Anne Ubersfeld, Termenii cheie ai analizei teatrului

Actor

Actorul este un artist prezent pe spatiul scenic si a carui misiune este de a actiona si de a

vorbi intr-un univers fictional pe care il construieste sau contribuie la construirea acestuia. De unde

dubla functie si, daca se poate spune, dublul statul al actorului, in acelasi timp element activ al

universului fictional si practician lucrand cu al sau corp-voce. Jouvet considera comedianul ca este

acela ce poate sa adopte toate rolurile si sa se confrunte cu ele, in timp ce actorul imprima fiecaruia

din rolurile sale personalitatea proprie, care se poate usor recunoaste. In prezent exista tendinta de a

se distinge actorul-artist si profesiunea de comedian. Actorul a fost intotdeauna obiectul in acelasi

timp al suspiciunii si al fascinatiei (Mimesis, Comedian). Secolul al XIX-lea si inceputul celui de al XX-

lea sunt era ,,monstrului sacru”, in prezent eclipsat de starul de cinema.

Pe masura ce punerea in scena dobandeste insemnatate, importanta actorului pare sa se

reduca. El devine ,,supra-marioneta’’ potrivit sistemului lui Craig-supunandu-se orbeste plasarii sale

hotarata de regizor.

Munca actorului este:

1. De a fi enuntatorul unui discurs si autorul unei actiuni;

2. De a construi un subiect al actiunii sau al discursului care sa fie ,,acceptabil’’ (,,verosimil’’)

pentru spectator.

3. De a construi una sau mai multe relatii interpersonale puternice. Realizand aceasta,

actorul antreneaza un sistem de semne care compun un element:

-al esteticii reprezentarii ca totalitate;

-al producerii sensului;

Actorul in sensul semiologic al cuvantului, este un ,,personaj’’ caracterizat printr-un

proces(ex. Scapin este actorul fabricant de viclenii, junele prim este actorul indragostit), si printr-un

anumit numar de trasaturi diferentiale(ex. Este mascul sau femela, puternic sau neputernic, tanar

sau batran.)

Actiune(dramatica)

Actiunea este o suita de evenimente prezentate sau povestite pe o scena si care permit sa se

treaca de la situatia A de plecare la o situatie B de sosire printr-o intreaga serie de medieri.

Notiunea este ambigua, ca cea mai mare parte a notiunilor care se refera la teatru: aceasta

deoarece desemneaza deopotriva povestirea fictionala ca si evenimentele pur scenice. Actiunea

poate sa apara statica, putin incarcata de evenimente sau cu progresie lenta(ex. Tragedii antice sau

renascentiste); ea poate fi dinamica(comportand o intriga) sau chiar implexa( termenul este al lui

Corneille, dar realitatea se gaseste mai ales in teatrul baroc sau romantic, sau la Elisabethani si la

spaniolii Secolului de aur.)

Actiunea presupune articulari de doua tipuri distincte:

1. Momente, care in operele clasice se succed intr-o ordine canonica, dar ale carei elemente se

regasesc in aproape toate operele teatrale: expozitiunea, unul sau mai multe evenimente

cheie(peripetia) si un deznodamant.

2. Diviziuni de natura diferita dupa genul spectacolului: zile, tablouri, acte, scene.

Actele sunt articularile teatrului clasic care, in principiu nu comporta intre ele decat slabe rupturi

temporale, dar care fac in acelasi timp sa intervina o pauza a tuturor elementelor.

Scena este in teatrul traditional o diviziune a actiunii, asa cum aceasta necesita o configuratie

determinanta a personajelor ; o schimbare de scena implicand o schimbare in co-prezenta

personajelor.

Modalitati ale actiunii dramatice.

1. Dezvoltarea elementelor afective ale unei situatii ( de ex. Tragediile statice ale Renasterii)

2. Povestirea unei fabule foarte cunoscute dandu-I variante(tragedii antice)

3. Sa dezvolte un conflict familial, personal, sau istorico-politic.

4. Sa povesteasca un destin (Macbeth)

5. Sa prezinte un personaj in actiune(Mizantropul)

6. Sa povesteasca o istorie complexa, formata din ciocnirea a doua lanturi de evenimente.

Catharsis

Acest cuvant grec inseamna epurare, purificare, dar si purgatie intr-un context medical.

,,Tragedia este o imitatie a unei actiuni*…+care prin intermediul milei si fricii produce epurarea unor

astfel de emotii.’’(Aristotel)

Este vorba deci de :

a) Imitarea evenimentelor sau elementelor care provoaca emotii (,,pasiuni’’), in aceasta

situatie frica si mila;

b) De a obtine prin acest spectacol un fel de eliberare de aceleasi emotii(pasiuni).

Comic

A evalua comicul este extrem de dificil, cu atat mai dificil cu cat exemplele in teatru sunt

intotdeauna complexe si mobile, istoric nesigure si fragile: ceea ce face sa rada o epoca nu este

obligatoriu sa faca sa rada o alta.

Aristotel spune: ,, Comicul consista intr-un defect sau o uratenie care nu cauzeaza nici durere

nici distrugere; un exemplu evident este masca comica: ea este urata si diforma fara sa exprime

durerea. Intr-un mod mai general si mai profund, Freud, urmat mai tarziu de Mauron, releva in ras

eliberarea de angoasa.

Varietati ale comediei: comedia numita ,,de caracter’’, comedia ,,de intriga’’, comedie ,,de

moravuri’’.

Dialog

Functiile dialogului de teatru

1. Dialogul in teatru este supus unui contract: suntem la teatru. Dialogul nu este destinat

asadar spectatorului, care-l asculta ,,clandestin’’ si care, prin urmare, nu are a da

socoteala.

2. Faptul dublei enuntari se regaseste in dialogul de teatru: orice enunt in dialog are doi

emitatori, scriptorul si personajul caruia i-a delegat vocea sa, si doi receptori, alocutorul-

personaj(,,dublul’’ sau) si spectatorul, care este asadar de asemenea prezent intr-un fel la

schimb, desi el nu poate sa intervina.

3. Conditiile de enuntare indicate de ansamblul didascaliilor precizeaza dincolo de intelesul

,,evident’’ al enunturilor, sensul pe care-l dobandesc in situatia respectiva.

4. Fiecare enunt in dialog are una sau mai multe din cele sase functii, potrivit analizei lui

Jackobson: functia fatica, referentiala, expresiva, conativa, poetica, metalingvistica.

5. O alta analiza a ceea ce este esentialul functionarii dialogului in teatru, adica aspectul sau

pragmatic, este teoria teoreticienilor scolii numita din Oxford, Austin, Searle, la care

trebuie adaugat Ducrot. Aceasta teorie ia in consideratie cuvantul-act. Trebuie distins

a)locutorul, b)perlocutorul si c) ilocutorul.

B. Formele dialogului:

1. numarul locuitorilor: in teatrul antic dialogul se face mai intai intre un protagonist si

cor, la care se adauga un alt protagonist (Eschil), apoi un al treilea(Sofocle). Umarul mic

de ,,vorbitori’’ , daca nu de prezente, este una din regulile nescrise ale tragediei clasice.

2. Ritmul schimbului: poate da loc la mari ,,tirade’’, la ,,discursuri’’ alternate, adesea cu

continut intelectual, sau la schimburi afective sau dramatice mai rapide, deci sticomitii,

schimburi alternate vers cu vers.

Didascalii

1. Cuvantul desemneaza tot ceea ce in textul de teatru nu este rostit de actor, adica tot

ceea ce in mod indirect este indeplinit de scriptor. Cuvantul grec desemna caietele cu

consemnari date actorilor inaintea reprezentatiei.

Didascaliile cuprind indicatiile scenice propriu-zise, cu alte cuvinte indicatiile de loc si

de timp, la care se adauga cele date comedianului(privind vorbirea si gestica) si mai

ales ceea ce divizeaza discursul in intergime vorbit al operei, adica indicatia numelui

personajului in fata textului pe care trebuie sa il rosteasca.

Rolul didascaliei este dublu: ea este un text de regie cuprinzand toate indicatiile date

de autor ansamblului de practicieni si un suport care permite lectorului sa

construiasca imaginar fie un loc in lume, fie o scena de teatru, fie amandoua in

acelasi timp.

2. Functia pragmatica a didascaliilor este aceea ca ele au statutul unui act de limbaj

directiv; ele sunt un ordin dat practicianului

3. Daca autorii sunt in acelasi timp regizori, sau daca codurile sunt riguros fixate,

indicatiile scenice sunt adesea limitate la numele personajelor.

4. Didascalii interne: indicatiile date regizorului pot sa figureze si in interiorul

textului(Shakespeare)

5. Autonome sau interne, didascaliile nu ar putea stabili ansamblul conditiilor de

enuntare fictionale si scenice; este necesara elaborarea unui text didascalic nou,

acela al regizorilor si al practicienilor.

Gest, gestica

Gestul este o miscare corporala produsa de actor intr-un mod voluntar sau semi-voluntar si

care prin faptul insusi ca este savarsit in cursul reprezentatiei, adopta o semnificatie in relatie a) cu

vorbirea actorului, b)cu ceilalti actori, c)cu spatiul reprezentatiei.

Gestica, adica nu numai ansamblul miscarilor actorului ci si felul lor este un text in relatie cu

toate semnele reprezentatiei, verbale si non-verbale.

Gestul este un semn mai mult sau mai putin codat. Cateodata el este un semn codat

traductibil, ca in teatrele orientale,cateodata este relativ codat cu ajutorul obiceiurilor sociale.

1. Gestica are o dubla functie: ea este mimetica(cu un comportament realist) si

simbolica.

2. Gestica constituie un text in raport cu semnele verbale, cateodata redundanta,

cateodata in opozitie cu ele.

3. Gestica este in relatie cu mimica(semne produse numai de fata).

Grotesc

Cuvantul dateaza din Rrenastere si desemneaza desene sau picturi reprezentand obiecte sau

personaje fantastice si presupuse a decora grote.

1. Grotescul nu este numai un gen sau o forma, ci si o contracultura- cum apreciaza Hugo si

Bahtin. Bahtin noteaza cu precizie ca grotescul este legat de-a lungul istoriei de momentul

carnavalului, adica de momentul in care poporul se elivereaza pentru moment de

constrangeri si scutura jugul.

2. Consecinte literare: explozia categoriilor frumosului, ale ratiunii, prezenta corpului, prezenta

a ceea ce Bahtin numeste “cele inferioare”. Caracterul subversiv al grotescului are drept

consecinta ceea ce el numeste dialogism, adica prezenta simultana a ideii dominante si a

contestarii sale; de unde figura retorica fondatoare a grotescului, oximoronul.

3. Grotescul in teatru se manifesta in personaje ca valetul rebel sau bufonul de curte, dar mai

ales prin ceea ce Bahtin numeste ,,mezalianta’’, coprezenta de personaje opuse, sau, in

acelasi personaj, de determinari opuse.

Personaj

Notiune cheie din teatru, cu deosebire dificil de lamurit in masura in care personajul,

notiune textuala a carei functie este de a fi un element dintr-o secventa naratica, este de

asemenea personajul ,,suport’’ al unei fiinte umane, parte a unui ansamblu xomplex de

semne, reprezentatia.

Notiunea insasi de personaj apare confuza prin dubla natura a personajului de teatru,

fiinta de fictiune careia I se alatura o fiinta vie. Personajul este o fiinta de hartie careia va

trebui sa-I corespunda un artist.

1. Din punct de vedere narativ, personajul este inainte de toate un actant, deci are rol in

sistemul actantial al operei: este subiectul, sau obiectul, sau adjuvantul… numai daca el

nu adopta succesiv mai multe roluri.

2. Din punct de vedere al actiunii, el este un actor, altfel spus el are un proces principal: el

este indragostitul, sau personajul patern, sau razboinicul.

3. Personajul este un individ, cu trasaturi distinctive de varsta, de complex fizic, de familie,

de istorie personala, trasaturi distinctive care, potrivit formelor de teatru, pot fi

schematice sau dimpotriva foarte complexe; in fine, el are ceea ce desemneaza in

general individul in speta umana, un nume.

4. Personajul este caracterizat printr-un discurs; discursul unui grup, al unei clase sociale,

idiolectul unui individ.

5. Personajul (cu exceptia one man show-ului) nu este singur, el face parte dintr-o

configuratie de personaje, cu care are trasaturi comune si trasaturi individualizante.

Spatiu

Comedianul, element fundamental al teatrului, nu ar putea exista fara un spatiu in

care sa se desfasoare, si teatrul se poate defini ca un spatiu in care se regasesc impreuna

privitori si priviti.

Spatiul teatral cuprinde actori si spectatori precizand intre ei un anume raport.

Spatiul scenic este spatiul propriu actorilor, spatiul corpurilor in miscare.

Locul scenic este acelasi spatiu definit sub aspectul lui material.

Spatiul dramatic este o abstractie: el cuprinde nu numai semnele reprezentatiei, ci

toata spatialitatea virtuala a textului, inclusiv ceea ce este prevazut ca fiind in afara scenei.

Spatiul teatral este definit de un anume raport al teatrului cu cetatea si cu

reprezentarile pe care oamenii si le fac- raport pe care istoricul trebuie sa-l examineze de

fiecare data.

Spatiul teatral oscileaza intre doua forme extreme: spatiul-scena si spatiul mimetic.

Spatiul mimetic sugereaza spectatorului sa imagineze scena ca un fragment de lume, sa-si

imagineze scena ca o continuare a scenicului, omogena lui. Spatiul-scena este un spatiu de

joc, vadind clar diferenta sa de restul lumii.

Spatiul teatral este concret si delimitat, tridimensional, dublu(actori si spectatori),

supus unor coduri multiple, un spatiu de joc, locul imitatiei elementelor lumii.

Spatiul scenic poate sa se divizeze in zone, care vor materializa diviziunile posibile,

psihice, sau dramatice.

Spectator

Spectatorul este celalalt participant viu al reprezentatiei teatrale. El este Celalalt al

actorului, perpetuul sau alocutor, destinatarul practicii sale. El recepteaza sentimentele

exprimate de actorul-artist, le raspunde prin reactia(psihica) potrivita.

Inaintea spectacolului, spectatorul este implicat: prin intrebarea sau intrebarile pe care le

formuleaza si prin contractul pe care l-a semnat cumparandu-si biletul.

Tragic

Sentimentul tragicului este acela pe care-l trezeste tragedia, el insa mergand mai

departe. Foarte dificil de definit, el a devenit mai comprehensibil prin Hegel: ,, Tragicul

consista in aceasta: cand intr-un conflict cele doua parti ale opozitiei sau in sine dreptate, dar

ele nu pot realiza adevaratul continut al telului lor decat negand sau sau ranind cealalta

putere, care si ea are aceleasi drepturi, incat cele doua parti se fac astfel vinovate in

moralitatea lor si prin insasi aceasta moralitate.”

Hagiu Elena-Madalina, anul I, Romana-Engleza