional, ca şi profunde reacţii vegetative.

C. Rogers consideră că sunt necesare trei condiţii de înţelegere empatică şi

anume:

Cu cât terapeutul va fi mai congruent în relaţiile sale, cu atât modificarea

personalităţii clientului va avea şanse să se producă;

Cu cât terapeutul manifestă o consideraţie pozitivă necondiţionată faţă de client,

cu atât terapia are şanse mai mari de reuşită; îl apreciază în totalitate, are

sentimente pozitive faţă de client pe care le exteriorizează fără rezerve, nu

emite judecăţi de valoare;

Dacă terapeutul “ghiceşte” sentimentele şi reacţiile personale încercate de client

în fiecare clipă, dacă ştie să le perceapă “din interior”, aşa cum îi apar

clientului şi dacă reuşeşte să îi comunice această înţelegere, atunci condiţia

va fi îndeplinită.

Din perspectivă psihanalitică, S. Freud (1949) afirmă că „empatia este

mecansimul care face posibil ca un individ să preia unele atitudini în toate direcţiile, cu

privire la viaţa mintală a altuia”. Ulterior, S. Stark (1966) defineşte empatia ca un proces

al unei identificări scurte prin care, cu o fantezie conştientă sau neconştientă, cineva s-

ar contopi pe sine cu o altă persoană pentru ca să înţeleagă şi să împărtăşească

sentimentele şi atitudinile altuia.

Mai recent, M. H. Davis (1983) consideră că empatia este o combinaţie între

asumarea cognitivă a rolului celuilalt şi activarea preluării experienţei de substituire

emoţională în stările altuia. Acest punct de vedere sintetic oferă o interpretare

multidimensională a fenomenului empatic, prin combinarea direcţiei cognitive şi a celei

emoţionale.

În contextul actual, există numeroase programe de training cu privire la acest

fenomen psihic, fiind considerat drept o condiţie necesară optimizării relaţiilor

interpersonale. Cu alte cuvinte, empatia apare drept un fenomen perfectibil care poate fi

supus unor antrenamente dirijate.

Empatia în relaţie cu alte variabile de personalitate

Relaţia empatie - simpatie

Într-un studiu privind relaţia dintre empatie şi preferinţele simpatetice ale

partenerilor de comunicare (S. Marcus, D. Stratilescu, R. Gherghinescu,1992) au fost

reliefate următoarele aspecte:

Subiecţii cu parteneri simpatici sunt semnificativ mai empatici decât subiecţii

cu parteneri consideraţi antipatici. Prin urmare, nivelul empatic depinde de

atitudinea simpatetică faţă de parteneri.

Subiecţii consideraţi simpatici de către parteneri sunt semnificativ mai

empatici decât subiecţii consideraţi antipatici de către parteneri. Aşadar,

partenerii care îi consideră pe subiecţi simpatici tind să arate faţă de aceştia o

anume transparenţă comportamentală, favorizându-le un nivel ridicat al

empatiei predictive.

Comportamentul empatic al subiecţilor din diada subiect simpatic-partener

simpatic este semnificativ mai evoluat decât comportamentul empatic al

subiecţilor din diada subiect antipatic-partener antipatic.

Empatia subiecţilor simpatici faţă de parteneri simpatici este mai mare decât

empatia subiecţilor simpatici faţă de parteneri antipatici. De asemenea,

empatia subiecţilor antipatici creşte faţă de parteneri simpatici decât faţă de

parteneri antipatici, dar fără a atinge valorile medii ale subiecţilor simpatici.

Relaţia empatie - orientare „helping”

S. Marcus, G. Neacşu, R. Gherghinescu, D. Săucan (1994) accentuează ideea

că empatia la cadrele didactice reprezintă o condiţie a declanşării orientării “helping”. În

studiul respectiv, nivelul orientării “helping” este compus din sumarea performanţelor la

indicatorul altruism şi la indicatorul receptiv cuprinse în Chestionarul de orientare

helping (D. Romer, C. Gruder, T. Lizzandro). Potrivit concepţiei autorilor chestionarului,

altruiştii sunt motivaţi să ajute pe alţii fără nici un fel de recompensă, iar receptivii sunt

cu atât mai motivaţi să-i ajute pe alţii cu cât posibilitatea de a primi o recompensă în

schimb este mai evidentă. Relaţia dintre empatie şi orientarea “helping” semnifică o

anumită condiţionare empatică a orientării spre ajutorare, independent de motivaţia

(intrinsecă sau extrinsecă) care stă la baza acestei orientări.

Relaţia empatie - cunoaştere interpersonală

Cercetările româneşti invocate au surprins funcţia instrumentală a empatiei în

înţelegerea şi evaluarea partenerului, precum şi rolul pe care îl ocupă transpunerea de

tip empatic în realizarea unor evaluări acurate şi a unor predicţii corecte cu privire la

ceilalţi şi la propria persoană. Prin utilizarea probei Dymond, se constată faptul că

subiecţii bun empatici dezvoltă o mai fină acurateţe evaluativă în raport cu subiecţii slab

empatici. Un nivel slab de empatie micşorează şansele unei evaluări acurate a

partenerului, intrând într-un relativ conflict cu opiniile celorlalţi despre aceeaşi persoană.

În privinţa relaţiei dintre empatie şi imaginea despre ceilalţi, subiecţii bun empatici

dezvoltă o evaluare cu privire la partener coincidentă cu autoevaluarea partenerului.

Referitor la empatie şi imaginea despre sine, subiectul bun empatic îşi poate regla mai

bine autoevaluarea, ajungând la un consens atribuţional între cum se vede pe sine şi

cum îl vede partenerul. Empatia se interpune eficient în procesul de înţelegere a

celuilalt, permiţând predicţii şi atribuiri acurate cu privire la parteneri şi la sine, în vreme

ce slaba empatie îl privează pe individ de informaţii suplimentare şi implicit de predicţii

corecte, favorizând eroarea de atribuire (S. Marcus, 1997).

2. Manifestarea respectului, căldurii, autenticităţii

Aceste caracteristici ale relaţiei terapeutice capătă o importanţă deosebită în

contextul psihoterapiei actuale. Cele trei orientări psihoterapeutice majore (dinamică,

comportamentală şi experienţială) au lansat diverse puncte de vedere cu privire la

caracteristicile menţionate.

Astfel, psihoterapiile dinamice accentuează faptul că terapeutul trebuie să

manifeste un respect profund faţă de pacientul său. Neutralitatea şi obiectivitatea

analistului sunt forţe dominante în relaţie, mulţi autori considerând “căldura” terapeutului

drept trăsătură care interferează cu evoluţia transferului în psihanaliză. Ca regulă

generală, psihanaliza clasică nu încurajează spontaneitatea terapeutului, împărtăşirea

gândurilor şi sentimentelor sale ori alte expresii ale autenticităţii în relaţia cu pacientul

său. Mai recent, în psihoterapiile analitice de scurtă durată se pune un accent tot mai

mare pe interacţiunea terapeut-pacient, în detrimentul analizei propriu-zise, renunţându-

se la regula “de fier” a neutralităţii analistului.

În psihoterapiile de orientare strict comportamentală, psihoterapeutul abordează

pacientul într-o manieră autoritară. În calitate de expert, acesta îi stabileşte pacientului

programele de recuperare orientate în direcţia reducerii simptomelor. Distanţa

interpersonală fiind mare, autenticitatea terapeutului nu prezintă o problemă, iar căldura

este mascată de statutul său de expert. În contextul actual al psihoterapiei cognitiv-

comportamentale diminuează progresiv asimetria relaţiei terapeut-pacient, iar celor trei

caracteristici li se acordă atenţia cuvenită.

Psihoterapiile experienţiale înlătură neutralitatea, obiectivitatea şi masca

profesională a terapeutului. Psihoterapeutul îşi începe demersul abordând clientul aşa

cum este el în acel moment şi caută să-l ajute să-şi dezvolte disponibilităţile latente

autocurative. Preconcepţiile şi ipotezele cu privire la client sunt înlăturate, terapeutul

respectă în mod real individualitatea acestuia, situaţie care antrenează un nivel ridicat

de căldură şi autenticitate din partea terapeutului.

Se observă faptul că cele trei şcoli terapeutice adoptă poziţii diferite cu privire la

manifestarea căldurii şi autenticităţii terapeutului. Ca regulă generală, respectul faţă de

pacient este prioritar, fiind stipulat, de altfel, în codul deontologic al psihoterapeutului.

De subliniat este ideea că manifestarea respectului, căldurii şi autenticităţii necesită în

primul rând un anumit nivel de maturizare psihologică a terapeutului. De aceea, unii

terapeuţi începători pot întâmpina dificultăţi în privinţa satisfacerii acestor dimensiuni ale

relaţiei terapeutice.

Respectul

Implică împărţirea puterii în relaţie şi facilitează colaborarea activă dintre cei doi

protagonişti ai relaţiei. Respectul manifestat de terapeut faţă de pacient implică două

trăsături de bază şi anume: 1) dreptul pacientului de a gândi, a simţi şi acţiona în felul

său unic şi personal; 2) mesajul clar exprimat de terapeut că schimbarea este posibilă şi

că stă în puterea lui (a pacientului) să accelereze această schimbare.

J. M. Lewis (1978, apud R. Carkhuff, 1969) nota cu mult timp în urmă că

respectul este mai degrabă comunicat de terapeut prin gradul de atenţie şi tonalităţile

vocale adoptate în timpul discuţiei sale cu pacientul decât prin cuvintele exprimate. Cu

toate acestea, oferim spre exemplificare câteva expresii verbale care denotă lipsă de

respect, precum şi ideea că înţelegerea de către terapeut a problematicii pacientului

său este cu mult superioară acestuia din urmă: “Este posibil, dar problema de bază

constă în inabilitatea ta de a fi direct.”; “Foarte bine, dar ştim că anxietatea ta creşte în

această situaţie.”; “Ceea ce spui este interesant, dar nu cred că este relevant în

momentul de faţă.”

Următoarele expresii ar putea să denote o abordare colaborativă a pacientului:

“Înţeleg modul în care vezi lucrurile. Îţi mai vin în minte şi alte moduri de a privi această

situaţie?” ; “Mă întreb dacă vrei să iei în considerare şi această posibilitate?”; “Putem

privi situaţia ta din ambele perspective?”.

Căldura

Aspect controversat al procesului psihoterapeutic, această caracteristică se

referă la situaţia în care terapeutul ar trebui sau nu să comunice în mod direct “căldură”

în relaţia cu pacientul. Majoritatea specialiştilor consideră că terapeutul trebuie să fie

preocupat şi interesat în mod real de problematica pacientului, dar nu s-a ajuns la un

consens în privinţa comunicării de către terapeut a acestei caracteristici.

În anul 1973, H. H. Strupp a construit o scală bipolară în cinci puncte care se

referă la climatul terapeutic propriu-zis. În punctul de mijloc al acestei scalei se situează

neutralitatea, atitudinea terapeutului fiind obiectivă şi orientată spre sarcină. La una din

extremităţi se situează neutralitatea absolută care neagă orice urmă de bunătate şi

toleranţă, iar la cealaltă se situează căldura, atitudinea terapeutului fiind una de

acceptare şi înţelegere. În acest ultim caz, mesajul pe care terapeutul îl comunică

pacientului este de genul: ”Îmi place de tine!” Unii autori consideră că această afirmaţie

implică, de asemenea, dorinţa terapeutului de a fi la rândul său plăcut şi acceptat de

pacient. În aceşti termeni, căldura implică atât o atitudine pozitivă a terapeutului faţă de

pacient, cât şi o invitaţie a pacientului de a-şi accepta terapeutul. Această intruziune a

dorinţelor terapeutului în relaţie ar putea să aibă implicaţii negative asupra demersului

terapeutic.

Considerăm că o asemenea situaţie se constată doar atunci când terapeutul îşi

“foloseşte” pacientul drept sursă a satisfacerii propriilor sale nevoi şi curiozităţi. De

altfel, ca în orice relaţie interumană, atât pacientul, cât şi terapeutul sunt preocupaţi de

modul în care sunt priviţi unul de către celălalt. Sarcina terapeutului nu este aceea de a-

şi nega prezenţa şi satisfacerea propriilor nevoi de a fi plăcut şi acceptat, cât cea de a fi

conştient de impactul acestora asupra relaţiei şi de modul în care pot interfera cu

scopurile prioritare ale terapiei.

Abilitatea empatică a psihoterapeutului de a se plasa în locul celuilalt va atrage

după sine o atitudine de acceptare de către terapeut a pacientului său şi, în cele din

urmă, o “încălzire” a relaţiei.

Autenticitatea

În mod incontestabil, detaşarea terapeutului faţă de pacient îi permite acestuia să

evalueze în mod corect nivelul de funcţionare a Ego-ului pacientului, să sesizeze

schimbările apărute în derularea terapiei şi să aprecieze natura interacţiunii terapeut-

pacient. Din păcate, deprinderile de comunicare empatică nu sunt incluse în programele

de educaţie ale viitorilor terapeuţi, detaşarea apărând de cele mai multe ori drept

singurul mod prin care aceştia învaţă să se relaţioneze cu pacienţii lor. Masca

profesională, atitudinea distantă şi rece pot servi de multe ori drept un mijloc prin care

terapeutul se apără împotriva “deschiderii” sale în relaţie, caracteristică direct implicată

în procesul empatic. Prin această atitudine, terapeutul îl invită pe pacient să se

comporte în acelaşi mod, reducându-se progresiv posibilitatea producerii unor

“momente” empatice de-a lungul desfăşurării terapiei. Pentru a se complica şi mai mult

lucrurile, răspunsurile “reci” şi distante ale pacientului pot fi etichetate drept patologice

de către terapeut şi nu ca nişte răspunsuri fireşti la semnalele pe care pacientul le

primeşte din partea terapeutului său.

Problema autenticităţii terapeutului este viguros dezbătută în psihoterapie. În

acest sens, psihanaliza are reguli stricte. Dacă psihanalistul nu reacţionează la ceea ce

spune pacientul, se deschide calea dezvoltării transferului, iar rezolvarea nevrozei de

transfer este cea care va permite restructurarea personalităţii pacientului. Cu excepţia

orientării experienţiale, există puţine iniţiative cu privire la încurajarea exprimării

autenticităţii terapeutului în relaţie.

Dezbătând funcţia empatiei în psihoterapie şi considerând că autenticitatea se

implică în acest proces, această caracteristică a terapeutului ar trebui reevaluată.

Semnalăm pericolul manifestării spontaneităţii terapeutului doar în situaţia în care

răspunsurile acestuia au mai mult de-a face cu situaţii de viaţă care se situează în afara

contextului terapeutic. În rest, capacitatea terapeutului de a se comporta deschis şi

onest în relaţia sa cu pacientul ar putea reprezenta o premisă a stabilirii unei comunicări

de tip empatic între cei doi parteneri.

3. Manifestarea autodezvăluirii

Nici un alt aspect al psihoterapiei nu provoacă atât de multe controverse printre

terapeuţi cum este manifestarea autodezvăluirii în relaţie. După R. R. Greenson (1972),

atât spontaneitatea terapeutului în oferirea de răspunsuri cu privire la situaţia reală a

pacientului, cât şi o clară cunoaştere a erorilor sale tehnice, constituie forme de

manifestare a autodezvăluirii („self-disclosure”). Adeseori, transparenţa pe care o

presupune autodezvăluirea a fost confundată cu autenticitatea. Este însă evident că un

terapeut poate să se comporte într-o manieră naturală şi autentică, dar fără a-şi

exprima în mod direct şi explicit gândurile şi sentimentele.

După D. Ş. Săucan (1999), “autodezvăluirea este un tip de comunicare, o

transmitere de informaţii despre gândurile, sentimentele şi comportamentul unei

persoane”. Autodezvăluirea se referă la relevarea de informaţii care aparţin self-ului

nostru ascuns şi presupune cu necesitate prezenţa celuilalt, fiind vorba despre un act

interpersonal. Printre beneficiile autodezvăluirii se numără o mai bună cunoaştere de

sine. Prin urmare, putem câştiga o nouă şi mai profundă perspectivă despre noi înşine

prin autodezvăluirea în faţa unei alte persoane. De asemenea, dobândim o mai mare

eficienţă în comunicare, în sensul că înţelegem mai bine mesajele celorlaţi în măsura în

care aceştia ni se autodezvăluie. Nu în ultimul rând, prin autodezvăluire se obţine o mai

mare profunzime relaţională. Prin autodezvăluire, mărturisim celorlalţi că avem

încredere în ei, iar aceştia la rândul lor ni se autodezvăluie, luând naştere o relaţie

semnificativă şi onestă. Există situaţii în care putem să transmitem informaţie despre

noi înşine cu scopul de a încuraja pe celălalt să facă la fel.

Fireşte, cantitatea şi calitatea autodezvăluirii trebuie să fie potrivite cu situaţia

relaţională. De obicei, este considerată o greşeală împărtăşirea unei informaţii

consistente prea devreme, procesul de autodezvăluire într-o relaţie trebuind să se

realizeze în mod gradat. În afara unei moderaţii în ceea ce priveşte cantitatea,

autodezvăluirea ar trebui să constea în informaţie pozitivă şi mai puţin în detalii negative

(D. Ş. Săucan, 1999). De asemenea, este mult mai constructiv ca autodezvăluirea să

fie focalizată pe prezentul relaţiei “aici şi acum” decât pe “acolo şi atunci”. Desigur,

poate fi relevant să fie adus în discuţie trecutul, dar numai dacă are vreo legătură cu

ceea ce se petrece în prezent.

Claritatea şi comprehensibilitatea în autodezvăluire sunt primordiale. Atunci când

ne “deschidem” în faţa partenerului nostru de relaţie, exprimarea gândurilor şi

sentimentelor trebuie să fie realizată într-o manieră cât mai explicită.

Întrebarea se pune nu dacă terapeutul ar trebui să se exprime pe el însuşi, cât în

ce condiţii şi cu ce pacienţi ar putea terapeutul să se autodezvăluie în relaţie.

Răspunsul la această întrebare ar putea include mai multe variabile şi anume: natura

obiectivelor psihoterapeutice, natura autodezvăluirii şi contextul în care autodezvăluirea

se poate manifesta.

Natura obiectivelor psihoterapeutice

Cu mult timp în urmă, M. F. Weiner (1977) a divizat psihoterapia în trei mari

categorii: represivă, ego-suportivă şi evocativă, considerând că terapia ego-suportivă

necesită autodezvăluire din partea terapeutului. Mecanismul de bază al acestui tip de

terapie este feedback-ul, pacienţii fiind încurajaţi să-şi asume responsabilitatea

propriilor lor gânduri şi sentimente, mai degrabă decât să-şi direcţioneze atenţia asupra

dezvoltării transferului. În contrast, terapia evocativă se bazează pe interpretare şi

implică o creştere a neutralităţii terapeutului. În terapia represivă, terapeutul este atât de

preocupat de dispariţia comportamentului simptomatic al pacientului încât feedback-

urile de natură interpersonală sunt complet ignorate.

Natura autodezvăluirii

În general, reputaţia profesională a terapeutului, modul de amenajare a

cabinetului, îmbracămintea, înfăţişarea terapeutului etc. pot furniza pacienţilor unele

informaţii cu privire la viaţa personală a terapeutului lor. De altfel, există anumite

informaţii generale pe care unii terapeuţi le furnizează pacienţilor, cum ar fi: vârsta,

statutul marital, calitatea de părinte sau alte date personale. Chiar şi la acest nivel

superficial de autodezvăluire există diverse opinii. J. M. Lewis (1978) aminteşte cazul a

doi psihanalişti care sunt întrebaţi de pacientul lor la primul interviu: “Dvs. aveţi copii?”.

Primul ar fi răpuns: “De ce mă întrebi?” şi a refuzat să-i dea vreun răspuns. Celălalt ar fi

spus: “Da, trei, … dar de ce mă întrebi?”. Primul terapeut şi-a apărat poziţia prin

indicarea faptului că nu vrea să grăbească stabilirea unui transfer timpuriu, în timp ce al

doilea şi-a exprimat atât dorinţa stabilirii unei relaţii “reale”, cât şi nelămurirea cu privire

la semnificaţia întrebării.

La nivel personal, terapeutul îşi poate dezvălui propriile atitudini, opinii şi valori.

Unii autori susţin că pacienţii au dreptul de a cunoaşte încă de la începutul terapiei

“ideologia” terapeutului lor. Acest tip de autodezvăluire este dezaprobat de un număr

mare de terapeuţi care apreciază că informaţiile cerute de pacienţi trebuie urmate de

clarificarea motivelor pentru care aceştia formulează întrebările respective.

Un alt nivel al autodezvăluirii implică împărtăşirea de către terapeut a unor

experienţe personale. Acest tip de transparenţă este utilizat îndeosebi în terapia cu

adolescenţi sau cu tineri adulţi care nu au dobândit o experienţă de viaţă bogată. De

pildă, a şti dacă terapeutul a avut anumite temeri în legătură cu admiterea la facultate

poate constitui o informaţie utilă pentru un tânăr aflat în faţa acestui examen.

Un nivel mai adânc al autodezvăluirii se referă la împărtăşirea propriilor

sentimente ale terapeutului cu privire la natura interacţiunii stabilite cu pacientul său. În

acest sens, pacientul poate primi unele feedback-uri cu privire la impactul pe care îl are

asupra altor persoane. Acest tip de intervenţie poate fi util îndeosebi cu pacienţii ale

căror proiecţii asupra altor persoane joacă un rol determinant în dificultăţile actuale cu

care se confruntă.

Contextul

Anumite variabile pot influenţa decizia terapeutului de a se “dezvălui” în diverse

situaţii terapeutice. Un context special implică apariţia unui eveniment neobişnuit în

viaţa pacientului, cum ar fi o pierderea unei fiinţe dragi. În acest caz, unii terapeuţi

prezintă condoleanţe într-un mod simplu şi direct. Un alt context special poate implica

un eveniment semnificativ din viaţa terapeutului (cum ar fi o problemă de sănătate sau

un deces în familie). Chiar şi în aceste circumstanţe deosebite, există păreri divergente

ale terapeuţilor cu privire la oferirea din proprie iniţiativă a acestui tip de informaţii.

În final, sublinem ideea că autodezvăluirea nu trebuie să se manifeste fără ca

terapeutul să nu ia în considerare impactul cel mai probabil asupra pacientului său.

4. Monitorizarea procesului de interacţiune terapeutică

Impactul terapeutului asupra relaţiei

Abilitatea terapeutului de a recunoaşte impactul asupra interacţiunii sale cu

pacientul necesită un efort constant de-a lungul desfăşurării şedinţelor de terapie. El are

sarcina de a monitoriza această interacţiune, chiar dacă este un participant activ în

relaţie. Unii terapeuţi au tendinţa de a minimaliza “forţa” propriei lor personalităţi şi

dezvoltă un stil terapeutic de faţadă şi prost jucat. Iată de ce psihoterapeuţii trebuie să

parcurgă ei înşişi o terapie intensivă (sau o cură analitică). Însuşirea deprinderilor de

empatie predictivă îi va determina să descopere faptul că un anumit gând sau sentiment

(anxietate legată de pacient, apariţia unui eveniment neprevăzut în viaţa lor personală

etc.) pot duce la o percepţie eronată a pacientului. În plus, căldura, respectul şi

autenticitatea facilitează procesul de conştientizare a impactului lor asupra acestei

interacţiuni.

Un accent deosebit se pune pe comportamentul nonverbal al celor doi parteneri

de relaţie. Aprecierea de către terapeut a impactului patternurilor sale de expresivitate

facială (sau a altor mişcări ale corpului) asupra pacientului său reprezintă un aspect

important. Prin urmare, este de datoria terapeutului să devină receptiv la modul în care

ar putea influenţa, într-o manieră inadecvată, interacţiunea sa cu pacientul.

În general, un terapeut dispune de trei surse constante de înţelegere a modului

în care poate deveni eficient în relaţia terapeutică:

1. monitorizează comportamentul verbal şi nonverbal al pacientului şi notează

rezistenţele acestuia la schimbare;

2. ascultă “în şoaptă” propriile sale sentimente, gânduri, amintiri care îi apar de-a

lungul desfăşurării discuţiei cu pacientul;

3. meta-monitorizează procesul însuşi de interacţiune.

În acest sens, J. M. Lewis (1978) apreciază că putem avea în vedere

următoarele aspecte ale interacţiunii terapeut-pacient: cadenţa, profunzimea explorării

şi distanţa interpersonală.

Cadenţa

Cadenţa se referă la lungimea secvenţelor de vorbire ale celor doi interlocutori. O

cadenţă exploratorie este aceea în care afirmaţiile scurte ale terapeutului sunt urmate

de afirmaţii mai lungi ale pacientului:

Terapeut: . . . . . . . . . . .

Pacient: . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Terapeut: . . . . . . . . . . . . .

Pacient: . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Terapeut: . . . . . . . . . .

Pacient: . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Un alt pattern de cadenţă sugerează prezenţa unor rezistenţe considerabile la

explorare din partea pacientului:

Terapeut: . . . . . . . . . . . . . . . .

Pacient: . . . . . . . .

Terapeut: . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Pacient: . . . . . . . . . . . .

Terapeut: . . . . . . . . . . . . . . . .

Pacient: . . . . .

În fine, un al treilea pattern (mai greu de evaluat) se referă la situaţia în care

există o colaborare efectivă între terapeut şi pacient, dar se manifestă în acelaşi timp o

anumită rapiditate a secvenţelor de vorbire, precum şi apariţia unor rezistenţe din partea

celor doi parteneri de relaţie terapeutică:

Terapeut: . . . . . . . . . .

Pacient: . . . . . . . . . .

Terapeut: . . . . . .

Pacient: . . . . . .

Terapeut: . . . . . . . . . . . . . . .

Pacient: . . . . . . . . . . . . . . .

Profunzimea explorării

De-a lungul unei şedinţe de terapie, terapeutul trece prin trei tipuri diferite de

activitate mintală: o ascultare activă, o activitate analitică care implică detaşare şi o

activitate empatică bine structurată. De cele mai multe ori, opţiunea pentru una din cele

trei tipuri de activitate este luată în afara unei decizii conştiente. În alte situaţii, tranziţia

de la una la alta se realizează ca urmare a unei decizii conştiente determinate de

întrebări de genul: “Ce experimentează pacientul în momentul de faţă?”, “De ce mă simt

trist?”, “Există o mai mare distanţă între noi doi astăzi?”

Fireşte, estimarea adâncimii unei explorări este o sarcină dificilă şi complexă.

Terapeutul ar trebui să evalueze dacă discuţia tinde să acopere în mod superficial mai

multe arii de probleme sau se concentreză doar pe una singură. Un interviu fără

profunzime exprimă, în fapt, o temere, o nelinişte a terapeutului cu privire la o anumită

arie de discuţie sau la anumite sentimente care pot fi scoase la iveală şi care ar putea

să blocheze sau să frâneze cursul terapiei.

O mare parte a eforturilor terapeutului depuse de-a lungul şedinţelor de terapie

se referă la facilitarea activităţii de autoexplorare a pacientului său. În acest sens,

răspunsurile empatice ale terapeutului reprezintă un stimul puternic pentru majoritatea

pacienţilor în procesul autoexplorării. Simplele cereri ale terapeutului de genul:

“Continuă, te rog!” sau “Spune-mi mai mult despre…”, îi indică pacientului faptul că

gândurile şi sentimentele sale sunt relevante şi importante pentru terapeut.

Distanţa interpersonală

Din păcate, nu există indicatori obiectivi care să detecteze gradul de distanţă

interpersonală într-o relaţie. Practica terapeutică ne indică faptul că acele relaţii

caracterizate printr-un nivel bun de empatie emoţională a terapeutului relevă o

deschidere considerabilă a acestuia în relaţia sa cu pacientul. Din contră, activarea

deprinderilor de detaşare ale terapeutului impune o mai mare distanţă interpersonală

între cei doi protagonişti.

De cele mai multe ori, utilizarea unui limbaj abstract şi formal reprezintă un

indicator posibil al unei distanţe interpersonale în relaţia terapeutică. Din contră,

utilizarea unui limbaj concret, simplu şi specific duce la o mai mare apropiere între cei

doi. În acest sens, unele studii relevă faptul că utilizarea unui limbaj înalt intelectualizat

de către terapeut s-ar datora unei structuri anxioase şi obsesive a acestuia.

Distanţa interpersonală este generată de cele mai multe ori de neliniştile şi

anxietatăţile terapeutului şi pacientului cu privire la modul în care sunt percepuţi sau

acceptaţi unul de către celălalt. De-a lungul desfăşurării unui interviu, procesul de

deschidere interpersonală poate varia în funcţie de nevoia unuia dintre participanţi de a

fi acceptat, iar procesul de distanţare variază în funcţie de teama de deschidere în

relaţie a unuia dintre ei sau a celor doi.

Subliniem faptul că limbajul utilizat de terapeut reprezintă un element important

care influenţează procesul de autoexplorare a pacientului. Unii autori fac referire la

această caracteristică atunci când discută despre concreteţe. Astfel, la un nivel înalt de

concreteţe, terapeutul dă dovadă de acceptare şi satisfacţie în a-l întâlni pe pacient

acolo unde “este” el cu adevărat, iar limbajul său este conectat la experienţa actuală a

pacientului său. În acest sens, contribuţii valoroase sunt aduse în psihologia

contemporană de „programarea neurolingvistică” (N.L.P.).

Alte moduri prin care terapeutul poate monitoriza procesul interacţiunii

terapeutice sunt: concentrarea pe dialogul terapeut-pacient, echilibrul de forţe în relaţia

terapeutică, negocierea în legătură cu identificarea problemelor pacientului şi cu găsirea

celei mai bune soluţii terapeutice, încurajarea autonomiei, estimarea dimensiunii

afective a interacţiunii.

Concentrarea pe dialogul terapeut-pacient

Reprezintă un alt mod prin care terapeutul poate monitoriza procesul interacţiunii

sale cu pacientul. În acest sens, revine în sarcina terapeutului responsabilitatea de a

direcţiona terapia (în anumite momente) pe situaţia actuală, pe “aici şi acum”, precum şi

pe progresul relaţiei terapeutice propriu-zise. În mod tradiţional, pacientul era ţinta

observaţiei. De data aceasta, ţinta o reprezintă însăşi relaţia terapeutică.

În mod firesc, explorarea împreună cu pacientul a ceea ce se petrece “între noi

chiar acum” poate genera nelinişti şi anxietăţi unui terapeut începător. Orice temă pe

care o aduce pacientul în discuţie poate reflecta ceva din realitatea relaţiei terapeut-

pacient. (De pildă: „Vorbindu-mi despre teama pe care o ai faţă de tatăl tău, mă întreb

dacă nu cumva ai sentimente asemănătoare în legătură cu mine?”).

Echilibrul de forţe în relaţia terapeutică

Echilibrul de forţe în relaţie este un alt aspect de care terapeutul trebuie să ţină

cont în derularea psihoterapiei. Acest echilibru de forţe se poate realiza prin

manifestarea respectului terapeutului faţă de opiniile pacientului cu privire la

semnificaţia anumitor evenimente. Întrebările directe şi repetitive ale terapeutului,

maniera autoritară în care acestea sunt formulate, comportamentul terapeutului ca şi

cum ar şti dinainte încotro se îndreaptă terapia, toate acestea ridică semne serioase de

întrebare cu privire la abilitatea terapeutului de a împărţi puterea în relaţie.

Negocierea în legătură cu găsirea celei mai bune soluţii terapeutice

În contextul psihoterapeutic actual, activitatea de negociere capătă o importanţă

deosebită. Într-un studiu realizat cu mai mulţi ani în urmă de W. E. Henry, J. H. Sims, S.

L. Spray (1971) se arată că mulţi terapeuţi provin din familii cu pattern-uri disfuncţionale

de comunicare, în sensul că unul dintre părinţi adoptă un rol dominant şi autoritar în

familie. Dacă chiar aşa stau lucrurile, înseamnă că mulţi terapeuţi nu au învăţat că

negocierea reprezintă un aspect esenţial în procesul terapeutic. Pot să apară unele

situaţii contradictorii în care nu se mai ştie unde “este” terapeutul şi încotro se

“îndreaptă”. Adeseori, acest fenomen este considerat un semn de rezistenţă a

pacientului la terapie şi nicidecum nu este pus pe seama stilului interacţional defectuos

al terapeutului.

Încurajarea autonomiei pacientului

Psihoterapeutul trebuie să-i permită pacientului să se manifeste în mod autonom

în relaţie şi să-l încurajeze să-şi exprime în mod clar şi deschis propriile gânduri şi

sentimente. Întotdeauna, terapeutul trebuie să manifeste respect faţă de modul în care

pacientul său simte şi gândeşte. Atunci când alege să-i împărtăşească pacientului

propriile sale opinii cu privire la o temă de discuţie cu care cei doi nu sunt în acord,

acest fapt se realizează fără nici un fel de ambiguitate. Ca terapeut, poţi opta între a-i

împărtăşi pacientului ceea ce gândeşti în legătură cu o situaţie sau a nu te exprima în

nici un fel, dar lipsa de claritate nu are nici o indicaţie terapeutică.

Estimarea dimensiunii afective a interacţiunii

Exprimarea sentimentelor în timpul desfăşurării şedinţei de terapie sau evitarea

manifestării acestora capătă o semnificaţie profundă. Revine în sarcina terapeutului să

monitorizeze gradul în care este încurajată exprimarea şi explorarea sentimentelor,

precum şi nivelul empatic pe care se situează atât el, cât şi partenerul său de relaţie. Un

indicator util ar fi acela dacă există cel puţin un moment în fiecare şedinţă în care

terapeutul se simte cu adevărat “mişcat” de ceea ce îi spune pacientul şi simte că este

într-adevăr “cu” pacientul său.

5. Scale de empatie, căldură şi autenticitate (Truax şi Carkhuff)

Truax şi Carkhuff (1967) au adoptat o orientare predominant didactică în

domeniul psihoterapiei centrate pe client. În opinia acestor autori, relaţia psihoterapeut-

client reprezintă esenţa practicii terapeutice. Cu toate acestea, sunt întâmpinate mari

dificultăţi în privinţa specificării a ceea ce înseamnă de fapt această relaţie. Din moment

ce nu ştim cu exactitate ce aspect al relaţiei, ce fel de relaţie, ce valoare simbolică, ce

grad de intensitate al acesteia constituie elementele esenţiale ale tratamentului, relaţia

terapeutică ne apare mai degrabă ca fiind un concept neclar. O întrebare pertinentă ar fi

aceea dacă putem să identificăm anumite componenete ale relaţiei psihoterapeutice.

Scala de empatie acurată

Terapeutul empatic este mai degrabă un participant activ decât un ascultător

pasiv în terapie. Acest proces activ conduce la identificarea rapidă de către terapeut, a

erorilor în percepţia şi în înţelegerea a ceea ce pacientul său tocmai i-a comunicat. Din

punctul de vedere al experienţialiştilor, empatia înseamnă să fii atent la sentimentele

exprimate şi la cele neexprimate de interlocutor. Dar, mai ales, înseamnă a confirma

primirea mesajului, reformulându-l oral interlocutorului, pentru ca el să confirme faptul

că a fost înţeles corect. Orice interpretare hazardată trebuie evitată, iar pacientul se va

simţi “uşurat”, arătându-i-se că mesajul său a fost bine recepţionat de către terapeut.

O greşeală comună multor clinicieni, în încercarea lor de a fi empatici, este de a

pune întrebări de genul: ”Ce simţi în legătură cu evenimentul X?”, “Cum te face să te

simţi evenimentul Y?”. Astfel de întrebări indică un nivel scăzut de empatie şi o

inabilitate a terapeutului în a surpride conţinutul afirmaţiilor clientului său.

La un nivel înalt de terapie, terapeutul are în vedere sentimentele actuale ale

clientului său. Mai mult, se situează dincolo de acestea, încercând să exprime ceea ce

clientul său întrucâtva nu poate exprima.

Nivelul 1

Psihoterapeutul nu percepe nimic în mod acurat (precis), arătându-se plictisit sau

dezinteresat de ceea ce îi comunică clientul său. Un nivel redus de empatie se

manifestă şi atunci când terapeutul oferă excesiv de multe sfaturi. Prin urmare,

terapeutul nu comunică faptul că este conştient de sentimentele şi experienţele actuale

ale clientului său.

Nivelul 2

Psihoterapeutul dă dovadă de un oarecare grad de acurateţe în răspunsurile

sale, acurateţe referitoare doar la sentimentele cele mai evidente ale clientului său.

Dacă o emoţie nu este clar definită, terapeutul tinde să o ignore complet. Terapeutul

poate percepe în mod corect sentimentele actuale şi evidente ale clientului său, dar

înţelege greşit multe din ceea ce clientul său încearcă să-i spună. Mai mult, prin

răspunsurile sale, terapeutul poate bloca sau canaliza greşit discuţia. Nivelul al doilea

se distinge de următorul prin faptul că terapeutul ignoră sentimentele clientului, mai

degrabă decât să dovedească o inabilitate în a le înţelege.

Nivelul 3

Psihoterapeutul răspunde adeseori cu acurateţe celor mai multe din sentimentele

evidente ale clientului său. De asemenea, constată prezenţa sentimentelor ascunse ale

acestuia, dar nu descifrează natura şi semnificaţia pe care le-o conferă clientul său.

Nivelul 4

Psihoterapeutul răspunde în mod frecvent, cu acurateţe, celor mai multe din

sentimentele evidente ale clientului său şi, uneori, le recunoaşte pe cele mai puţin

evidente. În acest proces de explorare, terapeutul poate interpreta greşit unele

sentimente prezente ale clientului său, dar le poate anticipa pe unele care nu sunt

actuale. Deşi manifestă dorinţă şi efort în a înţelege problematica clientului, acurateţea

acestora este redusă. Acest nivel se distinge de cel anterior prin faptul că

psihoterapeutul înţelege uneori sentimentele mai puţin evidente ale clientului său.

Nivelul 5

Psihoterapeutul răspunde, în mod acurat, tuturor sentimentelor uşor detectabile

ale clientului său. De asemenea, dovedeşte o înţelegere a multor experienţe şi

sentimente mai puţin evidente ale clientului, dar tinde să fie, într-o oarecare măsură,

mai puţin exact în perceperea acestora. Prin natura sa exploratorie, acestă lipsă de

înţelegere este imediat comunicată clientului său, fără a se deteriora însă relaţia

terapeutică. Acest nivel reprezintă punctul de mijloc al continuum-ului empatiei acurate.

Nivelul 6

Psihoterapeutul recunoaşte cele mai mute din sentimentele prezente ale

clientului său, inclusiv pe cele care sunt mai puţin evidente. Deşi înţelege conţinutul lor,

uneori tinde să judece greşit intensitatea acestor sentimente ascunse, astfel încât

răspunsurile sale nu sunt întotdeauna “acordate” la starea sufletească reală a clientului

său. Adeseori, terapeutul este incapabil să comunice înţelegerea acestor sentimente

mai puţin evidente. În contrast cu nivelul 7, terapeutul nu aduce elemente noi şi nu

încurajează o explorare mai adâncă a acestora.

Nivelul 7

Psihoterapeutul răspunde în mod acurat celor mai multe din sentimentele

prezente ale clientului său şi apreciază în mod corect intensitatea celor mai multe din

emoţiile de bază ale acestuia. Prin urmare, se situează întrucâtva dincolo de ceea ce

conştientizează clientul său. Nivelul 7 se diferenţiază de cel anterior prin faptul că

psihoterapeutul iniţiază discuţii referitoare la un material semnificativ şi de mare

încărcătură emoţională din istoria clientului său.

Nivelul 8

Psihoterapeutul interpretează, în mod acurat, toate sentimentele prezente de

care clientul său este conştient. De asemenea, descoperă sentimentele adânci de care

acesta nu este tocmai conştient şi le conferă o semnificaţie corectă. Prin metoda

încercării şi erorii, terapeutul investighează noi arii personale încă neexplorate ale

clientului, existând fisuri minore în acurateţea înţelegerii acestora. Cu sensibilitate şi

acurateţe, terapeutul se “mişcă” în interiorul sentimentelor şi experienţelor pe care

clientul doar lasă să le înţeleagă, oferind explicaţii şi aducând completări capacităţii de

înţelegere a clientului său.

Deşi terapeutul face unele gereşeli în perceperea cadrului intern de referinţă a

clientului, aceste greşeli nu subminează relaţia dintre cei doi, datorită caracterului lor

pur exploratoriu. Atent la propriile sale greşeli şi modificându-şi rapid răspunsurile în

timpul discuţiei, terapeutul indică tocmai ceea ce clientul intenţionează să găsească în

propriile sale explorări.

Nivelul 9

La acest nivel, psihoterapeutul răspunde cu precizie oricărei categorii de

sentimente ale clientului, la intensitate lor exactă. Mai mult, recunoaşte fiecare “nuanţă”

emoţională şi îi comunică înţelegerea oricărui sentiment adânc, “acordându-se” la

conţinutul emoţional al discursului partenerului său din orice moment. De asemenea,

conştientizează fiecare sentiment al acestuia, reflectându-l prin vocea şi cuvintele sale.

Psihoterapeutul manifestă precizie atât în înţelegere, cât şi în comunicarea acestei

înţelegeri, exprimând-o fără nici o ezitare.

Pentru exemplificare, vom oferi trei fragmente de interviu desprinse din cazuistica

lui J. Fischer (1978) şi care sunt menite să ilustreze nivelul de empatie pe care se

situează psihoterapeutul în dialogul cu pacientul său.

Nivel scăzut de empatie (fragment de interviu)

Pacienta: …Şi după ce soţul meu a venit târziu acasă, mi-a reproşat că nu mai

gătesc aşa bine cum găteam înainte.

Terapeutul: Şi ce ai făcut după aceea?

Pacienta: Nu-mi amintesc prea bine, cred că i-am dat un telefon prietenei mele.

Terapeutul: Nu crezi că ar fi fost o ocazie bună să-i spui soţului tău cum de simţi?

Pacienta: În nici un caz!

Terapeutul: În condiţiile date, cum puteţi să mai staţi împreună?

Pacienta: Oricum, nu mă mai aştept la nimic bun din partea lui.

Terapeutul: Nu crezi că ar fi mai sănătos dacă aţi găsi o soluţie ca să vă

înţelegeţi mai bine?

Pacienta: Nimic nu merge şi oricum nu vreau să-l mai văd niciodată!

Terapeutul:Dar ce poţi să-mi spui despre ce faci în rest, despre serviciul tău, de

pildă?

Pacienta: Nu-mi pasă… acolo lucrurile merg ceva mai bine decât acasă!

Nivel moderat de empatie (fragment de interviu)

Pacientul: Uneori mă simt atât de abătut şi deprimat încât îmi vine tare greu să

mă pun din nou în funcţiune.

Terapeutul: Înţeleg că te simţi ca şi cum nu mai şti cum s-o iei din loc şi ce să

faci...

Pacientul: Chiar aşa! Pur şi simplu nu ştiu cum să lupt cu mine însumi în acele

momente. Oare ce-aş putea face…?

Nivel înalt de empatie (fragment de interviu)

Pacientul: M-am săturat de atâta bătaie de cap cu colegii mei de birou! Mă simt

atât de înşelat în aşteptările mele şi nu ştiu ce se va întâmpla mai târziu…Oare meritam

aşa ceva din partea lor?

Terapeutul: Într-adevăr, te simţi teribil de dezamăgit datorită atitudinii lor! Dar eşti

dezamăgit şi faţă de tine însuţi pentru că nu le-ai arătat ce ai simţit în acel moment şi nu

te-ai comportat ca atare.

Scala de căldură nonposesivă

Adaptare după conceptul de “acceptare pozitivă necondiţionată” avansat de C.

Rogers, căldura „nonposesivă” se referă la comunicarea de către psihoterapeut a

respectului şi interesului faţă de clientul său. Din această perspectivă, clientul este privit

ca o individualitate şi acceptat ca o persoană cu multiple potenţialităţi latente. Eforturile

terapeutului sunt îndreptate în direcţia aprecierii corecte a semnificaţiei gândurilor,

sentimentelor şi comportamentelor clientului.

Apare întrebarea referitoare la modul în care se poate realiza un climat afectiv

favorabil pe parcusul derulării terapiei. Din perspectiva rogersiană, dacă terapeutul se

simte în largul său, dacă este capabil să se angajeze fără teamă într-un schimb afectiv

profund şi în acelaşi timp “aseptic”, atunci există motive să se creadă că va atinge nota

justă.

La un nivel redus de căldură „nonposesivă”, psihoterapeutul fie manifestă o

bunăvoinţă exagerată (înalt condiţionată), fie îşi evaluează partenerul, dezaprobând

unele din gândurile, sentimentele şi comportamentele acestuia. La un nivel înalt,

psihoterapeutul îi acceptă pe deplin experienţa, comunicând grija şi respectul pe care

le poartă faţă de clientul său.

Nivelul 1

Psihoterapeutul oferă numeroase sfaturi sau manifestă o atitudine negativă faţă

de client. Îi spune ceea ce este “cel mai bine pentru el”, aprobându-i sau dezaprobându-

i comportamentul. Evaluările şi judecăţile terapeutului sunt centrate pe propriul său eu.

Nivelul 2

Psihoterapeutul răspunde în mod mecanic clientului său, ignorându-i

sentimentele şi manifestând o lipsă de preocupare şi de interes faţă de acesta. Tocmai

când se aşteaptă un răspuns oferit cu “căldură”, terapeutul dă dovadă de o pasivitate

completă. Situaţia se datorează lipsei de acceptare totală necondiţionată a clientului

său.

Nivelul 3

Psihoterapeutul nu manifestă o acceptare pozitivă deplină faţă de client. De

asemenea, se poate manifesta ca fiind el însuşi responsabil pentru unele din acţiunile

clientului său, comunicându-i gânduri de genul: “Nu e bine să acţionezi imoral!”, “E

important pentru mine ca tu să-ţi continui serviciul!”

Nivelul 4

Psihoterapeutul comunică în mod clar un interes adânc şi o grijă profundă pentru

starea de bine a clientului său, manifestând o bunăvoinţă nonevaluativă şi

necondiţionată faţă de acesta. Deşi există urme de condiţionalitate în mai multe arii

personale ale clientului său (îndeosebi în ariile intime şi mai greu sondabile), terapeutul

îi oferă acestuia posibilitatea de a fi el însuşi şi de a se accepta pe sine. De asemenea,

îi comunică ideea că poate acţiona oricum doreşte, dar şi faptul că este totuşi important

pentru el ca partenerul său să se comporte cu mai multă maturitate, să nu regreseze în

terapie ori să-l accepte şi să-l placă pe el, în calitate de terapeut.

Nivelul 5

La acest nivel, psihoterapeutul comunică o căldură umană în afara oricărei

restricţii. Există un profund respect pentru valoarea clientului ca persoană şi pentru

drepturile sale ca individ liber. Clientul este lăsat să fie el însuşi, chiar dacă este în

defensivă, chiar dacă îi displace terapeutul său sau chiar dacă îl rejectează/ respinge

de-a lungul desfăşurării terapiei. Această grijă autentică se separă net de orice evaluare

a gândurilor, sentimentelor şi comportamentelor clientului său. Mai mult, psihoterapeutul

este dispus să împărtăşească, în mod egal, atât bucuriile şi aspiraţiile clientului său, cât

şi căderile, dezamăgirile şi eşecurile sale.

Nivel scăzut de căldură (fragment de interviu)

Pacientul: Nu pot să mai aştept până când termin şcoala, mă simt atât de întors

pe dos! Vreau să renunţ la şcoală şi să mă apuc de lucru. Ştiu deja câteva locuri de

unde aş putea începe...

Terapeutul: Care-i problema, nu-ţi place şcoala?

Nivel înalt de căldură (fragment de interviu)

Pacientul:“Cred că am fost condamnt la spitalizare pentru tot restul vieţii mele.

Singura imagine pe care o întrezăresc pentru viitorul meu este o dezamăgire totală şi

orice…

Terapeutul (întrerupându-l): Spui că nu mai ai nici o speranţă, nu-i aşa?

Pacientul: Într-adevăr! Cred că nimeni nu a avut cu adevărat grijă de mine, nici

măcar eu însumi nu mi-am purtat de grijă. Uneori îmi treceau prin cap tot felul de

gânduri legate de moarte, aşa de deprimat mă simţeam…

Terapeutul: Ai spus că de-a lungul timpului nimeni nu te-a ajutat… (Pacientul:

Aşa este!)… spune-mi, ce s-a întâmpat cu tine?

Pacientul: Mă urăsc pentru că nu pot…, simt că nu merit să aibă grijă cineva de

mine. Mă urăsc pentru acest lucru, aşa că… simt că nimeni nu mi-a purtat de grijă şi nu

văd nici un motiv pentru care să fiu ajutat…

Terapeutul: Cred că mi-ai mai dat câtava indicii. Eram mirat de ce i-ai îndepărtat

pe ceilalţi de tine. Tu nu ai lăsat pe nimeni să-ţi poarte de grijă şi nu ai permite

oamenilor ... (Afirmaţiile terapeutului sunt rapid întrerupte de pacientul său)

Pacientul: Aşa este, am închis uşa oricăruia dintre ei. Am închis-o pentru că nu

doream să mă sâcâie nimeni. Nu meritam decât să fiu lăsat în pace şi să să mă pierd

treptat în dezamăgirea mea…

Scala de autenticitate

Adaptare după conceptul de „congruenţă” al lui C. Rogers, autenticitatea se

referă la caracteristica terapeutului de “a fi total el însuşi”, de “a fi real”. În orice

moment, terapeutul este reprezentat de răspunsul pe care îl oferă clientului său. Pentru

ca relaţia să fie terapeutică, trebuie ca experienţa imediată a terapeutului să fie corect

reprezentată sau simbolizată în conştiinţa sa. Cu alte cuvinte, este necesar ca

sentimentele şi atitudinile pe care le încearcă faţă de client să fie total disponibile

conştiinţei. De pildă, relaţia terapeutică suferă dacă sentimentele de consideraţie

pozitivă necondiţionată sau înţelegerea empatică pe care o manifestă faţă de client sunt

doar aparente, în realitate el trăind o stare de teamă sau jenă. Acest lucru

demonstrează că terapeutul nu realizează acordul intern necesar eficacităţii terapeutice.

Dacă la un nivel scăzut de autenticitate terapeutul prezintă o “faţadă”, o “mască”

profesională, la un nivel înalt, terapeutul este cu adevărat el însuşi, răspunsurile sale

autentice deschizând noi arii de investigaţie atât pentru client, cât şi pentru terapeut.

Scala de autenticitate „încurajatoare” (“facilitative genuineness”), cum a fost denumită

de autorii ei (Truax şi Carkhuff), face o distincţie între răspunsurile autentice care au un

conţinut negativ şi un efect destructiv asupra clientului şi răspunsurile care sunt utilizate

în mod constructiv, menite să-i permită clientului o mai profundă înţelegere şi

autoexplorare.

Nivelul 1

În mod evident, afirmaţiile psihoterapeutului sunt fără legătură cu ceea ce simte

în momentul respectiv, singurele răspunsuri autentice ale sale având consecinţe

negative şi destructive asupra clientului. Apar contradicţii izbitoare în afirmaţiile

terapeutului, iar conţinutul acestora nu se acordă cu tonul vocii şi cu expresiile faciale

adoptate.

Nivelul 2

Răspunsurile psihoterapeutului sunt adecvate mai ales din punct de vedere

profesional decât personal, acestea fiind concordante cu ceea ce ”ar trebui” să

răspundă în situaţia respectivă. Prin urmare, răspunsurile terapeutului sunt “bune” din

punct de vedere terapeutic, dar nu exprimă ceea ce simte sau gândeşte în mod real.

Nivelul 3

Nu se manifestă contradicţii între ceea ce simte şi ceea ce spune

psihoterapeutul, dar nici nu există indicii care să ateste un răspuns autentic din partea

acestuia. Deşi pare să ofere răspunsuri adecvate şi sincere, acestea nu reflectă o

participare reală şi activă în relaţia cu partenerul său de relaţie. Terapeutul nu face

nimic mai mult decât să asculte şi să urmărească ceea ce spune şi ceea ce simte

clientul său, dar adoptă, în mod implicit, fie o atitudine defensivă, fie un aer de

profesionalism.

Nivelul 4

Comportamentul nonverbal al psihoterapeutului indică un răspuns autentic

(pozitiv sau negativ) şi cu efecte nondestructive asupra clientului. Afirmaţiile terapeutului

sunt congruente cu sentimentele sale, chiar dacă este întrucâtva ezitant în ceea ce

afirmă. În mod autentic, terapeutul spune ceea ce gândeşte.

Nivelul 5

Psihoterapeutul este în mod nestingherit şi cu adevărat el însuşi în relaţie.

Manifestă spontaneitate în interacţiunea cu clientul său şi deschidere atât faţă de

experienţele agreabile, cât şi faţă de cele dezagreabile pe care cei doi parteneri le

trăiesc de-a lungul relaţiei. Răspunsurile autentice ale terapeutului sunt utilizate într-o

manieră constructivă, deschizându-se noi arii de investigaţie atât pentru terapeut, cât şi

pentru client.

Nivel scăzut de autenticitate (fragment de interviu)

Pacientul: “Pot să-ţi pun o întrebare?”

Terapeutul: “Desigur!”

Pacientul: “Crezi că prietena mea mă va privi altfel ştiind că am fost internat într-

un spital de psihiatrie?”

Terapeutul: “Oh, nu, poate dacă nu ar avea nici cea mai vagă cunoştinţă în acest

domeniu”.

Pacientul: “Dar crezi că mă va mai putea considera un… om normal?”

Terapeutul: “Fireşte! Totul depinde însă de felul cum te vei comporta de-acum

încolo şi de cum vei şti să lupţi cu fricile tale”.

Nivel înalt de autenticitate (fragment de interviu)

Pacientul: “Sunt atât de emoţionat că am găsit un terapeut ca tine! Simt că mă

înţelegi atât de bine! Sunt din nou plin de speranţă şi nu am mai simţit aşa ceva de mult

timp.”

Terapeutul: “Ei bine, sunt încântat să aud că vorbeşti în felul acesta şi bucuros

să-ţi fiu de folos! Cu toate acestea, cred că mai avem încă de lucrat împreună.”

Numeroşi autori (Carkhuff şi Berenson, 1977; Fischer, 1978; Truax şi Mitchell,

1988) sunt de părere că este necesar un “nivel facilitator minimal” pentru a se putea

stabili o comunicare reală şi eficientă între psihoterapeut şi pacient. Acest prag ar

corespunde nivelurilor 4 şi 5 din Scala de Empatie, precum şi nivelului 3 din Scalele de

Căldură şi Autenticitate. Dacă sub treptele menţionate, comunicarea terapeutului se

dovedeşte a fi substractivă, negativă în privinţa acceptării clientului şi inautentică, peste

aceste niveluri, comunicarea sporeşte, este pozitivă în privinţa acceptării clientului şi

autentică. Considerăm că noţiunea de “nivel facilitator minimal” oferă numeroase

avantaje conceptuale şi experimentale în ceea ce priveşte distingerea nivelului înalt şi

scăzut la cele trei condiţii de bază (empatie, căldură şi autenticitate), specifice relaţiei

psihoterapeutice din terapiile experienţiale.

Prin aplicarea scalelor menţionate, într-un studiu al lui Truax şi Mitchell (1988) se

arată că un grad înalt de empatie, căldură şi autenticitate manifestate de psihoterapeut

influenţează în proporţie de 66% (p<0,5) eficienţa rezultatelor psihoterapiei. Acelaşi

studiu indică faptul că la 9 ani după terminarea tratamentului, pacienţii al căror terapeut

înregistrează scoruri înalte la cele trei condiţii prezentate, nu s-au mai internat într-un

spital de psihiatrie (spre deosebire de lotul martor şi lotul de pacienţi al căror terapeuţi

înregistrează scoruri scăzute). Mai mult, pacienţii spitalizaţi îşi deteriorează starea

psihică (comparativ cu lotul martor), în prezenţa unui terapeut care înregistrează un

scor scăzut de empatie, căldură şi autenticitate.