Anii tinereţii noastre proletare (I)Constantin Niţu

Colaj multimedia, doar pentru cei cuplaţi la Internet. Surprize –

surprize!

Motto:

Din Focşani până la IaşiSe resimte lipsa săriiFindcă toţi foştii ocnaşiSunt acum la cârma ţării.(Păstorel)

Anii tinereţii noastre proletare, când ne durea în fund de comunismul pe care îl condamnă unii, când nu ştiam exact ce este ăla, cu toate cursurile de socialism (cât pe ce) ştiinţific, de muncă politică de partid sau de alte cele, de carnetul de membru de partid fără care nu se putea avansa în carieră, pentru că eram prea ocupaţi cu studiile serioase şi să înţelegem cam ce se întâmplă cu noi real, apoi să ne trăim tinereţea. Am constatat asta umblând atât prin viaţă, dar mai ales prin numeroase biblioteci.

M-am născut la 2 octombrie 1941. În această zi s-au mai născut compozitorul român Ciprian Porumbescu (1853), Mahatma Gandhi (1869), autorul volumului „Cantece ţigăneşti“ - Miron Radu Paraschivescu (1911) şi Paul Goma (1935, scriitor roman stabilit in Franţa, autorul romanului - „Gherla“). În 1948 am intrat în clasa I, în satul Livezeni, comuna Stâlpeni, regiunea Piteşti. Apăruse noua lege a învăţământului.

Din 1948, România avusese o presă cenuşie, ternă, urâtă grafic, marcată de limba de lemn, de lozinci inepte şi de o agresivitate necioplită, „proletară”. În 1952, în plină sărăcie materială ca rezultat al tuturor regimurilor anterioare, fără bibliotecă acasă, dar cu lampă cu „gaz”, cu sticlă nr. 8, că nu era curent electric în majoritatea localităţii, am intrat în clasa a cincea în comuna Stâlpeni.

Au mai apărut până în 1953 câteva din cotidianele de tiraj şi de tradiţie ca „Universul” sau, „Adevărul”, însă eram străin de ele. Pe la mine la ţară le-am văzut doar la prăvălie, când se împachetau

niscaiva mărfuri în ele. Apoi n-au mai existat decât trei ziare centrale cu care am făcut cunoştinţă, „Scînteia” („bătrână”, după rusescul Iskra, ziar al emigranţilor ruşi din Londra, din 1903), „România liberă” şi „Scînteia tineretului”, trase fiecare în patru pagini plumburii. Li se adaugă un ziar de seară, „Informaţia Bucureştiului”, cu mai puţină ideologie şi mai multe ştiri utilitare şi de interes public, dar de care eu aveam să aflu peste mulţi ani.

De la mijlocul anilor '50 apărea cotidianul „Munca”, ce nu era decât replica locală a ziarului sovietic „Trud” (Труд), tot aşa cum „Gazeta literară” - din 1954, nu era decât o „Literaturnaia gazeta” (Литературная Газета) românească, gazetă cu care aveam să mă delectez mult mai târziu. La fel şi „Muncitorul sanitar” ori „Gazeta învăţământului”, săptămânalele unor categorii profesionale.

Acasă nu aveam radio, ci doar un difuzor conectat prin fir la staţia de radioamplificare. Îmi amintesc că am audiat transmisia unui meci în vara anului 1954 la un aparat de radio al unui consătean umblat prin lume, fost membru în legiunea străină, fiind cam 100 de persoane în uliţă, în faţa ferestrei cu aparatul expus, un vechi Telefunken.

În toamna anului 1955 am început clasa a opta la liceul Dinicu Golescu din Câmpulung Muşcel. La internatul liceului nu aveam aparate de radio. În anul 1956, septembrie, am trecut în clasa a noua la Liceul Militar „Ştefan cel Mare” din Câmpulung Moldovenesc, unde aveam difuzoare ce transmiteau numai postul de radio România I.

Radio România se transformase în Radio Bucureşti şi avea până în 1960, când eram deja în anul I la şcoala militară de artilerie din Sibiu încă din vara anului 1959, după liceul militar, un singur program pe unde lungi şi medii. Aparatele de radio vândute în magazine nu erau dotate şi cu frecvenţe pe unde scurte, pentru ca lumea să nu poată asculta „Vocea Americii”, „Europa liberă” – „ziarul vorbit al românilor de pretutindeni”, cum se intitula până în 1963, când eu eram locotenent la Ineu de un an şi aveam un aparat vechi, dat de gazdă, căruia i-am lăsat în grijă la plecare pentru un an un cal cumpărat cu 100 de lei de la un vecin, ca să nu îl „bage” în colectiv.

În anul de învăţământ 1962-1963, la cursul de rachete operativ-tactice la care am plecat am avut noroc de un aparat mai bun. Dar nu spun unde! Mai erau transmise programme radiofonice în limba română, din Londra (BBC-ul), Paris, Atena sau Vatican. Începusem să aflu de ele. Iar de radio Moscova nu mai amintesc!

Radio Bucureşti îşi incheia programul, inceput la 5 dimineaţa, la miezul nopţii. A apărut apoi şi un Bucureşti 2, emiţând din zori până la prânz, emisiunile acestuia prelungindu-se apoi gradat câte două ore în plus, dar mie îmi era străin.

Din 1957, când eram în liceul militar, exista Televiziunea Română, mai întâi cu programe experimentale, iar apoi regulate. Eu nu prea ştiam decât din ziare. Televiziunea se infiinţase în România la numai doi ani după aceea din Italia. Faţă de presa meschină, care era gratuită şi obligatoriu de citit în învăţământul militar, la care se adăuga ziarul militar „Apărarea Patriei”, presă anostă, marcată de o demagogie ridicolă sau agresivă, televiziunea, deşi în alb-negru, a adus în România o undă de varietate şi destindere căreia atunci îi ziceau „entertainment” doar câţiva cunoscători.

În 1959, când am absolvit cursurile liceului militar, când s-au aniversat 500 de ani de la întemeierea Bucureştilor, s-au alcătuit programe aparte, lansându-se cântece precum „Badea-neichii Bucureşti”, compus de corifeii Ion Vasilescu (aici cu un cântec interpretat de Livianu) şi Gherase Dendrino (aici cu un cîntec interpretat tot de acelaşi Livianu) şi interpretat de Maria Tănase, sau „Frumos eşti, Bucureşti!”, fără ca eu să ştiu decât din presă.

Apăreau în programele de divertisment, toate „live”, adică în direct, realizate în condiţii tehnice modeste, dar foarte reuşite, solistele şi soliştii în vogă de la răscrucea deceniilor al şaselea şi al şaptelea fiind Dorina Drăghici, Aida Moga, sora ei, Lavinia Slăveanu, Mara Ianoli, Gigi Marga, Alin Noreanu, Nicolae Niţescu, Wili Donea, George Bunea (cel cu „Oneşti, Oneşti”), Dorel Livianu (aici cu romanţa „Crizantema”).

Intr-o emisiune muzicală a debutat, în 1959, la vârsta de 16 ani (eu avean 18 în octombrie), Margareta Pâslaru (cu „Lasă-mi, toamnă”). În acelaşi an, Televiziunea n-a ezitat să transmită un program de la barul „Continental”, situat în subsolul unui bloc interbelic de lângă Biserica Rusă, prăbuşit la cutremurul din 4 martie 1977, murind atunci acolo Toma Caragiu şi Alexandru Bocăneţ.

Tot în 1959-1960, când eram în şcoala militară şi străin de cauză, televiziunea difuza numere de revistă, cuplete, scheciuri, interpretate de cel mai mare comic al vremii, Mircea Crişan, de duetul Horia Şerbănescu - Radu Zaharescu sau de Vasile Tomazian, actor foarte popular, care îl imita pe Vico Toriani, unul dintre puţinii cântăreţi străini sosiţi pe atunci în turneu la Bucureşti, sau povestea dialoguri conjugale purtate cu consoarta Florica (cel care în piaţă o

căuta la lână, iar ea îl căuta la ouă). Eu îi ştiam pe nea Vasile doar de la radio, despre cântecele de atunci.. Ce bun ar fi el cu muzica de acum, cu manele tâmpiţele şi-alte cele, care blochează toate televiziunile şi Internetul!

Din 1961, aproape seară de seară, după telejurnalul de la ora 19, existau, timp de o jumătate de oră, excelente emisiuni pentru copii, al căror protagonist era Aşchiuţă, un Pinocchio local, mânuit de un păpuşar excelent.

Realizatoarea emisiunii, Daniela Anencov, devenise extrem de populară, la paritate cu Cleo Stieber, crainica frumoasă, cultivată şi poliglotă a Televiziunii române.

Popularitate dobândisera, datorită rolurilor interpretate în seriale pentru copii, actorii Tudorel Popa (profesorul Paganel, originar din Ineu şi unchiul unei donmnişoare care mă plăcea, reciproca lipsind) şi Dem Savu (Căpitanul Val-Vartej); la programele de copii le adăugăm şi pe cele desenate cu ambele mâini şi cântate de falsul negustor de vinuri şi somelier de după revoluţie, Iurie Darie, plus Mihaela lui Nell Cobar.

Un eveniment era prezenţa în programele de muzică populară a Mariei Tănase, în mijlocul unui taraf, ultima având loc în 1962, ca şi aceea a Ioanei Radu, care interpreta romanţe.

În 1964, scriitorul Ion Marin Sadoveanu prezenta săptămânal ciclul „Din istoria universală a teatrului”, ilustrat cu secvenţe interpretate de actori. Aşezat în spatele unui birou masiv, pe un scaun cu dimensiuni de jilţ, conferenţiarul vorbea liber, îmbrăcat elegant, cu batista albă la buzunarul de la piept, răsucind între degete capacul unui stilou Pelikan cu peniţă de aur.

Moartea scriitorului, survenită în acelaşi an 1964, anul când am fost în poligonul Baikonur din Kazahstan, tocmai după faimoasele teze din aprilie (începea etapa relativei liberalizări 1964-1971), care declarau independenţa faţă de politica Moscovei, a dus la întreruperea acelui serial elevat.

În acelaşi an, o montare a unei piese întreprinsă cu mijloacele teatrului de televiziune „Pană de automobil” de Friedrich Durrenmat, consacra un tânăr şi strălucit actor, în rolul protagonistului, pe nume Mircea Albulescu, mare iubitor de Eminescu, cel căruia pe 12 decembrie 2009 i se interzicea cumulul pensiei mizere de actor cu salariul, ca angajat al Teatrului Naţional.

Dacă un crainic radio a pronunţat inversat în acei ani titlul operei lui Mozart „Cosi fan tutte”, de o manieră pe care nu o suportă

hârtia, pardon, memoria şi ecranul calculatorului, dar vă prindeţi repede, că sunteţi majori, un alt crainic de televiziune a fost aspru admonestat pentru o ştire citită pe post - „Tovarăşul Gheorghe Cioară s-a întors de la Moscova pe calea aerului”.

Teatrul de revistă, cu o mare tradiţie în România, cu nivelul înalt la care îl ridicase Constantin Tănase, a adus multă culoare şi mult haz în vremurile dinainte şi din timpul celei de a doua conflagraţii mondiale (Rău era cu „der, die, das"/ da-i mai rău cu „davai ceas"/ De la Nistru pân' la Don/ Davai ceas, davai palton/ Davai ceas, davai moşie/ Haraşo, tovărăşie").

Existau în Bucureşti două săli încăpătoare ale aceluiaşi teatru care primiseră numele marelui comic, o grădină de vară, „Boema”, datând din 1928, pe Strada Theodor Aman, o alta se afla la limita Cişmigiului, pe un spaţiu năpădit apoi de brusturi, buruieni şi oţetari, azi nu ştim ce e, de pe fosta Intrare Brezoianu, rebotezată Rigas, şi se mai montau uneori spectacole de revistă pe scena Teatrului de vară din Herăstrău sau în fostul şi actualul parc Carol, rebotezat „Parcul Libertăţii” şi revenit acum la vechiul nume. Din când în când mai au loc pe acolo niscaiva concerte. Economia de piaţă! Iar pe 12 decembrie 2009, directorul Teatrului Tănase, Arşinel, avea să opteze pentru salariu şi încetarea plăţii pensiei.

Cel mai mare actor al genului, cu destule prezenţe şi la radio, era Mircea Crişan. Până în ziua de azi noi cei mai în vârstă ne amintim de „Castravetele” lui, de „Un foc în noapte, un foc în sobă; arde-te-ar focul!”, de legenda potrivit căreia, cu prilejul unei vizite a lui Hruşciov în România, Gheorghiu-Dej l-a adus pe Mircea Crişan să-i distreze, chemând şi un translator.

Iar Mircea Crişan a mieunat ca pisica, a lătrat precum câinele, a imitat leul, tigrul şi alte animale, iar la sfârşit i s-a adresat translatorului: „Acum, tradu!”. Dintr-un turneu la Paris, actorul s-a intors cu un Chevrolet, clasicul model 1957, pe care n-a ezitat să-l pomeneasca pe scenă (“Ce nu face omul pentru o bucată de Chevrolet?”)

Notoriu de dinainte de război, de când jucase în filmul „Bing-bang” şi de când făcea tandem cu Vasile Vasilache, era N. Stroe (“Alo! Aici e Stroe/ Şi roagă să-i daţi voie/ O clipă să vă-nveselească...). În spectacolul „Vitamina M - Muzica”, montat în 1961 în clădirea de peste drum de Academie a Teatrului „C. Tănase”, fost sediu al Legaţiei Germaniei.

Într-un dialog imaginar, Stroe i se adresa unei cucoane: „Aţi fost la Domnul Puntila?” „Nu ţi-e ruşine, domnule?! Eu sunt femeie serioasă”. „Domnul Puntila” era o piesă de Bertolt Brecht jucată pe atunci de un teatru bucureştean.

Trei ani mai târziu, pe scena Teatrului de Comedie se monta „Rinocerii” de Eugen Ionescu, rolul lui Beranger, protagonistul, fiind interpretat de Radu Beligan, cel care avea să fie contestat la revoluţie, ca membru al C.C. al P.C.R., iar pe scena Teatrului Mic se juca „Lecţia de engleză” a aceluiasi dramaturg sub titlul „Cântăreaţa cheală”.

Din 1963, cuvântul România şi derivatele sale se scriau iarăşi cu „â”. Vreme de un deceniu, consecinţă a reformei ortografice din 1953, privilegiul acestei grafii il deţinuseră doar vagoanele româneşti de cale ferată de pe traseele internaţionale (în trenul cu care curculam frecvent pe ruta Arad – Bucureşti şi retur) şi tricourile sportivilor români care luau parte la competiţii desfăşurate în străinătate.

În acelaşi an 1963, în luna noiembrie, televiziunea inceta să mai transmită parada militară de la Moscova, din ziua de 7, dar prelua în direct, integral, ceremonia inmormântării preşedintelui Statelor Unite, John F. Kennedy, asasinat la Dallas. De-acum, radiodifuziunea română, în afară de Alexandru Stark, corespondent la Moscova, avea un trimis permanent la Washington şi corespondenţi la Paris şi la Roma, Georges Dascăl şi Angelo Chiari.

Un magazin cultural foarte citit devenise revista „Contemporanul”, condusă, la mijlocul anilor '50, de George Ivaşcu şi avându-l colaborator permanent pe G. Călinescu (“Cronica optimistului”). În 1963-1964, „Contemporanul” nu mai era foaia proletcultistă înfiinţată în 1948, unde oficiau cei mai abjecti ideologi şi culturnici ai noului regim. Aici îşi incepe Nicoale Manolescu lunga şi strălucita carieră de cronicar literar.

Pe ţărmul mării, staţiunea Carmen Silva se chema, de fapt, Vasile Roaită (după numele unui aşazis ilegalist, dovedit ulterior colaborator al Siguranţei). La finele deceniului al cincilea era o staţiune prăpădită, frecventată masiv de sindicalişti. Trăgeau unii la pensiuni, case modeste cu două-trei camere cu dependinţe rudimentare. Pe timpul verii, familiile gazdelor, cu mic, cu mare se mutau în nişte barăci ridicate în curţi. Atmosfera generală era sumbră, vag insalubră, dar veselă. Eu am mers prima dată la mare în vara anului 1957, la Mangalia, ca elev al Liceului Militar „Ştefan cel

Mare”. Noi, elevii vizitatori, ne hârjoneam pe plajă doar între noi (cinci minute pe spate, cinci minute pe burtă, pe dreapta, pe stânga, la duş, în mare, iar la duş etc., doar eram apevişti), iar în timpul de vizite în afară mai puţin cu adolescenţii localnici băieţi, ci mai mult cu fetele. Adolescenţii din comuna 2 Mai (nu era aranjată ca acum) ne gratulau cu „vilegiaturistule”, iar noi le ziceam „băştinaşi”

Altminteri, noi, vilegiaturişti şi băştinaşe, ne întelegeam bine, precum în legenda cu legionarii romani, „ex toto urbae romanae”, şi femeile dace. Doar unul mi-a purtat pică, deoarece îi furasem pe cea căreia vroia să îi facă oarece curte, dar nu îndrăznea de timid ce era. Şi aveam să mă întâlnesc cu el peste ani, la o unitate militară de artilerie din Bârlad, unde era soldat, iar eu venisem în practică din şcoala militară de ofiţeri. Şi băiatul tremura de frică. Dar eu i-am strâns mâna bărbăteşte şi am devenit prieteni.

Plajele se aflau peste tot. Erau puţin populate şi cam sălbatice. A noastră, de la tabăra militară de lângă canalul de intrare-ieşire din port, era mai aranjată. N-auzeai muzică, de fel decât la noi. Când şi când mai huruia mai departe, răguşit, agăţat de un stâlp de telegraf, un megafon.

La ambianţa sonoră contribuia zilnic, pe plaja principală a oraşului, şi un flaşnetar uscăţiv, îmbrăcat într-un tricou marinăresc, cu o maimuţă pe umăr, care naviga printre cearşafurile risipite la buza mării, dar nu venea pe plaja noastră militară. Primea monede de 25 de bani. Atunci am cunoscut-o pe Afrodita din 2 Mai, care nu ieşise chiar din spuma mării, că nu ştia să înoate. Se potrivea cu frica mea de apă.

De acolo, din Mangalia, aveam să merg în Constanţa în port şi să vizitez bricul Mircea, vasul de practică al elevilor de la Institutul de Marină. Acolo am mâncat un prânz copios marinăresc şi m-am gândit că voi opta pentru Institutul de Marină la absolvirea liceului militar.

Aveam să îmi amintesc ce îmi povestea un prieten fiu de bani gata, care avea bunicii în comuna mea natală, Gicu, cel care se distra mereu la Ghiol. Îmi povestea că locul semăna cu un ştrand bucureştean, dar unde protagoniiştii, de toate vârstele, se etalau defilând fără complexe, în costumul lui Adam sau al Evei (după preferinţa Făcătorului).

Ariile destinate celor două sexe erau despărţite, formal, de un gard de uluci depărtate între ele, cu rolul de a stopa - chipurile - ocheadele şi de a stăvili eventualele porniri reciproce. Buna dispoziţie era unanimă, iar comunicarea extinsă şi relaxată. Nu a reperat,

niciodată, zicea el, ceva obscen sau indecent. Doar ocheade discrete! Partea într-adevăr incomodă ţinea de operaţiunea unsului cu noroiul negru, greu mirositor, şi aceea de încreţire elefantină a pielii.

Prietenul îmi povestea că la întoarcere trecea prin dreptul terasei „Potcoava” şi într-o zi m-am convins şi eu când am mers împreună cu el să îmi şi demonstreze. În miezul zilei se produceau doi lăutari - unul cu vioara, altul cu acordeonul, Erau ştirbi şi foarte prietenoşi. Repertoriul vocal, susţinut alternativ, se compunea din cântece de pahar şi voie bună, gen - „M-a facut mama oltean”, „Ionel, Ionelule”, „Zaraza”, a cărei partitură o aveam cadou de la muzicala Afrodita, şi altele asemenea.

Piesele „cu dedicaţie” se arvuneau la masă, sub deviza „cine lipeşte biştarul, comandă muzica”. Mă numărasem înainte printre beneficiarii clandestini de o zi, fiindcă trăgeam cu urechea două ore cu o halbă de bere. Am avut ambiţia, noi doi, să îi angajăm ca într-o oră să ne conducă pe bulevard şi să ne cânte, în schimbul a 40 de lei (daţi de Gicu, eu fiind elev falit).

Serile le „petreceam” mereu în tabără, într-un plictis debordant. La prânz uneori dormeam, dar de cele mai multe ori mergeam pe plaja de la 2 Mai, la întâlnire cu Afrodita. Cam stăteam la soare, ne luam cu vorba şi cu „mozolul” şi seara mă cam frigea pielea. Aproape în fiecare seară din seria a doua, când eram deja bronzat şi mi s-a aprobat să mai stau la mare, ieseam la plimbare pe faleză cu Afrodita. Prietenul cu pretenţii îmi povestea cu interes că zăbovea seara la Constanţa pe o bancă în preajma Cazinoului. Asculta muzică. Concerta o formaţie „de antren şi dans”. Diseuza - vedetă a momentului, era Dorina Drăghici, care făcea bezele şi reverenţe după fiecare piesă. Avea succes. Programul se prelungea. Eu, lângă Mangalia, mă mulţumeam cu Afrodita.

La începuturile televiziunii, muzica uşoară românească, inclusiv cea televizată, era dominată de Dorina Drăghici, Gică Petrescu, Luigi Ionescu, Aida Moga, Nicolae Niţescu, Gigi Marga şi alţii, cunoscuţi din specacole şi turnee. Televiziunea le aducea popularitate în plus, dar au trecut destui ani până când numărul de televizoare a ajuns de ordinul sutelor de mii. Eu nu aveam şi nu îmi părea rău!

Prima interpretă de muzică uşoară lansată de televiziune a fost, după cum am scris deja, Margareta Pâslaru. La prima prezenţă pe micul ecran, era elevă şi cânta la un club muncitoresc (Înfrăţirea între popoare) din cartierul Bucureştii Noi. Lansarea ei la televizor a făcut-

o celebră în câteva săptămâni. Compozitorii cunoscuţi se înghesuiau să-i ofere melodii. Alături de ea a început să apară frecvent în programele televizate rusoaica Marina, numită prin căsătorie Voica, devenind şi ea vedetă datorită televiziunii.

Cei care au remarcat-o şi au adus-o la televiziune pe Margareta au fost Valeriu Lazarov şi Ileana Pop. Primul avea să plece în Spania şi să obţină multe priorităţi în lumea televiziunii. Ei au fost primii „selecţioneri de persoane capabile să devină mari atracţii ale micului ecran.

După plecarea din ţară a lui Valeriu Lazarov, au devenit generatori de vedete Alexandru Bocăneţ, care se limita la o echipă restrânsă, şi Sorin Grigorescu, cel care a lansat majoritatea cântăreţilor de muzică uşoară de prim rang ai anilor 70, prin celebra emisiune „Steaua fără nume”.

Ileana Pop, nume mai puţin cunoscut în afara Televiziunii Române, a avut vocaţia găsirii unor tineri talentaţi. A fost mereu un secondant al unora din marii realizatori de emisuni de divertisment. Ea i-a atras către televiziune, încă de când erau studenţi, pe Florian Pittiş, pe Mariana Mihuţ şi pe mulţi alţii.

Tudor Vornicu, el însuşi om cu talentul rar de a simţi vocaţia telegenică a unor oameni (i-a invitat frecvent la televiziune, printre alţii, pe profesorul Grigore Moisil şi pe Catinca Ralea, şi-a asociat-o pe Ileana Pop ca realizator la emisiunea duminicală, sub numele Ileana Vlad. Când a înfiinţat în România prima sa firmă de producţii televizate (private, la întoarcerea în România după revoluţie), Valeriu a numit-o director pe aceeaşi Ileana Pop, deşi aceasta depăşise, de destulă vreme, vârsta pensionării.

Prima crainică a televiziunii a fost Mariana Zaharescu, de care eu nu îmi aduc aminte (ulterior vocea de la Teleenciclopedia) deoarece eram cavaler şi preocupat mai ales de frumuseţile tinere, încă netelegenice. Era o brunetă frumoasă cu o voce şi o dicţie excelente. Fusese crainică la radio şi s-a adaptat foarte bine cerinţelor televiziunii. Probabil că noua ei postură a determinat o reverificare a dosarului de origine socială şi i s-or fi descoperit cine ştie ce hibe. Cert este că, după numai câteva luni a fost mutată înapoi la radio şi apoi dată afară. Avea să revină ulterior.

În locul ei au fost aduse două fete drăguţe, după unii, fără vreo pregătire, dar cu dosare corespunzătoare, care au fost şcolite cu termen redus de o crainică de la radio. Se bâlbâiau frecvent şi erau crispate în faţa camerei.

Unul din regizori, parcă David Esrig (cel ce acum susţine că s-a născut în Haifa), încerca să le determine să-şi mascheze crisparea. Una din soluţiile recomandate de Esrig era zâmbetul, la ştirile „bune”. În toamna anului 1957, când eram complet străin de televiziune, Grigore Preoteasa, ministrul român de externe de atunci, (a cărui fiică a fost prima soţie a lui Adrian Năstase, cel cu patru case de mai târziu, ca soţ al altei fiice de nomenclaturist şi nepot al mătuşii Tamara) a murit într-un accident de avion, când se întorcea (tot) de la Moscova. În mijlocul ştirii, crainica şi-a adus aminte de indicaţia regizorului şi a trântit un zâmbet seducător. Tovarăşii de la cadre n-au avut de ales şi au fost obligaţi să recurgă la crainice profesioniste.

Aşa au venit de la radio Cleo Stieber şi Georgeta Perlea, care au fost mulţi ani prezenţe simpatizate şi apreciate de public, dar din care nu făceam parte, nefiind un privitor al micului ecran.

Pe atunci, programul începea la 7 seara şi dura două-trei ore. Când volumul programelor a crescut, a mai fost angajat, în chip de crainic, Florin Brătescu, o voce remarcabilă şi o prezenţă care fermeca telespectatoarele. Mai târziu a devenit crainică şi Ioana Măgură, care a fugit ulterior din ţară şi a preferat Europa Liberă Televiziunii Române.

Până pe la inceputul anilor '70, pe locul actualului hotel Dorobanţi au existat două localuri, „Mon Jardin” şi „Poarta Albă”. Primul era un restaurant interbelic, cu loji de pluş şi ring de dans, iar vara cu o gradină faimoasă. La „Mon Jardin” s-a cântat jazz chiar şi în anii '50, când era considerat „muzică decadentă”. Când veneam în Bucureşti nu vizitam aşa ceva, cu toate că prietenul meu, fiu de medic militar (colonel chirurg), mergea des pe acolo şi mă ţinea la curent cu toate.

Din formaţia de la „Mon Jardin” au făcut pe atunci parte Sergiu Malagamba, Iancsi Korosi şi Johnny Răducanu. A cântat cu această formaţie şi Yves Montand, care în 1956 a intreprins un turneu la Bucureşti; unul răsunător, intrucât de aproape un deceniu nu mai veniseră în România interpreţi din Occident.

Yves Montand era pe atunci comunist. A susţinut câteva concerte, iar după unul din acestea a fost dus la „Mon Jardin”, unde a rămas încântat de jazz-ul interpretat acolo şi a cântat impreună cu formaţia. Nu-i exclus ca vreunul dintre muzicanţi să fi încercat să-i tempereze entuziasmul pentru ideologia roşie.

Frecventau în anii '50 „Mon Jardin”-ul criticii de artă Petru Comarnescu şi Eugen Schileru, „calamburgiul” Oscar Lemnaru şi mulţi alţi intelectuali.

Poarta Albă era o cârciumă cu ciorbă de burtă şi grătar, unde se consumau bere şi alcooluri distilate, inclusiv secărică, populara băutură din anii '50. Prietenul Gicu mi-a povestit că într-o seară a nimerit acolo şi Maria Tănase. Era iarnă şi un ţăran din apropiere de Bucureşti îşi priponise căluţul cu care aducea marfa la piaţă. La intrarea în local. Maria Tănase a intervenit pentru ca animalul să fie îngăduit înăuntru, la căldură. Acesta, ascultător, s-a lăsat jos într-un colţ al cârciumii şi a adormit cu capul sub masa stăpânului.

La „Poarta Albă” venea autorul versurilor cântecului „Din bucata mea de păine”, care se cântă şi azi de Ionela Prodan (aici cu Ion Dolănescu) şi de Maria Cârneci (“Din bucata mea de pâine/ Am hrănit un om şi-un câine/ Omul nu mă mai cunoaşte/ Câinele mă recunoaşte”), care putea fi auzit în bodegile de periferie, şi mai veneau vreo doi poeţi de cârciumă, specie demult dispărută. Aceştia îşi multiplicau poeziile pe coli de hârtie, şi, după ce intrau în local, le împărţeau clienţilor aşezaţi la mese. După o jumătate de oră, poetul făcea din nou turul meselor şi îşi strângea versurile.

Unii muşterii, drept răsplată, îi trimiteau autorului ceva de băut: o halbă de bere, o tescovină, o sută de rachiu sau de „Adio, mamă!”. O asemenea cerşeală modernă aveam să văd în TGV-urile franceze în 2006, când mă plimbam de la o universitate la alta. Un surdomut împărţea cărţi de vizită persoanelor din vagon, trecea la vagonul următor, apoi revenea şi întindea mâna. Era îmbrăcat la costum şi colega mea franceză mi-a spus că, de regulă, trebuie să dai 10 franci (atunci cam doi dolari). Dar m-a învăţat şi şmecheria că să declar că am doar dolari şi să îi întind un dolar.

Aşa am făcut prima dată, în prezenţa însoţitoarei mele. Apoi m-am şmecherit şi la repetarea fenomenului cu alt interlocutor aşa zis (pardon, scris) surdomut dădeam lei autohtoni, să se descurce el cu ei, că pentru el însemna valută

Pe vremea „dezgheţului”, pe când galantarele şi rafturile restaurantelor nu mai erau goale, Păstorel Teodoreanu susţinea în revista „Magazin” o „Cronică gastronomică”, iar Maria Tănase cânta la redeschisul restaurant „Continental” de pe Calea Victoriei acompaniată de Fărămiţă Lambru.

În pauză, îmi povestea interlopul Gicu, fiul de medic militar, cântăreaţa mergea în bucătăria localului pentru a fuma cu multă sete,

înnădit, două-trei ţigări, împreună cu acordionistu Lambru, care tocmai îşi instalase telefon acasă şi se fandosea faţă de personalul restaurantului, sunând nevasta.

Intr-una din seri, întrebandu-şi în microreceptor consoarta ce îi gătise, după primirea răspunsului, o îndemna: „Da' să pui, fă, în tocană şi-o foaie de dafin, şi pune şi niţel piper.” Plictisită, Maria Tănase îi recomanda între două fumuri de ţigară: „Spune-i, mă, să pună şi nişte rahat!” Prompt, acordeonistul se execută: „Doamna Maria zice să pui şi nişte rahat, pentru că vine şi dumneaei la masă.”

Un alt turneu al unui artist străin care a lăsat urme la Bucureşti, mai ales în cartierele mărginaşe, unde locuia şi tanti Veta, sora tatălui meu şi soţie de ospătar, a fost cel intreprins în 1958 de actorul şi cântăreţul indian Raj Kapoor, protagonist al filmelor „Vagabondul” şi „Articolul 420”. Raj Kapoor a apărut şi la televiziune, care emitea din 1957, dar fără ca eu să ştiu, şi a inregistrat un disc la Electrecord cu piesa „Avaramu” din coloana sonoră primului film. Pe motivaţia acestui cântec, lăutarii au dat la iveală o manea (aşadar, manele erau şi atunci) care s-a cântat ani de zile prin bodegile de la periferie - „Pe Soseaua Colentina, trece Rita cu maşina”.

În anii 1959-1961 nu era „politic” să ai automobil (când eu nu aveam nici radioreceptor, nici bicicletă şi nici măcar ceas de mână, dar aveam pe al bunicului, de buzunar). Omul bine cotat avea motocicletă şi magnetofon (clic pe „mp3”) Tesla, cehoslovac. Motocicletele cele mai şic erau MZ, importată din RDG, de 250 cm3, şi Jawa (cehoslovacă). Mai existau Zundapp şi BMW, unele cu ataş, dar acelea erau din timpul sau dinaintea razboiului.

La sfârşit de săptămână, bucureştenii cu motociclete plecau impreună cu soţiile, cu prietenele din dotare sau de împrumut spre Snagov, Mogoşoaia, Pădurea Pustnicul sau pe Valea Prahovei.

La petrecerile date în apartamente particulare, sâmbăta seara, magnetofonul era un simbol de modernitate şi înlesnire. În anturaje mai modeste, cu acelaşi prilej, ca alternativă, se puneau la patefon discuri cu Dorina Drăghici, Nicu Stoenescu, Ioana Radu sau Mia Braia. După discuri de patefon dansau şi elevii din ultimele clase de liceu atunci când mergeau în excursii la munte, care veneau cu patefonul după ei. Pe asemenea muzică dansam şi eu când aveam trecere pe la Gicu, în Bucureşti.

În fostul local „Modern” aflat în capătul dinspre Calea Victoriei al fostei străzi Sărindar, vizavi de Casa Centrală a Armatie, azi Cercul Militar Naţional, s-a deschis în 1958 restaurantul „Berlin”, cu specific

culinar german, decorat de către un arhitect din Republica Democrată Germană. Aici mă invitase prietenul meu, interlopul de atunci Gicu. La etaj exista un bar cu taburete înalte, unde berea blondă Radeberger, îmbuteliată în sticle de o jumătate de litru, era servită în sonde.

Gicu mă ţinea la curent cu tot, inclusiv cu rebotezarea multor restaurante bucureştene. Capşa devenise „Bucureşti”. Athenee Palace, pe lângă care doar treceam, îşi păstrase însă hramul şi-l pastrase şi pe Petrică Johnson barmanul de culoare de pe vremuri, prieten bun cu Gicu.

La Capşa (tot aşa îi zicea lumea) şi la Athenee Palace venea noua elită intelectuală fidelă regimului, aflată la loc de cinste între privilegiaţi. În cele două braserii mai puteau fi văzuti şi scriitori interbelici străini de graţiile noului regim, precum poetul Ion Barbu, sau Păstorel (Alexandru O. Teodoreanu). Acesta din urmă, într-o seară, puţin grizat, ieşind de la Athenee Palace, a scos o bancnotă de cinci lei vrând să i-o dea portarului, credea el, galonat şi plin de fireturi, cu rugămintea: „Adu-mi, te rog, un taxi.” Poetul îl confundase pe un amiral venit la o recepţie, cu portarul. Indignat, amiralul şi-a declinat identitatea, ameninţându-l cu arestarea pe poet. „Atunci, adu-mi un vapor” a replicat poetul.

In apropiere de Athenee Palace, pe locul actualului hotel Bucureşti, într-un imobil prăbuşit la cutremurul din 1977, îşi continua existenţa, la parter şi la primul etaj, cofetăria Nestor, rebotezată „Victoria”, la care mergeam când treceam prin capitală şi apoi după 1968, împreună cu Viorica, de când am devenit bucureşteni pârâţi.

La etaj, cofetăria avea aspectul unei braserii elegante. O frecventau domni de pe vremuri, deveniţi fără voia lor tovărăşei, cu părul alb sau grizonat, îmbrăcaţi pedant, unii arborând batista la buzunarul de la piept al sacoului. Aici se serveau café-frapé şi Mazagrin, cu paiul lipit de sticla brumată a sondei, bere germană, vermut italian, coniac indigen, citron pressé şi oranjadă.

Specialităţile de cofetărie erau pregătite după reţete vechi, adesea de către aceiaşi oameni din epoca anterioară instaurării comunismului stahanovist. Se serveau la „Nestor” profiterol, tort şi merengue-glacé, îngheţată simplă ori asortată cu frişcă şi „langue de chat”, Coube-Jacques, Krantz, Joffre, Parfait Marechal, prăjituri „Bibescu”, cărora ulterior li s-a spus „Tosca”, pricomigdale, alune de pădure pudrate fin cu sare, cafea turcească şi cafea-filtru. La parter,

pe lângă bomboanele cu vişine trase în ciocolată şi fructele confiate, se vindeau, în cutii, fondante.

O braserie cu scaune înalte împrejurul barului, ca în filmele americane, fusese deschisă la parterul unui bloc interbelic de pe bulevardul Nicolae Bălcescu, noua denumire, care se învecina cu biserica Boteanu. Intrucât veneau acolo şi studenţi de culoare, nu puţini în Bucureştii epocii, i s-a spus „Katanga”, porecla substituindu-i numele. Noi ofiţerii nu aveam voie acolo, primind mai târziu şi un bileţel cu locurile unde nu aveam voie în uniformă sau nici măcar în haine „civile”.

Primele două congrese ale Partidului Muncitoresc Român, din care nu am făcut parte până nu m-am însurat (chestii morale!), se desfăşuraseră în Sala Ateneului. Apoi, ocârmuirea s-a gândit să înalţe o clădire anume pentru congrese sau alte asemenea aglomeraţii cu ovaţii prelungite puse din timp la cale şi aşa a fost construită, la sfârşitul anilor '50, Sala Congreselor, cu o capacitate de 3600 de locuri, în spatele fostului Palat Regal.

S-au demolat case vechi pentru ca noul edificiu să fie inconjurat de o duzină de imobile dominate de un bloc turn cu 14 etaje. La parterul unuia dintre acele blocuri exista magazinul „Filatelia”, inaugurat în 1960, iar în capătul opus, colţ cu strada Ştirbey Vodă, la parterul altui bloc, s-a deschis tot atunci un restaurant-expres spaţios, modern pentru acele vremuri, în care se putea mânca un prânz compus din două feluri de mâncare cu circa 10 lei în 1960, cu 20 de lei în 1975, dar din 1980 mâncarea era mai sărăcuţă.

După ce în Sala Congreselor s-a ţinut, în iunie 1960, când eram în primul an de şcoală militară la Sibiu, al treilea conclav al partidului unic, au început să fie proiectate aici filme, îndeosebi premiere, i s-a zis Sala Palatului şi din 1962 au început să cânte pe scena ei solişti străini. Între primii, a fost şi Domenico Modugno. În iarna lui 1962 Modugno a cântat aici „Alleluia” (noi o dăm în altă interpretare) şi câteva din compoziţiile sale - „Volare”, „L'uomo in frak”, „Piove”, rămasă multă vreme în amintirea românilor prin refrenul „Ciao, ciao, bambina”. Pentru comparaţie, ultima melodie o puteţi urmări şi în altă interpretare, de mai târziu (Gigliola Cinquetti), la festivalul de la San Remo din 2008, ca solistă invitată.

A înregistrat şi Modugno un disc la Electrecord. În acelaşi an au mai cântat o celebră soprană peruviană de coloratură, Imma Sumah, apoi Claudio Villa, făcând furori cu „Un tango italiano”. Era vremea muzicii uşoare italiene - din 1964 Televiziunea Română începe să

retransmită Festivalul de la San Remo. Noul „dezgheţ” adusese cha-cha-ul, muzica latino-americană, concomitent cu bomboanele cubaneze (din trestie de zahăr, colorate, în formă de inimioară) şi twist-ul.

Unele case din Rahova, chiar dintre cele aflate pe strada principală a cartierului, aveau bănci la intrare. Tanti Veta folosea băncile din părculeţul din faţa Fabricii de Bere Rahova.

Vara, spre sfârşitul zilei, se aşezau acolo la taclale bărbaţi şi femei, oameni trecuţi de prima tinereţe. Alţii veneau din vecini cu scaunele lor. Discutau, fumau, ronţăiau seminţe cumpărate cu 25 de bani cornetul. La sfârşitul anilor '50 încă îşi mai aminteau de „Postul Festivalului”.

În 1953, pe când eram în clasa a cincea, mic şi fraier, dar pionier şi comandant de detaşament şi viitor comandant de unitate de pionieri, după moartea lui Stalin, supranumit tătucul popoarelor, avusese loc la Bucureşti Festivalul Mondial al Tineretului. Participaseră numeroşi străini, indeosebi oameni de stânga, din partidele comuniste occidentale; alţii veniseră din Asia sau din America Latină. Aveau prilejul să vadă cum se trăieşte într-o ţară condusă de comunişti.

Pentru ca Bucureştii să pară un oraş bine aprovizionat, chiar îmbelşugat, cu două-trei luni inainte ocârmuirea incepuse să drămuiască drastic mâncarea şi băutura, astfel încât în săptămânile premergătoare Festivalului nu se mai găsea aproape nimic de cumpărat în magazine. Timp de două luni nu se vânduse nicăieri, inclusiv în localuri, un gram de băutură alcoolică. La sfârşitul „postului” au fost oameni care au leşinat, au făcut oarece infarct sau chiar au murit pentru că abuzaseră, ca tot românul imparţial, de bere, ţuică sau vin. În ziua de Ignat, în vacanţa de iarnă, la Stâlpeni mâncam şoric din porcul tăiat neasomat şi pârlit cu paie în propria curte. Obiceiul s-a păstrat, cu sponsorizarea mea, chiar şi în 2008 şi 2009, însă pârlitul se face altfel, automatizat. Dar am văzut în Bucureşti că şi curtile din Rahova erau fabuloase. Se mai păstrau încă obiceiurile din satele de provenienţă ale primilor industrializaţi.

În multe curti existau fântâni săpate în pământ, garaje dezafectate, coteţe de porci, găini în libertate râcâind după râme, voliere de porumbei.

Primăvara izbucnea peste tot liliacul, iar o lună mai târziu, când curţile erau pline de flori şi de verdeaţă, unii scoteau difuzorul afară,

agăţându-l într-un pom. Oamenii care nu aveau bani pentru aparat de radio şi abonament cumpărau un difuzor pentru care plăteau o taxă lunară la Staţia de radioficare. Exact ca la Stâlpeni! Staţia retransmitea unicul post naţional, astfel încât difuzorul era un radio cu un singur program.

Oamenii cu pretenţii discutau despre „menajul” (aşa i se spunea căsniciei) Dorinei Drăghici cu Nicu Stoenescu, tenor de muzică uşoară şi interpret de romanţe care îl imita pe Tino Rossi. Această pereche era în vârful topului. Cântau amândoi şlagărul dulceag de care s-a amintit mai sus, „Firicel de floare-albastră”.

Toamna, dacă aveau şi grădină, unele localuri, precum „Strugurel” sau cel de la Piaţa Rahova, încropeau o mustărie împrejmuită cu stuf, unde cam până în 1983 se mânca pastramă la grătar şi se bea tulburel. Etalonul îl reprezentau mustăriile din Târgul Moşilor, din Obor, unde în 1958 Maria Tănase a cântat pe estrada cârciumii „La prispa înaltă”.

Toamna era anotimpul care sporea aerul patriarhal al oricărei localităţi din România, dar mai ales al satului meu şi al Rahovei, în Bucureşti, pe unde mai treceam. În octombrie, în curţile gospodarilor din Stâlpeni şi ale cartierului mătuşii mele, dar şi pe străzile acelea cu aspect de uliţe, unele rămânând aşa şi azi, pe vremea lui Vanghelie I Guglitul (de la Google), se ardeau gunoaie, crengi, frunze uscate al căror fum se înălţa lent şi leneş spre cer. Cu o lună înainte, în septembrie, se aduceau la Stâlpeni din grădină sau în Rahova de la piaţă legumele de pus la murat în borcane înalte, legate la gură cu celofan, ţinute în magazia de lemne, în antreu, pe verandă sau în marchiza parfumată cu miros de gutui.

Unii le pastrau în pivniţă, dacă aveau, inchisă cu un chepeng de metal. Tot acolo se ţineau, în sticle cu gâtul lat inşirate pe poliţe, mărar, leuştean, chimen, tarhon... Bulionul era fiert în curte, atât la Stâlpeni, cât şi în mahalalele bucureştene, la foc de lemne, intr-un cazan de 50 de litri, fixat pe pirostrii.

Atât la Stâlpeni, cât şi în Rahova, mâncarea era pregătită cu grijă, minuţios.Femeile din vechea generaţie, ca şi tanti Veta, fuseseră casnice. Aveau reţetele lor pentru musacale, ostropeluri, tocane, plachii de peşte, iahnii de fasole. La ţară mama participa şi la munca câmpului, dar avea şi grija casei şi se străduia să nu ne lipsească nimic.

De Crăciun şi de Paşte, fără aprobarea partidului unic, erau scoşi din cuptor cozonacii simpli şi cei cu felurite umpluturi. În zilele

de pomenire a morţilor se făcea coliva cu grâu arnăut fiert o noapte întreagă. Dulceaţa şi şerbetul tot în casă erau făcute, ca şi vişinata ori micile cantităţi de lichior şi mastică. Nu exista încă supermarchetul. La fel, brânzoaicele, baclavalele, saleurile, gogoşile „înfuriate” pudrate cu zahăr.

S-ar putea ca cineva să întrebe ce se remarcă de pe vremea lui Ceauşescu. În răspunsurile posibile ale membrilor generaţiei mele de militari de profesie, fără conotaţii politice, s-ar putea regăsi teatrul radiofonic, liceul militar, emisiunea „Noapte bună, copii”, emisiunea „Unda veselă”, emisiunea „Cine ştie câştigă”, revista „Urzica”, revista „Secolul XX”, covrigi cu sare,Timur şi băieţii lui, Meresiev (Алексе́й Петро́вич Маре́сьев, despre care scriu bulgarii şi nu ruşii - în Arad e şi acum o stradă cu acest nume, fără să ştim din învăţământul militar de pilotul român Gheorghe Bănciulescu, cel care a zburat cu proteze în locul picioarelor amputate), Tânăra gardă (Молодая гвардия ), „Los Paraguayos” în turneu, magnetofonul Tesla, aparatul de radio Gloria, cravată de pionier, aparatul foto Zenit, aparatul foto Smena 8, ceaiurile cu lumina stinsă şi Rolling Stones, mai târziu BZN, cutia de conserve cu carne şi fasole în drum spre tabară sau spre casă în vacanţă, Mangalia (că pe la Costineşti nu prea am fost), uniforma de liceu militar cu vipuşcă roşie, profesorii din liceul militar Leu Paul (scriitor pe două continente), Wetter Maria (de franceză şi engleză, cu 10), Crainic şi Ana Dumitrescu (de latină; cum am fi vrut noi lectia de latină), Petrescu Virgil şi Pavel Nicolae (de matematici, la care aveam 10), Osadeţ Eugen (de fizică – aici despre unde, cu 9 şi 10), Tudose Nicolae (de geografie şi de geologie), Bejinaru Ana (de chimie), Bejinaru Mihai (de ştiinţe ale naturii, apropiat de noi, un bonom), Teodorescu Maria (de rusă, cu 9), cpt. Butoi Dumitru de muzică şi dirijorul corului, la care eram solist şi în duet cu Varconi Ludovic), cpt. Cristea Aurel (de sport), comandantul de pluton cpt. Anghel, comandantul liceului, generalul maior Vişan Aurel (venit de la Liceul Militar din Breaza, mazilit de politruci), cizmele din şcoala militară, instrucţia şi învăţatul, aplicaţiile, concedierea femeilor de serviciu, frecatul parchetului, duminicile de dans de la Casa Ofiţerilor din Sibiu, cantonamentele pentru parada de 23 august (aici tot după model sovietic), locotenent, Ineu, cursul de rachete operativ-tactice SCUD, lansările de la Baikonur, căsătoria cu Viorica în 27 decembrie 1965, profesoară de educaţie fizică (asta pentru că stăteam prost cu educaţia şi excelent cu fizica), formaţia Mondial din 1966 (aici cu un cântec din 2000), primirea în partid (devenisem „de încredere”, mă

însurasem, eram moral), predarea matematicii la un liceu, naşterea fiului Călin-Daniel la 11 iulie 1967 (acum şi cetăţean belgian, cu soţie flamandă, Isabelle, care scrie versuri despre ceva iubire), membru al unui cenaclu literar în Ineu, admiterea la Academia Militară cu 10, au intrat ruşii în Cehoslovacia, patriotismul din '68 la graniţa de vest a ţării, gogoşi înfuriate, Margareta Pâslaru, Liviu Ciulei, Ţiriac şi Năstase, „Macarale, râd în soare argintii”, unt, făina, pâine, zahăr şi ulei uneori pe cartelă, ouă roşii pe blat, cotele apelor Dunării, „tacâmuri” de pui, babic, ghiudem, nechezol, îmbrăcat „din pachet”, blatul pe tren, încălzit apa pe reşou, Tanţa şi Costel, Zizi Şerban, studenţii din Cuba sau de pe alte meleaguri cu care nu aveam voie nici să discutăm, repartiţia din şcoala militară, la Ineu ca locotenent sau din academie la Bucureşti ca inginer militar cercetător ştiinţific, Marin Moraru şi Cotescu, Toma Caragiu, Miriam Răducanu, ceaun din fontă, fără nudism la mare, şi chiar şi fără mare, halviţă, ciubuc, sirop de 50 de bani, casata de la „Albina”, profiteroale la Timişoara şi Bucureşti, statuia lui Mihai Viteazu, Coada Calului, penare din lemn, ţigări Mărăşeşti sau Snagov, hârtie albastră de învelit caietele, fier de călcat cu cărbuni încinşi la Stâlpeni, apoi electric, uniforma militară, tocul cu peniţă, bocancii din liceu sau cizmele din şcoala militară, butoiul în care se aduna apa de ploaie pentru spălat părul, pereţii vopsiţi cu rolul, fragi şi pere din tren, Moş Gerilă (provenit din Ded Moroz), televiziunea alb-negru, Parcul Circului, pe unde m-a plimbat o fată la o trecere prin Bucureşti, creion chimic, gutuile puse la copt pe dulap, George Vraca, căni de tablă, gamelă, L.S. Bulandra, unde m-a dus o altă fată mai inteligentă într-o vacanţă pe timpul şcolii militare, birjari în Câmpulung Muşcel, ştrandul militar, aplicaţii în Apuseni, sugative, Marina-Marina, foto la minut sau la opt zile, caramele, piaţa de la Ineu, Orăşelul Copiilor, opereta şi Ion Dacian, moda dinţilor de aur, căciuli ruseşti cu urechi, primul fâş luat la Ineu, cicoare, somierele, Grădina Botanică, parfum de trandafiri bulgăresc, parcul de la Şosea, sifoanele din sticlă colorată, maşina de tocat carne, cazanul de fiert rufe, maşina de cusut cu pedală din fier forjat, pe care scria „Singer”, geamuri cu flori de gheaţă, omul de zăpadă cu cărbuni în loc de nasturi, teracota fierbinte, în faţa prăvăliilor se stropeşte trotuarul cu apă sau iarna se curăţă de zăpadă, Cireşarii, bibelouri, statui ale lui Lenin, savarine, cişmeaua de pe stradă, Nivea, borş la borcan, murăturile din beci, soba cu foc din lemne şi cărbuni, prăjiturile de unleucinzeci, lumina misterioasă a lămpii cu gaz, fotografiile alb-negru, de familie sau din excursii, mătuşi cu sau fără

pălării, unchi ţepeni, bunici severi sau blajini, flaşneta, papagalul cu norocul în cioc, Dâmboviţa murdară şi canalizată, cum aş vrea să arate Dâmboviţa (am văzut la alţii), Celentano, mititei la grătar în diferite locuri, gările cu zgomote şi miros de despărţire, acum unele părăsite, pufoaicele cenuşii, figurine, căţei şi căluţi în vitrina din sufragerie, mileuri, Calea Victoriei la venirea în capitală, closete în fundul curţii, copii înfăşaţi strâns, Anda Călugareanu, Cenaclul Flacăra, ţigănci care ghicesc în palmă, în ghioc şi în cărţi, babe care leagă şi dezleagă farmece, Ştrandul Studenţesc de lângă Ştrandul Militar, scrobeala de rufe, albăstreala de rufe (sineala), bocanci cu blacheuri, cazaca, pătura albastră de pat primită ca locotenent, Librăria Noastră, tuns nemţeşte, Ora veselă cu Stroe şi Vasilache (Alo, aici e Stroe/ Şi roagă să-i daţi voie/ O clipă sa vă-nveselească,/ Să glumească iar cu voi), Trio Grigoriu, apoi balene, butoni, tunsoare a la garcon, Căsuţa noastră/ cuibuşor de nebunii/ Te aşteaptă ca să vii, îngheţată pe băţ, telemea de paişpe, adidaşi, patricieni, vată pe băţ, loden, briz-brizuri, la patru paşi de o excursie, steaua fără nume, Cico, Daniela şi Aşchiuţă, Cine stie câştigă, „Avaramu” văzut de nu ştiu câte ori, mozol la film, taxiurile Pobeda, ceasurile Pobeda, cremşniturile de la Casata...

Plus aici e Radio Europa Liberă, bună seara, dragi ascultatori, Rita Pavone, cravata de pionier cu colţurile roase, insignele FGMA, FGAPS.

Apoi laleleee, laleleeeee, macarale, când la trap când la galop, ZIS; ZIM, Molotov, GAZ, biciclete MIFA, ARO, DACIA, „la canal”, „la stuf”, Calboreanu, călimara cu cerneală, stilou, pix, Fory Etterle, spoitori, bulibaşa, chimir; miliţia economică, Jean Marais, Raf Valone, Luigi Ionescu, Scînteia pionierului, Teatrul Ţăndărică, Arta Florescu, Aurelian Andreescu, penicilină uleioasă, festivalul tineretului, lipii, Grigore Vasiliu Birlic, candidatul onest şi Tudor Muşatescu (bagi în urnă ce vrei şi iese cine trebuie!), Cavit 9 pentru pofta de mâncare, te-slăvim-Românie-pământ-părintesc, pronosport, loz-in-plic-dai-3-lei-si iei nimic, bomboane agricole, fondante, dans la Zalomit în vacanţe, icre de Manciuria la discreţie prin 1973-1980, cartofi noi, la microfon Noel Bernard, artista poporului Lica Gheorghiu, mişto-nasol-gagiu, acum beton şi naşpa, Alain Delon, Simon Templar, trening, bascheţi chinezeşti, apoi adidaşi, pantofi Guban pentru dame, pantaloni evazaţi, tablouri cu sirene, Beng beng, Unde ie iluziile mele care le-am perdut, my, my, my Delilah, Beatles, clasificarea muzicii în uşoară, grea şi populară, primele autoserviri, telefoane cuplate,

program de apă caldă, noile uniforme şcolare, tovarăşa dirigintă, mărţişoare, cadouri de 8 martie, bragă şi plăcinte dobrogene, frigider Zil, cameră Laika.

Apoi şi Pif le chien, Paris Match, citite la Ineu... Şi din nou Bulă şi bancuri cu cutremurul, cu Radio Erevan sau cu Ceaşcă, la Carul cu Bere, BTT-uri, sticla de bere Rahova, sticla de bere Azuga care se servea la vagoanele restaurant, Cico, prăjituri cu nume antiapetisante, ca „Buturuga”, „Cartof”, „stewardesele” de pe ITB, „călătorii clasa I cu „naşul”, călătorii ca locotenent cu foi de drum de clasa I, dar la clasa a doua, că acolo erau fete clasa I, cursuri de „socialism ştiinţific” sau de „muncă politică de partid în forţele armate”, ultima cu Ilie, fratele lui Ceauşescu, cartuşul de Kent şi sticla de whisky pe port de paspartu, chibrite care nu se aprindeau, la cartofi sau la alte recoltări, palinka cu care am făcut cunoştinţă la Ineu, vodca Stalicinaia, Ivan Budionnâi, Ceapaev (Чапаев), Ostrovski (cel cu „Aşa s-a călit oţelul” - Как закалялась сталь), Fadeev, Zboară Cocorii (Летят журавли ), Gară pentru doi (Vokzal dlya dvoih - Вокзал на двоих ), Viaceslav Tihonov (vocea Rusiei), 17 clipe ale unei primăveri, Blândul Bim ureche neagră, Fata cu părul cărunt, Libelula, Piati Minuuuut (Людмила Гурченко) sau din altă perspectivă...

Şi iarăşi Alarmă în munţi, Mitrea Cocor, Sadko, Cazacii de pe Don, Tânăra Gardă (молодая гвардия ), Norman Wisdom (sic!), sufertaş, baia comunală de la Ineu, stambă, Marina Voica, ţesătura anti-jeg, ceasuri Schaffhausen/Doxa/Atlantic, geamgii, iaurgii, lăptari, zarzavagii, tocilari, săpunul „Cheia”, magiunul, nu e peşte ca stavridul, nici echipă ca Rapidul, Victoria – 50 de magazine într-unul singur, pantaloni de doc, fotbal cu nasturi, bluze de nailon străvezii prin care se vedeau bretelele de la sutien ale fetelor (şi nouă, heterosexualilor ne cam plăcea), legăturile de schi Kandahar după „doagele populare” din liceul militar, pantalonul-pană, pantalonii pescăreşti, frizura-periuţă, vase de bucătărie emailate, patefonul cu ac, rufe îngheţate, puse iarna afară la uscat, caimac, ierbar, raglan.

Mai vreţi cumva şi altele? Că mai sunt destule – marea revoluţie din octombrie care a avut loc în noiembrie, congresul al XIV-lea, ultimul, Ceauşescu reales la nu ştiu al câtelea congres, revoluţia din decembrie 1989, Petre Roman, Dide, Nica Leon, Ioşka revoluţionarul, apoi senator, Ion Iliescu, mineriade, FSN, PDSR, PSD, PD, PNL, PDL, gripa aviară, Flutur, gripa porcină, drepturile omului, justiţie, EBA, Traian Boc, Oprea general cu patru stele, Iordănescu

general maior, Geoană preşedinte în seara de duminică (PSD), Băsescu preşedinte în dimineaţa de luni (PDL), cererea lui Bulă de renumărare a bancurilor, dar astea de mişto, că nu facem politică! A nu face politică e tot o politică!

Ne întâlnim la partea a doua! Să fiţi iubiţi!